RAIURILE   MELE

 

Printre picuri deși de ploaie, ce-n fereastă-ncep a-mi bate,

Tot cercându-mi nostalgia sub  frumoasele mușcate,

Gându-mi încă se deșteaptă, și-ndulcit într-o visare

Îmi întoarce roata vieții pe a timpului cărare.

 

Și mă duce, până unde fost-a raiul meu de lume,

În cel timp al tinereții cu clipitele-i nebune,

Când o tânără codană m-a vrăjit cu o privire

Și fiori aprins-a-n mine, doritoarea de iubire.

 

Doamne, toate raiurile Tale de le-ai strânge la un loc

Nu îmi fac cât sărutarea celei fete, un boboc,

Ce avea în ea trăirea și simțirile-i curate,

Din ființa ei venite, toate fiind adevărate.

 

Doar atunci și doar acolo fost-au raiurile mele

Ce nicicând în cele ceruri nu vor fi la fel ca ele,

Să-ți aprind-a ta ființă dintr-o simplă-mbrățișare,

Și, șoptindu-i jurăminte, s-o cuprinzi, c-o sărutare.

*

Picuri grei de lăcrimare, pe mușcata din fereastră

Sunt a sufletului boabă înstelate ca o astră,

Si,  în seara ce coboară ca o umbră peste lume,

El,  trecutul cu prezentul, stau de-acum, să se-mpreune.

 

 

BOBOC  DE TAINICĂ  IUBIRE

 

Spusu-țí-am cândva cuvinte din simțirea mea curată,

Din trăirile de-atuncea, cum îmi fost-au ele-odată,

Din ce mintea tinerească de atuncea a simțit,

Când  în vremile acelea, clipa sorții ne-a-ndrăgit.

 

Cât frumos a fost atuncea, cât simțire preacurată,

Cât trăire adunată  în ființa ta de fată,

Câte gânduri și dorințe puse-n nopți neadormite,

Cîte clipe nălțătoare în nespuse jurăminte,

Câte rugi la ceruri toate în suspine înălțate,

Și iertări cerșite încă de sub gene lăcrimate,

Câte vise și speranțe  puse-n ziua cea de mâine,

Câte clipe întristate, făcând viața-mi grea de câine.

 

Toate-au fost dumnezeire, clipa raiului lumesc

Ce ne-ai dat-o Tu, Mărite, din înaltul Tău ceresc,

Să ne fie neuitare cât pe lume vom trăi,

Și să știm c-avem acuma, pentru ce, a ne-aminti.

 

 

VIS  DE  PRIMĂVARĂ

 

Motto: ,,Au înflorit melinii, înviorându-mi dealul

Cu  movul lor ca cerul, cu alb de preacurat,

Mirosuri îmdulcite învăluie Ardealul

De parc-am fi de-acuma, în rai de-adevărat”

 

Ții minte cum odată, ca tineri fără  vină,

În crângul plin de floare pe tainice cărări,

Cu simțurile-aprinse, ținându-ne de mână

Ne îndulceam ființa, în mii de sărutări.

 

Și-n cele lungi clipe, în calde jurăminte,

Sub patrafir de ramuri, al nostru gând curat,

Ce inima simțit-a și-nflăcărata minte

Înfiorat cuvântul, de-apururi  ne-a legat.

 

Eram atunci în lumea visărilor rebele,

Și-n strânsă-mbrățișare urcam în spre ceresc,

Era clipita ceea de vrajă și de miere

Cum n-a mai fost de-atuncea o alta în lumesc.

 

Dece nu lași Tu Doamne, cea vreme-a tinereții

Cât vrea să îmi rămâie în drag si-n fericit?

Dece  nu vrei Mărite, ca pe cărarea vieții

Lungească-se clipita trăită-n îndulcit?

*

Acum, în mersul lumii, o altă primăvară

Tot vine în rotire aminte să-mi aducă,

De cum a fost odată, la început de vară

Când sufletu-n visare pe alte căi apucă.

 

Tu nu mai ești acolo, iubire de-altădată

Să mă aștepți cu simțuri arzânde și-n fior,

Doar umbrei amintirii, în vis mi te arată

Ținându-mă de mână, prin crângul plin de dor.

 

În boaba unei lacrimi ce-am pus-o-n tăinuire

Te mai sărut odată icoana mea din gând,

Rămâi acol’ de-apururi, smerită-n amintire,

Să-mi fericești visarea, în nopți ce vin la rând.

 

 

POȘTALION  CU  VISE

 

Prin margine de zare, morgane-n răsfirat,

Trecea poștalionul nălucă-n asfințit,

Căluții iuți ca vântul, pe drumul înserat

Se mistuiau în colbul de vânturi risipit.

 

Pe ploi, pe vânt, pe arșiți, pe vreme troienită,

El tot înoadă drumuri din large depărtări,

Să nu rămână lumea în vremuri priponită,

Să ne cunoaștem gândul pe-al scrisului cărări.

 

Tu legi pe rând răspântii la margine de viață

Ducând în lung și-n latul scrisorile-așteptate,

În ele-s dor, iubire, durere și speranță,

Și toate ce-s pe lume a fi adevărate.

 

Când vii, cu tine vine speranța amânată

Să stâmpere-o iubire, stârnească un fior,

Când pleci, tu iei cu tine o inimă-ntristată

Ce plânge-nlăcrimată topindu-se de dor.

*

 

Te urmăresc cu gându-mi cum larga depărtare

Mi te topește-n drumul de colb încețoșat,

De-acum, cu tine-n suflet voi sta în așteptare

Poștalion cu vise, ce vii pe înserat.

 

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Din tăinuitele iubirii (poeme)” →