Aurel CONȚU: Poeme

Stupoare

pesemne că anestezistul acela bărbos
(duhnind a Rasputin Vodka 1 Liter 70% volume!)
nu-i administrase doza ideală
de anestezic
se mai întâmplă
(arătaţi-mi omul perfect şi-mi scot pălăria!)
dar puteau să existe şi alte cauze
independente de alcoolemia anestezistului
căci omul urla ca din gură de şarpe
încă nu ţi-am scos nimic, îl dojeneşte chirurgul
chestia asta mişcătoare te doare
– mă doare
dar asta
– şi asta
Eli, Eli, lama sabahtani –
O.K
deschidem Cutia Pandorii
numai încetează pentru Dumnezeu
cu ţipătele astea
iar voi ce vă uitaţi ca proastele
adrenalină!!!
asistentele levitează
perfuziile clocotesc în flacoane
pulsul atinge cote inimaginabile
cad monitoarele
dispare durerea
doctorul îşi şterge transpiraţia de pe frunte
„să fiu al dracului, murmură sufletul
de pe margine geamului,
am rămas singur”

Ca să știi

Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din Insula Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble…

Valuri

N-am înțeles atunci cum s-a-ntâmplat

cum ai devenit dintr-odată lumină

cum ai trecut prin prisma ochilor mei

și mi te-ai deschis în inimă ca o floare

în toate culorile spectrului vizibil

în toate liniile câmpului magnetic ale sufletului

o elipsă miraculoasă

ca o pasăre de Brâncuși

trezită din încleștarea sufocantă a pietrei.

Nici acum nu înțeleg cum s-a prăbușit totul

cum s-a estompat lumina și s-au amestecat culorile

în această bulboană a timpului

e prea mult de atunci, mă gândesc,

și număr pe degete anii

bufnițele din nuc

berzele cocoțate în vârful cerului

asfințiturile însângerate

dac-aș putea să-mi storc sufletul ca pe-o batistă

și să-mi culeg lacrimile înapoi

tot n-ar fi destul ca să te adun la un loc

într-o singură clipă

aici

în ținuturile acestea sufocate de liniște

unde n-au mai rămas decât ruinele Ierihonului

blestemul pietrelor

druizii

și nesfârșitele nisipuri albe ale Saharei

Încrâncenare

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
Continue reading „Aurel CONȚU: Poeme” →

Marian VIȘESCU: Pe-o margine de vis (poeme)

Liniștea singurătății

Doar o lacrimă de lună

căzută în ochiul nopții de mătase,

doar un plânset de copil înfometat

ștergându-și buzele pe pâine,

doar o pată de cer înverșunat

cu norii spre pământ aruncați,

doar lătratul câinilor în noapte

în lanțuri strânși și speriați.

Și…Frunza însingurării,

din plumbul nopților de vară,

încolțind!

Rugăciune

Ne rugăm Ție să ne ierți,

pentru fiecare rană ce a fost provocată de atâta lăcomie,

pentru lacrimile neuscate din prea multă mândrie,

și pentru brațele tale care sunt deschise și rămân orfane.

E prea din timp să ne usture rănile tale ce noi le-am provocat,

sau poate e târziu, dar nu vedem și suntem surzi.

Să ne ierți tăcerea, poate ne e teamă ca nu ne-auzi.

Sunt buze multe și prea puține cuvinte rostite-n rugă,

dar tu să știi Doamne, că noi te căutăm și sufletul te strigă.

Pe-o margine de vis

M-ai cuprins în brațe!

Trecuse o eternitate până să mă găsești,

mi-ai adunat lacrimile oarbe din tărână.

Nu ai știut de unde vin și nici pe unde am rătăcit.

Dar mi-ai rămas!

M-am ridicat și m-am așezat pe-o margine

a visului rănit pe care așteptai.

Nu ai știut niciodată că-mi ascunsesem

sub ea toate speranțele.

Tu nu știai, dar le încălzeai la

căldura ființei tale.

Continue reading „Marian VIȘESCU: Pe-o margine de vis (poeme)” →

Ovidiu Cristian DINICĂ: Ciclul poetic Unsprezece Septembrie

Bem – 1

pasărea fără aripi
se așază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl cercetăm
prin ecranul cu pești toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
rației de viață.
Liniștita prăbușire ne inundă venele
la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

turnați în cenușă

Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează și se strivesc de betonul încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlinește destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunși ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu brațe desprinse, turnați în cenușă
vocile lor hașurate
traversează versetul topirii întru ființă.

Primele Ore

În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se așterne tăcerea în copaci.
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieții miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează orașul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
își tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.

Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ți fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
ușile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ți alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în ființa care se zămislește
din foc și cuvinte
în liniștea așternută
vom avea aripi

Gândul fiului

De astăzi mama va împleti așteptarea
în părul păpușilor din geam
cu cârlionți de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
își va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să
învețe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineților albastre,
căluții de mare și berzele o vor însoți.
Din coșul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
Continue reading „Ovidiu Cristian DINICĂ: Ciclul poetic Unsprezece Septembrie” →

Florin-Cezar CĂLIN: Vânătorul de ispită…

Vânătorul de ispită…

Motto:

,,Daca-i ști cât am fugit după tine până te-am întâlnit”

(Mircea Eliade)

”- Daca-i ști cât am fugit ca să te găsesc pe tine!,”

… să salt nopților perdeaua … și să ți le fac senine.

tu mi-ai răsari ca zorii care: – Iată … se ivesc!,

… și în culmea fericirii să-ți arăt cât te iubesc.

Ești un drog ce îmi atinge, sărutarea mea târzie,

(nostalgia unui gând … amprentat de-apoplexie).

… tu ești pacea și neantul pe care mi le doresc,

sau ești veșnicia sorții ce timid eu o cerșesc.

Mă îmbată gândul tău, sărutarea ta de noapte,

(mângâierea zorilor, pusă deseori în șoapte).

… algoritmul fericirii … că ești jumătatea mea,

radicalul dragostei, dezlegat în sinea ta.

Lângă tine dimineața îmi șoptește: – Ai iubită!,

… roua zorilor ne spală fața noastră fericită.

se trezește armonia … în aroma existenței,

molestând clipa de dor și pe cea a dependenței.

Noi ne-a confundat mereu cu o singură ființă,

… tu o stea din Carul Mare, eu … izvor de biruință.

să-mi răsari ca zorii care: – Iată … că ni se ivesc!,

… și în culmea fericirii să-ți arăt cât te iubesc.

”- Daca-i ști cât am fugit ca să te găsesc pe tine!,”

… să salt nopților perdeaua … și să ți le fac senine.

vei crede că pasiunea și chiar viața mea cumplită,

… au ajuns să mă tot strige … vânătorul de ispită.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

3 iunie 2019

Corneliu NEAGU: În iarba de pe runc

ÎN IARBA DE PE RUNC

Priporul rămânea în urma noastră,

pădurea de stejarii se ridica pe deal,

iar vântul aduna frunzişu-n creastă

cu cântece plecate seara din caval.

Poteca strâmtă s-afunda deodată

în umbrele rămase-acolo peste veac

cu întâmplări de povestit în vatră

când vânturile iernii suflă în cerdac.

Te-mbrăţişam la marginea pădurii,

stejarii seculari se legănau uimiţi,

privind mirajele urcând pe nurii

din adâncimea ochilor nedumeriţi.

Când te lăsam din braţe câteodată

mă aduceai-napoi, să te sărut adânc,

dar mă priveai îndată speriată

când te-aşezam în iarba de pe runc.

————————————

Corneliu NEAGU

București

3 iunie 2019

Simon JACK: Paradoxuri lirice

Ramuri și brațe

Îmbrățișează copacul acesta
în zi de luni,
să nu-ți crească corolă peste aurore
boreale ce-ți țin visările treze în somnuri
de ramuri cu păsări-tăciuni,
ard în focuri de noapte încă albastre
răzoare cu flori de sequoia,
imensități roditoare, parfumuri durate
prin bolți,
ține umbrela frunții deschisă
sub arbori si piatra din dălți,
acolo plouă mereu si timpul se naște
rotat prin ramuri si brațe
ocolind începuturi, săruturi amare
si dulci, cuiburi geneză si praf,
atât de mult praf
că nu se mai văd felinare aprinse
în vârfuri de pomi de crăciun!…

Purpuriu duminical

În liniștea maniacală
tu te plimbi prin odihna mea
cu tălpile goale,
afară au căzut deodată toate frunzele
din grădina de vară,
un semn pătrat al toamnei ce-am ținut-o
în beciul melcilor cu aripi…

întretăiat în roșul unui amănunt
un cărăbuș de mai
îmi face bezna ierbii cruce,
la biserica veche se trag clopote
nu se fac înmormântări,
e doar părintele beat
și preoteasa naște iar fără moașă,

e duminică
și toți ne preumblăm în odihna
celuilalt,
așa…ca-ntr-un început de lume
e duminică si visele încep să răsune,

un înger deocheat mă ține
strâns de mână!

O voce în noapte

Printre luceferi prosternați luminilor
din cadre infinite, doar umbra lor
stingheră fărâmițează nopți
uitate prin zile la amiezi
mergând cu nevăzută moarte
în visuri resemnate rând pe rând.

Continue reading „Simon JACK: Paradoxuri lirice” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Pe aripile crucii

mi’s ochii lacrimă dospită
sunt strigăt în ceață
la miez târziu de noapte
pășind peste abisuri de suflet
sunt lacrima ploii pe țărmul uscat
sunt fluture în noapte
căutând poarta
în lumina albastrului cer
sunt susur tainic în lume
între cer și pământ
spărgând clepsidra tăcerii
sunt șoaptă nerostită
aruncată peste petale de suflet
dar viața e vie, învie
mă întorc din cenușă
pășind de la moarte pe cruce
dau lumii
o cupă de ceară și un freamăt de cer
la porți, îngeri
purtând cuvânt de lumină
pe crucea de zări

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

2 iunie 2019

Anatol COVALI: Pasărea Phoenix

Pasărea Phoenix

Pasărea Phoenix îmi mai stă alături.
Nu s-a-ngrozit văzând că-n jurul meu
au început să se adune-omături
prin care-înot din ce în ce mai greu.

Pasărea Phoenix încă-îmi mai zâmbeşte
cu ochii-atât de puri şi-atât de vii
şi-a ei privire tandră-îmi ocroteşte
c-o dragoste deplină orice zi.

Pasărea Phoenix zilnic mă îndeamnă
să-mi spăl suflet şi inimă oricând
trece prin mine o ciudată toamnă
ce-aruncă cu noroi în orice gând.

Pasărea Phoenix stă pe al meu umăr
şi gânguritu-i arde-n eul meu
ruguri imense, ruguri fără număr
în care vom fi scrum şi ea şi eu !

————————————–

Anatol COVALI

București

2 iunie 2019

Camelia CRISTEA: Ruga împăcării

Ruga împăcării

Renaște speranța în inima mea,

Când frații se prind iarăși de mână,

Clopotul sparge, tăcerea ce-i grea

Și suntem din nouă în rugă împreună.

Îngeri, arhangheli și serafimi

Se-adună-n altare spre împăcare,

O pace divină coboară-n sublim

Ia tot creștinul, ce vrea, și nu-o are!

Isaia în horă acum dănțuiește,

Iar cerul coboară în inima mea,

În lume un bob de grâu încolțește,

Rodul cel bun acuma se vrea!

Picură cerul o lacrimă grea

Să spele duios și ultima rană,

Văd sânge Iisuse, e inima Ta

Potirul îl umplii, să vină, să bea!

Osana răsună în cer, pe pământ,

Un glas ca de tunet, acum glăsuiește,

Dă Doamne iubire, speranță și cânt,

Iar ruga împăcării te rog, o primește!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

1 iunie 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Frumuseţea care opreşte Judecata…

Nu-i aşa că, în mintea noastră, nimic n-ar putea opri Judecata de Apoi? Nimic nu ne-ar putea sustrage acestui eveniment implacabil şi ireversibil?

Şi dacă totuşi Frumuseţea a fost lăsată de Dumnezeu pe lume tocmai ca să ne putem „sustrage” Judecăţii?…

Ca să fim găsiţi prinşi în Judecata Frumuseţii acestei lumi! Ca din ea, să avem puterea să stingem orice altă Judecată…

Pentru că acest sentiment nu ne este nefamiliar. L-am mai avut când ni s-a născut primul copil. În ziua în care ne-am căsătorit. În ziua, poate, în care am făcut un pelerinaj la Ierusalim. În ziua în care ne-am împăcat cu cineva. Atunci am simțit că pentru noi, în acel moment, Judecata parcă… s-a „oprit”.

Iată ce putem face din nişte nori, iarbă, soare şi un drum cu maşina (Rădăuţi-Putna).

Zile neterminate şi La Mulţi Ani de ziua copilului!

P. Iustin

***

Frumuseţea care opreşte Judecata…

Va veni o zi
când norii nu se duc fiindcă
nu e unde.

Va veni o vreme
când frumuseţea nu va şti
de ce.

Va fi un timp
când păcatele vor aştepta
să treacă înainte
veşnicia.

Va sta Judecata
pân-va fi gata iarba
din ziua de amiază

a frumuseţii
care n-a-nceput.

———————————

Ierodiacon Iustin T., 1 iunie 2019