Cristinel CRISTEA: Fructe amare

Fructe amare

Marile dureri sunt mute,

Se consumă în tăcere,

Pe altarul ființei triste,

Când îți iei ,,La revedere”

Uneori, în viață pierdem,

Ființele ce le-am iubit

Locul lor simțim că este

Loc de neînlocuit.

Când povestea, fără veste,

A iubirilor din noi,

E-ntreruptă și când timpul

Nu mai vine înapoi

Parcă vrem să n-avem suflet,

Prea ne doare când privim

Drumuri spre Eternitate.

Oare noi de ce iubim?

Totul trece, știm de tineri,

Timpul ia-n a lui vâltoare

Tot ce ne e scump, noi, însă,

Tot iubim și tot ne doare.

N-a găsit vreu mare doctor,

Leac tristeții sufletești,

Știm atât , că totul trece,

Rămâi doar să-ți amintești.

Ființe dragi ce pleacă-n Ceruri,

Dragostele noastre toate,

Le purtăm cu noi în suflet

Și rămân Eternitate.

———————————-

Cristinel CRISTEA

10 iunie 2019

Aurel CONȚU: Versuri

Pesimism

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile pulsând dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

Cântec de flaut

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

Delimitări

am uitat să mă mai uit în ochii oamenilor

ca altădată

le privesc doar picioarele vorbitoare

de la geam

tălpile

în dialog cu pietrele

cu asfaltul țâfnos

cu dalele

n-ai crede cât de multe poate spune

o tibie

de care atârnă un colier

de aur

sub formă de șarpe

un genunchi rotund

ca un măr golden auriu

o linie grațioasă a coapsei

pecetea ascunsă a osului sacru

descrisă amănunţit în Upanişade

doar să le întrebi într-o limbă abstractă

Continue reading „Aurel CONȚU: Versuri” →

Corneliu NEAGU: Miză fantastică

MIZĂ FANTASTICĂ

Revine iar în suflet adâncă-ngrijorare

cu vechile ecouri ce parcă mă străpung,

în cumpăna de gânduri rănită reapare

o miză răscolită de un regret prelung.

Sub umbrele apuse în amintiri sterile

îmi regăsesc voința uitată mai demult

în cântecul fantastic al tristelor sibile

venite pe-nserate în taină să le-ascult.

Din hăuri nevăzute himerele barbare

în nopțile toride mă cheamă în trecut

să îmi ascundă dorul în lunga neuitare

rămasă agățată pe vechiul mit pierdut.

Dar eu arunc balastul iubirilor rebele

întoarse supărate pe aripi lungi de dor,

adun tăcerea nopții în gândurile mele

să pot găsi uitarea pe brâul unui tor.

Pe curba directoare a torului fantastic

îmi regăsesc busola, în timp nedefinit,

resimt nemărginirea procesului stohastic

când soarta asimptotic se pierde-n infinit.

————————————

Corneliu NEAGU

București

11 iunie 2019

Anatol COVALI: Stea

Stea

Eram maturi, dar sufletele noastre
aveau un aer blând, copilăresc,
căci le plăcea, spre zările albastre,
să se avânte într-un zbor firesc.

Şi te iubeam cu-atâta pasiune !
Râdeam când flori din tine culegeam.
Şi de vedeam în ochi tăi, minune,
vreo lacrimă, în locul tău plîngeam.

Au fost atâtea zile minunate
pe care-n freamăt le-am trăit intens,
cu inimi de dorinţi înflăcărate
şi visuri ce aveau mereu alt sens .

Cât te-am iubit o ştie infinitul,
căci pân’ la el iubirea-mi ajungea
pentru-a-mi şopti cu drag, că-s fericitul
care-a găsit cea mai frumoasă stea !

————————————–

Anatol COVALI

București

8 iunie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Introspecție

Introspecție

Se îngustează arterele,

sîngele își face drum pe străzile erodate

din grabă forțează trecerile la răscruci,

somnul e încremenit în unghere,

pieptul tremură ritmic,

sânii leneși adulmecă tăcerea

și liberi

lunecă în părți.

Îi înconjur cu palmele calde

clipele de respiro abia se disting

până pătrund adânc în simțuri

și-mi răscolesc sentimentele,

noaptea-mi pare un cer răsturnat în fântână

unde-mi adăp din izvor memoria

și beau stele.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

10 iunie 2019

Camelia CRISTEA: Acasă

ACASĂ

Acasă-i aici, în inima mea,

În ea nu încap ploi și furtună,

Pita miroase, e caldă și-ar da

Celui flămând, să vină, să ia.

Acasă e raiul acesta preasfânt,

Când suntem cu toții iar împreună,

Și-n noi mai încape cuvântul cu rod,

Credința, nădejdea și voia cea bună.

Acasă e Mama în inima mea,

Fuiorul acesta de dor, borangicul,

Mai toarce frumos amintirea când vrea,

Pe umeri își pune în zori chiar ilicul.

Acasă-i copilul ce-l strâng iar la piept,

Mânuța lui caldă mă mai alintă,

Dormi puiul mami, dormi că te țin

În mirul iubirii, ce-n mine e plin!

Acasă-i icoana cu sfinți rugători,

Biserica-n mine mai are o turlă,

Simt cum o mană mă ține mereu

Și mă aduce aici lângă turmă.

Acasă e candela ce arde mocnit,

Dorul din mine să-l mai topescă,

Viața să-și poarte cursul firesc

Către împărăția sfântă, cerească.

Acasă-i aici, în inima mea….

—————————–

Camelia CRISTEA

București

8 iunie 2019

Simon JACK: Versuri

Duminică neterminată

Roiesc în ceruri spintecate
de prea multul bufnițelor din fum,
fanfarele iadului comun
invăluind cu fermitate
atrocități neterminate în visuri matinale
ce stau cu somnu-n drum
de hibernare în costumul
cel mai nou,
in casă lângă fereastra tăiată oblic
moartea citește ziarul
la prima oră,
duminica si moartea odihnește coasa
in liniștea adulteră de zăpadă,
e odihna aceea anafilactică
inghițind fenoli de grotesc lângă
femeia gravidă vomitându-si
pruncul în carantina viespilor cu
botox în ace prin stupare,
afară înlăuntrul unui nimic
cu mâinile în buzunare claustrofobe,
vrăbii de lut cioplesc din trilul
sirenelor de alarmă contra căderilor
de îngeri,
duminica eu obișnuiesc să-mi beau
tristețea în pahar de carton,
e mai gustos așa decât s-o beau din
cana fără toartă,
la colțul din beciul mansardei de zi
câțiva păianjeni contratenori
imi cântă ceva din Verdi iar tu la baie
nu-ți mai termini dușul de vreo șapte
anotimpuri si fiecare duminică
rămâne mereu, fără un selfie cu tine
la ușă tocmai bate umbra unui cinefil
de filme de scurt metraj,
imi trag tavanul pe mine să-i deschid
așa gol de pereți cum sunt s-ar speria,
Continue reading „Simon JACK: Versuri” →

Florin-Cezar CĂLIN: Parfum de femeie în fumul de țigară…

Parfum de femeie în fumul de țigară…

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, (pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

În morminte, pe la tâmple, m-a ”iubit” … cam până ieri,

(răstignindu-mă vremelnic între sute de plăceri!…).

arătându-mi cum mai moare … uneori și … nemurirea,

rămânând să divorțeze (de parfumul tău), iubirea.

”- Te-am iubit femeie nudă, eu și toți ”nebunii” mei!”,

… ce te-au adorat o vreme … până au ”ieșit scântei”.

când tu mi-ai vândut chiar rana, făcută de lacrimi scurse,

… pe obrazul sideral … căci iubirea sa … murise.

N-am scăpat (nicicum) de ”palma” ce mi-a dat-o Dumnezeu,

(mi-era bine lângă tine chiar de nu era … mereu!).

acum ”zac” în conștiința muzelor ce văd că-s moarte,

împărțind trufia lumii (zilnic), dar fără … dreptate.

Eu îndur chiar de milenii, dragostea … întradevăr!,

… soarele cum naște ziua … pregătindu-se de-amor.

dar tu ai făcut în mine, răni … pe care le-ai vândut,

sau mai grav, le-ai dat pe gratis (nu știi cui) … cu împrumut

Simt parfumu-ți de femeie (oare pentru-a câta oară!),

… în secundele divine … chiar și-n fumul de țigară.

Nu mai știu ce este viața fără toți ”nebunii” mei…

… ce-au scăpat lumea, din palmă, înjurând de dumnezei.

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, ( pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

10 iunie 2019

Cristinel CRISTEA: Poeme

Harta chipului

Ridurile adunate

Pe sub gene și pe frunte,

Pe un chip avid de viață,

Ar putea să spună multe.

Cercetând profund, o ființă

Reveriile vorbesc,

Ochii ei scrutând, în zare,

Cine știe ce doresc?

Pe obraz atâtea riduri

Ce, cu timpul, s-au făcut,

Sunt războaiele mondiale

Ce, prin ființă, au trecut.

Bătălii sentimentale,

Zboruri lungi cu aripi frânte

Fac din riduri harta vieții,

Un atlas de amănunte.

Pot citi pe chip iubirea

Printre riduri, ca-n poveste,

Și din lacrimile scurse

Înțeleg când nu mai este.

Invizibile și-acestea,

Doar le simt curgând a rece,

Când ce-a fost dispare-n riduri

Ca și timpul care trece.

Te citesc, ca pe o carte

Și în orice dimineață

Mulțumesc îndrăgostirii

Ce îți dăinuie pe față.

Riduri mici sub ochi ce-ncântă

Și vrăjesc sufletul meu,

Mă apropie de tine

Și, iubind, le am.și eu.

Drumuri ce se nasc din gânduri,

E o hartă fața ta,

Dar nici unul nu-mi arată

Gândul tău de a pleca.

Poate-om mai trăi o vreme,

În furtuni de dor și vânturi,

Poate veșnic vom fi unul,

Printre riduri, printre gânduri.

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Poeme” →

Anatol COVALI: Nu e târziu

Nu e târziu

Nu e târziu nicicând să crezi în tine

şi să o iei vibrând de la-nceput,

să faci, de vrei, întruna numai bine

ca să te simţi tot timpul renăscut.

Nu e târziu să-ncepi să ai speranţe

şi hotărât să nu te-abaţi din drum,

să mângâi cu iubire cutezanţe,

să-ţi spui întruna: Sunt alt om acum.

Nu e târziu să uiţi că sunt derive

oricând poţi să alegi un drum mai drept,

care să aibă alte perspective

spre care să te-ndrepţi mai înţelept.

Nu e târziu să îţi înalţi privirea

şi mândru să refuzi să-ngenunchezi.

A venit vremea să-ţi iubeşti iubirea

şi lângă dânsa altfel să visezi.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 iunie 2019