SĂ DUCEȚI VESTEA ÎNCĂ MAI DEPARTE
-Tu, călătorule aflat în Viflaim
Când l-a născut Maria pe Hristos,
Ne spune cum a fost, ca noi să știm
A ni-l iubi de-acuma, mai vârtos.
-A fost precum ne-a zis Botezătorul,
Că din Fecioară prunc mi se va naște,
Și că va fi Iisus, Mântuitorul,
Venit să ierte lumea de păcate.
Când s-a născut, prin locuri vechi, străine,
O stea a strălucit adânc în noapte,
Trei magi pornit-au Lui să se închine
Știind că El ne-o mântui păcate.
Și cerul s-a umplut de veselie,
S-a bucurat și Tatăl din ceresc,
Că s-a-mplinit porunca și-o să vie
Alesul cel din neamul omenesc.
La toți le spuneți dară, să se știe,
Că s-a născut acel fără de moarte,
Ce a venit pe lume să ne fie
Îndrumător la minunate fapte.
Ne-o învăța să fim numai iubire
Și iertători cu toți și cu de toate,
În pace să trăim și-n fericire,
Să vrednicim în mărețite fapte.
Acuma duceți vestea-n larg de lume
Să afle toți că-n seara de Crăciun,
S-a săvârșit aicea o minune:
Ne-a dat Cerescul fiul Lui cel bun.
Că el va fi a lumii așteptare,
Venit să scape omul de păcate,
Învățătorul nostru cel mai mare
Deschizător de raiuri mult visate.
AJUNUL DE CRĂCIUN
Ca mâine-i ziua de Crăciun,
Zi Sfânt, Mare, Luminată,
Iar noi, cu sufletul mai bun ,
În seara asta de ajun
O vrem a fi, înfiorată.
Pe uliți, sub ninsori rebele
Mi s-au pornit colindători,
Copii ca ingerei de miere,
Împodobiți cu fulgi de stele
De pace ei aducători.
Pe sub ferestre luminate
Ne spun colinda ce-a străbună,
Cuvinte sfinte, așteptate,
În toate cele-adevărate,
Despre Iisus și Maica Bună.
Colindul lor, din voci smerite,
E leac vindecător la toate
Ce-au fost de Domnul sorocite,
Și-apoi, întocmai împlinite
Ca noi să știm a le socoate.
Bătrânii cei cu suflet mare
Îmi lăcrimează pe ascuns,
Știind că-n vremi, mai fiecare
Au fost ca băiețandri care
Acum colindul și l-au spus.
*
Apoi, cu ceata strânsă toată
Și straițe pline de bucate,
Copiii dau la sat o roată
Oprindu-se din poartă-n poartă,
Ne facă clipele-mbunate.
SEARA DE CRĂCIUN
La capete de uliți un clinchet se aude,
E poate clopoțelul de vânturi alimtat,
Dar nu, că prin troiene, nici măcar știu pe unde
Vre-o câțiva copilandri se pun pe colindat.
Micuții, sub ferestre de-acuma luminate,
Cu glas ușor, subțire, aproape îngeresc,
Ne dau plăcuta veste, că-n vremi ce nu-s uitate
Maria îmi născuse pruncuț dumnezeiesc.
În Viflaim, în iesle și nu în mari palate
Făcutu-i-au pătuțul a-i fi de lăgănat,
Iar din afund de lume, pe căi străluminate
Venit-au magi cu daruri, să-i facă lăudat.
Așa zice colindul, că El a fost să fie
A toate iertătorul păcatelor lumești,
Ca toți care-mi sunt vrednici, să poată pe vecie
S-ajungă-n cele raiuri din lumile cerești.
Că El, pe Sfânta Cruce a înfruntat și moartea
Ca-n slavă să se urce la Tatăl cel Ceresc,
Spunându-ne că-n voie și-a îndurat și soartea
Să simtă păcătoșii că rău-i în lumesc.
De-aceea, ei, micuții, tot vin s-aduc-aminte
Colindul cel de miere în vremea de Crăciun,
Să ne spălăm păcate și în smerit, cuminte,
Să vrem a fi în toate cu sufletul mai bun.
*
E-o seară liniștită, cuprinsă-ntr-o ninsoare
Ce-mi cade peste lume și-ncet mi-o troienește,
Din casele mărunte, pe hornuri, în fuioare
Un fum îmi urcă-n ceruri, întocmai ca-n poveste.
NOI UMBLĂM SĂ COLINDĂM
-Îi slobod a vă colinda, pe voi boierilor cinstiți?
Tot întrebam din poartă-n poartă, noi prichindei de două șchioape,
-Apoi poftiți, ziceau găzdoii, ca să vedem dacă îmi știți
Să colindați colinzi frumoase, din vremi bătrâne și uitate.
Noi, începeam cu-n ,,Viflaim” și mai apoi cu ,,Trei păstori”
Și ne sileam să-i mulțumim pe cei creștini de lângă noi,
Și nu știu cum, da-n a lor gene, văzutu-am de atâtea ori
Cum boabe mici de lăcrimare adesea le curgeau șiroi.
Ei ne dădeau atunci de toate, colaci și bani și nuci și mere
Și mângâindu-ne pe creștet, eram de dânșii lăudați,
Apoi plecam pe mai departe să colindăm, precum se cere
La neamuri dulci, ori mai departe, știind că suntem așteptați.
*
Așa era atunci, odată, în vremea ceea de demult,
Când colindam de-a roata satul îmbucurați și-n mare fală,
Nici nu știam de-i frig ori zloată, de drumu-i lung sau de-i prea mult,
Ci doar că ținem cum se cere, de-apururi sfânta rânduială.
În noi era nădejdea lumii, speranța celora bătrâni
Că fi-va cine să colinde îm sfânta zi de sărbătoare,
Că încă nu-i pustie țara, ca satul cela fără câini,
Că încă suntem buni creștini și-om ține neamul ăsta mare.
*
E seara sfântă de ajun și-aud pe uliți clopoței,
Îmi sunt copiii-n a mea poartă ce mi se cer la colindat,
Le-oi da de toate, cum se cere, pruncuților, că-s mărunței,
Dar duc cu ei nădejdea lumii și de-asta sunt, de lăudat.
NOAPTE SFÂNTĂ
S-aud colinde în Ardeal
În clinchet lung de clopoţei ,
Aprinsă-i candela în deal
În suflet, la românii mei .
Şi lin se cerne cea colindă
Ca neaua albă şi curată
În suflet, unde stă s-aprindă
O amintire ce-i uitată,
Când mic, pe uliţa cea mare
Cu cete de copii voioase,
Cântam în tinde ca-n altare
S-aducem Raiu-n cele case .
Noi, îngeri albi, cu gust de miere
Duceam în glas curat, senină,
Cea lacrimă de reînviere
Cu pace caldă şi-n lumină .
*
Cu straiţe grele de bucate,
Când luna iasă sus pe creste,
Ne risipeam pe innoptate
Spre ninse case, ca-n poveste.
Şi-n urma noastră în Ardeal
În sul de nea la cer se suie ,
Ca fum uşor din deal în deal
Miros de mere şi tămâie .
ÎNGERAŞII
La ceas de seară sub ferestre,
Ciorchini de mici colindători,
Îmi dau de veste, că sub astre
Hristos mi s-a născut în zori.
Cu glas curat de heruvini
Îmi spun povestea ceea sfântă,
Cernut li-i sufletul divin
În neaua albă ne-ncepută.
Colinde ştiu de la bătrâni
Şi-aşa cum sunt le vor lăsară,
Să ungă suflet de români
În astă sfântă, lungă seară.
Apoi micuţii prichindei
S-or pierde-n zări de nea curată,
Lasând miros de colăcei
Pe noaptea sfântă, nepătată.
TRIST CRĂCIUN
E seara de ajun şi satul prinde viaţă,
Pe uliţi troienite, colindele se-nalţă
Din glasuri cristaline, din suflete curate,
S-aducă tainic veste, din timpuri depărtate.
Sunt singur cu bunica şi amândoi mâhniţi
Privim spre uşa casei cu ochii pironiţi,
Să auzim bătaia ce-o aşteptăm din vară,
Şi-n pragul ei de-acuma, părinţii mei s-apară.
Plecaţi din cea nevoie, cu munca la vecini,
Înstrăinaţi prin lume îşi duc cununi cu spini,
Că dorul cel de casă, e greaua lor pedeapsă
Ce-i macină întruna, mi-i seacă, şi nu-i lasă.
Muncitul ban pe-acolo e aur sângerat,
Şi prea ades de-acuma-i în lacrimi înecat,
Iar bruma de avere ce-o strâng cu grea sudoare
Plătită-i înmiită, cu jertfă care doare.
Şi ei ar vrea acasă în astă zi să-mi fie,
S-asculte cea colindă ce sufletul o ştie,
Să guste din bucate de buna pregătite
Şi inima le salte în clipe fericite.
O trece şi-anul ăsta tot cu bunica-n doi
Cerând la Preamăritul ne scoată din nevoi,
Şi-aducă-mi-i acasă pe bunii mei părinţi,
Să nu mai stăm pe uşă cu ochii pironiţi.
VISÂNDU-L PE MOŞ CRĂCIUN
Jăraticul din sobă mai pâlpâie-ncodată
Şi-n zbateri i se stinge puterea când şi-o gată,
Apoi, în caldul spuzei adună gânduri toate
Să-mbrace irealul visărilor din noapte.
Noi, cufundaţi de-acuma în somnul cel fugar,
In pat cu paiul moale, topiţi ca-ntr-un cuibar,
Visăm cel vis în aur cu vrednici Feţi Frumoşi,
Ilene Cosânzene, balauri furioşi.
Un fir de fum subţire pe coşul casei suie,
Din cele‚’nalte ceruri, pe-o albă cărăruie
Eu văd cu ochii minţii o sanie-nstelată,
Venind spre casa noastră, oprindu-se în poartă.
Un moş cu barbă albă, adus puţin din spate,
Din sanie coboară şi pârtie-şi desface,
Apoi la geamul casei, c-un clopoţel îmi sună
Şi daruri nesperate acol’ ar vrea să-mi pună.
Din poarta casei noastre se duce înecat
În valuri de zăpadă spre margine de sat,
Să facă bucurie pe lunga lui cărare
Copiilor ca mine, ce-aşteaptă-n nerăbdare.
***
Din vraja de visare abia de mă deştept
Şi spre fereastă-n grabă mă duc de-acuma drept,
Cătând să văd de-aevea-i această întâmplare
Sau poate doar crezut-am, în dulcea mea visare.
Afară vântu-şi urlă puterea să-şi arate,
Troiene vălurite întinde peste toate,
Şi ca un hoţ de noapte încearcă să-mi îngroape
Pădurea cu câmpia şi îngheţate ape.
Visare fost-a totul, dar nu e timp pierdut,
Veni-va Moş Crăciunul ca-n anul cel trecut,
Nu uită niciodată copiii ce-s cuminţi
Şi-ascultă-ntotdeauna, pe bunii lor părinţi.
C-o lacrimă-ntristată mă-ntorc ’napoi în pat
În noaptea nemplinită să uit de ce-am visat,
Dar poate mâine noapte, de fi-va lună plină,
La poarta casei noastre, moşneagul o să vină.
TE-AŞTEPT CU DRAG ÎN MINE,
MOŞ CRĂCIUNE
Îmi amintesc de vremile trecute
Când îi scriam scrisori lui Moş Crăciun,
Când îi spuneam de mine toate vrute
Că mi-s cuminte, harnic, cel mai bun.
Şi când ceream, la fel ca altădată,
Să îmi aducă iar ce mi-am dorit,
O portocală mare, parfumată,
Bomboane dulci sub bradu-mpodobit.
La schimb îi dam răsplată, eu, smeritul,
La Moşul cel cu vocea, cam schimbată
Ce semăna la vorbă cu bunicul,
O poezie bine învăţată.
Priveam cu jind la sacul cu de toate
Ce-avea în el o carte cu poveşti,
Cadourile mele mult visate
Şi câte toate pungi, să te-ndulceşti.
Îi mulţumeam apoi, cu fâstâceală
Luându-mi cea comoara mult dorită,
Înfericit copil c-o portocală,
Îmbucurată clipă, neminţită.
*
Cât fi-va Moşu-n gându-mi şi-n simţire
Mereu voi fi copilul pofticios,
C-o lacrimă ce-o pun pe amintire
Întorc la mine pruncul cel sfios.
Să mă mai bucur iară de-o bomboană,
De bradul cu beteală-mpodobit,
De Moşul coborând dintr-o icoană
Ce-atunci clipita vieţii, mi-a vrăjit.
**
Mai simt şi-acum mirosul de pădure
Ce-nfiora odaia de la drum,
Când bradul meu, ucis de o secure
Ne însfinţea în seara de Crăciun.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii de Crăciun” →
