Simon JACK: Poeme din verdele unei tăceri…

Nici chiar pe hipodromul melcilor
nedormiți de un veac și-o seară
nu se mai fac pariuri
pe vise încornorate,
iarba se comercializează direct
din țintare desenate pe mesele de joc
ale balerinelor cu poante ascuțite
ca pintenii hoților
de metastaze fumurii,
urlă vipera-n borcane cu dulceață
din ambrozie dulce,
e un iz de colț de stradă în haznale purpurii
din curți cu mortu-n casă
impăiate ciocârlii în loc de bufnițe
pe crăci de gutui, opăresc cântatul cocoșilor
din anotimpuri viitoare,
anarhia ceasului păstrat intact
in paltonul bunicului a făcut viermi
de mătase,
o fecioară cu basma la gleznă și lacăt
la degetul inelar,
toarce prin amurgul unui cer din fântâna
satului, fire de brocart pentru drumul
melcilor condamnați
la veșnică dimineață.

 

 

Șir indian

 

Amândoi știm unde ni se sfârșesc visele
…toate,
indiferent de anduranța lor
in zboruri permise de aerul alb al mâinilor
noastre împreunate,
metafizica somnului îngropat în lemn
călătorește incognito
printre viermii noștri de zile negre
făcându-i călăreți în armuri de foame,
niciodată inaniția trupurilor împreunate
nu a fost potcoavă
sub copita cailor lor,
iarbă da, fierul le-a rămas anotimp
de brumăreala în astre ce-și spun
pe nume,
de acolo din preasusul cerului făcut
Tămâie, noi doi plouăm cu ochi închiși
peste clopote de Crăciun,
ne preluăm din nou visele
terminate
într-un neînceput mereu viclean
de strajă stau reptile de furtuni împrumutate
din culorile unui fast food vegan,
Continue reading „Simon JACK: Poeme din verdele unei tăceri…”

Gabriela RAUCĂ: Revedere în albastru

Revedere în albastru

 

Sărută-mi, Mare, glezna și îmi spune
Ce dor ți-a fost să mă alinți cu valul tău
În fața ta fac astăzi plecăciune
Și îți ofer adâncul sufletului meu!

Trimite-mi briza, unduind în plete,
Să pună-n ele, iarăși, boabe de nisip,
Obrazul rumen, tandru să-l desfete
Și să îmi lase gust de sare, pe-al meu chip!

Mângâie-mi pașii, lăsând să se-afunde
În argintiul fin al malului de vis
Și sărutarea, ce-o primesc pe unde
Să fie-aceea ce tu o vei fi trimis!

Privește, Mare, cum vin înspre tine
Și îmi doresc, nespus, să mă îmbrățișezi,
Vreau să îmi spui că ți-a fost dor de mine
Și că te bucuri, înc-odată că mă vezi!

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca, septembrie 2019

Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă

Tăceri

 

Sunt tăceri la mine-n suflet,
Este frig la tine-n gând
Și din clipe fac redută,
Să mă închid într-un cuvânt,
Luând astrele în palmă,
Pentru a le dărui,
Când voi trece fără teamă,
Pe aleia inimii.
Ce frivolă e secunda!
Ce sensibilă-i chemarea!
Stau privind cum plânge ploaia
Dăruind îmbrățișarea
Toamnei, care se preumblă,
Pe cărările pustii,
Risipind pe zări cu umbră,
Frunze triste, ruginii.
Doar tăceri găsesc în spațiu,
Plin de fluturi siderali
Și îmi pare că sihastru,
Este visul ideal.
Dar nu vreau să fac risipă,
Sentimentul e divin,
Când te simt ca pe-o minune,
Lângă cerul meu senin.
Și tăcerea e o schemă
De-a gusta din fericire,
Că mai mult e pusă-n temă,
Viața, pentru a fi iubire.

 

 

Dimineața parfumată

 

Dimineața parfumată
Înăcălțată-n coji de nuci,
Mi-a zâmbit la fereastră,
Printre mere moi și dulci.

Busuioc în plete poartă
Și la gât un curcubeu,
Aducând într-o prelată,
Ploaia rece drept cadou.

Zgribulite, vrăbii sure,
Stau ascunse în frunziș,
Așteptând poate revine,
Soarele din ascunziș.

Și în vatră, vesel,focul,
Dă paradă că ar vrea,
Să danseze siminocul,
Dacă vine iarna grea.

În tăcere degust ceaiul
Privind timpul călător,
Cum își duce lin traiul,
Torcând firul din fuior.

Viața e precum fuiorul,
Adunat în ani si zile,
Iară omul e ziditorul,
Ridicând o mănăstire.

 

 

Tu nu știi

 

Tu nu știi,
Da nu știi,
Frunzele-s duse din vii
Și din cer cad încet,
Mii de picuri în balet,
Aducând ploaia cernită
Peste clipa miruită,
Scuturând frunzele, toate,
Pe cărări triste și fade,
Punând curcubeu naturii,
Acum când plâng trandafirii!
Tu nu știi,
Vai, tu nu știi
Că rămân ai nimănui
Copacii care suspină,
Văzând bruma din grădină
Și se lasă doborâți,
De a timpului dorinți,
Când pe cerul înstelat,
Luna-n raze a pictat,
Licurici și fluturi zvelți,
Care încântă pe poeți!
Tu nu știi,
O, tu nu știi
Că acum e toamnă iară
Și strânge în călimară,
Mirul din struguri brumați
De fecioare adunați,
În căușul palmei fine!
Vezi acum tu știi mai bine
Și râzi, vai, cât râzi de mine!
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme la început de toamnă”

Flori GOMBOȘ: Tăcerea din mine

TĂCEREA DIN MINE

 

În grăuntele de sărut,
noaptea
şi-a limpezit
mângâierile ruşinate;
se revarsă muzica
peste liniştea pădurii,
şoptind suferinţa
din veac…
fericire negustată,
te faci nevăzută…!
calul nechează,
spulberând cu abur
florile de jar…
în testamentul
scris fugar,
am lăsat o
ramură de măslin
şi timid,
mă-ntâlnesc cu
tăcerea din mine.

—————————–

Flori GOMBOȘ

Septembrie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Simfonia frunzelor arămii

SIMFONIA FRUNZELOR ARĂMII 

 

E toamnă-n Univers, e-atâta toamnă…
Copacii se dezleagă de amor,
Îmbătrânesc, mor frunzele-n livadă,
Natura e vândută la obor.

Din cupe mari se bea în seară mustul,
Stelele blând se-ntorc în matca lor,
Albinele roiesc înspre adâncuri,
Surd, vechile răceli din oase dor.

Se pierd la orizont aripi celeste,
Decoruri arămii pe ram și-alei…
Păsări de foc cu triluri vii, măiestre,
Vor reveni la semn de ghiocei.

Roua se-aşează tainic peste mirişti,
Un greier mic se roagă de mălai,
La mine-n suflet duduie iar soba….
Veniţi, voi greieri mici şi fără trai !

Viori își tânguiesc în asfinţituri,
Romanţe gri pe străzile pustii,
Văratice iubiri se pierd în noapte,
Se vor întoarce castanii, spre zi.

Trec crizanteme dulci peste limanuri,
Al inimilor delicat pastel,
Se primenește-n ruginiul toamnei…
Lin, versul se prelinge din penel.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Silvia ANDRUCOVICI: Fuga de om

E în plânsul meu de azi
Dorul tău de pădurile Asiei.
Cocotierii cu umbre lungi
Și căldura aceea bună pentru reptile.
Îți amintești leii keralazi surprinși
În elan amoros?
Și cortina înserării peste noi?

 

Am decis
Și pe subțirimea aerului am jurat:
Există o peșteră pe lumea asta
Doar a mea,
Îmi pun frica într-un rucsak
Și o lanternă,
Mă desprind de imagini, de umbre,
De corzile mâniei, de funiile dragostei,
Vă spun adio. Plec.

Există o pădure plină cu jivine,
În care voi binecuvânta
Primul tigru flămând
Care se va hrăni din mine!

Căci, m-ai lăsat singură și pradă omului!
Sunt carne pe masa lui de duminică.
Un ascet mănâncă o femeie.
El crede cu tărie
Că dreptatea o slujește!

Mai viețuiesc doar pentru că,
Mă-încred în tigrul frumos și flămând!

———————————

Silvia ANDRUCOVICI

Germain DROOGENBROODT: Lună și mare

Lună în aprilie”, tablou de Oscar Bento


Lună și mare

pentru Oscar Bento


Neprihănită
neatinsă parcă
de-a omului amprentă:
luna.

Inaccesibila-i splendoare se-oglindește
în aparent la fel de pura
mare,
ce adună-n pântec
omeneștile deșeuri,
ale deșartei lăcomii.

Germain Droogenbroodt
Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Ithaca 2.8.2019

Mircea Dorin ISTRATE: Stihuri

ÎNCHINĂCIUNE

 

Coborând închinăciunea la piciorul Crucii Tale

Îmi pun sufletul în ruga cerșetoare de iertare,

Tot rugându-Te Hristoase să mă pui pe a Ta cale

Și prin iadul de păcate să îmi faci, dreaptă cărare.

 

Să mă scoți din vălmașagul lumii ăstei la liman,

Să mă ții sub a ta umbră de noroc măcar un an,

Să îmi dai un bob speranță că va fi de-acum mai bune

Și apoi mă lasă slobod, până vin Doamn, la Tine.

 

Sunt  prea slab, Mărite Doamne și la multe eu tânjesc,

Iar păcatele din lume mai mereu m-ademenesc,

N-am pătruns eu înțelesul jertfei tale de pe Cruce

Și nici vorbele-nțelepte știe-mi mintea un’ s-apuce.

 

Așadară, eu, nimicul, dacă vrei a mea salvare

Pune-mă la cazne grele până cere-oi îndurare,

Până Văd că eu sunt răul, nu aceia din prejur,

Până Șimt că Tu ești Cale și-Adevărul cela pur.

 

Mulți sunt Doamne ca și mine și mereu se înmulțesc,

Mulți pierdut-au Calea Dreaptă și de-acuma rătăcesc

Prin pustiul de păcate, mare-ntins, cât o vecie,

Întinat cu toate cele, unde-om fi, nevrednicie.

 

De-asta lumea este reuă, singuratică și dură,

Mincinoasă și făloasă, trădătoare, rea de gură,

Că n-a înțeles cea jertfă ce-ai  făcut-o cu iubire

Să ne pui în noi Mărite, boabă de dumnezeire.

 

Să ne-areți că jertfa-ți sfântă dădătoare-i de iertare,

Că în noi avem tărie cât e muntele de mare,

Că putem schimba cea lume îndreptată spre pieire,

Dacă-n noi va fi destulă, simțitoarea cea Iubire.

 

Ea schimbarea lumea toată și mai bună o va face,

Unde vom trăi cu toții bucuroși și-n bună pace,

Doar să vrem s-alegem calea ce Tu Doamne-o tot arăți,

Și ne-ndemni pe ea să mergem, nu doar uni, ci cu toți.

 

Va fi greu, dar încerca-vom, ca din răul omenesc,

Tot urmând a Tale-ndemnuri s-avem cale spre ceresc,

S-arătăm că a Ta jertfă ce-ai făcut-o pentru noi,

E suprema dăruire și temeiul vieții noi

 

 

SCHIMBUL

 

 

Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,

În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, slobost-a el sudalma

Că un nimeni, pământescul, din cuibarul lui de lut,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Stihuri”

Ierodiacon IUSTIN T.: Un drum la Împăratul Florilor

Să ne gândim dacă-l cunoaştem pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pornind de la meditaţia la nişte frumoase flori. La florile de la Grădina Botanică din Cluj, de exemplu…

Iată, avem un Tată pe care nu-l cunoaştem sau ne temem să-L cunoaştem, sau ne temem de judecata Lui şi de puterea Lui… Dar, paradoxal, El este acelaşi care face aceste flori frumoase şi minunate, care îngrijeşte grădini, şi care are o inimă de Părinte, gingaşă ca toate aceste flori.

Ce fel de Părinte avem, cel mai puternic şi cel mai delicat? Şi ce teamă ca să încăpem pe mâna Lui, pe mâna adevăratei Iubiri?

Spor la gândit şi la mirat…!

 

P. Iustin

 

Un drum la Împăratul Florilor

 

Dacă florile sunt porunci
atunci
ce împărat teribil!

Cum să cazi-n mâna împăratului
Care se zvoneşte că va pierde lumea,
Cel Care-a poruncit crăiţelor…
să fie?

Să dai socoteală lui Alfa şi Omega,
Celui dintâi şi Celui de pe urmă,
Care-n timpul liber
meştereşte brumărele albe şi violete
şi bulgări de soare…

Ce fel de frică?
ce fel de frumuseţe-i aceasta?

cum să fugim
de cea mai duioasă
mai părintească judecată
a Împăratului florilor?

Ierodiacon Iustin T., 27 septembrie 2019

Corneliu NEAGU: Depresia

DEPRESIA

 

La colț de stradă mor prieténii,

amantele se culcă cu mai  mulți,

copiii simt c-au devenit adulți,

tot alergând pe străzile pustii.

Și toamna rece vine peste noi,

iar frunzele, pe ritmuri de poem,

plutesc încet pe trenuri care gem

ducând soldații noștri la război.

 

Orașul tot e un coșmar stupid,

iar oamenii stresați nu înțeleg

ce-i parte separată ce-i întreg

în granițele care ne închid.

Și-n orice întrebare e un chin,

îl resimțim în inimă și-n gând,

se sting în noi speranțele plângând

pe marginile unui crunt destin.

 

Himerice imagini trec prin vis

și ne trezim în spaime și-n delir,

iar patul ni se pare cimitir,

plutind imponderabil în abis.

Iar cei apropiați, în mod fatal,

ne intră cu picioarele-n destin

și când paharul de durere-i plin

ne internează noaptea în spital.

 

Dar ca răspuns la gestul lor brutal,

pe doctorii ce-s mai nebuni ca noi,

îi dezbrăcam și îi închidem goi

într-un salon cu gratii de metal.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

28 septembrie 2019