Veronica BALAJ: Domnule Apostolos Patelakis, sunteți cunoscut ca un fervent susținător al celor două culturi din cele două țări de care sunteți legat, România, unde v-ați născut, (la Craiova, 16 iulie, 1951, urmând apoi și o specializare profesor de istorie și geografie), și Grecia, unde ați plecat împreună cu familia. Și aici ați profesat ca dascăl și, tot în limba română. O poveste frumoasă. Perfect adaptabilă conceptului de intreculturalitate. Vă propun să purtăm această convorbire pe ideea impresiilor trăite în cele două patrii. Adică viața văzută din mai multe unghiuri. Așadar, ați fost afectat la plecarea din mediul unde ați copilărit și v-ați format? La Craiova lăsați prieteni, o profesie, locuri, vremile nu erau prea bune și nu știați cu ce o să vă confruntați în Grecia.
Apostolos PATELAKIS: Pentru a mă face mai bine înțeles de cititorii români, doresc să menționez că m-am născut la Craiova într-o familie de emigranți politici greci, refugiați acolo după războiul civil din Grecia (1946-1949). Prin urmare am fost bilingv de mic. Bunicii mei acasă vorbeau doar limba greacă. Eu am învățat limba română la cămin și la școală. După liceu am studiat istoria, iar în perioada 1973-1979 am predat la diferite școli, până când am hotărât să ne repatriem. Despre Grecia aflasem multe lucruri, dar ca să fiu sincer nu muream de dorul ei. Acest dor îl resimțeau cei care au trăit o perioadă acolo și erau legați de acele locuri, așa cum erau bunicii și părinții noștri. Eu eram legat mai mult de România. În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Desigur înrăutățirea situației economice în România a jucat un oarecare rol în a grăbi plecarea noastră. Nivelul de viață era așa de scăzut încât cu greu puteai să o scoți la capăt. Cum să le vorbesc elevilor despre superioritatea sistemului socialist când pentru un kilogram de carne trebuia să mă scol de la ora 4 dimineața și să stau la o coadă interminabilă. Poporul român a suferit mult în ultima perioadă a regimului comunist.
Veronica BALAJ: Ajungând în Salonic, ați avut sentimentul că aparțineți acelui spațiu? Nu vi se părea străin? Vi se părea că reluați un fir întrerupt odată cu plecarea strămoșilor din cauza războiului civil din Grecia?
Apostolos PATELAKIS: Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Noi nu știam ce înseamnă regimul capitalist. A trebuit să ne acomodăm din mers pentru că trebuia să supraviețuim. Desigur că la început ne simțeam ca niște străini. Totul era nou pentru noi. Norocul nostru a fost că am găsit foarte repede locuri de muncă, lucru foarte important pentru un nou început de drum. Eu am fost angajat pe post de profesor la Școala de limbi balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (IMXA), unde până acum am predat limba română tuturor celor care doreau să învețe limba română în diferite scopuri, mai ales științifice. La școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”. În paralel, am predat limba română și la unele școli private, care pregăteau sute de absolvenți de liceu care doreau să studieze în România. Soția mea fiind asistentă medicală s-a încadrat imediat la un mare spital din oraș, așa că din punct de vedere economic eram pe drumul cel bun.
Veronica BALAJ: Cum era viața cu normele ei, oamenii de aici comparativ cu cei din România, Craiova? Ce era diferit în relaționarea cotidiană? Deși ne aflăm în același areal, mă refer la zona balcanică, tot există diferențe.
Apostolos PATELAKIS: Ceea ce m-a frapat la început a fost că grecii nu știau nimic despre viața emigranților greci din țările socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine, etc. Când le explicam care era realitatea rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă. Deci ei nu cunoșteau realitățile din țările socialiste, iar noi nu cunoșteam realitățile din țările capitaliste. Apoi, ne-a surprins plăcut abundența și varietatea produselor din magazine și piețe. Găseai tot ce doreai. Erai liber să faci orice dacă aveai bani. Puteai să cumperi, să construiești, să călătorești, să te stabilești oriunde fără nicio îngrădire. Diferențele între cele două sisteme și cele două țări erau foarte mari.
Veronica BALAJ: În câtă vreme v-ați făcut prieteni noi? Mai aveți și azi prieteni din vremea când ați sosit?
Apostolos PATELAKIS: De la început, am constatat că în comparație cu românii, grecii erau mai reci, nu erau așa de prietenoși. Greu să te invite cineva acasă la el. Trebuia să te cunoască foarte bine ca să se deschidă față de tine. Te invitau la cafea, la restaurant, dar nu acasă. Treptat, ne-am făcut prieteni printre colegii de serviciu, dar și din rândul celor care au studiat cu mine limba română. Azi, există foarte mulți medici care au studiat în România, cu mulți dintre ei avem relații strânse.
Veronica BALAJ: De obicei, la o strămutare, oamenii duc în suflet sau în subconștient, involuntar, anumite elemente specifice locului unde s-au născut. Care ar fi acestea?
Apostolos PATELAKIS: La început ne comportam ca în România. Soția gătea așa cum știa, adică mâncăruri în stil românesc, iar mintea ne era mereu în România. Cu timpul am început să ne adaptăm la tradițiile și obiceiurile locului, la mâncărurile cu specific grecesc și mai ales la pește și fructele de mare, care ne erau necunoscute. O altă mare deosebire consta în faptul că noi eram atei, pe când în Grecia religia era la loc de cinste, se preda în școli și elevii mergeau la biserică cu profesorii. Sărbătorile religioase se sărbătoreau cu mare fast și existau multe zile libere, fenomen necunoscut nouă. Trebuie să menționez că noi, în comparație cu alți emigranți politici greci, ne-am adaptat mai repede întrucât nu am întâmpinat greutăți în găsirea unui loc de muncă.
Veronica BALAJ: După câtă vreme ați revenit în România? În perioada cât ați absentat, v-a încercat dorul? Și dacă da, de ce anume vă era dor?
Apostolos PATELAKIS: Noi ne-am repatriat, dar părinții mei au rămas la Craiova, cu gândul că după ce ne vom stabili noi mai bine, se vor repatria și ei. Prin urmare veneam aproape în fiecare an ca să-i văd. În tot acest interval de timp (1980-1989) vedeam tot mai clar marile diferențe dintre cele două țări. În România situația era așa cum o lăsasem, adică nicio schimbare, totul era static, în timp ce nemulțumirea poporului față de conducere creștea. Prietenii mă întrebau mereu de situația din Grecia, dar eu nu puteam să vorbesc. Le spuneam că și acolo sunt probleme și nu e cum vă imaginați. Desigur vedeau că sunt altfel îmbrăcat, că am dolari în buzunar, că pot călători oricând, că aduc părinților diverse bunuri de consum, dar eu mă eschivam de la tot felul de discuții. În Grecia mi-era dor de mici, de cozonaci, de covrigi, de biscuiții „Eugenia” și de vinurile românești. Continue reading „Veronica BALAJ: Interculturalitate româno-greacă – Convorbiri cu profesorul Apostolos Patelakis”
Alexandra Balm, pe atunci Dumitrescu, mi-a fost elevă acum aproape treizeci de ani. Am remarcat-o pentru că avea o gândire originală și putere de abstractizare mult peste colegii ei. Mi se părea că are mai degrabă o structură de realistă și eram convinsă că se va înscrie la o facultate de profil. Apoi am pierdut-o din vedere. De la colegii ei am aflat că a făcut Literele, că trăiește de mai mulți ani în străinătate și, fapt exotic încă la noi pe atunci, înainte de 2000, a plecat de una singură în India. Acum mai mulți ani, probabil vreo 15, Alexandra mi-a telefonat ca să mă întrebe daca poate să-mi facă o vizită. De atunci ne-am mai întâlnit de câteva ori și, din când în când, mai primeam de la ea câte o urare sau un scurt mesaj. Așa am aflat că s-a mutat cu familia în Noua Zeelandă. 
Scriitoarea VAVILA POPOVICI, ani buni o prezență aristocrată în saloanele culturale argeșene, ne scrie, astăzi, din America. Au trecut, de când a plecat, 12 ani. Timp suficient să afli, dacă vrei, cine ești. Timp să mori. Timp să începi să iubești. Sufletul Vavilei Popovici este un măr, pe care ea însăși l-a împărțit pe jumătate. Fiecare jumătate stă, cuminte, pe farfurioara ei, știind că-i numai o jumătate, dar sperând nebunește că, printr-un miracol, printr-o uluitoare răsturnare de forțe și continente, o pereche de mâini drăgăstoase va lipi jumătățile ca și cum America ar fi România, iar România ar deveni America. Vavila Popovici a văzut lumina zilei pe 24 ianuarie 1935, în Bucovina de Nord, la Sulița, județul Hotin, astăzi pe teritoriul Ucrainei. A absolvit Institutul Politehnic. Ultimul loc de muncă a fost la Combinatul Petrochimic din Pitești, unde a coordonat, în calitate de inginer principal, Serviciul Tehnic-Export. Era o ingineră care urmase, în anii de liceu, cursuri de balet și cursuri de pian, la Conservatorul Maghiar din Târgu-Mureș. A publicat, până în prezent, peste 40 de volume – poezie, eseu, proză, note de jurnal, articole de călătorie. Este, de asemenea, colaboratoare de cursă lungă a unor reviste culturale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia, Canada, Irlanda, Anglia, Danemarca, Israel, Republica Moldova și, evident, din România.
Victor NEGHINĂ: Stimată doamnă Anca Sîrghie, în serata literară organizată de Cenaclul „George Topîrceanu” Sibiu, când ați lansat recenta dumneavoastră carte „America visului românesc”, vol. II, Editura D*A*S, Sibiu, Mihai Posada v-a definit drept „ambasadoarea românilor dincolo de ocean, în Lumea Nouă – SUA și Canada”. Participanții la serată v-au solicitat cartea cu autograf. Având în vedere că această carte în două volume este o premieră în literatura română și universală, am dorit să realizez un interviu cu dumneavoastră. Țin să vă mărturisesc că mi-ați produs profunde bucurii după lectura celor două volume, care sunt deosebite, deși păstrează o structură similară, fiind alcătuite din aproape aceleași capitole. Ați început cu „Reportaje”, în care am descoperit locuri și evenimente culturale românești pe harta Americii, „Studii și eseuri”, cu textele conferințelor ținute dincolo de Atlantic, „Recenzii de carte”, în care ați punctat câteva apariții literare importante ale scriitorilor diasporei, „Interviuri. Dialoguri”, cu portretele unor personalități din societatea românilor americani. Ceea ce am descoperit nou la vol. II este capitolul „Ecouri”, dedicat autorilor care au recenzat „America visului românesc”, vol. I sau alte cărți ale dumneavoastră prezentate în cenaclurile de peste Ocean, interviuri date acolo și apărute în presă, dar și consemnări reportericești ale evenimentelor la care ați participat. La noul volum am găsit foarte important, așa ca cireașa de pe tort, o „Retrospectivă în imagini”, unde din 2004 reconstituiți popasurile din trei lustri de experiențe ale dumneavoastră peste Atlantic și ale unor americani în România. V-aș ruga să ne spuneți: Ce vă leagă sufletește de frații noștri de peste Atlantic, unde ați devenit cunoscută în cei aproape 20 de ani de peripluri în SUA și Canada?
Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.
Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Sunteți unul dintre primii oameni de știință care au semnalat importanța crescândă a statelor asiatice în peisajul geopolitic internațional, preconizând deplasarea centrului de greutate spre Asia. Se pare că momentul lor a sosit, cel puțin din punct de vedere economic. Pe parcursul pandemiei, mai ales China a dobândit o poziție de vârf (cu toate bunele și relele aferente). Se va produce schimbarea și în plan politic? Dacă da, ce efecte va avea ea asupra Occidentului?
DIALOG SCURT – PANDEMIE ÎN AUSTRALIA
* V. Nichols (Viorel Nicolae), Australian writer, of Romanian origin, born on May 22, 1954 in Bucharest. After completing his studies at the „Traian Vuia” Aviation School in Mediaş, he became a mechanical aircraft engineer and was employed at Băneasa airport in Bucharest. On May 19, 1978, together with George Florescu, a trusted friend and colleague on duty, he „flees” from Bucharest aboard a plane that they take together for a flight to… freedom. Although none of them had hands-on pilot training, after a few unforgettable hours, full of emotions and unforeseen situations, including being intercepted and followed by the military aviation of Romania and Hungary, they land on a plain in Austria.
Ioan POPOIU: Dragă Domnule Vișan, vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu! Cititorii și noi toți care vă prețuim suntem nerăbdători să ne vorbiți despre viața și opera dumneavoastră!
Iuliana PAȘCA: Stimată Nicoleta Dabija, sunteți recunoscută în spațiul literar prin activitățile didactice, jurnalistice, de cercetare, redactare-carte, corectură și traducere desfășurate în ultimii 10 ani (aprox.). Ați publicat volume de eseuri, interviuri și traduceri, iar în 2018 ați debutat cu volumul de versuri „aici nu se moare niciodată”. Care este povestea acestei activități multidisciplinare, cum a început totul?