Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat

Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat

Antologia pentru Civilizația Creștină, ASCIOR – 2017

09 ianuarie 2018

Vasilica Grigoraş: Ioan Nicolae Muşat, ne-am cunoscut de foarte puţin timp, doar online. Accesând surse de informare electronice, am aflat câteva date, despre viaţa şi activitatea ta, care mi-au stârnit interesul să te cunosc mai bine, şi cred, că şi cititorii doresc acest lucru. Ai avut amabilitatea de a-mi trimite câteva numere din revista „Orizonturile Bucuriei” şi două cărți ale tale: „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, Buzău, Alpha MDN, 2015 şi „Paştile Tău, Doamne!”, poezii, Buzău, Teocora, 2016. Mă simt binecuvântată pentru acest dar minunat şi-ți mulţumesc din suflet. Deoarece ştiu că poţi cunoaşte un om, dacă nu în totalitate, măcar parţial prin scrierile sale, şi mai cred că din tot ceea ce citim, aflăm, descoperim, învăţăm câte ceva. În momentul în care am primit cărţile, m-am rugat să mă lumineze bunul Dumnezeu să le citesc, să înţeleg esenţa şi să scriu ceva despre ele. Volumele şi publicaţiile periodice primite se bucură de grafică de excepţie, expresivă şi atrăgătoare. Am deschis prima carte, începând să citesc materialele introductive, semnate de nume sonore ale intelectualităţii literare şi spirituale ale Buzăului, dar şi din întreaga ţară. Constat foarte repede că nu e suficient acest lucru, apoi am luat un creion şi o hârtie, luând notiţe. Pe măsură ce înaintam în lectură pot afirma, fără teama de a greşi, că descopeream „diamante”, bine şlefuite, şi mă refer atât la conţinutul cărţii, dar şi la autor, clădit la „sfânta şcoală a Domnului”. Consider că ar fi o impietate să reproduc eu câteva informaţii despre tine şi volumele de autor, te voi ruga să vorbești și despre ele. Ești directorul fondator al revistei Orizonturile Bucurei, ești președintele fondator al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, ai lansat o salutară şi lăudabilă iniţiativa a publicării unei antologii sub egida ASCIOR, confirmare a ceea ce spun fiind receptivitatea unui număr însemnat de poeţi şi scriitori români, trăitori în România sau în ţări adoptive. de aceea, te rog, să ne spui: Cine ești domnule Ioan Nicolae Muşat? Aş vrea să precizezi obârşia, formarea profesională, pasiuni, … tot ceea ce crezi că te reprezintă.

Ioan Nicolae Muşat: Bună ziua distinsă Vasilica Grigoraș! Îți mulțumesc mult pentru prietenia acordată în mediul virtual, pentru aderarea la ASCIOR și pentru publicare în prima antologie a asociației ASCIOR: Antologia pentru Civilizația Creștină, ASCIOR 2017, dar și pentru acest interviu, care, sperăm, va lămuri câteva aspecte privind Civilizația Creștină, Asociația pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, antologiile ASCIOR. Trăim într-o lume a morții, a confuziilor, a înșelăciunii, a distrugerii și vrem să ieșim din această capcană ce ne-am întins-o singuri și nu știm, nu putem căci nu vrem să folosim împotriva hidrei propriul ei venin. Și, în pofida faptului că lumea merge foarte accelerat spre Cataclismul Energetic Global, oamenii nu au timp pentru viața lor și a copiilor și nepoților lor. Vor să înțeleagă aceste lucruri grele repede, în două-trei pagini, fără cultura necesară, fără discernământul necesar, fără efortul și strădania necesare cunoașterii a ceea ce este și ce-ar trebui să fie. Cu speranța că acest lung interviu nu va fi zadarnic, să purcedem la lucru.

Probabil că omul nu se poate vedea cu discernământ pe sine însuși și nici nu este cunoscut pe deplin în timpul vieții sale. Abia după zeci sau sute de ani de la trecerea sa la cele veșnice se alege cine a fost acel om pe pământ. Omul este subiectiv în ce-l privește, societatea este confuză, foarte confuză acum și în a se cunoaște și în a-și cunoaște Calea dar și în a-și cunoaște cetățenii. Deci, trebuie să ajutăm societatea să se cunoască și, cunoscându-se, să se înțeleagă și, înțelegându-se, să se definească, să-și cunoască și să-și definească proprii cetățeni, iar aceștia, prin și cu ajutorul unei societăți clare, curate și responsabile să se înțeleagă și să se rostuiască pe ei înșiși….

V.G.: Nu așa, cu siguranță este mult prea vag și alambicat pentru cititorii noștri, mult mai concret, cine ești, ce vrei, ce crezi că poți să faci Ioan Nicolae Mușat?

I.N.M.: M-am născut în Fefelei, un mic sat pe atunci, acum înglobat în orașul Mizil, la doar câteva case de locul nașterii academicianului Grigore Tocilescu, un mare istoric, epigrafist, folclorist și arheolog care, probabil, a vrut să continue în alt fel cercetările privind importanța mondială a Daciei… Am fost botezat la biserica Sfânta Treime din Fefelei, am urmat cursurile primare și gimnaziale la Şcoala nr. 2 din apropierea Fefeleiului, am făcut apoi Liceul industrial pentru Construcții de Mașini, nr. 1, București și am absolvit Facultatea de Automatică a IPB, București în 1983 cu nota 9 pentru lucrarea de licență: „Automat programabil pentru Linia de turnare în forme vidate”. Apoi, după o primă întreprindere am ajuns la Buzău, la IEELIF (pe atunci), întreprindere județeană de irigații unde am avut mai multe inovații nebrevetate dar care au ajutat producția.

V.G.: Deci, ești un om de profesie strict tehnică, liceu tehnic, facultate tehnică, orientare strict tehnică, inginer cu preocupări de inginerie… Cum se explică aceste cărți de factură teologică, filozofică, politică, socială, lirică: „Catedra Sf. Mare Mucenic Sava” și „Paștile Tău, Doamne!”, care sunt probabil rădăcinile viitoarelor inițiative, revista Orizonturile Bucuriei și asociației ASCIOR?

I.N.M.: Prin milostivirea Domnului și prin dragostea oamenilor am fost binecuvântat cu mai multe seturi de aripi pe care, din păcatele și nevrednicia mea, le-am folosit rău mult prea adesea… Preocupările naive de toate felurile, teologice, psihologice, filosofice, ba chiar lirice, au început probabil pe la 12-13 ani din pricina unor mari probleme de adaptare… Am avut mare binecuvântare cu înțelepciunea tatălui meu, Ioan, cu blândețea și afecțiunea mamei, Lucia, cu minunații bunici Ștefan și Ana, cu sprijinul surioarei mele mai mari, Georgeta, cu minunata învățătoare și apoi profesoară și dirigintă Elena Rădulescu, cu înțeleptul, omenosul și sfătosul profesor de matematică din gimnaziu, Gheorghe Negoiță (care acum este membru fondator la ASCIOR), cu acel unic și plin de har Părintele Alexandrescu Pompiliu, parohul care m-a botezat și cununat și cu mulți alții cărora le mulțumesc din suflet pentru tot ajutorul ce mi l-au dat, salvându-mă de mine, de modul eronat prin care vedeam din început lumea. Apoi, când făceam inovațiile la serviciu, strict necesare creșterii productivității muncii, lucrul pe șantier în zona Oreavu lângă Râmnicu Sărat, s-a născut ideea Roboților Energetici, idee la care am lucrat ani și pe care trebuia s-o expun (cu succes) la Institutul de la Brașov care se ocupa cu promovarea energiei neconvenționale. Ca să convingi specialiști de prim rang privind avantajele Roboților Energetici trebuia să ai o strategie bine fondată căci „adevărul necunoscut (unul)” venea în mediul „adevărurilor acceptate” (majorități și minorități) și trebuia să răstoarne prejudecăți… Așa s-a născut înainte de 1989 tema științifică ERGOGETICA sub forma „Conducerea informațională a sistemelor sociale”. Problemele grave din familie, moartea tatălui meu datorită unui accident de muncă, cutremurătoarea cădere a comunismului și neputințele științei de a rezolva problema adevărului, toate m-au aruncat într-o depresie acută datorată unei crize de identitate…

Continue reading „Vasilica Grigoraş în dialog cu Ioan Nicolae Mușat” →

Giovanni PAPINI (1881 – 1956) în vizită la Lenin, Moscova, 3 iulie, 1923

„Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să-l văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră”.(Giovani Papini, 1881-1956)

Moscova, 3 iulie, 1923. M-am trudit aproape o lună, dar, în sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se părea că e unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el, am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor – dar nu regret. Mi se spusese că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi au fost înlăturate şi telefonul m-a inştiinţat că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Am fost primit de soţia sa, o femeie grasă şi tăcută, care m-a privit aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în salonul lor. Pe Lenin l-am găsit pe un mic balcon, sezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen. Mi-a făcut impresia unui condamnat, căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongoloid, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stăteau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate. Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descarnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare…

Primele minute ale conversaţiei noastre au fost mai degrabă penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchisea. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem. Am îngânat la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvărşise în Rusia. Şi atunci, acea faţă pe jumătate moarta s-a umplut de strâmbături spectrale, care voiau sa fie un zâmbet sarcastic.

Continue reading „Giovanni PAPINI (1881 – 1956) în vizită la Lenin, Moscova, 3 iulie, 1923” →

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Interviu cu Germain Droogenbroodt – Poetul celor trei continente

Interviu cu poetul belgian Germain Droogenbroodt, cunoscut, apreciat și distins cu numeroase premii internaționale, atât pentru operele proprii, cât și pentru activitatea sa neobosită, de promotor al liricii moderne internaționale.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Tocmai v-ați întors de la Paris, unde ați primit un valoros premiu pentru poezie și vă pregătiți să zburați peste trei zile în Nicaragua, unde veți participa la un festival de lirică internațională. De asemenea, în urmă cu o lună, chiar în incinta celebrului Capitoliu de la Roma, ați fost distins cu o diplomă și o plachetă foarte râvnită în Italia, pentru neobosita dumneavoastră activitate de poet, traducător și promotor de lirică internațională. Ce reprezintă pentru dumneavoastră recunoașterea internațională din ce în ce mai crescută pentru activitatea depusă în slujba poeziei?

Germain DROOGENBROODT: Oh, aș minți dacă aș pretinde că nu mă bucur. Orice poet sau scriitor e măgulit când primește un premiu așa de prestigios, într-o clădire atât de renumită, copiată până și de americani. În plus, este vorba despre un premiu special, menit să recompenseze munca mea. Pe mine însă mă bucură cel puțin la fel de mult mesajele pline de recunoștință ale cititorilor noștri din întreaga lume – multe dintre ele venind săptămânal chiar din România – pentru că scopul muncii mele nu este să acumulez prestigiu personal, ci acela de a contribui, oricât de puțin, la o mai bună înțelegere între oameni, la mai mult umanism. Eu nu sunt un egocentric, nu m-am fotografiat niciodată pe mine însumi și nu încetez să mă minunez cum unii poeți se grăbesc să trimită selfie-uri însoțite de laude de sine chiar atunci când se află în toiul unor festivaluri, direcționându-le către comunitatea lor de „Fake Book Friends”. Faptul că la Paris am reușit să entuziasmez încă o serie de persoane pentru proiectul Poeziei Săptămânii mă bucură chiar mai mult decât decernarea premiului „Academiei Europene a Științelor, Artelor și Literaturii” – EASEAL. Grație acestui eveniment, vom avea în curând și traducerile poeziilor săptămânale în limbile poloneză, maghiară și ebraică.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Cum a debutat proiectul „Poezia Săptămânii? De când există această inițiativă și în câte limbi se traduce poemul la ora actuală? Câți colaboratori aveți în total și în câte țări se trimite poezia?

Germain DROOGENBROODT: Acum 520 de săptămâni am fost întrebat de un editor din Spania, țara în care locuiesc, dacă aș fi dispus să-i furnizez câte o poezie scurtă, însoțită de o ilustrație, pentru a fi publicată în ziarul săptămânal de limbă olandeză „Hallo”. Am convenit să nu fie una ermetică sau complicată, căci, din păcate sunt multe poezii așa; noi intenționăm să atragem, nu să speriem publicul mai puțin familiarizat cu lirica, deci să convingem cititorii să mai citească și poezii. Un cititor flamand m-a întrebat mai târziu de ce nu traduc aceste frumoase poezii și în engleză sau spaniolă. La sugestia sa, am extins proiectul, fiind bine receptați de cei care s-au transformat treptat în colaboratori-traducători, cum este și prietena și autoarea noastră de limba română și germană, Gabriela Căluțiu Sonnenberg. Datorită faptului că sunt invitat an de an pe la multe festivaluri internaționale de lirică, am avut posibilitatea să atrag din ce în ce mai mulți adepți pentru proiectul acesta. La ora actuală, „Poezia Săptămânii” se traduce în douăzeci de limbi și, dacă persoanele care și-au dat acceptul săptămâna trecută se vor ține de promisiune, ne vom extinde la douăzeci și trei de limbi. Eu personal o distribui prin email în limbile chineză, germană, engleză, franceză, italiană, olandeză, română și spaniolă, către un public care însumează 10.000 de cititori din întreaga lume. Restul colaboratorilor mei redirecționează poeziile în cercurile lor în limbile arabă, farsi, greacă, japoneză, catalană, coreeană, curdă, macedonă, portugheză, siciliană, turcă și ucraineană. Săptămână de săptămână, poezia se publică pe diverse situri din internet, nu numai pe cel aparținând editurii POINT (unde este prezent în engleză, spaniolă și olandeză) ci și pe o pagină japoneză, una catalană, două italiene și mai multe situri și reviste literare românești.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Ce planuri de viitor aveți pentru proiectul „Poezia Săptămânii”? Mai există potențial de extindere? Dacă da, în ce direcție?

Germain DROOGENBROODT: Procesul de alegere a poeziei și a ilustrației potrivite, tradusul și comunicarea cu toți colaboratorii îmi ocupă deja mai mult de două zile pe săptămână. Pe parcurs se adaugă din ce în ce mai multe persoane interesate de detalii. Săptămâna trecută am suplimentat cu trei persoane interesate, care solicită informații, de preferință în mai multe limbi. Și traducătorii îmi adresează regulat întrebări, legat de poezii. Primesc în fiecare săptămână oferte din partea cititorilor care-mi trimit creații proprii, rugându-mă să le preiau, dacă este posibil. Eu personal nu am timp pentru mai mult de atât, dar inițiativa dezvoltă o dinamică proprie, crescând ca un bulgăre de zăpadă. Proiectul devine din ce în ce mai internațional, așa cum dealtfel a fost intenția noastră de la bun început. Ideea de la bază este să depășim prin poezie frontierele, indiferent de natura lor, și să construim punți de legătură între oameni. De exemplu, traducem și publicăm poezia săptămânii concomitent în limbile curdă și turcă. Lumea ar fi mai pașnică dacă unii lideri, cum sunt Domnii Erdogan sau Trump, ar urmări țeluri similare alor noastre.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Sunteți și vicepreședinte al Academiei „Mihai Eminescu” din Craiova. Ce răspunderi aveți în cadrul manifestărilor organizate sub egida acestei prestigioase instituții culturale? Ce loc ocupă România în activitatea dumneavoastră internațională? Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Interviu cu Germain Droogenbroodt – Poetul celor trei continente” →

Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni

În dialog: Academia Româno-Americană de Științe și Arte (ARA) și Galina Martea, membru titular ARA, dr., savant, scriitoare (poetă, prozatoare, publicistă), jurnalistă

ARA: Apartenența la un forum academic presupune din start recunoașterea unor vectori și parametri valorici, profesionali ai persoanei respective. Dumneavoastră, desigur, nu faceți excepție. V-am ruga să ne spuneți cum ați defini importanța Academiei Româno-Americane pentru intelectualitatea română de pretutindeni?

Galina Martea: Mai întâi de toate, va mulțumesc mult pentru faptul că m-ați onorat cu prezența în cadrul acestui dialog. Totodată, aș dori să vă transmit cele mai sincere felicitări și urări de bine pentru faptul că existați și sunteți prezentă în viața oamenilor de știință și de cultură din Diaspora Română!

Cât privește întrebarea actuală, în viziunea mea, ARA este unitatea națională a românilor intelectuali de pretutindeni și, respectiv, ARA reprezintă la nivel mondial identitatea română a oamenilor de știință și de cultură. Iar dacă ne referim și să definim ce este unitatea națională a unui popor, atunci aceasta este o expresie care se asociază în mod direct cu: identitatea națională, conștiința națională, demnitatea națională, ideea națională – toate exprimând același sens și conținut prin care se manifestă sentimentul și atitudinea omului față de întreaga diversitate a valorilor naționale. La rândul lor, valorile naționale sunt conținutul propriu ce aparține unui popor, unei națiuni, unui stat. Deci, tot ce are tangenţă cu expresia cuvântului „național” este conținutul și centrul de legătură ce ține în corelație demnitatea și identitatea unui popor şi, nemijlocit, ține într-o corelație unitară toate domeniile de activitate umană și socială ale acestuia. Deci, prin această corelație se intersectează și unitatea națională, expresie și substanță de valoare în existența unei națiuni. Astfel, prin intermediul segmentului de unitate națională se intersectează și prezența și, în același timp, importanța Academiei Româno-Americane, forum academic ce valorifică/onorează și promovează în cel mai distinct mod valorile culturale, spirituale, științifice ale neamului românesc. Reprezentând și întrunind intelectualitatea poporului român și nu numai, ARA se identifică prin personalitatea sa ca cel mai important centru academic al oamenilor de știință din diaspora română. Având în palmares personalități de o valoare aparte a neamului românesc, ARA mereu a întrunit și continuă să unească în rândurile sale pe cei mai onorabili oameni de știință și de cultură din întreaga lume. Spre exemplu, printre membrii onorifici ai Academiei Româno-Americane au fost prezenți: profesorul și filozoful Mircea Eliade, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, profesorul George Emil Palade – laureat al Premiului Nobel în fiziologie şi medicină pentru anul 1999, academicianul Augustin Buzura etc. De asemenea, printre membrii de onoare sunt prezenți savanți cu renume: academicianul Eugen Simion, ambasadorul John R. Davis (S.U.A.), profesorul Maria Manoliu-Manea, profesorul Ruxandra Vidu (actualul președinte ARA) și, respectiv, multe alte personalități marcante din domeniul științei. Respectiv, cu mult prestigiu, ARA colaborează activ și întreține în permanență legături de comunicare spirituală/intelectuală cu cele mai importante centre științifice precum: Academia Română, Academia de Științe Medicale din România, Academia de Științe a Moldovei, Institutul Cultural Român etc., în așa mod, contribuind enorm la dezvoltarea culturii academice. Prin urmare, ARA este o instituție academică ce reprezintă, în primul rând, istoria și dezvoltarea complexă a propriei activități, aceasta fiind în corelație directă cu procesele evolutive ce aparțin propriei națiuni.

ARA: Când vă referiți la unitatea națională, identitatea națională a unui popor ce aspecte prioritare urmează a se promova în politica de convingere și conștientizare ale acestora pentru cetățeanul din societatea română? Continue reading „Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni” →

Magdalena BRĂTESCU: Interviu cu baritonul român Ionuț Pascu – O voce care a cucerit publicul israelian

Ionuț Pascu s-a născut la Constanța în 1977. A absolvit Universitatea de muzică din București. În afară de cei cinci ani de la Secția Canto și cei patru de Dirijat Orchestră cu licență, a făcut doi ani de master tot pe dirijat de orchestră la Conservatorul G. Verdi din Milano. În anul 2016 a obținut titlul de Doctor în Muzică la Universitatea de Muzică din București cu lucrarea „Simfonismul cinematografic”. și și-a început cariera artistică pe scena Operei din orașul său natal. Din 2005, a devenit prim solist al Operei Naționale din București.

A interpretat cu succes roluri din opere celebre ca Don Giovanni, Boema, Trubadurul, Nunta lui Figaro, Traviata, Madama Butterfly, Carmen, Flautul fermecat, Pescuitorii de perle, Nunta lui Figaro, Nabucco, Rigoletto, Aida, Oedip. A participat la numeroase turnee în Olanda, Germania, Korea de Sud, Italia, Australia, Canada, Belgia, Rusia, Macedonia, Ungaria, Albania. Și a performat pe scenele operelor din Sydney, Palermo, Tel Aviv, Sofia, Salerno, Liège, Padova, Valencia etc.

***

Magdalena BRĂTESCU: Maestre Ionuț Pascu, criticul Anca Florea spunea despre dumneavoastră că aveți „o prezență scenică impunătoare, un glas amplu și generos”. Eu aș adăuga o voce minunată, un joc firesc și farmec personal. V-am aplaudat la Opera din Tel Aviv în rolurile Sharpless din Madama Butterfly, Germont din La Traviata, Scarpia din Tosca, Marcello din Boema, Enrico din Lucia de Lammermoor, precum și în Nabucco, Miller, Tonio/Alfio, Renato, Don Carlo, Forța Destinului. Conducerea Operei, colegii și publicul vă apreciază și v-au îndrăgit. Cum caracterizați evoluția dvs pe scena din Tel Aviv unde reveniți în fiecare an?

Ionuț PASCU: Recunosc deschis că nu am prevăzut niciodată această longevivă și fructuoasă colaborare cu Israelul, un popor pe care acum 8 ani îl cunoșteam doar de prin cărți. Acum, nu știu altceva decât că pentru mine Opera din Tel Aviv este piatra de temelie a maturizării mele artistice, că acestor oameni minunați le voi rămâne recunoscător pentru încrederea pe care continuă să mi-o arate și că sper să ajung la măsura așteptărilor în fiecare rol care îmi este încredințat. Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Interviu cu baritonul român Ionuț Pascu – O voce care a cucerit publicul israelian” →

George PETROVAI: Interviu cu Statul paralel

Eu: Chiar există aşa ceva?!

El: Nostimă mirare întrebătoare. Adică îmi pui la îndoială existenţa, cu toate că am acceptat să-ţi răspund la toate întrebările, oricât ar fi ele de năstruşnice. Ai merita să-ţi întorc spatele şi să-l dau dracului de interviu. Dar n-o voi face, nu din respect faţă de tine (mă rog, ce respect pot să am faţă de pestriţa tagmă a jurnaliştilor?), ci pentru că sunt curios până unde vei merge cu nerozia neîncrederii.

Eu: Scuze pentru gafă! De fapt, cartezianismul nu-şi trage seva din omniprezenta îndoială umană? Aşa că te rog să te prezinţi…

El: Văleu, ce de banalităţi şi clişee! Dar de unde originalitate, când Martin Heidegger susţine că l-a citit pe Aristotel în original şi că a rămas surprins de mulţimea truismelor pe care acesta, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, le înşiră la tot pasul. Prin urmare, dacă în afirmaţia voit paradoxală a lui Petre Ţuţea renunţăm la partea cu idioţii, atunci rămâne că numai Dumnezeu este original în sensul deplin al cuvântului… Revenind la oile noastre, fac cunoscut celor interesaţi că eu am fost zămislit chiar de instinctul de turmă al omului preistoric şi am avansat de la faza matriarhalo-patriarhală la tiranie, plutocraţie şi democraţie, cele trei forme fundamentale ale cârmuirii şi organizării sociale.

Eu: Vasăzică, Statul paralel este mereu şi pretutindeni prezent, atât în perioadele de acalmie sau de pretinsă stabilitate politico-economică, cât şi în cele de frământări sociale.

El: Da, căci eu sunt aidoma feţei nevăzute de pe Pământ a Lunii, respectiv aidoma feţei întoarse a zeului Ianus: în perioadele de stabilitate le zâmbesc cârmuitorilor în oglinda nesigură a prezentului, iar în cele de instabilitate le fac cu ochiul cârmuiţilor în oglinda ceţoasă a viitorului.

Eu: Întrucât alde Dragnea şi Tăriceanu acuză Statul paralel de uriaşele neîmpliniri (pentru cei mulţi) în primul lor an de guvernare, se cheamă că ori nu cunosc această ecuaţie secretă a puterii statale, ori că o ignoră.

El: Dacă n-o cunosc e grav, iar dacă o ignoră este de-a binelea dramatic pentru ţară. Lucru, de altminteri, cu prisosinţă demonstrat de toată această penibilă tevatură privind noile legi strâmbe ale justiţiei, prin care toţi ăştia urmăresc să împuşte doi iepuri dintr-un foc: pe mine să mă acapareze, iar lor să-şi salveze pieile tăbăcite cu necinste şi minciună. Dar eu, Statul paralel sau eterna alternativă la politica în derulare, îndeosebi la cea falimentară pentru o naţie, nu pot fi constrâns de vrerea grăbită a unor nelegiuţi cu ştaif, ci numai convins de justeţea faptelor şi intenţiilor, precum cele ale maselor trişate, întru colaborare.

Aşa că urmează inevitabila mătrăşire a acelora care nu se jenează să peroreze că toate animalele din ferma orwelliană sunt egale între ele, deşi ei acţionează potrivit convingerii intime că unele sunt mai egale ca altele…

––––––––––-

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei,

12 februarie 2018

Dan TEODORESCU: Revista “Booklook”, o publicație de “Guinness Book” !

În prezent, sub directoratul comandorului (r) şi scriitorului Mihai Batog-Bujeniţă, Asociaţia Literară Păstorel Iaşi (Alpi) Şi Cenaclul Literar-Umoristic Academia Liberă „Păstorel” Iaşi sunt afiliate Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. După cum detaliază, directorul ALPI, Mihai Batog-Bujeniţă, principalele repere istorice ale Asociaţiei umoriştilor şi poeţilor ieşeni sunt următoarele:

– 11 februarie 1975: Şedinţa de constituire a cenaclului epigramiştilor de pe lângă ziarul „Flacăra Iaşului”.

– luna martie 1975: În prima şedinţă sunt aleşi: preşedinte al cenaclului, poetul Nicolae Ţaţomir, iar vicepreşedinte, George Petrone;

– luna august 1975: Este ales preşedinte epigramistul George Petrone;

– 1989: George Petrone, din proprie iniţiativă, demisionează şi este ales preşedinte epigramistul Ene Veron;

– 1990: La cererea membrilor cenaclului, George Petrone revine în funcţia de preşedinte. La propunerea acestuia, cenaclul îşi schimbă denumirea în Academia Liberă „Păstorel” Iaşi şi îşi desfăşoară şedinţele publice în sediul unui Anticariat din str. Lăpuşneanu.

– 2006: George Petrone se retrage din funcţia de preşedinte. Este ales scriitorul Mihai Batog-Bujeniţă;

– 2007: Începe editarea revistei de cenaclu: Booklook. Denumirea propusă de preşedintele cenaclului a fost adoptată de membri. Revista se editează trimestrial. De-a lungul timpului colegiul de redacţie a cuprins mai multe nume. În ultimii cinci ani însă a fost stabil, format din: Eugen Deutsch, redactor-şef, Mihai Haivas, secretar de redacţie, Gheorghe Bălăceau, George Roca (Australia), Dorel Schor (Israel) şi Georgeta Resteman (Bucureşti), membri. De la debut şi până în prezent doi au fost membrii de bază ai colegiului: Eugen Deutsch şi Mihai Batog-Bujeniţă, director al revistei.

– 2007: Se organizează, anual, în luna octombrie, concursul internaţional de umor „AL. O. Păstorel”

– 2010: În luna februarie, la iniţiativa preşedintelui cenaclului, A.L.P.I. se înfiinţează în localitatea Vama-jud. Suceava/Bucovina, filiala Nectarie. Preşedintele filialei dr. Sorin Cotlarciuc.

– 2010: în luna octombrie, filiala Nectarie devine cenaclu independent.

– 2011: în luna martie Cenaclul îşi mută sediul şedinţelor în sala de protocol a Cramelor Vinicom Copou.

– 2012: Denumirea şi însemnele cenaclului sunt legalizate şi împreună cu cenaclul Nectarie Vama-Bucovina formează Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi, persoană juridică conform hotărârii judecătoreşti nr. 4269/245 din 15.03.2012. Preşedintele Asociaţiei, dar şi al cenaclului, este ales Mihai Batog-Bujeniţă, iar vicepreşedinte al Asociaţiei este ales dr. Sorin Cotlarciuc.

– 2012, octombrie: Sub denumirea de Asociaţia Literară Păstorel Vama, cenaclul Nectarie devine independent din toate punctele de vedere, iar în anul următor domnul Sorin Cotlarciuc se retrage din funcţia de vicepreşedinte al A.L.P.I.

– 2012: Se instituie un protocol de colaborare cu Muzeul Literaturii Române Iaşi, prin care activităţile Asociaţiei şi ale Cenaclului se pot desfăşura în spaţiile aparţinând Muzeului. În consecinţă, aceste activităţi se desfăşoară de regulă la Casa Memorială Mihai Codreanu (unul dintre fondatorii vechii Academii Libere, împreună cu Al. O. Teodoreanu-Păstorel, Mihai Sadoveanu şi George Topârceanu), în Galeriile de Artă – Pod Pogor sau la Muzeul Sadoveanu. Şedinţele de lucru ale Asociaţiei se desfăşoară, în continuare în sala de protocol a Cramelor Vinicom-Copou.

– În luna martie a anului 2013 Asociaţia semnează un protocol de colaborare cu Biblioteca Judeţeană Gheorghe Asachi din Iaşi, iar şedinţele de lucru se desfăşoară în sala de lectură a instituţiei.

Continue reading „Dan TEODORESCU: Revista “Booklook”, o publicație de “Guinness Book” !” →

Adrian BOTEZ: Interviu cu Ioan Miclău – scriitor și om de cultură australian

Ioan Miclău (n. 1940). Scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: Poezii alese (vol. I, II), Teatru, Fiica Zeiţei Vesta, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins drept principalul animator al gruparii scriitorilor români de la Antipozi , având o acţiune cetăţenească uimitor de tenace şi de echilibrată. Fondator al Bibliotecii Mihai Eminescu, din Cringilla/Australia, ridicată şi înzestrată cu efortul său generos şi neprecupeţit, Ioan Miclău a dat un exemplu de acţiune românească printre străini, şi a devenit un model, ce va trebui luat în seamă, întotdeauna, când se vor aminti faptele mari. Şi pentru aceasta, scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Patrimoniului Românesc, decernat de revistele ARP – Artur Silvestri, în 2006.

***

Adrian BOTEZ: Mult dragule domn, Uriaş Patriot, Paznic cu Sabie de Foc, tot arătând, cu vârful, către Cărţile Bibliotecii dvs. Româneşti, căreia i-aţi pus numele Aminului Românesc, Mihai Eminescu, din Cringilla-Australia, bunule prinţ al Byblos-ului Valah, transferat la Antipozi, Ioan Miclău – ne cunoaştem, parcă, de o vecie! Şi când te gândeşti că nu ne-am văzut decât în poze… – de fapt, da, ne-am văzut cu mult mai bine decât alţii: NE-AM VĂZUT (…internetistic, dar şi intens intuitiv!) SUFLETELE!!!

…Despre dvs., Ştefan Dumitrescu scria atât de frumos şi atât de profund adevărat: Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. Din acea categorie din care face parte Badea Cârţan de pildă, şi prietenul meu Ion Crişan, unul dintre cele mai înalte exemplare umane date de acest neam… El este un Badea Cârţan care a trecut oceanele şi mările cu desaga plină de cărţi, ale neamului său, (cărţi în care se găsesc osemintele strămoşilor săi şi sufletul neamului său) în spate, şi s-a dus în Australia ca să facă acolo cunoscută demnitatea, frumuseţea, tragedia, omenescul şi măreţia neamului său. Dl Ioan Miclău este din acestui scriitori pe care eu îi numesc zidari ai templului românesc, slujitori ai Catedralei Fiinţei naţionale. Da, un Preot, un Apostol, dar şi un Manole al Duhului Românesc, ajuns cu propovăduirea în Australia, la capătul Pământului… Continue reading „Adrian BOTEZ: Interviu cu Ioan Miclău – scriitor și om de cultură australian” →

Adriana Popa: Interviu cu pianista Maira Liliestedt

„Muzica este o parte din fiinţa mea”

„Dacă m-aş aşeza acum la pian, aş umple restaurantul de lume!“ a spus Maira în faţa palatului Lloyd din Timişoara, în timp ce ochii prelungi, ca zborul rândunelelor, urmăreau jocul fiicei ei, printre porumbei. Maira purta pantaloni albi, cu manşeta deasupra genunchiului, iar bluza de mătase înflorea cu roşu de mac lumina ce atârna pe crengile începutului de iunie, 2014. O reîntâlnesc pe Maira după doi ani, în aceste pagini şi-i privesc din nou mâinile ce poartă condurul delicat, pierdut de sunete, pe cea din urmă treaptă a unui castel muzical.

Adriana POPA: „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare” (Nichita Stănescu). Ce înseamnă muzica pentru prof. univ. dr. Maira Liliestedt?

Maira LILIESTEDT: Muzica este o parte din fiinţa mea. Simt că ceva, din propriul meu echilibru, e puternic afectat dacă nu pot studia şi preda la pian. Muzica nu este o profesie pentru mine, ci o necesitate. Dacă ceea ce am afirmat pare poetic, nu aceasta a fost intenţia mea. Este un adevăr pe care l-am simţit acut, dureros, atunci când am fost forţată să fiu departe de muzică şi un adevăr, incredibil de pozitiv, în momentele de vârf ale vieţii mele.

Adriana POPA: Ca pianistă, aduci bucurie şi înălţare sufletească spectatorilor din sălile de concert. Ai obţinut titlul de doctor înainte de 30 de ani, eşti profesor universitar în S.U.A., la University of Mount Union, ai o familie care e mereu alături de tine. Între atâtea realizări (chiar te rog să detaliezi ) e loc şi pentru deziluzii? Continue reading „Adriana Popa: Interviu cu pianista Maira Liliestedt” →

Emilia Ţuţuianu: Minodora Ursachi – Viaţa, ca o artă sau arta de a trăi în, pentru şi prin frumos

minodora-ursache-216x300 Interlocutoarea mea este distinsa doamnă Minodora Ursachi, muzeograf şi publicist, o fire autodidactă şi o inovatoare prin toată activitatea depusă timp de 30 de ani, în cadrul muzeului fondat de domnia sa: Muzeul de Artă Roman5F[1] .

A sluji arta, aşa cum a făcut-o doamna Minodora Ursachi, a fost un soi de religiozitate înduioşătoare, pătimaşă chiar, care a condus la o luptă invizibilă pentru asanarea maleficului din viaţa cotidiană.

Că scopul artei este, poate, perfecţiunea, Minodora Ursachi, trăind într-o lume a frumosului artistic şi înconjurându-se permanent de oameni de caracter, a reuşit să promoveze cu toată fiinţa ei, de-a lungul unei cariere impresionante, focul misterios al creaţiei – ca ardere istovitoare şi neîntreruptă ce răspândeşte Lumina.

Continue reading „Emilia Ţuţuianu: Minodora Ursachi – Viaţa, ca o artă sau arta de a trăi în, pentru şi prin frumos” →