Interlocutoarea mea este distinsa doamnă Minodora Ursachi, muzeograf şi publicist, o fire autodidactă şi o inovatoare prin toată activitatea depusă timp de 30 de ani, în cadrul muzeului fondat de domnia sa: Muzeul de Artă Roman5F[1] .
A sluji arta, aşa cum a făcut-o doamna Minodora Ursachi, a fost un soi de religiozitate înduioşătoare, pătimaşă chiar, care a condus la o luptă invizibilă pentru asanarea maleficului din viaţa cotidiană.
Că scopul artei este, poate, perfecţiunea, Minodora Ursachi, trăind într-o lume a frumosului artistic şi înconjurându-se permanent de oameni de caracter, a reuşit să promoveze cu toată fiinţa ei, de-a lungul unei cariere impresionante, focul misterios al creaţiei – ca ardere istovitoare şi neîntreruptă ce răspândeşte Lumina.
Cât de uşor sau de greu a fost, drumul parcurs de acasă până în prezent, ne va mărturisi în rândurile următoare doamna Minodora Ursachi:
– Vă invit la o incursiune în trecut, să ne povestiţi mai întâi despre anii copilăriei în satul Negrea din comuna Lascăr Catargiu, judeţul Galaţi, locul unde v-aţi născut?
– Da, m-am născut în satul Negrea, comuna Lascăr Catargiu, din judeţul Galaţi, a cărui vechime datează din anul 1860, când s-au construit primele case ale satului pe cele două maluri ale râului Lozova, între dealurile Bohotinului şi Ibrianului.
De aceste locuri mă leagă cele mai plăcute momente ale copilăriei de care îmi aduc aminte mereu cu drag, copilăria însemnând pentru mine libertate, fericire, dragoste şi grijă părintească. Fiind o fire plină de energie şi cu gândul mereu la joacă, eram pornită mereu pe năzbâtii. Împreună cu prietenele mele mă căţăram în toţi copacii din grădină, inventam tot felul de jocuri destul de periculoase la scrânciob sau pe uliţa satului unde locuiam, fugeam pe câmp pe timp de ploaie, fără să ne fie frică de nimic, etc. Ca să mă mai cuminţească şi să fiu mai aproape de supravegherea ei, mama m-a luat la ore în şcoală, crezând că am să fiu atentă la felul cum răspund copii la lecţii sau cum se predă o nouă temă. Am stat cât am stat cuminte, dar la un moment dat m-am plictisit şi am început să fluier. Imediat mama, spre bucuria mea, m-a dat afară. A doua zi, altă poznă: de pe schelele bisericii din sat, care era în renovare, m-am suit pe acoperiş, la o înălţime destul de mare şi m-am dat jos numai la rugăminţile mamei care era disperată să nu cad. Bineînţeles că pentru toate acestea o încasam foarte des.
Am cunoscut însă şi frământările, privaţiunile, frica şi nesiguranţa anilor celui de Al Doilea Război Mondial şi al celor următori, când mama lucra la şcoală toată ziua, cu două clase dimineaţa şi două după amiaza, plus grija celor doi copii de acasă; când stătea cu bagajele făcute, nehotărâtă să plece în refugiu, tata fiind plecat pe front şi apoi luat prizonier timp de patru ani; când lumea la auzul bombardamentelor fugea înspăimântată imediat în adăposturi; când au venit în sat soldaţi ruşi şi au ocupat şcoala şi casa în care locuiam, fiind nevoite să stăm cu chirie la o familie din sat…
– Ce ne puteţi împărtăşi despre casa părintească şi atmosfera satului de atunci?
– Părinţii mei au fost învăţători în satul Negrea de la terminarea Şcolii Normale şi până la pensionare şi au locuit în casa şcolii. O casă mare, frumoasă, cu patru camere spaţioase şi cu dependinţele necesare unei gospodării, cu o curte plină de păsări şi animale care îţi luau auzul dis – de – dimineaţă cu cântecul şi ţipetele lor, cu o grădină cu tot felul de legume şi pomi fructiferi. Aici am văzut pentru prima oară lumina zilei, zâmbetul cald şi bucuria din privirile părinţilor. Aici am crescut, într-un sat mic cu oameni gospodari – agricultori, liniştiţi şi înţelepţi, cu case bine îngrijite şi terenurile agricole cultivate cu mare pricepere şi dăruire, într-o atmosferă dominată de speranţă, respect şi de bucuria roadelor vieţii.
– Ce vă mai amintiţi de tradiţiile satului, acele arhetipuri săteşti care ne fac să ne simţim descendenţii unei civilizaţii rurale statornicite de milenii pe aceste meleaguri?
– De-a lungul anilor s-a promovat şi perpetuat o întreagă suită de obiceiuri şi tradiţii şi în acest spaţiu al ţării. Îmi amintesc că fiecare gospodină avea un război de ţesut la care ţeseau pânză pentru casă, lăicere şi covoare, că ştergarele, feţele de pernă, cearceafurile erau împodobite cu broderii şi cusături populare realizate cu migală, pricepere şi răbdare. De altfel, lada cu zestrea fetelor era constituită din ceea ce se lucra în casă. O formă de întrajutorare a gospodinelor care solicitau era claca, în special la prelucrarea lânei. Erau respectate cu sfinţenie datinile de Crăciun, Anul Nou, Paşte, Mărţişor, Nuntă. Sărbătorile de iarnă însoţite de bucate tradiţionale din porc (tobă, caltaboşi, cârnaţi, răcituri, sărmăluţe, plăcinte sau cozonac) şi ritualuri populare – postul, colindul, pluguşorul, dansul ursului, al caprei, steaua, semănatul, umpleau sufletele de bucurie. De 1 martie, femeile ofereau mărţişor bărbaţilor pe care îl purtau o lună şi de 1 aprilie îl legau de ramurile copacilor fructiferi, ca tot anul să fie roditor sau îl puneau la icoană pentru a le aduce noroc şi belşug. Chemarea la nuntă – din partea mirelui se mergea la gospodari cu ţuică sau vin să-i cheme la nuntă. În biserică mirele trebuia să calce mireasa pe picior pentru a-i fi supusă tot restul vieţii.
– Ce amintiri şi întâmplări păstraţi din anii tinereţii când aţi studiat la un liceu de prestigiu, Liceul de Fete Mihail Kogălniceanu din Galaţi, ce pasiuni aveaţi şi cum era viaţa tinerilor în anii aceia tulburi – 1946-1953, de schimbare a unui regim cu altul?
– La liceu m-am acomodat greu. Eram o copilă de 10 ani, despărţită de părinţi, de prietene, de oamenii din sat, iar la oraş totul îmi era străin. La care s-a adăugat şi comportarea colegelor de la oraş, care priveau pe cele de la ţară de sus, nu le plăcea cum vorbim, cum ne îmbrăcam. Ne simţeam complexate. Era o situaţie jenantă, umilitoare. Am lăsat să treacă câteva luni, timp în care m-am gândit la o metodă pentru a anihila această situaţie. Învăţătura s-a dovedit arma cea mai eficientă. Am început să învăţ bine la toate obiectele, eram foarte atentă în clasă, luam mereu notiţe, astfel încât m-am făcut remarcată la ore. Îmi amintesc că la o oră de matematică, singura care a putut să rezolve o problemă de la tablă am fost eu, iar la română când au fost aduse extemporalele, nota cea mai mare a fost a mea. Doamnei profesoare i-a plăcut atât de mult lucrarea, încât unele fraze le-a citit cu glas tare. De atunci a început şi schimbarea comportării faţă de mine, mă căutau ele pe mine, invitându-mă la plimbare, la spectacole sau la ele acasă, iar până la terminarea anilor de liceu am fost o clasă unită, unde dominau seriozitatea şi respectul. Situaţia economică dezastruoasă a României după un război pustiitor, cu datorii înrobitoare ca despăgubiri de război şi după o secetă cumplită din anii 1945-1946, s-a răsfrânt şi asupra vieţii de elev. Alimentele şi articolele de îmbrăcăminte erau procurate pe baza tichetelor şi a punctelor. Îmi amintesc că nu mai puteam să intru în cantina internatului din cauza mirosului de conserve şi a meniului care se repeta aproape zilnic, sau când voiam să mergem la dans – la aşa zisele reuniuni tovărăşeşti, ne împrumutam cu piese de îmbrăcăminte de la una la alta. Odată cu reforma monetară din 1947, am rămas şi fără suma de 10 milioane lei pe care o strânsesem pentru cumpărarea a două paltoane pentru mine şi sora mea, întrucât după schimbarea banilor, suma cuvenită reprezenta costul a trei bilete la cinema. Aveam însă bucuria de a citi, de a merge la teatru, la film, de a face parte din echipa de dansuri şi din corul liceului.
– Aţi urmat Facultatea de istorie-filologie-filozofie la Iaşi între anii 1953-1957, cum a fost atmosfera universitară şi ce preocupări aveaţi, ce lecturi vă preocupau?
– Deşi anii studenţiei i-am făcut într-un regim al lipsurilor de tot felul – libertate, bunuri, condiţiile de trai extrem de sărăcăcioase – am dus o frumoasă şi decentă viaţă de student, într-o atmosferă în care principala preocupare era învăţătura, reflectată în atitudinea perseverentă şi entuziastă faţă de aceasta, în comportarea corectă şi demnă la facultate şi societate, în relaţiile de respect şi seriozitate cu profesorii şi colegii. Eram foarte conştiincioasă, participând cu regularitate la cursuri, seminarii sau la lucrările Societăţii de Istorie din cadrul facultăţii. Calificativele de bine şi foarte bine, bursa de merit obţinute în toţi cei patru ani de facultate se datorează voinţei şi unei extraordinare discipline în a studia regulat, oferindu-mi astfel cunoştinţele care să-mi permită integrarea cu succes în societate şi in viaţă, potrivite să-mi asigure adaptarea la schimbările ce apar în drumul acestora. Am avut norocul să beneficiez de prezenţa unor profesori de mare ţinută intelectuală, apreciaţi pentru soliditatea şi trăinicia cunoştinţelor teoretice şi practice, pentru răbdare, generozitate, echilibru şi talent pedagogic. În timpul liber mergeam la Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu pentru a studia bibliografia necesară completării cursurilor, atât la istorie cât şi la literatura română şi universală. Iaşul, cu intensa sa viaţă culturală, îmi oferea posibilitatea de a frecventa spectacole de teatru, de muzică, să vizionez filme, să vizitez muzee şi diverse expoziţii, să mă plimb, iar din când în când mergeam să dansez – la reuniunile tovărăşeşti, neexistând alte posibilităţi (discoteci, cluburi etc.).
– Stimată doamnă Minodora Ursachi, o societate este compusă din indivizi diferiţi. Fiecare reprezintă o unitate, iar toţi împreună formează o colectivitate, societate. Lacordaire spunea: „caracterul este energia ascunsă a voinţei“, cu cât sunt mai multe caractere, cu atât o societate este mai puternică… Ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia fericită de a întâlni oameni de caracter? Aţi întâlnit un om de caracter, care v-a marcat viaţa, destinul?
– Nu am fost preocupată de a analiza în profunzime însuşirile psihice şi morale ale unei persoane, valoarea adevărată a ei şi a muncii desfăşurate. Dezamăgirea din anii tinereţii, când am fost trădată de cea mai bună prietenă, m-a determinat să fiu mai atentă, pentru că mulţi oameni sunt falşi şi urmăresc anumite interese personale. Am foarte multe cunoştinţe, din diferite generaţii şi poziţii sociale, cu care mă înţeleg excelent şi mă simt bine în compania lor, oameni comunicativi, calzi, umani. Am rămas însă la un nivel de suprafaţă în cunoaşterea demnităţii personale, a sincerităţii, a corectitudinii şi a principiilor după care se conduc. Sigur, sunt foarte multe persoane care au avut norocul de a întâlni oameni de caracter, valoroşi, pe care să se bazeze, să-i sprijine în condiţii mai puţin favorabile, oameni hotărâţi care să-şi respecte cuvântul dat, cu care să se consulte în anumite probleme şi chiar să le influenţeze viaţa şi destinul.
– Aţi venit la Roman în anul 1957, după terminarea facultăţii, la Muzeul de Istorie, ca profesor – muzeograf, cum v-aţi acomodat?
– Deşi profesia de muzeograf, pe lângă timp şi efort intelectual presupune o mare complexitate şi responsabilitate pentru viaţa comunităţii, nu mă gândeam la greutăţile pe care le voi întâmpina, inerente oricărui început, întrucât, alături de soţul meu aveam un scop precis: înfiinţarea unei instituţii de cultură şi de menţinere a funcţionării ei, instituţie care să-şi aducă contribuţia proprie, originală, la cultură, instrucţie şi educaţie. În aceste condiţii acomodarea a venit de la sine. Sigur, a fost o muncă grea, totul pornea de la zero, dar rezultatele obţinute au meritat acest efort. Cu energia şi entuziasmul tinereţii, cu bucuria că fac ceea ce îmi place, cu pasiune şi dăruire, că aveam aproape de suflet pe directorul instituţiei în găsirea de soluţii, în confruntarea cu numeroase dificultăţi materiale, am simţit succesul muncii împlinite.
– Cum a fost adaptarea, la un orăşel de provincie venind dintr-un centru universitar?
– Pentru mine nu a fost greu întrucât posed un grad înalt de adaptabilitate. Având un nou statut, de salariat şi de proaspăt căsătorită, eram preocupată de rezolvarea problemelor pentru care am fost repartizată aici, alături de soţul meu, precum şi a celor personale, întrucât nu aveam nimic, nici clădire pentru muzeu şi nici casă de locuit. A fost într-adevăr, o perioadă intensă, plină de schimbări, de obişnuire cu noua mea viaţă, însă am avut şi norocul că mi-a plăcut oraşul Roman de la început. Un oraş mic, cu un pitoresc aparte, de vechi oraş de provincie, cu o arhitectură deosebită a clădirilor, cu o atmosferă liniştită, cu oameni deschişi, amabili şi prietenoşi.
– Sunteţi fondatoarea Muzeului de Artă în 1970 din Roman, povestiţi-ne cum s-a întâmplat acest fapt?
– Într-un oraş ca Romanul, cu vechi tradiţii istorice şi culturale, cunoscut prin pitorescul şi liniştea sa patriarhală, prin numeroasele construcţii civile şi religioase vestite prin bogăţia şi frumuseţea lor arhitectonică, prin oamenii de seamă plecaţi din acest spaţiu, era firesc să se nască ideea înfiinţării unui muzeu de artă, care răspundea cerinţelor de cercetare a bogatelor tradiţii artistice. Am pus accent în principal pe subordonarea obiectivelor cercetării unor necesităţi culturale de moment şi de perspectivă, pe cunoaşterea creaţiei reprezentanţilor de seama ai artei româneşti, a artiştilor legaţi efectiv şi afectiv de locurile romaşcane, care au jucat un rol însemnat în menţinerea şi dezvoltarea spiritualităţii romaşcane, ca şi a cerinţelor contemporane din aceste locuri, în înţelegerea multitudinii de orientări şi tendinţe ale unor personalităţi din generaţii diferite. Era o iniţiativă îndrăzneaţă, în condiţiile în care nu existau un spaţiu corespunzător, un fond patrimonial, sursele financiare necesare, o filială a UAP. Aveam doar: un singur artist cu statut de profesionist şi interesul iubitorilor de artă. Au urmat ani de zbucium, de nelinişti, de neajunsuri, dar datorită entuziasmului, pasiunii, perseverenţei, profesionalismului, precum şi înţelegerii şi ajutorului primit din partea autorităţilor locale, a Ministerului Culturii, a muzeelor şi artiştilor din ţară, până la urmă am reuşit.
– Cum a fost viaţa alături de un cercetător precum reputatul doctor în istorie Vasile Ursachi?
– Nu e deloc uşor să trăieşti alături de un arheolog, întrucât profesia sa implică deplasări cu lunile pe teren, pe şantierele arheologice. Având aceeaşi profesie, muzeograf, l-am înţeles. I-am dat toată libertatea, arheologia fiind pasiunea lui de-o viaţă. Acasă era musafir, eu rămânând cu toate treburile gospodăreşti şi grija creşterii unei fiice, iar mai târziu a doi nepoţi. De dimineaţă şi până noaptea târziu eram într-o permanentă activitate. Datorită energiei şi entuziasmului tinereţii, a dragostei pentru copii, a temperamentului meu puternic, hotărât, pregătit să înfrunte situaţii mai grele ale vieţii, am reuşit să mă descurc destul de bine.
– Ce oameni de cultură v-au influenţat cariera şi viaţa, ce personalităţi ale artei aţi cunoscut şi cine v-a impresionat cel mai mult.
– Un rol important în orientarea spre o anumită profesie, a inoculării dragostei de viaţă, a evoluţiei comportamentale şi psihice, se datorează unei educaţii alese, în spiritul valorilor creştine şi morale, a dragostei pentru istorie şi artă, educaţie pe care am primit-o în familie. Dragostea pentru frumos mi-a fost insuflată în special de mama, învăţătoarea Neguţa Samoilă Lazăr, pentru care am un deosebit cult şi care a fost o învăţătoare de excepţie, apropiată sufleteşte de elevi, dar în acelaşi timp exigentă în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale. La liceu, deschiderile mele spre istorie şi literatură au fost alimentate de tactul pedagogic şi sufletul depus ale doamnelor profesoare, care au ştiut să insufle dragoste şi respect faţă de aceste materii şi au fost hotărâtoare în alegerea viitoarei mele profesii. Drumul în carieră nu a fost uşor. A trebuit să înfrunt multe greutăţi, lipsuri şi situaţii nefavorabile de care depindea asigurarea unor condiţii necesare desfăşurării activităţii muzeale. Am reuşit să le depăşesc datorită pasiunii, entuziasmului cu care am pornit, a încrederii că această frumoasă profesie pe care mi-am ales-o este însăşi viaţa mea. Am avut un sprijin deosebit chiar de la începuturile înfiinţării Muzeului de Artă din partea directorului Muzeului Regional Bacău, Iulian Antonescu, personalitate distinctă din punct de vedere cultural, obţinând un imobil, precum şi transferuri de lucrări în patrimoniul Muzeului nostru. De asemenea, participările la activităţile de perfecţionare din perioada anilor 1966-1989, au contribuit, prin distinşii oameni de cultură, susţinători ai cursurilor, la cunoaşterea mai în profunzime a carierei de muzeograf, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic. Dintre personalităţile din domeniul artei aş aminti pe: profesorul de istoria artei Ilie Grămadă, pentru fineţea şi delicateţea comportării, care ştia să creeze o legătură afectivă între profesor şi student; Amelia Pavel, critic şi istoric al artelor, o bună cunoscătoare a artei europene şi universale, cu o solidă cultură literară, filozofică şi estetică; Dan Grigorescu, unul dintre cei mai redutabili critici şi istorici de artă ai epocii contemporane,care a publicat zeci de volume privind istoria artei şi foarte multe albume dedicate maeştrilor artei româneşti şi universale; George Oprescu, istoric şi critic de artă, colecţionar, întemeietorul Institutului de Istoria Artei, un om erudit, cu un deosebit spirit pragmatic şi de recunoaştere a talentelor şi vocaţiei; Corina Nicolescu, istoric de artă, muzeograf, cu o deosebită capacitatea intelectuală şi de cercetare ştiinţifică, şi mai ales valoare umană; Lucian Strochi, poet, prozator, dramaturg, critic literar şi de artă, cu marea afecţiune pentru frumos născută dintr-un caracter echilibrat, deschis, modest şi generos; numeroasele sale apariţii editoriale sunt mărturiile sensibilităţii, talentului şi erudiţiei, iar prezenţa dumnealui la evenimentele culturale este de fiecare data o sărbătoare a spiritului; Valentin Ciucă, critic de artă şi eseist, de o aleasă distincţie intelectuală şi dăruire, maestru al cuvintelor, prezentările sale remarcându-se prin acurateţe ideatică şi originalitate, prin elocvenţă şi claritate.
– Sunteţi autoarea volumelor Muzeul de Artă din Roman 50 ani, apărut în 2007, şi Identităţi artistice la Roman, apărut în anul 2013, cărţi de referinţă pentru oraşul Roman în ce priveşte artele plastice, cum a decurs colaborarea cu Editura Muşatinia?
– Am ţinut mult ca cele două cărţi să poarte amprenta Editurii Muşatinia, o editură de prestigiu, datorită faptului că doamna editor Emilia Ţuţuianu Dospinescu a ştiut să-i imprime un curs impresionant, transformând-o într-o editură mult apreciată şi solicitată. Cu doamna editor am avut şi am o colaborare excelentă, gândurile şi ideile mele privitoare la aspectul cărţilor mele s-au împletit armonios cu ale dumneaei, aceasta probabil şi datorită unei afecţiuni create între editor şi autor, lăsându-i toată libertatea în efectuarea întregului lanţ de operaţiuni necesare finalizării lor inclusiv, realizarea coperţilor. Colaborarea frumoasă, serioasă şi corectă, competenţa, intensa implicare sufletească la fiecare în parte, meticulozitatea, încrederea în lucrul bine făcut şi în valoarea încorporată pe drumul de la gând la împlinire, au fost determinante în apariţia celor două publicaţii în condiţii grafice şi tipografice deosebite, care au atras imediat privirile, iar calitatea impecabilă a reproducerilor color, aidoma cu lucrările originale, i-a făcut pe cititori să le considere adevărate albume de artă.
– Aţi semnat multe cronici de artă în presa locală şi aţi colaborat la câteva cărţi despre istoria oraşului Roman, vorbiţi-ne despre această preocupare?
– Bogata activitate cultural educativă pe care am desfăşurat-o de-a lungul anilor, determinată de însuşi specificul instituţiei la care am lucrat, a dus la asigurarea unei structuri dinamice în atragerea şi creşterea prezenţei publicului, în formarea lui pentru a vedea în muzeu nu numai o sursă de informare şi recreare, ci şi un loc în care să participe activ la diferite manifestări. Prin numeroasele expoziţii temporare cu lucrări din patrimoniul muzeului sau aduse de la alte muzee din ţară, ale unor reprezentaţi de prestigiu ai artei româneşti şi ale unor maeştri ai artei universale din diferite timpuri, expoziţiile judeţene ale UAP – Filiala Neamţ, de la Ambasadele SUA şi R.P. China din Bucureşti, expoziţiile personale, de grup, colective sau anuale, am oferit tuturor celor interesaţi posibilitatea de a intra în contact direct cu operele de artă, în familiarizarea cu limbajul diverselor forme de exprimare ale spiritului uman, înţelegerea încărcăturii lor ideatice şi emoţionale în dezvoltarea imaginaţiei şi sensibilităţii gândirii artistice, polarizând astfel în jurul muzeului o vie activitate creatoare şi educativ-estetică. Pentru popularizarea acestor activităţi m-am bazat mult pe înţelegerea şi sprijinul presei locale în publicarea prezentării caracteristicilor fiecărui creator, ca fiind una dintre cele mai convingătoare mijloace de propagandă a fenomenului plastic, de formare a gustului şi receptivităţii artistice. În această privinţă, am avut o colaborare foarte bună cu Cristiana Bortaş, Florea Ordean, Lia Popa, Cosette Zanocea, Ana-Maria Postelnicu, Puiu Costea, Ionel Dalban, Ion Creţu. În perioada anilor 1957-1970, cât am fost muzeograf la Muzeul de Istorie, am participat la toate activităţile privind cercetarea istoriei Romanului şi a împrejurimilor, a cunoaşterii şi cercetării tradiţiilor artistice, a fenomenului artistic local. Era şi firesc ca rezultatele obţinute să fie cunoscute prin publicarea lor în cărţile despre istoria oraşului Roman. La altele, având ca autor pe cercetător doctor Vasile Ursachi, am colaborat în calitate de tehnoredactor.
– Cum apreciaţi perioada cât aţi fost directoarea Muzeului de Artă Roman, având studii în domeniu, comparative cu actuala activitate de la muzeul romaşcan?
– Prin specificul şi valoarea patrimoniului, prin rezultatele cercetărilor ştiinţifice, diversitatea manifestărilor educative, pasiunea, profesionalismul, perseverenţa salariaţilor au făcut ca Muzeul de Artă să devină un important centru de cultură, tot mai cunoscut în peisajul zonal şi naţional, apreciat şi solicitat, un loc de o atractivitate deosebită, oferind posibilitatea de cunoaştere şi înţelegere a esenţelor şi valorilor perene ale artei noastre româneşti, de promovare a gustului artistic autentic. Acum, se simte nevoia îndeplinirii tuturor funcţiilor ce revin Muzeului de Artă. În primul rând continuarea cercetărilor de lungă durată, cerinţă impusă de necesitatea îmbogăţirii colecţiilor existente, cu opere ale artiştilor legaţi afectiv de aceste locuri, dar care nu figurează în expoziţia permanentă, prin deplasări la muzee, colecţionari, rude, prieteni, artişti plastici şi găsirea unor modalităţi de obţinere a lor (achiziţii, transferuri, donaţii). Apoi, studierea unor noi metode în domeniul conservării fondului de lucrări în vederea eliminării factorilor fizico-chimici care duc la îmbătrânirea timpurie şi distrugerea operelor de artă; o mai mare diversificare a relaţiei cu publicul, cu şcolile, cu artiştii profesionişti locali sau din ţară, precum şi introducerea în circuit, prin diferite forme, a rezultatelor obţinute. Sunt activităţi complexe care se condiţionează reciproc, permiţând astfel muzeului să se dezvolte şi să-şi întărească calitatea de instituţie de cultură şi educaţie.
– Cum vedeţi evoluţia artelor plastice la Roman?
– E posibilă o evoluţie a artelor plastice la Roman întrucât dispunem de un serios potenţial creativ. Cerinţa principală e ca artiştii să facă artă adevărată, autentică, corespunzător gândurilor şi simţirii lor, astfel încât receptorul să trăiască sentimentele şi emoţiile lor. Să ocolească comenzile unor oameni cu bani, lipsiţi de cunoştinţe şi sensibilitate artistică, pentru că atunci lucrările ar ajunge în zona kitsch-lui, a nonvalorii.
– Cum aţi defini fericirea? Cum pot fi fericiţi românii cu conducătorii pe care îi au?… care sunt atenţi la prosperitatea lor în primul rând prin orice mijloace, de la evaziune la cultul personalităţii. Mai pot fi fericiţi sau doar societăţile avansate economic pot garanta un nivel al fericirii? Cum percepeţi falia aceasta din sufletele românilor?
– Făcând abstracţie de corupţia şi abuzurile conducătorilor, dezinteresaţi de interesele naţionale, preocupaţi fiind mai mult de prosperitatea lor materială, preocupări care evident se răsfrâng în mod negativ asupra vieţii românilor, consider că fericirea depinde de noi înşine, de reuşita a ceea ce întreprindem, de împlinirile şi realizările spirituale şi materiale ale copiilor noştri…Această stare de bine se intensifică atunci când ne aflăm mereu în comuniune cu Dumnezeu, când avem relaţii strânse cu membrii familiei, cu prietenii, când ne bucurăm de sănătate şi iubire.
– Vă mulţumesc mult pentru timpul acordat şi vă doresc ani mulţi în slujba artei şi culturii. Un gând, în încheiere pentru cititorii revistei Melidonium.
– Şi eu vă mulţumesc! Îi felicit şi le doresc mulţi ani cu sănătate celor care se numără printre cititorii acestei prestigioase reviste, revista Melidonium, o revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie, a cărei fondatoare este o înflăcărată susţinătoare a culturii romaşcane – doamna Emilia Ţuţuianu Dospinescu. Ba mai mult, ar fi bine ca dintre cei cu talent scriitoricesc sau care posedă date, informaţii despre trecutul istoric al Romanului să figureze în paginile acestei apariţii, care se bucură de mare interes şi atractivitate în ţară şi străinătate, chiar de la primul număr, datorită conţinutului de valori transmis, punând în lumină tezaurul romaşcan de spiritualitate, de urbanism, de creaţie literar-artistică, lăsat de atâtea nume de rezonanţă naţională şi internaţională, cât şi prin înalta sa ţinută grafică şi care promovează şi sprijină spiritul local al tinerilor creatori în literatură şi artă în general.
Închei dialogul nostru, făcând trimitere la Schiller: „Numai stăruinţa duce la ţintă, numai abundenţa duce la claritate, şi-n abis stă adevărul!”
Omul Minodora Ursachi este, cred, un om împlinit, fericit, complet, pentru că în orice împrejurare vorbeşte despre darurile ei, oferite dintr-un suflet frumos, cald, încercat şi onest. Într-o viaţă de om, nu tocmai uşoară, a călcat întunericul cu râsul ei molipsitor şi tonic, cu tenacitate, cu stoicism, cu dragoste şi bunătate, cu profesionalism dus spre perfecţiune. E unul dintre acei oameni care şi-au permis (fiindcă şi-a făcut cândva o promisiune) să aprindă lumina, chiar dacă ştiau că deranjează întunericul minţii, logoreea stearpă a saltimbancilor… A dăruit şi continuă s-o facă cu toată tăria fiinţei, ştiind că despărţindu-se de părticica aceea de suflet îşi face sieşi o imensă bucurie.
În preajma domniei sale simţi emoţie, căldură şi generozitate iar viaţa capătă culoare şi sens.
Adevărata fericire, indiferent de urcuşurile sau coborâşurile destinului, izvorâtă din faptele noastre, mari sau mici, o găsim în ochii semenilor, atinşi de fărâma noastră de suflet.
––––––––––––-
Emilia Ţuţuianu
Vol. Azi pentru mâine – dialoguri
[1] Muzeul de Artă din Roman – înfiinţat în anul în anul 1970, de doamna Minodora Ursachi (1970-2000).