Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

(DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său”

Eleonora SCHIPOR: Nicolae Motrescu ar fi împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani (In memoriam)

La 22 martie anul curent profesorul, publicistul, activistul Nicolae Motrescu din comuna Crasna ar fi împlinit frumoasa vârstă de 75 de ani.

I-a  fost dat să vină pe lume în ziua de 22  martie a unui an cam greu, 1944. Pe stil vechi  sărbătorim în această zi 40 de sfinţi.

Aşa a vrut soarta, probabil, ca tot într-o zi de primăvară să plece subit, neaşteptat, pe alt tărâm. Iată că la 18 martie s-au împlinit deja 11 ani de când nu-l mai avem printre noi. Nu-i mai auzim vocea cu un tembru deosebit, nu-i admirăm statura dreaptă şi ţinuta-i demnă. Profesorul, publicistul, autorul de cărţi, omul şi crăsneanul Nicolaie Motrescu a plecat într-un martie al anului 2008 spre zările albastre. A fost şi a rămas pentru totdeauna fratele mai mic al regretatului poet crăsnean Ilie Motrescu. A fost un bun român, un mare patriot al neamului şi baştinii chiar şi în acele vremuri de restrişte, fapt pentru care a suferit toată viaţa. Alături de regretatul său frate Ştefan Motrescu, fizicianul cu suflet de poet a ţinut făclia românismului aprinsă acolo, în Crasna lor dragă, susţinuţi şi îndemnaţi şi de ceilalţi fraţi şi unica lor soră Maria.

A reuşit să scoată (mai mult pe cheltuială proprie) în cei 64 de ani cât i-a fost hărăzit pe acest pământ 3 cărţi de valoare pentru baştina-i dragă:

„Biserica „Sfânta Treime” din Crasna”,

„Crasna Bucovinei” – publicistică,

„Crasna Bucovinei” – folclor.

La un an după neaşteptata-i dispariţie subsemnata a scos de sub tipar cartea „Ca bradul la poale de munte” în memoria şi amintirea-i luminoasă…

La 10 ani de la trecerea sa în eternitate, unica și buna sa soră, regretata deja, Maria Motrescu-Popescu, ajutată de câțiva români de bună credință a reușit să scoată de sub tipar cea de a treia carte a fratelui Nicolae dedicată baștinii „Crasna Bucovinei” folclor (II). La doar o săptămână după lansarea cărții fratelui vrednica româncă Maria Motrescu-Popescu a plecat spre un alt tărâm. A plecat cu sufletul împăcat că a văzut cartea fratelui tipărită.

Profesorul, publicistul, folcloristul Nicolae Motrescu avea încă multe de spus şi de scris… dar n-a reuşit să ducă la bun sfârşit intenţiile, să-şi realizeze visele… Aşa i-a fost hărăzit…

Iar nouă nu ne rămâne decât să facem ceva frumos în amintirea sa, să nu uităm acea urmă de neuitat, înveşmântată în cărţi, reviste, ziare, fapte bune, activitate intensă, demnitate, curaj, profesionalim, corectitudine, mândrie şi românism de care a dat dovadă neuitatul om şi crăsnean Nicolae Motrescu.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Crasna, Ucraina

19 martie 2019

 

Vavila POPOVICI: Doru Popovici – „Ultimul zimbru”

„Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească.” – Ludwig van Beethoven

 

   Fiecare dintre noi este unic, fiecare având trăirile proprii. Mărturisesc că îmi este greu să scriu despre Doru Popovici, numit de către Zeno Vancea „Ultimul Zimbru”, și el semnând o scrisoare și adăugând: „ultimul zimbru,  ultimul  neo-trubadur al generației lui Nichita Stănescu”.

Doru Popovici a văzut lumina zilei pe acest pământ la 17 februarie 1932 în orașul Reșița județul Caraș-Severin, fiu al chirurgului Ioan Popovici. S-a stins din viață în data de 5 martie 2019.

Studiile muzicale le-a făcut în orașul natal, continuându-le la Timișoara (1942-1944) – vioară, armonie, contrapunct, forme muzicale, pian. Studiile și le-a încheiat la Conservatorul din București (1950-1955), cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Marțian Negrea (contrapunct), Mihail Jora și Mihail Andricu (compoziție), Theodor Rogalski (orchestrație), Nicolae Parocescu (folclor), Zeno Vancea și Adriana Sachelarie (istoria muzicii), Eugenia Ionescu (pian). S-a perfecționat la Darmstadt (1968) – „o Meccă a muzicii de avangardă” – cu Gyӧrgy Lucet, Edhard Karkoschka, Günter Becker, Cristoph Caskel.

A îndeplinit funcția de redactor realizator la Radiodifuziunea Română (1968-2002), profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică din București și la Universitatea particulară „Luceafărul” și „Spiru Haret” din București.

A publicat studii, articole, cronici, recenzii etc. în revistele „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Actualitate muzicală”, „Melos”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul”, „România liberă”, „Scânteia”, „Tribuna”, „Ramuri”, „Astra”, „Săptămâna”, „România Mare” etc.

A prezentat comunicări radiofonice și de televiziune.

A fost membru la SACEM din Paris.

A fost președintele Societății „Muzica” din București (1972).

I s-au acordat numeroase distincții și premii.

I s-a conferit Ordinul „Meritul cultural”, clasa IV (1969).

A fost răsplătit cu premiul Uniunii Compozitorilor din Iugoslavia (1970).

I s-a acordat premiul „Pro Muzica” al Radiodifuziunii Ungare (1971).

I s-a decernat Medalia pe linie UNESCO – Tristan Tzara.

I s-a înmânat titlul de Comandor al Italiei.

Preocupările sale s-au extins și în domeniul literar și-n cel jurnalistic devenind o personalitate completă nu doar a muzicii românești, ci a artei românești.

Compozițiile sale au fost grupate în trei perioade: post-impresionistă, post-expresionistă și neobizantină. Conform ziarului „Le Monde”, a fost primul compozitor dodecafonic din România.

A creat 176 de opusuri: muzică de cameră, simfonică și peste 100 de lieduri.

A abordat toate genurile muzicale: de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzică de teatru; de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creația corală.

A scris peste 5000 de articole, peste 40 de cărți poeme în proză și romane.

A fost editat la Paris, Tokio, Leipzig, Stockholm, iar compozițiile sale au fost prezentate în Europa și SUA.

Ca om media a realizat peste 5000 de emisiuni de radio și televiziune.

S-a bucurat de atenția presei mondiale.

   Am fost una dintre persoanele răsfățate de scrisul dumnealui, primind în ultimii ani ai vieții sale zeci de scrisori prietenești, aprecieri și versuri din creația dumnealui.

   În iunie 2014 Maestrul Doru Popovici îmi scria poemul „O, biată Românie!”:

…Noi… bieții Români, ,,neostaliniști,/ Extremiști și nostalgici comuniști”…/ Care-am avut părinți,/ Unii Ia Pitești, Gherla  și Aiud,/ V-am iertat,/ V-am iertat de mult,/ Ca buni creștini…/ Rămâne doar, ca bunul, Milostivul/ și Omniprezentul  Dumnezeu/ Să vă mai ierte./ Iar eu, imnograf bizantin,/ În toamna târzie a vieții mele,/ Voi „melodia” pe cuvintele/ Scrise „după gratii”,/ De Ion Dobre – pentru eternitate…/ Nichifor Crainic:/ „C-am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic/ Ca pasărea pe ram/ Cobor și mă ridic…”

   Tot pe atunci mi-a trimis următorul epitaf:

„Dacă voi muri, în sicriu să-mi puneți lângă fruntea înseninată  sau lângă degetele mele lungi și subțiri, din care s-a scurs toată oboseala unei vieți zbuciumate, frezii  și liliac alb.

Dacă voi muri să-mi cântați cântecul meu „Dintre sute de catarge”, prin care am intrat în lumea serafică a Euterpei, departe de orice urâciune și dăruit surâsului femeilor frumoase cu „ochii mântuiți de amurguri”… iar târziu, când moare ultimul sărut al soarelui, să mi se cânte poemul wagnerian „Visuri”, pentru a-mi evoca, pentru ultima oară, imaginea poetei Mathilde Wesendonck „trista-tristanizând”…

Dacă voi muri, să știți că am fost și bun și rău, și leneș și harnic și   reținut și exaltat, dar niciodată nu am invidiat pe cel superior mie și bine am făcut de câte ori mi s-a cerut din partea celui îndurerat și lovit de sabia josniciei omenești.

De aceea, iertați-mi ce am greșit cu voie sau fără voie și știind cu toții cât de mult am iubit fuziunea poeziei cu muzica, schimbați-mi numele din „Doru Popovici” în…„Dorul Popovici”.

  Suflete bun, nobil și cu credință în Dumnezeu, Dorule Popovici, odihnește-te-n pace!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

14 martie, 2019

Emma POENARIU SERAFIN: În mine-a rămas tata

În mine-a rămas tata

                               In memoriam – Se împlinesc 19 ani de când tata este DINCOLO !

 

În mine-a rămas tata, o Doamne ce-ntâmplare
S-a dus el fără turmă și fluierând în gând,
Nu se-nchina la nimeni doar poate la hotare
Când pleca în porneală, cu câinii toți lătrând.

În mine-a rămas tata, prin colț de primăvară
În șură bate-un clopot și vântul bate-n șa
Iar calul lui de flăcări doar dorul i-l mai cară
Și Cerul îmi lumină, din când în când o stea.

În mine-a rămas tata și-un vers din poezie
Ce-mi spune că sunt fată să plec fără ecou
Progadiile vremii, nici lupii nu le învie
Și nu e timp din timpuri, să mor ca un erou.

În mine-a rămas tata… și tot ce mi-a lăsat
Și dragostea de țară, respectul de părinți
Iar neniul meu săracul, în mine-i îngropat
Și numele-i la Domnul , pe laviță-ntre sfinți.

În mine-a rămas tata cu ochii verzi de frunze
Și mi-a lăsat că zestre, demult, un vers și-o coasă
Și munții mei și marea, și valul cu meduze,
Și mâna ce-n durere peste vreo-un trup se lăsă.

În mine-a rămas tata, de zici că nici n-a fost
Dar inima lui tristă… prin mine luminează,
Și-a început căința, din zilele de post
Dar tata e la Domnul, cu sfinții…ajunează…

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

12 martie 2019

Imagine internet

Eleonora SCHIPOR: Marele compozitor ucrainean Volodymyr Ivasiuk comemorat în întreaga Bucovină

În aceste zile de primăvară încărcate de atâtea sărbători mai avem una deosebită. La 4 martie anul curent renumitul compozitor, cântăreț, poet și activist ucrainean Volodymyr Ivasiuk ar fi împlinit frumoasa vârstă de 70 de ani. Soarta i-a fost tragică, aidoma marilor oameni ai lumii din toate timpurile, așa cum a fost și cea a altui mare compozitor român Ciprian Porumbescu, așa cum a fost a poetului Ilie Motrescu…

         30 de ani de viață, 40 de nemurire, de toți adunați ar fi avut 70. Ni-i greu să ni-l imaginăm pe Volodymyr Ivasiuk la 70 de ani, el a rămas în imaginea noastră tânăr, căci numai 30 i-au fost hărăziți în această viață. Iar în cei 30 de ani a lăsat o operă nemuritoare. A scris și a compus cântece de o mare valoare aristică și muzicală.

         În aceste zile la CIE Cupca am organizat o serie de manifestări omagiale dedicate marelului compozitor bucovinean. În sala de festivități a școlii am amenajat o frumoasă expoziție dotată cu amintiri de neuitat: fotografii, ilustrate, imagini, ziare, reviste, buclete dedicate vieții și activității pământeanului nostru. Printre alte materiale sunt și cele ale mele proprii publicate în limbile română și ucraineană în presa nord-bucovineană închinate renumitului compozitor.

         La prima manifestare omagială chiar eu personal am făcut cunoștință elevilor cu date din biografia sa, cu viața și activitatea. N-am uitat să menționez faptul că tatăl compozitorului, scriitorul Mihailo Ivasiuk ne-a citit cursuri pe vremea când eram studenți. Iar profesorilor de limba ucraineană le-a fost chiar lector pe parcursul anilor de studii.  Un excepțional articol publicat de o publicistă ucraineană cu ani în urmă întru-n prestigios ziar local intitulat „Marele fiu al renumitului tată” (Velichii sân velicogo batica) se păstrează în incinta muzeului nostru. Le-am arătat elevilor aceste materiale, unele le-am expus în sală, altele sunt la expoziția de la muzeu. Aceste materiale vor fi expuse pe tot parcursul lunii martie, iar profesorii le vor folosi și ca material didactic la lecții.

         Pe urmă sub îndrumarea profesoarei de muzică, doamnei Lucica Dușceac aproape toți elevii școlii și profesorii au interpretat binecunoscutul cântec ucrainean „Ruta roșie”, (Cervona Ruta) devenit un adevărat imn al estradei ucrainene. Pe parcurs vor fi interpretate și alte cântece ale pământeanului nostru.

         De asemenea planificăm să vizităm în această lună și muzeul ce-i poartă numele din orașul Cernăuți, unde se păstrează multe lucruri personale ale lui Volodia, instrumentele sale, notele muzicale, fotografii, amintiri ale membrilor familiei.

         La mai multe lecții se va vorbi despre opera sa, despre viața sa.

         Volodymyr Ivasiuk a avut o soartă tragică, a trăit puțin, fiindu-i curmat zborul înalt,dar ne-a lăsat o moștenire muzicală ce merită să fie printre marile capodopere ale lumii.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Ucraina

4 martie 2019

Magdalena ALBU: Asistentul de la anatomie

În memoria asist. univ. dr. Dan State (1978-2016)

Nume: State. Prenume: Dan. Data şi locul naşterii: 29 iulie 1978, Iași, România. Studii: UMF ”Carol Davila” Bucuresti, Facultatea de Medicină Generală. Loc de muncă: asistent universitar la Catedra de Anatomie, Facultatea de Medicină, UMF “Carol Davila” Bucureşti. Specializări şi calificări: Medic Specialist Radiologie Imagistică Medicală, Doctor în Științe Medicale. Membru al asociaţiilor profesionale: Societatea Anatomiştilor din România.

 

Nu, nu este o simplă recrutare de cadre medicale prin intermediul Departamentului de Personal al vreunei universități sau spital oarecare din țară, ci radiografia, fără substanță de contrast, de astă dată, a unui destin de aproape patru decenii de viață și doar unul de pedagogie medicală, în interiorul Departamentului 2 preclinic de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București – destinul asistentului de la Anatomie Dan State.

La CV-ul de câteva rânduri din primul paragraf, ar mai trebui, însă, adăugată, în premieră, o rubrică nouă – Data și locul plecării Dincolo de Aici: 13 februarie 2016, București, România. De ce? Mai are vreo importanță?!… ”Îmi pare rău că medicina în care el a crezut atât de mult l-a dezamăgit. Că nu cunoaște tratamente mai bune pentru afecțiunea de care a suferit el. Că atât a fost tot ce au putut medicii să facă.”, publica, în numărul 10, din luna martie 2016, al Revistei ”Viața medicală”, studenta Cristina Amza. Nu, tânărul doctor State a plecat, pentru că trebuia să plece. Exact atunci, pe 13 februarie 2016, într-o zi de iarnă ca o primăvară timpurie, ieșind pe o poartă spre a intra pe alta, printr-un culoar de flori albe (precum descria secvența de final Dana Ionescu), ca într-o regie de film nepământean, închipuit în secundele ultime ale procesiunii funebre de către studentele mediciniste, așezate, una lângă alta, pe treptele capelei cimitirului.

„Asistentul de la anatomie purta un halat pe care scria „It’s called thinking… go with it“. Nu am să uit niciodată ceea ce m-a învățat. Mulțumită lui, am realizat și că medicina este atât de vastă și că viața mea de student la medicină nu se limitează doar la facultate. (…) Cândva, ne-a spus cu tristețe că doar foarte puțini foști studenți își aduc aminte să vină la sfârșitul facultății să le mulțumească asistenților din primii ani de facultate, să facă o poză cu ei. Noi vom fi mai triști știind că asistentul nostru de la anatomie nu mai este printre noi.”, își continua mărturisirea Cristina Amza, în publicația anterior amintită. Pentru unii, ziua de 13 februarie a anului 2016 va fi însemnat poate un moment solar în viața lor. Pentru alții, însă, a reprezentat, iată, o ușă definitiv închisă în fața propriului destin.

„Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București a pierdut un cadru didactic, studenții, un mentor, pacienții, un doctor; prin înălțarea la cer a doctorului Dan State, cu toții am pierdut ceva, dar rămânem cu mulțumirea de a-l fi cunoscut și de a-i fi fost studenți.”, scriau, în acele momente de tristețe, reprezentanții Societății Studenților în Medicină din București.

Universul are legile lui stricte și reci, uneori, ca o platoșă apăsătoare de gheață, greu de înțeles și de acceptat (mai ales) de către noi, pământenii, obișnuiți, în mod eronat, cu un tip de ordine societală, pe care singuri ni l-am creat. Dan State a căutat, în anatomie, răspunsuri concrete. Pe unele, le-a găsit, pe altele, nu. „Studiu comparativ al dimensiunii fosei craniene posterioare măsurate pe cranii și imagini RMN”, ”Repere anatomice în tratamentul chirurgical în sindromul de canal carpian” ș.a. reprezintă lucrări concepute și prezentate de către doctorul State și colegii săi în cadrul diferitelor manifestări științifice, la care cu toții au participat, ultima fiind  Congresul al XVI-lea al Societății Anatomiștilor din România, desfășurat la începutul lunii mai 2015, în cadrul Facultății de Medicină din București.

Îl contrazic pe scriitorul Christian Carisey, care, în post-scriptum-ul cărții ”Testamentul lui Descartes”, conchidea astfel: ”Adevărul unui om nu se lasă niciodată descoperit.” În cazul de față, al asistentului de la Anatomie Dan State, adevărul a fost unul care s-a dezvăluit, completamente, singur. (La fel precum s-a întâmplat și în cazul iluștrilor lui bunici dinspre mamă – prof. univ. dr. ing. Ecaterina Moisescu-Blidaru și prof. univ. dr. doc. ing. Valeriu Blidaru – ori a părinților săi – dr. ing. Irina State și dr. ing. cons. Daniel State.) Deoarece anatomia nu dă greș, exact ca matematica, niciodată. Mă opresc aici, precum stă scris în finalul testamentului cartezian. ”Mai trebuie să suflu în lumânare. Este o noapte adâncă. O ghicesc în dosul perdelelor groase. (…) Pentru prima oară poate voi fi împăcat cu mine însumi.”

Sfârșit…

––––––-

Magdalena ALBU

17 decembrie 2018

Sf.Proroc Daniel

București

Valeriu DULGHERU: Se duc profesorii, se duc…

Într-adevăr, din păcate în multe situații „…întârzie primul ajutor”. Deseori simțim lipsa acută a cuiva după ce pleacă dintre noi. Recent intelectualitatea basarabeană a mai pierdut un mare intelectual, un mare luptător pentru Reunirea Basarabiei cu Țara-Mamă. Zilele trecute, chiar în sărbătorile de Crăciun pe stil vechi, la vârsta de peste 82 de ani ne-a părăsit profesorul, maestru al educației creștine și mare patriot unionist, Virgil Mândâcanu. A plecat subit, lăsându-ne mai orfani. A plecat fără să-și vadă visul de aur împlinit – ReUnirea cu Țara-Mamă.

L-am cunoscut pe acest mare intelectual de peste 10 ani. Ultima întâlnire am avut-o cu distinsul profesor pe data de 4 ianuarie. M-a sunat și mi-a propus să ne întâlnim în holul Blocului Rectoratului al Universității Tehnice a Moldovei de pe bul. Ștefan cel Mare, un loc convenabil pentru profesor care locuia prin apropiere. La întâlnire (din păcate ultima!) m-a anunțat cu bucurie că se prefigurează un finanțator al frumosului proiect pe care l-a inițiat – editarea unui important volum (culegere de lucrări) „Basarabie încotro?”, strict necesar pentru „luminarea” omului de rând privind avantajele Reunirii și pregătirea ei după alegerile din 24 februarie. Este o datorie, o mare datorie, față de acest mare pedagog și patriot unionist să scoatem acest important volum de sub tipar.

Ultimul său articol publicat în săptămânalul „Literatura și Arta”, întitulat „Salvarea Neamului ori a guvernanților oligarhi?”, ieșit postmortem pe 10 ianuarie, este ca un testament lăsat „alegătorului Salvării Naționale”, un îndemn de a separa cozile de topor, trădătorii, corupții, devastatorii de bănci, criminalii de stat de Salvatorii de Neam. A fost ultimul lui îndemn.

Educația, percepută până în prezent mai mult sub aspect cultural, social, moral capătă tot mai mult o pronunțată importanță existențială. În contextul problemelor globale ale Omenirii Educația devine baza existenței sociale. Doar prin educație Civilizația umană are șanse de a ieși din impactul generat de epuizarea resurselor naturale și energetice, de poluarea mediului ambiant, de efectele negative ale globalizării în plan cultural și moral. În acest context tot mai pregnant apare întrebarea: cum trebuie făcută educația în această eră a informatizării, globalizării, în contextul unor provocări majore demografice. Profesorul Virgil Mândâcanu, care a fost un mare specialist în domeniul Educației (în special a educației creștine), a încercat să răspundă la această întrebare. Prin cele peste 40 de manuale, volume și monografii, prin sutele de lucrări științifice și articole publicistice, dintre care menționăm doar unele din ele: Pedagogia Creștin-ortodoxă; Profesorul maestru; pedagogi români notorii (4 volume); Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei, ș.a. Crezul absolut al profesorului era că doar împreună cu Țara putem asigura o educație completă bazată pe credință, cultură, moralitate. În lucrările sale profesorul educator V. Mândâcanu vine cu argumente incontestabile despre necesitatea vitală de revenire la învățământul românesc. „Cele 4 clase românești întotdeauna le-au bătut pe cele 10 clase rusești-sovietice!” ne reamintea profesorul V. Mândâcanu un pur adevăr care circulă prin Basarabia. În activitatea sa pedagogică de 60 de ani s-a condus în permanență de principiul că „talentele nu se caută și nu se găsesc, ele se formează”. Acesta ar trebui să fie crezul tuturor celora care au îmbrățișat profesia de dascăl, de formare a tinerelor caractere. „Tinerii ar fi mult mai creativi dacă ar ști ce înseamnă aceasta” spune un vestit creatolog. Prof. Virgil Mândâcanu, prin creația sa – manuale, monografii, lucrări științifice și publicistice, a explicat miilor de discipoli ce înseamnă aceasta.

Aflată la hotarul între două lumi: una a progresului, culturii și moralității (în pofida unor probleme particulare existente), și cealaltă, a estului sălbatic, de unde de apr. 2000 de ani ne-au venit și ne mai vin toate nevoile în pofida aparenței unei credințe și moralități comune, realitatea fiind cu totul alta, Basarabia, ca o corabie naufragiată, de apr. 30 de ani rătăcește fără să ancoreze la unul din maluri. Ca un fir roșu apare răspunsul la această problemă în ultimul volum îngrijit de profesor „Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei”.De ce nu ne merge bine în Țară?”  se întreabă N. Dabija în volumul coordonat de profesor. Nu ne merge bine fiindcă nu suntem împreună cu Țara, este răspunsul. O mașinărie nu lucrează bine doar dacă-i lipsește un simplu șurub, dar mite o Țară, căreia îi lipsește o parte a corpului. Inclusiv, pe segmentul educației. Țării îi lipsește Basarabia – un bun păstrător și cultivator al tradițiilor populare, a simțului unității de neam, iar Basarabiei – sistemul românesc de educație.

Nu ne merge bine fiindcă „principiul moral este exclus din politică, cultură, știință, credință și educație”. Dar aceasta este deosebit de grav, deoarece lipsa acestuia în diverse sfere sociale duce la ruinarea fundamentului oricărui stat.

Dar cel mai dureros, cel mai puternic foc, care l-a mistuit pe patriotul unionist Virgil Mândâcanu, a fost aflarea acestei așchii de popor român în afara Țării. Articolele deosebit de sufletiste, dialogurile întreținute de profesorul Virgil Mândâcanu cu tot atât de sufletiști unioniști, dar și articolele altor autori, sunt esența noului proiect demarat în calitate de coordonator cu denumirea semnificativă „Basarabie încotro?”.

În final vin cu o tristă constatare pentru mulți dintre noi. În aceste veșnice alergări, deseori în nicăieri, ar trebui să ne mai oprim din când în când, să-i mai vedem și pe cei de alături cu nevoile lor. Deseori mi se destăinuia profesorul cum se descurcă cu pensia de sub 2000 de lei (mai puțin de 100 Eur) pentru 60 de ani dați pe altarul educației. Este o mare rușine a guvernanților, o mare nedreptate față de cei care s-au jertfit pentru acest neam. De asemenea, nu întotdeauna noi cei de alături l-am apreciat pe profesorul veșnic neliniștit la justa-i valoare. Personal mă simt vinovat, fiind unul dintre ei. În unul din ultimele mesaje telefonice mi s-a destăinuit că ia părut rău că nu și-a văzut numele trecut printre cei care au realizat ceva pentru apropierea Unirii, informații apărute recent pe paginile Literaturii și Arta. Într-adevăr, doar aceste câteva volume scrise sau coordonate de profesor pe problemele reîntregirii cu Țara-mamă, înseamnă foarte mult pentru deșteptarea omului de rând. A fost o scăpare a mea, pentru ce mi-am cerut scuze, neștiind că va fi ultima. Voi încerca să repar această greșeală neiertabilă, făcând tot posibilul ca acest proiect deosebit de important „Basarabie încotro?” să fie realizat.

Să fiți liniștit Profesor acolo în împărăția veșnică a Raiului, unde neapărat veți nimeri având un permis de trecere prin Porțile Raiului atât de veritabil.

Dumnezeu să va odihnească în pace, iar noi cei din această lume să va aducem aprecierea binemeritată pentru tot ce ați făcut.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

14 ianuarie, 2019

Nicu GAVRILOVICI: Din când în când

Din când în când

                                      (în memoria lui Emil Brumaru)

Din când în când se stinge un poet
Pășind spre nemurire trist, discret
Vâslind cu-aripa printre crengi de duzi…

În zorii zilei șoapta le-o auzi
În glas de vânt ori de privighetori…
Poeții, singurii nemuritori.

Din când în când ei înfloresc în maci
Iar noi de îngeri devenim săraci.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7  ianuarie 2019

Lilia MANOLE: In memoriam Emil Brumaru

IN MEMORIAM EMIL BRUMARU

 

S-a stins un vultur cosânzean din fire,
și a căzut cu aripi lordul nemuririi,
poetul basarab, brusc potopit în lire,
ne-nveșmântează în lacrimi și zefire.

O, Dumnezeie, ce tren grăbit, și nu întreabă…
în piept i-a pus o lacrimă să-i fiarbă,
și -acum, că e Crăciunul, în Țara Basarabă,
rezistă -a mire tânăr, la inimă s-o aibă.

Brumaru enigmatic, cuminecat să scrie,
cu har de borangic, miluitor, din șale,
să iasă, din mătase, mireasmă, liturghie,
să ne îndrepte oasele, cu-a ‘sale madrigale.

Firescule poet, și, nefiresc, cuminte,
introvertit în clipa prescripției din ceruri,
ce mistic ne-ai încins, cu glasul tău fierbinte,
și te-ai unit cu Domnul, muiat în sfinte ceruri.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

6 ianuarie 2019

Cristian Petru BĂLAN: In memoriam – Academician Constantin Corduneanu

AZI 28 DEC. 2018, ZIARELE DIN ȚARĂ ANUNȚĂ CĂ A MURIT ACAD. PROF. DR. CONSTANTIN CORDUNEANU, ULTIMUL MARE MATEMATICIAN ROMÂN, CU CARE AM COLABORAT CÂȚIVA ANI

Cu marele matematician eu vorbeam deseori la telefon, deoarece mă suna de fiecare dată când îmi dădea direcțiuni ce să inserez în revista „Jurnalul Academiei Româno-Americane de Științe și Arte” unde dumnealui mă numise redactor-șef, marele savant academician fiind Președintele acestei Academii. Uneori îmi povestea minute întregi amintiri interesante. Ultimele convorbiri le-am avut anul acesta în luna august. L-am întrebat cum se simte și mi-a spus că este relativ OK, dar că se simte foarte singur după decesul soției.

Regret dispariția ultimului nostru mare matematician. Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa!

Academicianul Constantin Corduneanu, ilustru matematician român cu o bogată cariera internaţională, a murit la vârsta de 90 de ani, joi, în localitatea Arlington din statul american Texas, potrivit Academiei Române. Născut pe 26 iulie 1928, la Iaşi, Constantin Corduneanu a urmat Liceul Militar din Iaşi şi Colegiul Naţional Militar „N. Filipescu” din Predeal (Mănăstirea Dealu) (1940 -1947). În anul 1951 absolvă cursurile Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, secţia matematică, iar doi ani mai târziu se înscrie la doctorat la aceeaşi universitate. În 1956 obţine titlul de doctor în matematica cu teza „Probleme globale pentru ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi II”, având conducător ştiinţific pe prof. Ilie Popa şi referenţi pe Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil şi A. Haimovici.

La Universitatea din Iaşi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator la profesor (1949-1977), ocupând prin concurs posturile de lector, conferenţiar şi profesor. Concomitent, a cumulat funcţii de asistent sau conferenţiar la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi şi la Institutul Pedagogic din Suceava. Decan al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1968-1972), prorector (1972-1973 şi 1974-1977) şi şef al Catedrei de matematică şi fizică (1964-1966) şi rector (1966-1968) la Institutul Pedagogic din Suceava.

După repetate stagii ca profesor invitat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Statului Rhode Island (1967-1968, 1973-1974 şi 1978) şi la Universitatea Statului Tennessee (1978-1979), în anul 1978 se stabileşte peste ocean, unde activează ca profesor titular la Universitatea Statului Texas din Arlington. Din această poziţie s-a pensionat în 1996, devenind profesor emerit.

Profesorul Constantin Corduneanu a contribuit la pregătirea matematică a aproape 4.000 de studenţi în România şi peste 3.000 de studenţi în Statele Unite ale Americii. Peste 20 de doctoranzi şi tineri cercetători şi-au trecut doctoratul sub îndrumarea sa. După 1990, a fost prezent deopotrivă în SUA şi în România, unde a activat la Institutul de Matematică „Octav Mayer” din cadrul filialei Iaşi a Academiei Române.

Din 1979 a activat în Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe, unde a deţinut funcţia de membru al comitetului de conducere (1982-1995) şi apoi pe cea de preşedinte (1995-1998). După încheierea mandatului, a fost ales profesor emerit.

Cariera sa universitara este întregită de activitatea publicistică. A publicat, în România şi în străinătate, aproximativ 200 de cărţi şi articole ştiinţifice în care a abordat variate domenii de cercetare: teoria globală a sistemelor diferenţiale, teoria admisibilităţii şi aplicaţii la sisteme diferenţiale, integrale sau cu operatori Volterra generali (cauzali), teoria stabilităţii sistemelor, cu precădere prin metoda comparaţiei, teoria mişcărilor oscilante si a undelor, în special cazul aproape periodic.

Este autor al unor importante monografii şi manuale, în care sunt expuse unele rezultate din cercetările sale: „Funcţii aproape-periodice” (1961; traducerea engleză la John Wiley, New York, 1968; Chelsea, 1989) – prima carte a unui profesor al Universităţii din Iaşi tradusă în SUA; „Principles of Differential and Integral Equations” (Allynand Bacon, Boston, 1971; Chelsea, New York, 1977 şi 1988; în limba română, doua ediţii la Universitatea din Iaşi, 1973, 1977), lucrare ce reuneşte lecţiile ţinute în anii ’60 la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi utilizată la importante universităţi din Statele Unite ale Americii: University of California, Cornell University, Johns Hopkins University (Baltimore), precum şi la Universitatea din Tel Aviv şi în alte universităţi de prestigiu din diferite ţări ale lumii; „Integral Equations and Stability of Feedback Systems” (New York, 1973); „Integral Equations and Applications” (Cambridge University Press, 1991; retipărita în 2008); „Funcţional Equations with Causal Operators” (Taylor and Francis, London, 2002); „Almost periodic oscillations and waves” (Boston, New York, 2009).

A fost membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Seria Matematica; Revue Roumaine de Mathematiques Pures et Appliquees; Journal of Integral Equations and Applications; Differential and Integral Equations; Nonlinear Analysis-TMA. În ultimii ani a fost asociat la nouă reviste matematice din ţară şi din străinătate China, Coreea de Sud, Israel, SUA, Ucraina.

Profesorul Constantin Corduneanu a fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice din diverse tari, Doctor Honoris Causa al universităţilor din Constantă, Braşov, Iaşi, Suceava şi al Universităţii „Ural” din Ekaterinburg (Federaţia Rusă). A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei (1963), Premiul „Gh. Lazăr” al Academiei Române (1965), cu titlul Distinguished Research Award de către Universitatea de Stat din Texas (1991), cu Medalia de Merit a Societăţii Matematice din Cehia (2001). Academia Română l-a ales membru corespondent în anul 1974, calitate care i-a fost retrasă ca urmare a plecării din ţară în anul 1978. A fost repus în drepturi în 1990, iar, în anul 2015, a fost ales membru titular.

Academia Romana aduce un respectuos omagiu personalităţii academicianului Constantin Corduneanu. Vestea stingerii sale din viaţa a fost primită cu profundă durere de membrii Academiei Române, de comunitatea ştiinţifică românească şi de către discipolii pe care i-a îndrumat”, potrivit aceluiaşi comunicat.

––––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

Membru al Academiei Româno-Americane

Glen Ellyn, Illinois, SUA

28 decembrie 2018