Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VI)

Păgâni şi creştini în fosta provincia Dacia

După retragerea aureliană, între sfârşitul secolului al III-lea şi finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o privelişte dezolantă: puţine inscripţii, morminte, obiecte mărunte, nici o ştire literară, încât percepţia asupra vieţii religioase, în nordul Dunării, nu poate fi deplină. Adevărata dimensiune a continuităţii vechii religii, rezistenţa credinţelor păgâne şi interferenţa lor cu noile valori, modalităţile de inserţie a creştinismului şi formele sale de organizare sunt greu de reconstituit.

O istorie a păgânismului şi a confruntării lui cu creştinismul, în Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers şi complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluţiei comunităţilor daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare şi manifestare a vieţii religioase. Astfel, în sudul Banatului şi Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credinţele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradiţională a unor împăraţi, de intransigenţa faţă de creştini şi de staţionarea unor trupe, instrumente ale politicii imperiale. Aşa de exemplu un altar roman de la Drobeta dedicat lui Jupiter, de către un tribun pentru oamenii săi din trupă, este o manifestare a păgânismului oficial într-o localitate aflată sub stăpânire romană. O inscripţie de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menţionează refacerea unui templu al zeiţei Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldaţi) din castrul de la Dunăre erau ataşaţi credinţelor vechi, romane. Pot fi menţionate şi alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstiţiile şi practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supravieţuit un timp îndelungat, chiar şi după creştinarea severă de la sfârşitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeiţa Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credinţa unui locuitor în forţa spirituală a imaginii, după interzicerea credinţelor păgâne şi distrugerea imaginilor sacre vechi, instrumente magice, protectoare şi binefăcătoare (talismane).

Această credinţă e dovedită şi de inscripţia de pe o cărămidă de la Căuniţa de Jos-Gornea (jud. Caraş-Severin)- amulete apotropaice puse în mormânt, vechi obicei păgân. În domeniul funerar, înhumaţia era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incineraţia nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o „romanitate fără Imperiu” (M Bărbulescu), asistăm la supravieţuirea unor credinţe tradiţionale romane, unii adepţi ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credinţele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influenţat ritul de înmormântare şi pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziaţi este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămaşi, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credinţe şi rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialităţii faţă de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalităţi şi credinţe în favoarea creştinismului. Cimitirele din oraşe indică şi ele o importantă mutaţie spirituală în conştiinţe.

În Dacia, după 275, nu există dovezi ale funcţionării vreunui templu păgân, dar în locaşurile de cult de la Ulpia Traiana, se mai oficiau rituri. Oricum, primii creştini au devastat sălile şi au aruncat statuile şi alte obiecte în fântâna sacră. La Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creştine. Dar nu toţi zeii vor fi fost uitaţi. V. Pârvan considera că starea de nesiguranţă, ivită după încetarea protecţiei imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-şi încredinţeze soarta în mâinile zeilor „păstrători” şi „apărători” (conservatores), „sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie şi petrecere, una de îngrijorată şi smerită reculegere şi închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea din primejdiile fără sfârşit”. El a demonstrat, în acelaşi timp, cât de ataşaţi trebuie să fi fost unii locuitori ai fostei provincii Dacia faţă de zeiţa Diana, foarte populară şi particularizată în nordul Dunării, devenită un fel de „zeitate supremă păgână”, echivalentă cu „Destinul”, „Soarta”, „Norocul”, iar „zânele” şi „zănaticii” îşi au originea în Diana şi dianatici.

Dar religia nu se identifică întotdeauna cu ideea de zei şi spirite, şi din această perspectivă trebuie abordate realităţile spirituale ale Daciei, după 275. Astfel, abandonaţi de autorităţi, constrânşi la un trai modest, reduşi la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliţi să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) şi personificări divine, iar gândirea şi practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiţii şi legende, elemente ale spiritualităţii populare străvechi.

Unele descoperiri arheologice ca şi materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credinţe, practici, gesturi şi reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situaţi în afara Romaniei, şi aflaţi în pragul creştinării. Astfel, „a amăgi” (arhaic), adică „a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji”, din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor şi magia-magie, vrăjitorie, apoi „a fermeca” (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, „a descânta”, de la discantare, „soarte, soartă” din latinul sors, sortem, sau „altar”, „vărgură”, „păcat”, „drac”, „închina”, „rugă”, „ajuna” sau termenul provenit din substrat, precum „balaur” (monstru), smău, bală, „ghionoaie” (ciocănitoare). Inexistenţa templelor, lipsa idolilor, absenţa dedicaţiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creştin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creştinării? Expresie a persistenţei păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incineraţie, de la sfârşitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechinţa de Mureş şi Sărăţeni (jud. Mureş), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj), cimitirul 1 Brateiu (jud. Sibiu), unde se practica, până la anul 400, acelaşi rit funerar, indică fără echivoc conservatorismul locuitorilor daco-romani din sate, întărit şi de influenţe venite din substrat, practici şi obiceiuri funerare ce coboară în vremurile vechi dacice şi daco-romane, care au lăsat urme în spiritualitatea creştină. Ca exemplu menţionăm monede aflate în morminte ca obol, la Iernut şi Brateiu, vase de băut pentru morţi, însoţite de banchetul funebru, la Brateiu.

Marea mutaţie, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creştinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulţirea monumentelor şi obiectelor creştine, creşterea numărului de adepţi şi dezvoltarea comunităţilor creştine. Progresul creştinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat şi micşorarea nucleelor creştine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunităţile din nordul Dunării s-au putut întări prin primirea unor creştini trecuţi în stânga fluviului, în urma persecuţiilor de la hotarul secolelor III-IV, în timpul lui Diocletian. După 313, oficializarea religiei noi, progresul creştinismului în Dacia a fost favorizat de alţi factori precum înglobarea la Imperiu a părţii de sud a teritoriului transdanubian: sudul Banatului şi Dacia Ripensis (zona dintre vărsarea Cernei şi a Oltului până la „Brazda lui Novac”). Structurile bisericeşti din sudul Dunării s-au extins şi asupra ţinuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din aşezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă şi continuă legătură cu creştinătatea sud-dunăreană. Consecinţele acestei situaţii au fost stimulative pentru comunităţile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii şi limbii. În plus, trecerea unor creştini în „ţinuturile barbare”, din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reuşita noii religii în rândurile daco-romanilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre deznădejde

Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului și, după Sfinții Părinți, este cea de a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.

Deznădăjduirea este o stare de mare păcat inspirată de demonii “teologi”, demonii arhiconi. În această stare omul ajunge să își piardă orice urmă de nădejde,ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are rost. Este gândul care spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură. Este un gând care blasfemiază, căci pune la îndoială atotputernicia lui Dumnezeu; puterea lui de a ierta orice păcat mărturisit cu pocăință. Este, de asemenea, manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință. Iar apoi trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând și, știind aceasta, vom ști că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău. Păcatul este comis de om și pentru el există cale de îndreptare și iertare, gândul rău,gândul deznădejdii vine de la necuratul și nu trebuie primit.

Cauzele deznădejdii sunt, sau pot fi, mai multe: mândria, frică, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic. Deznădejdea este de asemenea consecința încrederii în ceea ce nu trebuie adorat, a închinării la idoli falși și, mai exact, la lumea căzută. Aici trebuie să fie repetate câteva lucruri privind relația dintre Creator și creație,dintre veșnicie și “istorie”.

Creația omului este actul dumnezeiesc din care și ca urmare a căruia, începe “istoria”. Acest lucru arată limpede totala subordonare a “istoriei” față cu lucrarea lui Dumnezeu. ”Istoria”, în ultimă instanță, este drumul omenirii căzute, ca urmare a păcatului originar, către Dumnezeu. Deci este limpede că “desăvârșirea” nu vine în istorie, ci la capătul ei. Desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei când, cu voia lui Dumnezeu, vom vedea lumea refăcută și scăldată în lumina zilei a opta.

Lucrarea lui Dumnezeu dă posibilitate “istoriei”, și deci oamenilor, să acționeze liberi dar, în același timp, în mod limpede arată că starea în “istorie” este provizorie și în chip necesar trebuie să fie înlocuită cu o formă perfectă și definitiva de existență. Acest lucru trebuie nespus de bine înțeles căci, cu cât “istoria” este mai separata sau încearcă să acționeze mai autonom, altfel spus “mai fără Dumnezeu”, cu atâta mai mult este sortită eșecurilor și catastrofelor. Iar acest act de rebeliune, de rupere de Dumnezeu, care este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalent sinuciderii, este cauza nenorocirilor din lume și a deznădejdii în care tot mai mulți se afundă.

Separați, prin propria voie de Dumnezeu, oamenii se afundă în lumea simțurilor lor îngroșate și, lipsiți de punct de referință, se rătăcesc în iluzii tot mai distrugătoare.

Conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, a fost înlocuită cu “mintea”, ”rațiunea” lipsită de Dumnezeu. În aceste condiții oamenii au rămas expuși la toate atacurile demonice posibile, la toate închipuirile demonice, căci doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Îngroșarea simțurilor, aroganța nebună, a aruncat lumea și pe oameni în nesimțire. Este destul să ne uităm în jur și sa vedem odioasa “ideologie” a “relativismului”. Ideologia care promovează egalitatea dintre bine și rău. Vedem bine cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: “autopistia” (credința în sine însuși, exprimată prin cretinoida expresie, ’crede în tine”), ”autoritmia” (suficiență de sine, credința că oamenii pot face “totul”. Acest “totul” fiind o altă exprimare neghioabă care spune nimic.) și “autolatria” (lăuda de sine; și să ne gândim doar la imbeciloida pretenție a USA la “excepționalism” sau ale altora la „rasa superioara”). Toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari. Este un proces în care tot ce este rău este adoptat în panică, este procesul care, în sociologie, este numit “descompunere accelerata”. Din perspectiva spirituală vedem limpede lucrarea negativității pure. Întâi Lucifer, cel care seamănă “idea”, că omul poate fi “independent” de Dumnezeu, apoi Diabolos, cel care divizează, fragmentează și izolează și finalmente Satan, cel care ucide, prin gândul deznădejdii și sinuciderii. Vedem în jurul nostru cum rachetele caută să înlocuiască pe Îngeri, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când tot mai deslușit răsună tunetul Mâniei lui Dumnezeu.

Izolați,derutați,încurajați să facă tot răul, agitați de larmă mediatică și stăpâniți de frică de “ce ar putea să fie”, cei care aleg existența în afară lui Dumnezeu, se scufundă în disperare. De fapt le este oferit,de către aceiași negativitate pură, gândul păcatului ajuns în treapta a unsprezecea, disperarea. Să ne gândim doar la obsesia pentru “ce va fi”, ilustrată prin goana după “astrologie”, ”ghicitori, divinație; toate amăgiri demonice. Faptul că nu putem cunoaște viitorul este de fapt diamantul libertății omenești, semnul suprem al respectului pentru libera voie. Dacă am putea cunoaște viitorul nu am fi decât niște automate, într-o lume de automate. Lumea lui Dumnezeu este a libertății și demnități, a ierarhiei dragostei.

Dar deznădejdea este sfârșitul firesc al unei existente care se află afară de Dumnezeu și care nu îl caută pe Dumnezeu, este sfârșitul firesc al urmării necuratului, conștient sau inconștient. Iar risipirea deznădejdii se poate afla revenind la căldura Ortodoxiei, revenind la calea Bisericii lui Dumnezeu.

Biserica ne amintește de ceea ce urmează să vină și ne face să nădăjduim în cele ce sunt. Rugăciunea deschide întotdeauna calea cea bună.

Nespus de limpede o spune asta poate cel mai mare scriitor german al veacului XX, Ernst Junger,: ”În situația lumii de azi, care se standardizează și în care persoana devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă”.

Omul nu trebuie să cadă niciodată în deznădejde; omul trebuie să cadă doar în Dumnezeu. Iar mâna întinsă către Hristos niciodată nu a rămas și nu va rămâne goală.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

4 martie 2019

Galina MARTEA: Basarabia la răscruci de drumuri. Unde mai departe?

Basarabia în dificultate, într-o dilemă enormă, într-o condiție socială periculoasă pentru viitorul țării și, nemijlocit, pentru viitorul neamului românesc. Societatea basarabeană la răscruci de drumuri, în condiții discriminatorii și pline de umilință în fața puterii statale. Până la anii de independență poporul a existat multă vreme prin curenții comunismului și servilismului țarist, însă după independență, să zicem așa, mai la concret după anii 1994, s-a instaurat aproape același regim, numai că în culori puțin mai diferite. Să fie aceasta o predestinare pentru poporul român basarabean? S-ar putea spune și așa, însă credem că orice om, orice popor în drumul vieții sale ar putea fi capabil să-și schimbe destinul, dacă logica umană respectă formele raționale ale gândirii, dacă verticalitatea identității personale este autentică și nu deviază în direcții opuse. În caz contrar, totul deviază de la normalitate și totul devine o instabilitate, iar acțiunile omului sunt inconștiente și inacceptabile prin conținutul original al raționamentului uman echilibrat. Deci, s-ar putea spune că rațiunea omului basarabean, dar mai ales rațiunea omului-putere din societatea basarabeană este însoțită și purtată de curenții timpului care sunt foarte schimbători și, la rândul lor, contribuie nespus de negativ în distrugerea și subjugarea propriului popor. Așa zis, s-ar presupune că basarabeanul nu reușește să contribuie în mod rațional la găsirea drumului corect pentru un alt destin, pentru o nouă viață, pentru o existență mai decentă, deoarece implică constant sentimentul de lașitate, de frică, de inferioritate, de supunere și atitudine smerită în fața celor mai puternici din divanul statului, iar cei din divanul statului, adică omul-puterii din societatea basarabeană este foarte schimbător, infidel și este foarte ușor influențat de poziția socială favorabilă pe care o ocupă în structurile administrative ale statului și, respectiv, influențat ușor de curenții străini ce vin din afară, mai ales de curenții străini dinspre răsărit. Evenimentele de ultimă oră ce se produc în cadrul societății moldave demonstrează acest lucru destul de clar și vizibil, destinul poporului aflându-se constant între trădare și minciună, între lașitate și inechitate socială, între sărăcie și degradare morală, totul fiind plăsmuit de clasa dominantă/ clasa politică care, prin acțiunile sale, plutește continuu prin bătaia vantului instabil ce nu are nici verticalitatea și nici personalitatea adecvată. În cazul dat, situația e destul de dificilă, poporul fiind subjugat și îndobitocit până la măduvă, iar destinul acestuia nu poate fi schimbat atât de ușor în asemenea condiții sociale.

După cum spuneam, omul în traiectoria vieții sale este capabil de a-și schimba singur destinul în cazul dacă are verticalitatea necesară, mentalitatea și starea de spirit corectă. Însă în cazul nostru, când omul simplu din societate, majoritatea maselor sunt prinse în capcana unei puteri samavolnice, atunci schimbarea destinului este o condiție ireversibilă, o situație condiționată, o condiție socială și personală greu de schimbat. Potrivit, istoria a demonstrat de-a lungul timpului că o societate se distruge și un popor devine subjugat și dus la pierzanie doar din motivul că în capul puterii statale se află o grupare de oameni ce au în gândire doar interesele personale, fără a medita măcar câtuși de puțin despre statea maselor, despre interesele prioritare ale cetățenilor. Acest lucru se petrece în societatea basarabeană de ieri și de astăzi unde poporul, la nesfârșit, suportă cu multă răbdare nedreptatea socială, nemaivorbind de sărăcia, haosul și mizeria halucinantă ce este prezentă la ordinea zilei în toate domeniile de activitate socială. În rezultat, prin imaginea reală a existenței se distinge clar și inutilitatea de a mai protesta sau de a cere de la cineva remodelarea mediului social într-o formă mai decentă sau, cel puțin, remodelarea mentalității/ comportamentului pentru acțiuni inteligente, aceasta referindu-se la clasa dominantă, dar și la întreaga societate. Așa fiind, poporul român basarabean se regăsește între lumină și întuneric, dar cel mai grav, între supunere și dominare. Corespunzător, timpul se scurge în lacrimi și durere pe pământul moldav, iar problemele sociale și necazurile sorții se înmulțesc tot mai mult, cu toatele fiind în defavoarea neamului român. Iată că a trecut și multașteptata zi de 24 februarie a anului curent, alegerile parlamentare care se doreau a fi benefice pentru societate, adică o schimbare în cursul politic existent. În cele din urmă, avem ce avem: cu și fără fraudarea alegerilor, în joc regăsindu-se diverse manevre înșelătoare ale clasei politice, dar și de guvernare, fiind în acțiune activă caracterul infidel și sfidător al politicienilor și, cu mare regret, al unor intelectuali care au contribuit prin lașitate să susțină și să promoveze și mai mult răul instaurat în cadrul țării. Nu e nimic de mirare deja, chiar și acei oameni care erau considerați de bună credință/ conștiință (scriitori, jurnaliști basarabeni de mare calibru), acuma s-au dovedit a fi niște trădători în folosul celor care dărâmă țara și umilesc poporul. În cazul dat, iarăși ne reîntâlnim cu o situație ce ține de mentalitatea și comportamentul uman care bântuie haotic prin curenții vântului, fără a pune în aplicare logica rațională umană. Ne întrebăm, de ce? Răspunsul este: pentru că e foarte comod pentru unii indivizi ai societății de a exista în așa mod, în rezultat obținând tot ceea ce vor pentru viață, pentru un trai mai bun! Evident, mai dureros nu poate fi un asemenea lucru, dar aceasta este realitatea, în centrul acțiunilor fiind corupția, banul care rezolvă toate problemele individuale într-un stil lipsit de demnitate. Dacă să ne referim la clasa politică, atunci aceasta acționează și mai josnic, influențând masele prin cele mai murdare mijloace de spălare a creierilor, și, corespunzător, de a obține pentru interesele personale tot ceea ce doresc, utilizând fenomenul populismului necinstit. Sub această formă de manifestare se înscriu populiști care, la propriu și la figurat, fac parte, de fapt, din clasa demagogică, dar mai bine zis, din clasa coruptă a societății. Dacă să luăm în considerație opinia publică și a mediilor politice, atunci fenomenul populismului, în linii generale, este comparat identic și cu fenomenul demagogiei, ambele redând înțelesuri cu scop de a obține popularitate în fața maselor, în acest caz utilizând promisiuni și discursuri pline de emfază, pline de minciună doar de a induce în eroare întreaga comunitate umană, în umbra acestora ascunzându-se în mod direct trădarea și umilirea poporului. Însă, în societatea moldavă populiștii nu se reduc doar la promisiuni și discursuri necinstite pentru a induce în eroare masele, ei aplică și acțiuni de comandă/ de corupere ce impun masele la ascultare, un caz recent fiind scrutinul electoral unde cetățenii din stânga Nistrului (regiune nerecunoscută), să fie aduși cu autocarele în mod organizat la urnele de vot din dreapta Nistrului și, în același timp, se zice, să fie mituiți cu mijloace bănești doar pentru a vota pentru unii candidați favoriți în legislativul moldav. Cu referire la această acțiune nedemocratică din partea unor partide politice, cât și despre cumpărarea voturilor de la cetățenii transnistreni, analistul politic occidental Vladimir Socor, Fundația Jamestown și Eurasia, spune următoarele în interviul realizat de postul de radio Europa Liberă din Moldova (întrebarea pusă de postul de radio Europa Liberă este aceasta: Participarea celor 37 de mii de cetățeni din stânga Nistrului la aceste alegeri cum vi s-a părut? S-a vorbit că acei locuitori din stânga Nistrului ar fi fost aduși organizat, că pentru a-și da votul cineva i-ar fi mituit cu 20 de dolari, cu 500 de lei. Dar cum vedeți Dvs. în general faptul că de această dată la alegerile parlamentare din Republica Moldova au participat și locuitorii regiunii nerecunoscute?): „Sunt de acord cu evaluarea făcută de către blocul ACUM, potrivit căruia alegerile acestea au fost cele mai nelibere, cele mai necorecte din istoria parlamentarismului din Republica Moldova”, în continuare Domnia Sa relatând „Niciodată gruparea aflată la putere nu a folosit mass-media și metode atât de josnice pentru a denigra opoziția democratică și pro-europeană, atacând persoane, încercând să asasineze caractere. Niciodată o campanie nu a fost atât de josnică…”, „În același timp, 52 la sută dintre voturile transnistrene au mers către Partidul Socialiștilor, iar celelalte voturi s-au dispersat… Concluzii: numărul alegătorilor transnistreni care au votat în aceste alegeri – 37 de mii – este de peste două ori mai mare decât cei 17 mii, care au fost aduși să voteze pentru dl Dodon în alegerile prezidențiale din 2016. 17 mii au fost atunci. A fost un prim experiment, acum vedem că experimentul se lărgește și probabil că la următoarele alegeri vor fi și mai mulți alegători din Transnistria, dar modul în care ei vor vota va depinde de înțelegeri secrete între lideri din Chișinău și lideri din Tiraspol” (https://moldova.europalibera.org/a/vladimir-socor-piramida-vertical%C4%83-a-puterii-%C3%AEncepe-s%C4%83-ridice-semne-de-%C3%AEntrebare-/29789677.html). Iar dacă să ne referim la observatorii străini veniți în Moldova pentru a monitoriza scrutinul din 24 februarie al anului curent, atunci James Kirchick, fiind unul dintre ei (Cercetător la Brookings Institute din SUA, observator străin al International Republican Institute-IRI), la întrebările puse de postul de radio Europa Liberă din Moldova a declarat următoarele: „Banii reprezintă un instrument foarte ispititor pentru mulți, mai ales în țări ca Republica Moldova, unde există structuri care ușurează accesul oligarhilor la putere. Democrația este complicată și nu există situații în care unui singur „câștigător îi aparține totul”, în democrație trebuie să împarți puterea, trebuie să negociezi, să formezi coaliții, să înțelegi că nu vei fi la putere veșnic și că în câțiva ani va trebui să te retragi. Bănuiesc că tocmai acest lucru mulți nu vor sau nu pot să-l înțeleagă. Aici, în regiune, controlul asupra celor de la guvernare nu este atât de puternic și robust precum e în țări ca Germania sau Franța. Dacă ai foarte mulți bani poți cumpăra instituții de presă, la fel și să influențezi instituții care au menirea să lupte cu corupția. (…) În aceste condiții, este foarte greu să dezvolți un sistem democratic” … „Constat că, din păcate, până acum Republica Moldova a fost blestemată să aibă parte de politicieni teribili”. Însă la întrebările precum: care ar fi viitorul pentru Moldova sau care este imaginea Moldovei în opinia domniei sale; atunci domnul James Kirchick a răspuns: „Din punctul meu de vedere Republica Moldova are două soluții: se poate îndrepta spre Vest sau poate rămâne cu ochii spre Est. Astăzi însă este blocată undeva pe la mijloc, în aria de influență a Federației Ruse… Moldova e într-o zonă gri, … O țară neutră, foarte săracă, coruptă…” … „Oricum, cei cu care am stat de vorbă ni s-au părut frustrați din cauza corupției și clasei politice care nu se ține de cuvânt atunci cânt promite să îmbunătățească nivelul de trai al oamenilor. Eu am călătorit în multe țări din Europa și chiar am impresia că aici este cea mai săracă țară din regiune. E limpede că sărăcia și lipsa oportunităților economice reprezintă o provocare pentru Republica Moldova. O altă observație de-a mea e că lipsesc tinerii. Am văzut foarte mulți bătrâni și foarte puțini tineri” (https://moldova.europalibera.org/a/james-kirchick-p%C3%A2n%C4%83-acum-r-moldova-a-fost-blestemat%C4%83-s%C4%83-aib%C4%83-parte-de-politicieni-teribili-/29793756.html). Acest lucru îl putem confirma și noi: lipsa tinerilor și a populației aptă de muncă este o imagine foarte vizibilă în cadrul societății moldave, o realitate nespus de tristă pentru o țară. Aceasta dovedește faptul cât de grea este existența în Moldova, iar unica soluție a cetățenilor este emigrarea în masă peste hotare, la ziua de azi migrația constituind a treia parte din populația țării. Deci, cetățenii tineri și cei apți de muncă sunt plecați din țară, iar persoanele de vârsta a treia, în linii generale, reprezintă societatea moldavă de astăzi.

Unde mai departe? – aceasta este întrebarea zilei. Evenimentele de ieri și cele de ultimă oră evocă destul de clar imaginea cum stau lucrurile în cadrul societății basarabene, în mod evident, fiind lupta politicienilor și guvernanților de a se menține la putere (fără a crea condiții de trai câtuși de puțin decente pentru popor) și, în același timp, lupta sau strădania poporului de a supraviețui în condițiile de trai devastatoare create de clasa dominantă (existența socială fiind inechitabilă sub toate formele). În asemenea condiții nu poate fi vorba nici de o schimbare a destinului, nici de o remodelare a mentalității, deoarece mediul social din societatea basarabeană e nespus de bolnav – o boală cronică a puterii politice, a puterii statale. Echitatea socială pentru moment este în captivitate, iar poporul, poporul român basarabean rămâne în continuare să îndure necazul și umilința la răscruci de drumuri.

————————————-

Dr. Galina MARTEA

Olanda

4 martie 2019

Elena BUICĂ: Impresii din „Grădina Raiului”

Motto:

Sârguința este unul dintre fructele cele mai plăcute ale Grădinii Dragostei. (definiție clasică de Hacob Paronian)

Ispititorul nume, „Grădina Raiului”, a fost atribuit unui spațiu de frumuseți aflat mai mult în devenire, după ce se vor face mari și multe lucrări de-a lungul următorului deceniu, conform unui plan de desfășurare întocmit cu multă chibzuință.

Geografia acestui loc îl fixează în comuna Cervenia din județul Teleorman, în bătătura casei din străbuni, moștenită de familia medicului Nicolae Bulumac, acum aflat la pensie. Îmi place acest termen – bătătură – cu înțelesul de ogradă, așa cum este folosit și astăzi de țăranii locului în care am copilărit. E drept, aici e vorba de o bătătură cam largă, desfășurată pe câteva hectare, chiar dacă sunt intercalate și câteva locuri care au alți proprietari. Aceste spații sunt străbătute cu mare ușurință în lung și-n lat și cu multă vioiciune de călcâiele sfârâind ale domnului doctor Nicolae Bulumac, aflat acum la cei 70 de ani, de curând bătuți pe muchie, dar rămas un spirit viu al locului, în preajma căruia simți că vibrează o energie creatoare.

Acum, având preocupări în domeniul medicinii specifice vârstei sale, geriatria, având și unele înlesniri prin schimb de experiență cu fiica sa, medic la Institutul de geriatrie, „Ana Aslan”, neastâmpărul cuibărit adânc în ființa sa l-a îndemnat ca o parte din domeniul pe care-l stăpânește să îl dedice construirii unui centru de retragere și odihnă în care să-și ducă zilele bătrâneților cât mai plăcut, în tovărășie cu cei de-o vârstă apropiată. L-a numit frumos și promițător „Centru rezidențial de spiritualitate creștină pentru persoane singure”.

De pe acum, sunt multe zone din acest domeniu de o aleasă frumusețe care îți oferă câte un stop-cadru. Te încântă prin farmecul lor boltele de viță de vie. Îți desfată ochiul și sufletul câteva alei care poartă nume ale personalităților românești. O alee încărcată de romantism, amintește de visarea genialului nostru poet, Mihai Eminescu și, firesc, aleea te întâmpină cu o tăbliță cu numele său. Altă alee poartă numele interpretei fără egal a cântecelor noastre populare, clocotitoarea și plină de talent, Maria Tănase. Alte alei, în curs de înfrumusețare, îți rămân în minte ca o plăcută promisiune.

În altă parte a spațiului, încă în așteptarea construcțiilor, doarme în planuri bine închegate, un muzeu care să amintească de viața strămoșilor acestor locuri. Prin preajmă, aproape că se zărește un bordei în devenire, locuința săteanului sărman de odinioară.

Privind toate acestea și încă altele ce-și așteaptă întruchiparea, gândul te poate duce la lumea copilăriei viitorilor locatari, dar în ansamblu, ușor conturat, se reflectă și timpul zilelor în care aceștia și-au desfășurat viața. Modernitatea nu poate lipsi, mai ales din nevoi practice, precum tehnologia, care a înlocuit utilitățile necesare.

Mai la marginea terenului, la locul cuvenit, nu departe de biserica satului, așteaptă terenul destinat celor care își vor închide ochii în aceste locuri. În planurile alcătuite, locul de veci va fi o variantă plăcută a Cimitirului Vesel din Săpânța, pentru că viața trebuie să fie luminoasă până la stingerea ei, la fel și amintirea celor duși în zările albastre. Mergând pe firul evenimentelor, gândul te duce la faptul că aici poți privi eternitatea direct în ochi.

„Nu avem altă cale, ne spune doctorul Nicolae Bulumac, nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenței, acolo unde timpul și spațiu nu există. Dar, cât încă mai avem aici timp și spațiu, trebuie să le dăm valoarea cuvenită și după puterile noastre”. Trăind cu toții o stare de nestăvilită urgență, îl admirăm pe doctorul Nicolae Bulumac pentru felul cum își trăiește timpul în ritmul impus de propria sa voință.

Și vorbind despre ritmul nostru de viață, nu de puține ori ascult cu înfiorare tumultul apelor timpului pravălindu-se fără îndurare, și înfrigurată întorc foaia pe fața cealaltă privind la acei oameni care, indiferent de vârstă, nu renunță la lupta pentru acea stare de grație numită fericirea personală, dar și a altor semeni și nici la lupta pentru a depăși propriile condiții, chiar dacă orizontul de așteptare este îndelungat. Și firesc se naște întrebarea, la un asemenea volum de muncă, cum poți să faci față? Răspunsul îți vine pe îndelete. Pe deoparte, răbdarea, voința, supravegherea neîntreruptă și fermitatea sunt arme de neînvins cu care operează doctorul Nicolae Bulumac. E o lupta cu sine în care nu lasă să se strecoare neprevăzutul, neliniștea sau umbra îndoielii. Pe altă parte, mai este încă ceva. Într-o țară ca a noastră, în care multe valori au fost nemilos răsturnate, te poți bucura să constați că sunt și mulți oameni aflați înafara viiturilor, cei care duc România mai departe, și care formează nădejdea împlinirilor neamului nostru. Pe aceșți oameni minunați i-am întâlnit acolo robotind sârguincios, fiecare la rostul lui, unii la fermă, alții la construcții, femeile la pregătit mâncarea, etc. Cine sunt acești oameni? Cei mai mulți sunt săteni. „Am venit să dau o mâna de ajutor domnului doctor că și dumnealui m-a ajutat să ies din boală când nu am avut niciun ban, și la dumnealui îmi e nădejdea și în viitor. E bine când putem să ne ajutăm unii pe alții”. Cuvintele rostite de Geta Fulga le citeam pe fețele mai multor persoane, deși fiecare din ei avea o poveste a vieții aparte. Adina Goran, o asistentă a cărei pregătire îți lasă impresia de desăvârșire, se simțea îndatorată domnului doctor care i-a pus bazele carierei, pentru că el a forma-o și i-a asigurat această profesie pe care o practică cu plăcere și cu multă îndemânare. Asemenea ei era și Viorica Lazăr și încă multe alte persoane, toate purtând pe față bucuria vieții prin împlinire. Despre aceste persoane și dăruirea cu care lucrează, mi-a vorbit cu toata căldura inimii și Constantin Draghici, implicat și el cu toată ființa sa.

Din universul uman care-i sta în preajmă, locul important îl ocupă soția sa, înțeleapta doamnă Rodica Bulumac, oferindu-i înțelegerea necesară și uneori suplinindu-i unele obligații în cadrul familiei, ceea ce nu-i ușor lucru. Fiecare soție dorește ca în perioada senectuții să trăiască alături de soțul ei zile mai liniștite, să-și împlinească acele dorințe lăsate pentru când „va fi mai mult timp”, să citească toate cărțile care așteaptă răbdătoare în bibliotecă, să călătorească după pofta inimii… și câte și mai câte vise neîmplinite nu bat la poarta acestei etape de viață.

Dar peste toate și nu în ultimul rând îți pui întrebarea, cu ce bani urmează să se realizeze acest „imperiu” al zilelor aflate la poarta înserării? Până acum, numai și numai din pensia de medic și muncă voluntară, mi-a venit răspunsul. E o îndrăzneală de a înfrunta viața care ne amintește de sublimul nebun, Don Quijote, al lui Cervantes. Dar dacă stăm să judecăm bine, lumea a evoluat împinsă de aceșți frumoși nebuni, nonconformiştii, trăzniții noștri dragi. Și dacă ne privim drept în ochi, fiecare ne regăsim, într-un fel sau altul, în eroul lui Cervantes. Și mai este ceva deosebit de important. Prin această lucrare ieșită din comun, doctorul Nicolae Bulumac ne amintește un adevăr fundamental: când omul construiește ceva, când pune piatră pe piatră, atunci pune și un mesaj pentru urmași și pune și Dumnezeu umărul.

– Nu-ți ajunge pensia ta, de unde alți bani? l-am întrebat eu.

– Nu mă lasă Dumnezeu, cred în puterea Lui și de undeva, nu știu de unde, îmi va veni și ajutor, am răbdare, planul meu e pe zece ani!

Avea atâta înflăcărare în voce încât, dacă aș fi avut posibilitate, pe dată i-aș fi venit în sprijin material.

Te închini cu plecăciune privind optimismul, dragostea de muncă, perseverența, chibzuința, aceste valori care au stat la temenia neamului nostru, valori prin care a dăinuit din timpuri imemoriale pe aceste plaiuri supranumite “Grădina Maicii Domnului”.

Acestor planuri ample, îndrăznețe, încărcate de frumusețe și cu multă încredere în izbânda lor, eu nu le pot cuprinde printre aceste rânduri. Las la dispoziția fiecărui cititor să dea curs fanteziei, pentru că orice gând de bine, se potrivește în frumusețe cu visul doctorului Nicolae Bulumac.

Șansa de a vedea cu ochii mei această Grădină a Raiului terminată, la vârsta pe care o am, e mai probabil să o privesc din înaltul zărilor albastre, dar sigur este că și de acolo o voi privi cu dragoste și prețuire.

––––––-

Elena BUICĂ

Țiganești (Teleorman) – Pickering (Toronto)

1 Martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Dreapta credință este singura cale

În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdicțiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei. Deci vorbăria “sectanta” despre o Biserica “primitivă” și apoi preschimbată de Ierahi, se vădește vid informațional. În termeni istorici, ‘tehnici”, este un caz clar de anacronism, proiectarea unor realități dintr-o perioada istorică recentă în trecut. O greșeală a celor care sunt necunoscători ai istoriei și metodelor ei de aflare a adevărului. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi,nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute. În acest subiect o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta,sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea,nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă,Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi,s-au alcătuit Scripturile.Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat,fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfintei Tradiții..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experiența creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și învățătura despre Sfintele Moaște și Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane, cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților. Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești,încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfinților care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoană să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmășii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Cu mare grijă trebuie să ne ferim de cei care caută să aducă “invoații” și să promoveze învățături străine de Duhul Bisericii. Aceștia sunt lupi răpitori și cele mai primejdioase sunt acele erezii și “secte” care mimează și caută să se prezinte ca dreapta învățătură. Iar cel mai mare rău pe care îl fac aceste false învățături este ca ne separa de PREZENTA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.
Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urmă învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserica. În vorbele Episcopului Kallistos Ware,”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei pentru paragina unor învățuri trunchiate și fără vlagă,inspirații periferice și negative care se vor risipi că un fum rău amagitor.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

28 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (V)

Creştinismul daco-roman în secolul al IV-lea

Unul din cele mai interesante momente din istoria spaţiului mediteranean este considerat secolul al IV-lea, căruia îi este propriu un adevărat „dualism religios”. Un interval de graniţă, revendicat de două lumi: păgână şi creştină, veche şi nouă, un tărâm al convieţuirilor tolerante şi al ostilităţilor deschise, al continuităţii şi rupturii, al tradiţiei şi înnoirii. Acest secol încheie un „ciclu istoric” început încă din secolul al II-lea- „Antichitatea târzie”– definit de antropologia istorică, când s-au pus fundamentele civilizaţiei creştine. Viaţa religioasă a secolului al IV-lea denotă caracterul intermediar al perioadei: el debutează sub semnul păgânismului intransigent şi sfârşeşte sub zodia creştinismului intolerant, „totalitar” (Culianu). Între aceste limite, se succed ani de toleranţă, de conflicte şi reconcilieri, de reacţii violente şi reveniri spectaculoase-legislaţia imperială, prevederile sinoadelor Bisericii, scrierile epocii reflectă starea de incertitudine specifică secolului.

Păgâni şi creştini în Scythia Minor. Tabloul religios al ţinutului dintre Dunărea de Jos şi Marea Neagră, în vremea Principatului, se prezenta plin de „complexitate şi varietate” (D. M. Pippidi), „vitalitatea” vechilor credinţe împletindu-se cu aspiraţii şi tendinţe noi, orientate către „monoteism şi universalitate”. În Scythia, lupta dintre vechea şi noua religiozitate, în secolul al IV-lea, nu este prezentă în inscripţii, dar alte mărturii fac referire la această luptă inevitabilă. La începutul Dominatului (după 284), în Scythia, acest tablou nu se schimbă, păgânismul se dovedeşte încă puternic, fiind încurajat de includerea sa printre teritoriile controlate de Licinius (308-324), care, între 320-324, a sprijinit cultele tradiţionale (păgâne). Inscripţiile dezvăluie ataşamentul pe care simpli credincioşi şi comunităţi întregi îl aveau faţă de zeităţi. Dintr-un act mitraic aflăm despre serbarea Saturnaliilor, în Scythia, la începutul secolului al IV-lea, iar trupele romane, la 322-323, îl cinsteau pe Deus Sanctus Sol, zeu mitraic. Actele funerare din Scythia erau prezente şi ele, expresie a forţei păgânismului, teme, idei, credinţe, cutume. În primul sfert al secolului al IV-lea, lumea preponderent păgână domină în Scythia, în vremea lui Licinius, a cărui conducere n-a marcat sfârşitul păgânismului în Dobrogea. Actul de martiraj al Sf. Aemilianus de la Durostorum arată că, la mijlocul secolului al IV-lea, templele păgâne erau deschise şi se desfăşurau ceremonii, sub Constantius (337-361). Cercetarea arheologică din Dobrogea ne oferă imaginea supravieţuirii păgânismului şi a convieţuirii acestuia cu creştinismul în ofensivă- la Dinogetia (Garvăn-jud. Tulcea), este atestată continuitatea cultului familiei, zeii locali şi credinţa în zeii tradiţionali ; la Histria, un grup îl înfăţişează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deşi templele erau distruse, slujitorii au rămas păgâni. Ca în multe părţi ale lumii mediteraneene, viaţa religioasă a populaţiei rurale din Scythia Minor era tributară fondului vechi de credinţe ancestrale – cultul străvechi al vetrei descoperit la Teliţa (Jud. Tulcea), ataşamentul faţă de Hercule, ceea ce denotă conservatismul mediilor rustice, cauza genezei creştinismului popular între români.

Aşadar, în secolul al IV-lea, în Scythia Minor, păgânismul este o realitate, dar vechea religie era pe cale de stingere în faţa creştinismului oficializat, apoi atotputernic. Existau în Moesia Inferior-Scythia Minor, încă înainte de Constantin, creştini izolaţi şi nuclee creştine. Din actul de martiraj al Sf. Epictet şi Astion de la Halmyris (Murighiol, jud. Tulcea), se cunoaşte numele primului preot creştin de pe pământul românesc, Bonosus, şi faptul că în jurul lui 300, Scythia avea o episcopie – se cunoaşte numele episcopului de Tomis, Evangelicus, care apăra dreapta credinţă. Persecuţiile tetrarhilor, la începutul secolului al IV-lea, n-au oprit ascensiunea creştinismului, noua religie îşi continuă evoluţia, dar numărul creştinilor, ca şi în restul Imperiului, era insignifiant în comparaţie cu masa păgânilor. Creştinii erau orăşeni, proprietari, militari. Episcopia tomitană şi-a continuat existenţa.

După 324, anul morţii lui Licinius, când s-a instalat pacea Bisericii în Orient, asistăm la dezvoltarea vieţii creştine în Dobrogea (Scythia) – în anii 364-381, aici păstorea episcopul Bretanion, adept al credinţei niceene, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, arian. În acest timp, Biserica s-a organizat în parohii, conduse de preoţi, dioceze (eparhii), conduse de episcopi şi provincii ecleziastice, coordonate de mitropoliţi. Pe vremea lui Teotim I (390-407), se situează începutul dependenţei canonice a unei părţi a pământului românesc (Dobrogea, sudul Moldovei, sud-estul Munteniei) faţă de centrul bisericesc al Constantinopolului şi consolidarea raporturilor dintre episcopia Tomisului şi nucleele creştine din nordul Dunării. Din secolul al IV-lea, suntem martori la rapida ascensiune a creştinismului în Scythia Minor, înmulţirea numărului de credincioşi, sporirea complexităţii actelor de cult, formarea, extinderea structurilor administrativ-juridice ale Bisericii, ceea ce se reflectă şi în construcţia de bazilici creştine. Cele mai multe biserici erau construite în oraşe, semn al dezvoltării comunităţilor creştine-de pildă, la Tomis, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, erau trei biserici, dar cea dintâi biserică creştină din provincia Scythia s-a ridicat la Beroe (Piatra Frecăţei-jud. Tulcea). Alte biserici creştine s-au construit la Histria, Argamum, Dinogetia, Callatis. Creştinismul era preponderent citadin, dar, în secolul al IV-lea, el începe să pătrundă şi în lumea păgână rurală. Începutul convertirii satelor dobrogene se oglindeşte şi în construcţia unei biserici în localitatea Teliţa-Amza, jud. Tulcea şi biserica martirică de la Niculiţel, jud. Tulcea. Păgânismul era mult mai tenace în mediul rural.

În practicile funerare creştine, în Scythia se observă preluarea unor obiceiuri funerare păgâne-de pildă, într-o necropolă creştină de la Tomis s-a aflat o cameră funebră destinată prânzului funerar, cutumă de certă origine păgână. Creştinismul oficial a respins banchetele funebre, practica aducerii de ofrande şi săvârşirea libaţiilor la morminte, dar creştinismul popular a conservat integral obiceiurile păgâne. Aceasta o arată sursele bisericeşti, inscripţiile, descoperirile arheologice, pictura murală, cina funerară fiind o dovadă a întâlnirii între pietatea păgână şi cea creştină. În concluzie, în secolul IV, în Scythia (Dobrogea), creştinismul progresează mult, iar păgânismul este în defensivă.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 februarie 2019

Vavila POPOVICI: Succesul unei românce

„Cel care mută un munte începe întotdeauna prin a îndepărta pietrele mai mici.”- Confucius

Succesul este o stare sufletească dobândită prin muncă. El este simțit în interiorul celui care l-a dobândit, precum și în lumea din afară, cu o arie mai mică sau mai mare, după importanța dobândirii lui. Succesul este direct proporțional cu munca depusă și pasiunea pentru atingerea lui. Succesul depinde în primul rând de calitatea celui care luptă să-l dobândească. Pentru succes trebuie să fii dotat intelectual, să muncești intens, cu concentrarea asupra obiectivului urmărit. Succesul are treptele lui de urcat până la atingere. Depinde de pașii pe care îi faci, hotărârea și încrederea în tine, cu care pășești. Iar încrederea este necesar să se sprijine pe calculul rațional și pe focul pasiunii cu care ai pornit la muncă până la atingerea lui, precum și în continuare, pe drumul materializării acestui succes.

Să nu ne gândim la dușmani, ci să ne concentrăm asupra țelului propus. Succesul nu e rezultatul unei arderi spontane, nu este norocul venit peste noapte, ci este rezultatul unei munci intense, corecte – curajoasă, sinceră și având drept scop Binele. Succesul nu vine din altă parte, persoana respectivă trebuie să-și aprindă acest foc în suflet.

După zile întregi de așteptări, timp în care țineam pumnii strânși pentru România, justiție și statul de drept, Laura Codruța Kӧvesi a fost audiată la Brussel, pentru postul de procuror-șef al UE.

Marţi seară, 26 febr. 2019 Laura Codruţa Kӧvesi a fost audiată de comisiile reunite CONT și LIBE, ce țin de Parlamentul European. Prestația doamnei Laura Codruța Kӧvesi a fost excepțională, conform pregătirii și profesării în acest domeniu al justiției. Ulterior, a fost votată pentru funcția de procuror-șef european de către Comisia de control bugetar (CONT) cu 12 voturi, în timp ce procurorul francez Bohnert a primit 11, iar candidatul germanul a primit un singur vot.

Laura Codruța Kovesi a obținut primul loc și la votul din Comisia pentru Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE), ceea ce o face candidat al Parlamentului European pentru postul de procuror-șef european. Urmează votul țărilor membre în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Laura Codruța Kӧvesi a fost votată cu 26 voturi, în timp ce candidatul francez a primit 22 voturi, iar cel german un vot. Este o victorie individuală, este succesul unei românce!

Am avut sentimentul rușinii văzând cum guvernanții români au respins-o, cu câtă ură și invidie au putut vorbi europarlamentarii români, un exemplu revoltător fiind cel al Mariei Grapini.
Laura Codruța Kӧvesi, simbolul anti-corupției, a revenit în România după votul din Comisia CONT și LIBE pentru funcția de procuror șef european. Fosta șefă a DNA a susținut o scurtă declarație de presă pe Aeroportul Otopeni:

„M-am înscris în cursa pentru EPPO ca profesionist. Nu am avut suportul guvernului de la București, nici nu l-am cerut și nici nu mă așteptam să îl primesc. Ceea ce a depins de mine am făcut. Este o mare onoare că am obținut primul loc la selecția tehnică a Comisiei Europene și că am avut ocazia să îmi susțin candidatura în Parlamentul European, alături de alți doi profesioniști. Competiția pentru desemnarea EPPO a fost organizată într-un mod desăvârșit, sunt bune practici din care toate țările au ceva de învățat, și, mai ales noi, în România, avem de învățat.

Cred ca acest vot din Parlamentul European nu a fost doar pentru mine, ci a fost un vot pentru sistemul de justiție român, dar și pentru toți cetățenii români care au susținut în ultimul timp lupta anticorupție și statul de drept. Cred că acest vot a fost pentru toți procurorii și judecătorii din Europa care sunt supuși presiunilor în activitatea lor.

În aceste zile magistrații români se opun cu îndârjire preluării sub control politic a Justiției, în urma unei ordonanțe de urgență ce încalcă normele europene, încalcă recomandările explicite ale Comisiei Europene, ale Greco și ale Comisiei de la Veneția.

Sunt magistrat român și sunt alături de colegii mei. Situația la care s-a ajuns este chiar gravă, un protest al magistraților este ceva ieșit din comun.”

Da, avem nevoie de un sistem judiciar puternic, procurori curajoși care să-și facă în continuare meseria. Oamenii sunt alături de magistrați care nu cedează. Bravo lor!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

27 februarie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Lumina Lină

Ne-am obișnuit să caracterizăm viața din România strict în culori întunecate. Există suficiente motive pentru o asemenea abordare. Dar ce nu este acceptabil este să considerăm că stări mai bune sunt cu neputință și nu au loc.

În realitate ce este negativ în România este viața politică și, încă mai exact, calitatea politicienilor. Acești politicieni se află parcă într-un concurs nefericit de “cine poate fi mai rău sau mai nepotrivit”. Am avut ocazia să îmi exprim părerea că, acest nefericit concurs, a fost câștigat de departe de formațiunile politice ale așa zisei “opoziții”, a ștrengarilor și stârpiturilor subordonate anti-românismului. Acestea fiind spuse și acest trist adevăr reamintit trebuie arătat că în România nu sunt doar lucruri rele, există stări superlative și ele ar trebui să fie exemplu. Iar aceste condiții pozitive sunt oferite de cea care a fost, este și va fi Maică Neamului Românesc: Biserica Ortodoxă.

Cel care va străbate România va vedea că nu există sat, nu există cătun, nu există margine de oraș în care Bisericile să nu fi fost recondiționate, revopsite și a căror curți să nu fie grădini bine mirositoare. În plus prezența credincioșilor în Biserici, la slujbe, este copleșitoare. Bisericile sunt pline de oameni maturi dar încă mai vârtos de tineri și de copii. Biserica este vie și vibrantă. Într-un climat al descurajării și capitulării Biserica Ortodoxă este azi activa și prezentă în viața imediată. Patriarhia ajută zeci de mii de săraci, Bisericile și Mănăstirile primesc milioane de oameni care caută pe Dumnezeu.

Inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului a fost manifestarea eroică a unui legământ duhovnicesc și material. În condițiile în care puterea politică se întrece în a capitula și abandona interese și tradiții românești, Patriarhia Română a ridicat un monument care va străbate veacurile și va afirma că Românii sunt născuți și vor rămâne Ortodocși.

Foarte recent, în Februarie 2019, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărârile Sfântului Sinod, a arătat că demnitatea este o opțiune, că apărarea demnității naționale este o obligație și că pot fi afirmate drepturile Românești si Ortodoxe, cu duhul blândeții dar fără șovăire.

Sfântul Sinod a adresat spinoasa problema a căilor de rezolvare a crizei ortodoxe din Ucraina.

Teritoriul Ucrainei de azi este unul apărut foarte recent și în bună măsură prin artificii “sovietice” care, doar bine nu voiau. În momentul de față, de fapt până acuma câteva luni, Ortodocșii din Ucraina se aflau sub ascultarea Mitropoliei Ortodoxe a Ucrainei; mitropolie având deplină și necondiționată autonomie și aflată în legătură canonică și de frăție cu Patriarhia Moscovei. O Mitropolie recunoscută de către toate jurisdicțiile canonice din lume.

În 2014 în Ucraina, printr-o lovitură de stat pusă la cale de serviciile de spionaj USA, a avut loc o lovitură de stat. Urmarea a fost declanșarea unui război civil, cu mulți morți, divizarea țării și mai ales încurajarea acțiunilor grupurilor fasciste legate de cunoscutul fascist Stepan Bandera. În aceste condiții un număr de clerici ortodocși s-au alcătuit în jurisdicții “independente” și necanonice. În această tristă situație Patriarhul Constantinopolului (Istanbul) a aflat de bine sa acționeze pripit si sa acorde “autocefalie” acestor jurisdicții necanonice și de inspirație politică. Evident acțiunea Patriarhului Bartolomeu (Istanbul) a stârnit riposta Patriarhiei Moscovei, al cărei teritoriu de jurisdicție canonică fusese încălcat grosolan și o criză s-a declanșat în toată lumea ortodoxă. În aceste condiții Hotărâre Sinodului Patriarhiei Române sunt exemplu de înțelepciune și demnitate.

În primul rând aceste hotărâri au arătat că problema trebuie rezolvată prin dialog și înțelegere frățească între Patriarhia Moscovei și Patriarhia Constantinopolului (Istanbul). Această din urmă Patriarhie, este o rămășiță foarte aproximativă a Bizanțului. O Patriarhie care are doar câțiva credincioși, care se află la mila guvernului Turciei și sub controlul spionajului USA. O Patriarhie care se menține din respect pentru moștenirea Bizanțului dar care trebuie să se poarte respectuos și atent, Provocările excentrice ale actualului Patriarh, Bartolomeu, nu vor face decât rău acestei firave jurisdicții.

Dar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recomandat dialog frățesc între Patriarhia Moscovei, cu peste o sută de milioane de credincioși și cea a Istanbulului, firava, amărâtă. La caz că nu ar ajunge la înțelegere, problema ar urma să fie rezolvată de o Sinaxă a Întâistătătorilor Ortodocși canonici.

La aceasta Sf.Sinod a mai afirmat că în Ucraina trebuie garantate drepturile la identitate lingvistică și etnică a celor 127 de parohii românești. Spre deosebire de guvernele României care, în goana de a intra slugi la NATO au abandonat pe Românii din Bucovina, Maica noastră, Biserica, nu i-a uitat!

Hotărârile Sfântului Sinod sunt un exemplu luminos și care ar trebui urmat de politicieni. Din nou Biserica Ortodoxă Română arată felul în care se poate merge din Lumină în Lumina, iar Preafericitul Patriarh Daniel se arată din nou ca personalitatea providențiala și mântuitoare a clipei istorice românești.
Întru Mulți Ani Preaericite Stăpâne!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

26 februarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Fiul risipitor

Fiul risipitor, de fapt rătăcit, pierdut, ”confuz”, nu se putea întoarce decât atunci când își venea în fire, când își dădea seama că se află în stare de păcat și regretă această stare și dorea să o schimbe, deci se pocăia.

TATĂL îl aștepta din totdeauna, cu aceiași dragoste, neschimbată. Mai mult, îi iese în întâmpinare. Iar aici vedem o mare taină și descoperire.

Mai întâi trebuie să fim conștienți că “pildele” spuse de Iisus nu erau produse ale fanteziei, erau fapte și întâmplări reale, din existența imediată. Dar ele erau dezbrăcate de lutul gros și arătate în semnificația lor duhovnicească, ca stare pilduitoare ,în veci.

În acest caz Tatăl și fiul au fost un caz real, cunoscut. Tatăl a alergat, în întâmpinarea fiului reîntors, dintr-un motiv simplu.

Pentru a ajunge la Tatăl, la locuința Tatălui, fiul trebuia să treacă prin sat și acolo, locuitorii care știau faptele lui rele, l-ar fi omorât. Tatăl a alergat și l-a salvat. Mai mult, a dat un ospăț și i-a pus inel în deget arătând că l-a reinstituit în “starea dintâi”, de fiu și moștenitor. Ospățul a fost un motiv de bucurie dar și o afirmare solemnă, că fiul este pus în drepturi, iertat și recunoscut. Aceasta a fost o întâmplare reală, cum real a fost “săracul” Lazăr.

Dar ca exemplu duhovnicesc ni se arată mai mult.

Cei care ucid pentru păcate săvârșite sunt chiar cei care ne ispitesc la ele, demonii. Pe aceștia îi alungă Tatăl. Căci Tatăl, atunci când ne pocăim sincer, iartă și uită. (De aceea este atâta de neghioabă formula, ”iert dar nu uit”, una nu este posibilă fără alta). Necuratul este cel care întocmește “condici” și ține contabilitate. De acest nărav era cuprins, până la un punct, și fratele mai mare, cel care reproșează tatălui generozitatea față de, spune el nu fratele meu, ci spune, ”acest fiu al Tău”. Este acolo manifestarea invidiei și egoismului, care țin de firea căzută a omului. Dar Tatăl îl luminează, ”acest frate al tău era pierdut”. Pentru regăsirea lui, pentru pocăința lui, pentru metanoia (întoarcere lui, Tatăl îl iartă și îl așează în starea dintâi. Raiul și dragostea Tatălui este pentru TOȚI și pe Toți ar dori Tatăl să ne aibă. Iar, dacă ne pocăim, ne întoarcem cu toată inima spre El și Biserica Lui cea Ortodoxă El ne primește cu brațele deschise veșnic în așteptare. Căci a Lui este Împărăția și Puterea și Slavă, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh,în veci. Amin!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

24 februarie 2019

Paul LEIBOVICI: Dragostea

,,Omul în contradicție cu celelalte creații nu se maturizează de-a lungul vieții”.

Freud

Omului îi sunt necesare sentimentele și să iubească, să fie iubit pe întregul parcurs al vieții. Exemplele de iubire a unor animale care ne emoționează pătrund adânc în inima noastră. Animalele nu se întreabă care este rostul vieții și care e sensul existenței.

Numai ființa omenească își pune întrebări până la sfârșitul vieții, deoarece de-a lungul acestei existențe, rămâne copil. Toată viața păstrează urmele sufletului copilăriei. Omul ajunge la sfârșitul vieții, fără să pătrundă în mod practic la răspunsuri, chiar dacă și le-a pus cândva. Încă din copilărie întrebările erau-fie la un anumit grad mai simple sau mai complicate, mai specifice sau mai adânci.

Problemele și întrebările adânci niciodată nu au o soluție finală. Desigur, odată cu maturitatea, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual ,,omul rămâne un fel de copil până la sfârșitul vieții”. Din această pricină dragostea va fi mai profundă. Cu timpul, omul simte necesitatea dragostei. Deoarece, cât trăim ,nu ne maturizăm într-atât, încât să nu depindem de alții și niciodată nu putem ,,trăii singuri”. Simțim necesitatea într-o măsură sau alta ,la o mângâiere. Omul simte această necesitate, mai mult decât ori care altă ființă, căci niciodată nu putem, într-adevăr, să trăim singuri, independenți.

Și din punct de vedere spiritual, dragostea ne ajută să uităm depresiunile, care ne întâmpină. Omul se maturizează, dar nu va putea da răspunsuri pe care și le-a pus încă din copilărie. Când e tânăr caută să găsească soluții la întrebările vieții. Caută aceste răspunsuri la părinți.

Dragostea și alintarea au umplut ceea cei lipsea. Acestea îi umpleau golul prin răspunsuri clare, limpede. Mintea nu a luminat toate necesitățile sale, prin răspunsurile părinților. Nu se poate pătrunde în toate intimitățile, secretele-cu toate că întunericul a devenit lumină, prin dragostea și încurajările părintești. Acestea fiind din adâncul sufletului lor.

Necesitatea copilăriei, este o necesitate de împuternicire, prin descoperirea dragostei mângâietoare, fină. Dar aceasta crește odată cu maturizarea, în răspunsurile la întrebările create și omul speră la o soluție. De aceea cu cât ne maturizăm, avem necesitatea și speranța de a găsi soluția. Cu toate că neîmplinirile, în ceea ce privesc esențialul adânc al vieții,noi, din zi în zi căutăm răspunsul la cei ce ne înconjoară. Uneori, numeroasele necesități omenești vin să ne satisfacă prin evenimentele pozitive familiare. Acestea oferă atât copiilor cât și părinților un prilej de îmbinare reciprocă în timpul vieții.

Dragostea reciprocă atît a bătrînilor cît și a tinerilor se umple în atmosfera familiară. Atâta timp cât copii au trăit împreună cu părinții într-o atmosferă familiară. În timp ce părinții și copii au trăit împreună ca făcînd parte din aceeași lume (dacă alegem fiecare din noi să părăsim cuibul odată cu maturizarea generației tinere, trebuie subliniat, că procesul ieșirii începe chiar din copilărie ). Evenimentele familiare, în principiu, nu erau numai spirituale, părinții nu sau referit numai la respectul pentru ei ca părinți sau ca îndrumători tradiționali, precum era obiceiul. Ei s-au comportat cu respect și atunci când îndeplineau misiunea de a fi administratorii sărbătoririlor familiare onorate și pline de entuziasm. Astfel, dragostea pentru copii lor îndeplinea o necesitate sufletească și tradițională. Această dragoste era făurită, adânc înfiptă în conștiința lor, nu numai ca un prim drept ci, ca o obligație firească a unui părinte. Părinții nu concepeau să fie despărțiți de copii lor; iar dacă această despărțire era necesară, o considerau drept un fapt negativ în calitate de creatori și educatori .

Cu toate că generația veche nu putea concepe viața altfel decât era în tradiția familiară. În America s-a revoluționat cultura dând naștere la ceea ce se numește ,,cultura –tineretului”. Această cultură deosebită a vârstei de mijloc, dintre copilărie și tinerețe (maturizare) și aceasta pune accentul pe adaptarea maturilor la noua concepție. ,,Cultura tineretului” nu întotdeauna se opune aprecierilor maturilor. Ea exprimă inadaptarea a numeroșilor tineri. Este necesar să aruncăm o privire în interiorul acestor tineri ca să observăm maturizarea lor. Având în vedere aspirațiile acestor tineri, în căutările lor, de a ajunge cât mai târziu posibil la ultima stație a vieții, ei încearcă să-și prelungească tinerețea la infinit. Dorințele acestora ca părinți din nou punctează căile vieții copiilor lor.

Ceea ce putem observa, sunt îndoielile generațiilor și descoperirea dragostei contemporane. Numeroase sunt scrierile (într-o formă sau alta) a tinereții însoțite de pofta trăirii intense din punct de vedere sexual și din convingerea de a se bucura din plin, poate mai mult decât alte evenimente. Plăcerile de moment fiind considerate mai importante. Părinții, care nu vor să se arate în fața copiilor ca pretențioși, neavând o limbă comună, prin care să se trădeze ca având concepții învechite, tind să primească noul mod de viață ,,cultura tineretului” precum ar fi a lor. Părinții probabil spun copiilor lor: dacă noi nu ne putem adapta vouă, dacă voi nu vreți să primiți felul nostru de viață, să ne străduim noi în a ne adapta. Dar acest joc (compromis) este o înfrângere. Noi urmărim viața copiilor noștri fără ai putea, într-adevăr, cucerii.

Linia vieții societății noastre ajunge la apogeu în anii maturității. În timp ce noi suntem în putere și mai avem o înfățișare plăcută, care de îndată va începe o scădere și chiar intervenția doctorilor. În trecut cu cât omul îmbătrânea,cu atât se bucura de mai mult prestigiu și chiar poziția sa era mai respectată de societate. Bătrânețea omului, însemna cu alte cuvinte să te bucuri de mai multă autoritate în familie, care ținea seamă de părerile acestuia. În loc să te îndepărtezi din centrul vieții familiare , copii și nepoții ,în trecut se apropiau de centru familiar. Acest fapt determina, într-o mare măsură prin faptul , că dragostea nu era activată superficial. Dimpotrivă, dragostea era îndreptată spre crearea încrederii continuu în familie, bazată și raportată la cinstea –prețuirea bătrâneții. Dragostea și onoarea erau gemeni.

Părerile noastre despre dragoste și prețuire au determinat această poziție, prin care vârsta bătrâneții noastre s-a transformat cu timpul în neglijență și singurătate. La fel cum tinerii trăiesc în afara evenimentelor familiare, ei petrec bătrânețea, viața pe marginea evenimentelor familiare. Bătrânii își petrec viața pe marginea existenței familiare. Femeia, de exemplu, adeseori este iubită chiar dacă nu are merite suficiente. În aceiași măsură și bărbatul. În societatea contemporană poate exista ca văduv(ă), zece-cincisprezece ani. Rareori i se propune de către membrii tineri –căci de când a văduvit,-ea (el) neîndrăznind să pretindă –să locuiască cu ei.; ea ,pe când era tânără iubită și apreciată (nici când nu a pretins ceva) ridicolă și respinsă într-o izolare a bătrâneții. Timpul apasă greu pe umeri. Bătrînețea se resimte din zi în zi, e obositoare. Ea speră că timpul acesta să treacă, căci nu e o altă cale pănă ce va muri.

Dacă dragostea nu ar fi fost decât o ceremonie, un eveniment al simțurilor-precum dragostea sexuală-ar fi putut să ne ajute să trecem cu mai multă ușurință peste amenințările timpului. Am fi putut ajunge la bătrînețe fără amenințările timpului. Am fi putut parcurge anii bătrîneții ,fiind conștienți că putem să continuăm înconjurați de rude și prieteni,care întotdeauna ne-au fost apropiați. Adesea auzim plîngeri al singurătății în anii bătrîneții,oful soartei care amintește cu întîrziere timpul-părinților,copiilor,bărbaților și femeilor-ceea ce am pierdut în ceasul în care credeam că l-am cîștigat. Această problemă e dureroasă, am înțeles că nu o putem singuri rezolva:atnci care e prețul unei noi dragoste?

În timpurile acestea, concentrarea la o dragoste sexuală nu e întâmplătoare. Ea s-a născut ca rezultat al ruperii de trecut,care încuraja tendința extremistă a lui Zigmund Freud,în contradicție cu natura omului. De altfel, Freud susținea, el nu este tatăl unei noi concepții. El nu s-a alăturat nici unei mișcări religioase sau filosofice. Practic el a avut rezerve asupra multor teorii căruia i se atribuia. Freudanismul devenind cu timpul o nouă religie a necredincioșilor, a căror credincioși ortodocși s-au luptat adeseori învingând . Teoria sa devenind o vindecare ,mai mult decât un medicament sufletesc. Principala învățătură se baza pe aceea a recunoașterii, omul nu poate să se bazeze pe sine din punct de vedere al simțului, el nu e stăpân integral din punct de vedere al mediului înconjurător. Investigațiile câtorva cercetători asupra sentimentului ,,dragostei” nu ar fi fost luate în considerație ci doar pentru că ele au fost obiectul de cercetare a lui Freud. ,,Omul are unele defecte din punct de vedere al simțului, el necesită o cantitate mare de satisfacții și plăceri. Al elibera în mod discret de acuzația care i s-a adus și care-l obsedează, îl demoralizează și îl urmărește”. După unii cercetători ,,numai teoria Freudiană” ar fi răspunsul potrivit ,,generației temătoare” care acuză omul. Pentru a salva sufletul omului se recomandă o comportare demnă, tradițională.

—————————–

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

24 februarie 2019