Valeriu DULGHERU: Taina scrisului (92) – Un inginer pus pe scris

Țin să menționez că nu sunt scriitor, dar am unele înclinații în ale scrisului. Într-un fel, gustul scrisului mi-a fost inoculat încă pe băncile școlii din satul natal din sudul Basarabiei (construită în scurta perioadă de 19 ani de aflare a celor trei județe din sudul Basarabiei în componența României) de către profesoara de limbă și literatură moldovenească (cum se numea pe atunci) (de altfel, foarte bună pentru timpurile acelea). Eram la mine acasă în limba română, chiar dacă generația noastră a fost văduvită de operele lui Rebreanu, Blaga, Arghezi, Coșbuc, în schimb i-a avut în programul școlar pe Eminescu, Creangă. Generațiile anterioare de copii au fost văduviți și de acești doi mari scriitori români, fiind impuși să studieze doar „operele marilor scriitori de peste Nistru” scrise într-o limbă anacronică – un amalgam de cuvinte românești și rusești „moldovenizate”, care trebuia să se „diosîghiascî di limba burghezîtî franțuzîtî”.

Alegând calea științelor exacte (inginerie), în care cred că m-am realizat, am efectuat, în paralel, largi activități publicistice, în special, în domeniul cunoașterii Istoriei Neamului. Primele două articole le-am scris la vârsta de 40 de ani (în 1996) care au fost publicate în săptămânalul „Literatura și Arta”, cu care colaborez deja de peste 20 de ani. Au mai fost publicate articole publicistice și pagini de istorie moldovenească în ziarele: „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Flux”, „Tineretul Moldovei” ș.a., de asemenea, în revista de cultură istorică „Columna 2000”, în culegeri. Pe parcurs au fost scrise peste o mie de articole publicistice.

Un rol important pentru diseminarea informațiilor l-a jucat publicarea lor în reviste electronice, printre care: revista „Agero”, Stuttgart, Germania; „Singur” – Revista de cultură, civilizaţie şi cultură morală, Târgovişte, Dâmboviţa; revista „Confluenţe literare”, Bucureşti, România; revista „Melidonium” – revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie, Roman, Neamț; revista electronică „Totpal’s Daily News”, Brașov-Prahova; ziarul românilor de pretutindeni „Gândacul de Colorado”, SUA; revista româno-canadiano-americană „Observatorul”, Toronto; revistă „Armonii culturale” – revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, Adjud, Vrancea; „Romanian Breaking News Press”; revista „Grădina cu lecturi”; revista „Logos și Agape”, revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică, Timișoara; revista „Mioriţa”, publicație independentă româno-americană de informație socio-politică și culturală, Sacramento, SUA; revista „Argument”, revista „Australiana”, revista „Latitudinea”, Sydney, Australia; „Jurnalul literar”, revistă de cultură românească; „Art-Emis”, Magazin literar-artistic şi de opinie; „Basarabia literară”, publicaţie hebdomadară de cultură, politică, filozofie, artă, ştiinţă, religie, ecologie; „Societatea scriitorilor români din Moldova”, ș.a.

În baza articolelor publicate în a. 2003 a fost editat primul volum al cărții „Basarabie răstignită”. Până în prezent au mai fost editate încă 14 volume (în acest an fiind scos de sub tipar volumul nr. 15): vol. 1 – 272 p.; vol. 2 – 312 p.; vol. 3 – 188 p.; vol. 4 – 173 p.; vol. 5 -198 p.; vol. 6 – 262 p.; vol. 7 – 284 p.; vol. 8 – 225 p.; vol. 9 – 246 p.; vol. 10 – 279 p.; vol. 11 -256 p.; vol. 12 – 272 p.; vol. 13 – 316 p.; vol. 14 – 288 p.; vol. 15 – 255 p.

Volumul 10 al cărții „Basarabie răstignită” a fost inclus în topul celor mai citite zece cărți ale anului 2014, concurs organizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. Alte volume au fost apreciate cu Marele Premiu (2011) și medalii de aur la Salonul de carte al Expoziției Europene de Creativitate „EuroInvent” din Iași. Pe parcurs a fost desemnat Laureat al săptămânalului „Literatura și Arta” pentru anii: 1998, 1999, 2000, 2002, 2004 – 2018.

Am colaborări fructuoase cu Nicolae Dabija, reputat scriitor din Basarabia, care îmi este un bun îndrumător și critic pe făgașul scrisului. De asemenea, Mariana Gurza, scriitoare, Timișoara, România este o bună susținătoare pe acest făgaș.

Un domeniu aparte este cunoașterea Istoriei Neamului. În opinia mai multor străini poporul născut la gurile Dunării din civilizațiile Cucuteni, Vinca, Gumelnița Petreni – poporul hiperboreean – trac și mai târziu dac este primul popor european care a stat la baza genezei popoarelor bătrânei Europe. Este de datoria fiecărui român de a face cunoscută istoria adevărată a Neamului, în special străinilor, coabitanţilor din Uniunea Europeană, care ne privesc mai mult prin prisma zilei de astăzi nu prin prisma zilei de ieri, mult mai glorioase, chiar dacă grija vecinilor noştri a fost prea mare de a ne fura din istorie, de a ne lăsa cât mai puţine documente privind istoria noastră. Înconjurată de trei imperii (Otoman, Rus și Austro-ungar) a fost în permanență sfârtecată. În teritoriile ocupate se făcea totul pentru a rupe legăturile cu Țara-mamă. „Ţara mea de dincolo de Prut, mi s-a dat poruncă să te uit…” scrie maestrul Nicolae Dabija în una din poeziile sale. Cel mai dur a procedat Imperiul Țarist, lichidând și ascunzând adânc în arhive informațiile despre trecutul nostru glorios. În multe cazuri despre impresionanta Istorie a Neamului doar cioburile și pietrele mai vorbesc. În acest important domeniu au fost editate 8 cărți, printre care:

Istoria Republicii Moldova.– Ch.: Editura „Tehnica Info”, 2018. – 550 p.;

Istoria integrală a Basarabiei.– Ch.: Editura Serebia, 2016. – 388 p.;

Istoria care ne-a fost furată. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2013. – 106 p.;

Din istoria Neamului. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2010. – 112 p.;

Românii basarabeni şi s(c)lavul din ei. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2011.– 220 p.;

Crimele comunismului: rădăcinile comunismului, teroarea roşie, teroarea stalinistă, răstignirea Basarabiei. – Ch.: UTM. 2011, 310 p.;

200 de ani de răstignire a Basarabiei. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2012. – 110 p.

Pornind de la premisa că regimul totalitar comunist a fost cel mai odios regim, pe care l-a cunoscut umanitatea, este strict necesară condamnarea lui pe toate căile posibile, necesară, în primul rând, generaţiilor viitoare care nu au cunoscut urgiile, prin care a trecut a treia parte a aşchiei de popor roman din Basarabia. Este necesar de a readuce în atenţia opiniei publice perioada neagră, care a apăsat greu asupra poporului nostru, denaturându-i limba şi cultura, oprimându-l şi impunându-i limite nedorite şi nespecifice.

Datorită importanței domeniului în biblioteca Memoria.Ro au fost plasate cărţile: Istoria care ne-a fost furată; Crimele comunismului: rădăcinile comunismului, teroarea roşie, teroarea stalinistă, răstignirea Basarabiei.

––––––

Prof.Univ.Dr.Hab.

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

12 martie, 2019

Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste

M-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama, care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Ajunși acasă, am fost primiți ca niște eroi scăpați de bombe și gloanțe iar eu, m-am simțit ca la bunici! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau zilnic în toate direcțiile. După un timp, tatăl meu s-a reîntors la canoniera „Sublocotenent Ghiculescu” pe care era îmbarcat iar eu am rămas cu mama, cu bunicii, adică părinții tatălui meu precum și cu alți frați și surori de ale lui având în vedere că bunica mea avusese unsprezece copii.

Anii s-au scurs pe nesimțite iar aerul curat de munte, laptele de vacă proaspăt și nu în ultimul rând alintul și răsfățul inimaginabil de care m-am bucurat din partea tuturor și-au spus cuvântul astfel că admirau zilnic viteza cu care creșteam și mai ales, performanțele înregistrate în creșterea dinților, a primelor cuvinte și mai pe la urmă, primii pași. Tot în acea vreme mama a primit o scrisoare de la tata prin care a informat-o că amiralul a luat act că m-am născut eu și astfel, i-a permis ca să nu mai continue războiul și să treacă în rezervă la Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra și mama, devenind astfel colegi de serviciu. Iar în încheiere a recunoscut că practic, i-am salvat viața deoarece, după retragerea lui în rezervă, nava a ridicat ancora iar la circa 2 km de port a fost torpilată de un avion nemțesc și s-a scufundat reușind ca să se salveze numai vreo doi membri ai echipajului deoarece, rezervoarele fiind pline, combustibilul s-a aprins acoperind suprafața mării cu vâlvătăi și nimeni n-a mai scăpat așa că, i-a recunoscut mamei că practic eu i-am salvat viața.

Și iar au trecut anii timp în care am crescut rapid și m-am integrat tiptil dar ferm în viața familiei reușind chiar ca, asemenea celor mari, să am chiar și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a bălănicăi adică a buruienilor preferate de orătănii și pe care mamaie le toca mărunt cu satârul după care le frământa amestecându-le cu tărâța de la făina și mălaiul cernute prin sită. Astfel, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă ținând în mână două bețigașe subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase și astfel ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de clădiri și pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea povestirilor dintre care, de multe ori erau continuări ale unor întâmplări povestite în diminețile precedente.

Eram pur și simplu fascinat astfel că, simțeam cum efectiv eram în pielea vreunul personaj, indiferent dacă era vorba – mai rar – de vreun basm ori povestire de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. In timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile când am simțit surprinderea cu care constata cât de implicat eram atunci când îmi relata acțiuni de luptă. de pildă.

Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului când a fost lăsat la vatră, a fost singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, și eu eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Sau poate aș fi reușit să mă dezlipesc însă greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată, Tanti Nina și ea învățătoare tot de istorie și limba română la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii însă despre care nu mai știa absolut nimic după ce fostul rege Mihai a ordonat oștenilor ca să se predea rușilor care astfel l-au luat prizonier și l-au dus în Siberia.

La Tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu are urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori se așezau la rând în fața porții noastre țărani veniți de peste munte care fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo scrisoare iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, fie se certau și conveneau ca Tataie să-i judece și-l ascultau cu sfințenie, fie chiar și în chestii de boală și aceasta deoarece, în comunele și satele lor nu erau medici iar de fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat eu nu lipseam și cu urechile ciulite stăteam lipit de genunchii lui hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum.

Știind că mă fascina tainica vizită la care mă invita numai pe mine ca s-o facem în podul școlii rămasă pustie deoarece nu mai funcționa în lipsa lui Nenea Mitică Gănescu, a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, Tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care apoi o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie din tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca sentiment de respect profund o așeza încet pe un zid după care aprindea ciotul de lumânare groasă și îl așeza pe colțul zidului. Fermecat de această atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii care tremura datorită curentului slab de aer, deschidea capacul cutiei și deodată îmi apărea în față Tricolorul României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere îi picurau pe obraji, iar apoi ridicând încetișor colțul Tricolorului dădea la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I iar la urmă al Regelui Mihai, după care se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o, apoi portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva, precum și o carte de istorie fără coperte și cam terfelită:

– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, iar uitându-se apoi în ochii mei mi-a șoptit: scumpul meu, locul acesta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. ții minte?

Copleșit de taina importantă pe care mi-a destăinuit-o am încuviințat tăcut înclinând capul după care am trecut drumul și am intrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât am rămas la Tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite iar păsărilor câțiva pumni cu porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum și după care rămânea câteva minute bune cu privirea ațintită spre cotul drumului și totodată al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere:

– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!

Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste” →

Vavila POPOVICI: Perfidia guvernării post-comuniste

„Nu orice teroare înseamnă dictatură, dar fiecare dictatură înseamnă teroare.”

– Vladimir Milak

În martie 2013, publicam în ziare și reviste articolul cu titlul „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?” și cu un alt titlu: „A fi în Europa”, publicat ulterior în cartea „Articole și eseuri – vol. III” Motto-ul articolului erau cuvintele lui Emmanuel Kant: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.”

Începeam articolul amintind că anul 2007 a fost anul aderării României la UE și sugerând faptul că Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost în permanență un potențial teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, întrucât a fost dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală, existentă de altfel pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, teama o poate cuprinde, odată cu încercările de revenire la un naționalism exagerat, periculos, așa cum am trăit în țara noastră România, în timpul comunismului. Naționalismul, populismul pot crea un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, o renunțare la ceea ce am dobândit cu mari sacrificii – libertatea noastră. Din istoria trecutului ar trebui să învățăm.

De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale, devenit în timp un model de structurare a raporturilor politic-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau, la vremea sa, care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” – spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „…Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, posibil ca aceasta să se concretizeze cât de curând. Și ar trebui să se concretizeze curând, întrucât sunt mulți care vor să împiedice acest proiect, de teama unei Europe formată din state cu o cultură și civilizație veche, valoroasă și creștină.

Mai scriam că europenii, trebuie să înțeleagă însemnătatea istorică dar și cea geopolitică a proiectului Uniunii Europene; să fie mai atenți la dezbinarea provocată de unii, la diversiunile aruncate în rândul populației prin diverse mijloace de informare. „Euroscepticismul, izolaționismul sau naționalismul de galerie” – după cum scria cineva inspirat – vizează tocmai dezbinarea și haosul în țări și pe continent.

Ce perfidie să spui: „Noi am vrut în Uniunea europeană pentru o viață mai bună, nu pentru a ne întoarce la frică și teroare”, adică, să atribui părții opuse ție ceea ce practici tu în partidul tău și în guvernul tău!

A nu se uita că Sistemul comunist din România, dar și din întreg blocul comunist al statelor care au cunoscut ocupația sovietică, a fost consolidat de Dej și dezvoltat de Ceaușescu. Revolte împotriva comunismului au fost în Cehoslovacia și Ungaria, punctul culminant fiind atins în Polonia cu Solidaritatea lui Lech Walesa. Dar, românii nu s-au putut opune comunismului și instituțiilor sale represive, doar cazuri izolate și care au fost repede anihilate, tocmai din cauza terorii cumplite a regimului; represiunea la noi în țară a fost mai mare ca în celelalte țări. Acum, activiștii importanți ai PCR – așa zis eșalonul 2, dar și cei din eșalonul 3, și foștii securiști ocupă importante funcții decizionale în stat, mulți cu sprijin discret al aceluiași vecin de la Răsărit. Nu se vede, sau ne este teamă și acum să privim realitatea?

În cartea „Refugii” a regretatului scriitor Augustin Buzura, acesta scria: „Se pare că pentru a înțelege și a lua lumea în serios, cu toată gravitatea și răspunderea, fiecărei generații îi este destinat un Waterloo. La acest dramatic punct de cotitură mulți se pierd, se înspăimântă. Caută refugii.”

Da!, când ne izbim de un inamic puternic și perfid în viața noastră, unii riscă și duc lupta mai departe pentru a învinge, alții abandonează, se retrag din luptă și nu mai câștigă nimic, din contră, încetul cu încetul se pierde și ceea ce s-a câștigat cu sacrificiul Revoluției din 1989 – Libertatea. Nepăsarea ia locul revoltei iar nepăsarea care este un gen de lașitate va duce la umilință și depersonalizare.

Ne aflăm în acest punct, în care avem o guvernare iresponsabilă, incapabilă, perfidă, mincinoasă. Pășind subversiv au acaparat instituții și au pus în conducerea lor oameni manevrabili pentru a-și urmări planurile de păstrare a privilegiilor dobândite ilegal și a putea scăpa de răspunderea în fața justiției.

Conducătorii partidului de la guvernare vor să abroge toate legile, vor un punct zero de la care să aplice legile lor, iar toate pedepsele să fie anihilate pentru a-și păstra averile dobândite ilegal, pentru ei, copiii, nepoții și amantele lor. Acaparând instituțiile de vază, au ajuns să acționeze pentru acaparare justiției în propriul lor interes. Democrația o vor desființată, dictatura reinstalată.

Ce va urma după justiție? Se întrevede pasul următor, cel al dărâmării Președintelui care-i incomodează punându-le câte o frână în demersurile lor mârșave, atâta cât îi permite funcția, redusă și ea de către guvernanții pesediști. În acest scop îl denigrează și pregătesc alți pretendenți la funcția de Președinte pentru următoarele alegeri; și pentru funcția căruia pregătesc alți pretendenți la alegeri. Stau la pândă și vor anunța un candidat pe ultima sută de metri, pentru a nu exista timp de atac al opoziției, pentru a-i ameți.

Poporul ar trebui să-și apere Președintele, singura persoană care mai poate face ceva pentru binele acestui popor, să se adune în jurul lui, să-i susțină demersurile. De asemeni să susțină Procurorul propus pentru postul de Procuror-șef european, care a muncit pentru a scăpa țara de mizeria morală, iar acum, din ură și răzbunare, regimul mafiot a supus-o unui act terorist de intimidare (mai urma, după apariția acelor 9-10 judecători în spatele Dnei Kovesi, să-i pună pistolul la tâmplă) neținând seamă de calitățile profesionale și omenești ale candidatei, apreciate de Parlamentul European. Au acționat cu ură, preluând metodele staliniste, pe care le-am trăit sub regimul trecut.

Am reținut cele povestite de un jurnalist. Aflându-se undeva în Munții Semenic, a întâlnit un cioban și abordând situația din țara noastră, acesta i-a spus: „Băiete, comuniștii ăștia sunt ca râia la oi. Nu mai scapi de ei! Și e trist că nici acum, după douăzeci și ceva de ani de democrație, noi românii, nu am scăpat de râia comunistă care a transformat acest popor în oi”.

Cred totuși că nici acel cioban, în sinea lui, nu și-a pierdut speranța!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

10 martie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Tăria noastră

Timpul pe care îl trăim este cel al “globalizării”, al încercării lumești de a “uni” pe toți și toate sub o voință comună și sub o autoritate comună ambele ținând de lumea asta.

În fond “globalismul” este o religie și una nu tocmai nouă ba, aș zice, chiar foarte veche. “Turnul Babel” nu a fost alta decât “globalism” și sfârșitul lui îl știm bine. Încercarea neputincioasă de a “uni” sub semnul valorilor lumești, al închinării la idoli, este sortită eșecului. Oricum în momentul de față suntem confruntați cu acest “globalism” căruia îi fac temenele mulți,prea mulți, din complicitate directă cu negativitate pură, din mimetism, din incorectitudine sufletească, din prostie. “Globalismul” are susținători puternici și care știu înspăimântă. Lor li se alătură mercenarii de profesie, indivizii care se atașează că lipitorile oricărui trup în putere. În România îi vedem bine. Sunt intelectualii stipendiati de la stat și cei care s-au fofilat și și-au însușit edituri, case de publicitate, reviste; sunt cei care mișună în jurul revistelor susținute de la buget, ”găști” închise și fără vlagă. Iar tuturor acestora le stau deasupra “opoziția” politică, partide și formațiuni care se regăsesc sub semnul promovării sodomiei, anticreștinimsului și tuturor stărilor anti românești. Dar ei sunt trecători, „tigrii de hârtie” și în fond sunt o ispita. Iar, după cum știm, nu există nici o ispita, care să nu poată fi biruită, cu stăruință în rugăciune și trudă. Deci în momentul de față ceea ce trebuie să afle cei cinstiți sufletește este cum pot înfruntă “globalismul” duhovnicește, cum își pot salva identitatea personală de la nimicire ori irelevantă,lipsa de semnificație? Răspunsul ni-l da cu claritate Psalmul 136.

Ajunși, siliți, în exil, Poporul lui Dumnezeu se adună și (în splendidă tălmăcire a lui Dosoftei), ”La apele Vavilonului/ jelind de cetatea Domnului/acolo șezum și plânsem/la voroava când ne strânsem”.

Acei oameni erau captivi și siliți să trăiască după regula “globalistă”. Mai mult încă ei sunt îndemnați să cânte “cântările” Domnului,să dezvăluie intimitatea,sufletul lor în fața unor cuceritori fără urmă de înclinație ori sensibilitate duhovnicească. Bun înțeles că cei robiți nu fac ce li se cere ba mai mult, înșiși se întreabă cum ar putea face asemenea lucru în pământ străin. Iar aici aflăm răspunsul zilei de azi.

Putem fi robiți, putem să fim siliți , dar ne putem păstra identitatea,integritatea persoanei. Putem face asta trăind în duh credința și tradiția,păstrând și, încă mai bine, practicând, diferența dintre bine și rău,dintre curat și murdar ,tind vie în suflete moștenirea strămoșească..”Dacă am să te uit vreodată Sioane atunci uitată să fie dreptatea mea.”

“Globalismul”, ca toate înjghebările omenești va trece, sub voia Celuia care știe vremea și are puterea să vânture împărățiile acestei lumi ca pleava, dar ființa noastră intimă este pentru totdeauna și pe ea trebuie să o păzim cu toată strasnicia.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

9 martie 2019

Elena BUICĂ: Spiritul transilvănean

Zilele trecute, am avut o deosebită revelație. Spiritul transilvănean a reînviat pentru două zile în casa noastră din Canada. Întâlnirile prietenești avute în familie cu diferite ocazii, de când suntem în Canada, au avut fiecare o notă particulară, dar cea mai recentă a adus cu sine o manifestare spirituală izvorâtă din adâncurile duhului strămoșescului nostru pământ. Un musafir născut în Clujul de care ne legă dragi amintiri, a adus cu sine ceva din aerul pe care l-am respirat mai mulți ani. Prezența lui ne-a primenit sufletul din primul moment, fiindcă am întâlnit pe viu câte ceva din frumusețea sacră a graiului ardelenesc, de care ne-am îndepărtat, trăind la mii de kilometri distanță. Legătura cu Ardealul nu a fost întreruptă total niciodată, căci imagini, muzică, informații ale evenimentelor recente ne stau lesne la îndemână acum, datorită evoluției mijloacelor de comunicare, dar musafirul nostru ne-a adus vibrația acestui univers.

În cele două zile de vizită, musafirul nostru a aruncat raze de lumină asupra stării de spirit a oamenilor și a istoriei Transilvaniei, ori a Ardealui, cum vrem să-i zicem, căci ținutul are două nume şi oricum îi zicem e considerat inima istorică a României. Ne-a vorbit despre străbunii săi care au contribuit alături de biserica greco-catolică la actul Unirii din 1918 și la acte pentru deschiderea spre civilizația și spre școlile apusului. Povestirile lui includeau mărturii vii ale permanenței noastre pe pământul Transilvaniei, despre actele care dovedesc nobilimea și noblețea românilor, despre elita românească din Ardeal din care făceau parte și strămoșii lui, dar și despre oamenii care au frământat pământul de veacuri. Ascultându-l, prin pânza ochilor întrezăream chipul transilvanului purtând în spate tolba cu cartea de istorie, dar și documentele și dovezile evidente al continuității românilor pe aceste meleaguri și ne ziceam în gând, ce minunat este pentru noi că putem trăi într-o țară care lasă fiecăruia să-i înflorească sufletul la căldura amintirilor din pământul unde-și are rădăcinile. Astfel, trăiam și noi odată cu musafirul un sentiment de mândrie când ne vorbea așa cum vorbeau „pe la vatra lor țăranii” despre statornicia din vechime pe aceste locuri transilvănene a românilor neaoși, despre obiceiuri și tradiții, despre grai, adevărate sigilii de civilizaţie atât de bogate și de variate care s-au conservat de-a lungul veacurilor.

Și, de la o vreme, după o mâncărică româno-canadiană, dar gustoasă, și un pahar de voie bună pur românească, vocea suavă ori timidă a amintirilor trăite în acea zonă a țării a prins viață prin cântecele care au răsunat cândva și pentru noi. Cântecul teluric al pământului transilvan cântat în cor și de noi odinioară, a răsunat acum proaspăt și cu o anume rezonanță și în casa noastră. Duhul pământului de care ne simțim legați era acum și mai prezent. Ne-am amintit și de epigrama lui Aurel Buzgău: „Viaţa-i grea. El însuşi ştie/ S-o înfrunte cu tărie./ Rezultatele-s mai bune/ Când tăria e de prune”.

În toate aceste trăiri, gândurile au reluat la frământat ideea că lucrurile se fac altfel în Transilvania, decât în celelalte provincii românești și că există o cauză pentru care această zonă a țării are o civilizație mai avansată. Primul gând ne-a dus la faptul că Transilvania – situată foarte aproape de Europa Centrală şi Occidentală – a fost marcată de puternicele influenţe ale lumii catolice şi protestante, ale spiritului concurenţial, ale mobilităţii comerciale şi culturale. Și cum cartea de istore rămăsese deschisă în aceste zile la paginile Transilvaniei noastre, am ajuns la pagina în care personalități de seama și-au spus cuvântul, în unele lucrări mai aproape de zilele noastre, sau chiar recente, precum cele semnate de Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, specialist în Istorie Medievală. Domnia sa, ca și toți istoricii de seamă ai țării, susțin, bazându-se pe documente, că această particularitate a Transilvaniei, acest pas făcut mai aproape de țările și civilizația apuseană, se datorează faptului că acest teritoriu a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar și după cum se știe, austriecii erau ordonaţi, disciplinaţi, obişnuiţi să asculte de autorităţi şi să facă ceea ce era de datoria lor. Ei ne-au dăruit o aleasă moștenire reflectată în disciplină, educaţie, instruire, rânduială şi ordine, reglementarea proprietăţii sub forma cadastrului, reguli de convieţuire între naționalități diferite şi sancţiuni pentru nerespectarea legilor, ca să amintim doar câteva dintre moștenirile lăsate de Habsburgi în Transilvania. Trebuie să mai amintim și de contribuția influxului germanic în Transilvania încă din secolele XII-XIII, odată cu vestita venire a saşilor, invitaţi aici de regii Ungariei, în secolul al XVII-lea, înainte de Habsburgi.

Și în celelalte provincii ale țării civilizaţiile şi culturile au farmecul lor şi trebuie preţuite aşa cum sunt, dar, așa cum s-a spus în presă, după Unire, pe bună dreptate, nu era totuna să te afli sub stăpânirea imperiului înaintat şi european, sau a imperiului înapoiat şi euro-asiatic!

Și revenind la atmosfera din casa noastră, am încheiat frumusețea celor două zile repetând în gând ceea ce știam demult: cât de bine este să te întâlnești cu oameni care-ți reîmprospatează trăirile și cu un gând îndreptat spre oltenul Marin Sorescu în admiraţie pentru Ardeal: „Ardealul, starea mea de spirit/ Cu care mă gândesc la ţară,/ De parc-aş respira lumină/ Şi existenţă milenară”.

–––––––

Elena BUICĂ

10 martie 2019

Pickering, Toronto, Canada

Monah IUSTIN T.: Ce spunem într-o îmbrăţişare

Există puteri în noi care nu sunt întrecute de nicio forţă de pe lume. Şi există ştiinţe pe care le ascundem în pieptul nostru, fără să explicăm de unde le ştim. Puteri pe care nu le-am dobândit, şi ştiinţe pe care nu le-am învăţat. Mintea nu poate pune mâna pe ele şi asta o frământă. Căci ele n-au nicio legătură cu timpul, nici cu locul nostru. Şi nici măcar cu lumea aceasta. Ele sunt ce avem noi din altă lume, deşi suntem toţi născuţi şi crescuţi aici. Şi această limbă misterioasă pe care o vorbim – fără să ştim de ce – ne face pe toţi, preţ de minute sau secunde, nepământeni şi locuitori ai unei alte lumi. Căci trăim aici, mai mereu, dar, câteodată, nu suntem de aici.
Fiindcă în pieptul nostru se ascunde acea inimă gânditoare, pe care părinţii Bisericii au numit-o “nous“. Ea nu se supune creierului şi nici inimii de carne, deşi foarte aproape de aceasta din urmă. Şi această inimă gânditoare – sediul fiinţei şi locul de vizită al lui Dumnezeu –, spune cele mai neauzite lucruri despre lume şi despre oameni. Nişte secrete pentru minte, care i-ar fi rămas secrete cu veacurile, fiindcă nu sunt rezultatul niciunei metode şi niciunui proces logic discursiv. Această „altă inimă” a bătut în piepturile Mariei şi Elisabetei când s-au îmbrăţişat, şi Elisabeta a spus, parcă de nicăieri: „binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42). Tot aceeaşi inimă i-a spus bătrânului Simeon cine era Pruncul pe care îl ţinea în braţe: „acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2, 28-29). Această inimă are ochi peste tot, ca heruvimii, vede şi pătrunde în locuri pe care mintea noastră raţională nu le-a „cartografiat”. Sunt din afara „hărţii” ei. Mintea nu le va putea pricepe. Dar, dacă e înţeleaptă, le va crede.
Aşadar, ce ştiinţă misterioasă are inima, când îmbrăţişăm un alt om? De unde află, de unde pune cap la cap datele „neînregistrate” ale cuiva?… Şi de unde (re)compune esenţa acelui om, ca şi cum ar reconstitui o moleculă dintr-un cristal perfect? Căci, la rezultat, asta a ieşit: o mostră, un fel de metaforă incredibilă şi precisă a acelui om…
Dar să trasăm limitele a ceea ce vorbim. Îmbrăţişarea nu e orice îmbrăţişare. Nu e îmbrăţişarea prea deasă, consumată într-un soi de nesiguranţă. Nu e orice îmbrăţişare între soţ şi soţie, sau părinte şi copil, deşi are şansa să fie. Nu e orice îmbrăţişare de rămas bun şi nici orice îmbrăţişare de bun venit. Acestea conţin adeseori aşteptări, orizonturi de timp şi de griji, care le fură potenţialul adevărat. Nu e îmbrăţişarea îngrijorată, bineînţeles. Nu poate încăpea nici un fel de teamă, niciun fel de incertitudine. Nu suntem sub radarul emoţiilor care se schimbă. În sfârşit, nu e îmbrăţişarea simulată sau de complezenţă. Căci politeţea n-are putere să spună altceva despre om decât credibilităţi binevoitoare. În fapt, politeţea e amânarea perpetuă a întâlnirii cu persoana omului.
Îmbrăţişarea adevărată este îmbrăţişarea lipsită de „miza” personală a vreunui mesaj, a vreunui interes sau ataşament aparte, de aşteptările rudeniei sau chiar şi de confirmarea prieteniei faţă de cel îmbrăţişat. Toate astea sunt aşteptările rezonabile ale lumii. Mintea poate pune mâna pe ele. Dar aici vorbim de îmbrăţişarea pe care mintea şi lumea nu o încape. Cumva, e ca dragostea care nu se supune niciunei legături omeneşti. Dragostea care nu depinde de legături. Ci – minune! – dragostea care face ea însăşi legăturile…!
Aşadar, lăsând toată ştiinţa lumii, ce spunem într-o îmbrăţişare adevărată?
Căci atunci ceva – sau cineva – din noi, se ridică şi vorbeşte pentru prima oară cu acel om total necunoscut… Nu-i vorbeşte nimic din biografia lui, din circumstanţele lui sociale, nu-i ia la rând problemele, nu caută rezolvări… Dar, într-un fel de curată nebunie, le închide pe toate într-un arc de boltă, deasupra. Şi omul din noi tace şi spune ceva omului din celălalt. Pieptul şi inima noastră gânditoare vorbeşte pieptului şi inimii lui (ei) gânditoare. Şi-i spune tainic, în trei feluri, acelaşi lucru:
Te ştiu.
Te ştiu dintotdeauna. Dinainte să te naşti. Te ştiu din gândul din care ai venit. Înţeleg că trebuia să fii, că nu se putea să nu fii, că nu se putea să fii decât tu. Că nu se putea să fii decât aşa, cum numai tu poţi fi. Tu eşti acela (aceea). Ştiu cum te numeşti şi nu mă aşteptam să ai alt nume decât numele tău. Nici nu mă mir că eşti… Mă mir cum se putea să nu fii, că nu se putea să nu fii. Şi să ştii, iarăşi, că eu te ştiu de mereu, şi nu a fost odată să nu te ştiu, şi eu şi tu să nu fi fost. Fiindcă eu te ştiu de când am fost, şi tu eşti de când am fost. Nu eram vreodată fără să fii tu. De când te întâmpli pe lume, eu te ştiu. Nu aveam cum să nu te ştiu.
Îţi ştiu locul pe lume.
Te ştiu pe tine în locul tău. Cu tot cu locul tău. Când ai venit pe lume, ai venit şi cu ştirea despre locul tău pe lume. Căci tu eşti un loc pe lume anume, şi niciun alt loc nu este asemenea locului tău! Aşa cum numai tu poţi fi… tu, numai locul tău putea să fie… locul tău. Şi între atâtea locuri, locul tău e parcă singurul. Căci tu eşti de parcă ai fi singurul fiu (singura fiică) a Dumnezeului tău. Şi odată cu tine, Dumnezeu a făcut un singur loc pe lume: locul tău. Şi în acel loc al tău e tot ce trebuie ca să fii, şi Dumnezeu parcă a creat toată fericirea odată cu locul tău. Şi nu mai e nevoie de altă fericire, dacă eşti tu! Locul tău e destul pentru fericirea tuturor, destul să încapă fericirea tuturor celor care sunt. Nu se putea un loc mai bun ca al tău.
Eşti din Părintele meu.
Dacă te ştiu pe tine, şi-ţi ştiu locul tău, nu poţi să te tragi decât din Părintele meu. Şi de unde te-aş şti, dacă n-ai fi din Părintele meu? Fiindcă am sentimentul că precis eşti tu… Fiindcă El te ştie precis că eşti tu. Şi cum ar putea două tulpini să se recunoască, dacă n-ar fi din aceeaşi rădăcină? Eu şi tu suntem de când ne ştim. Şi te ştiu de când suntem. Fiindcă vorba asta – „de când suntem” – nu e un timp. Fiindcă suntem „de când” Părintele. Părintele e „de când”, şi de fapt orice „de când” înseamnă Părintele nostru, şi nu e nici un alt „de când” în afara Lui. Şi parcă ne-am trezit amândoi din Părintele, şi nu eram nici unul fii şi fiice fără Părinte. Fiindcă Părintele are un Fiu, care şi El e „de când”, şi parcă deodată cu El, toţi suntem cumva… fiii şi fiicele Părintelui. Şi cum ne-am trezit fiii şi fiicele Părintelui, parcă ne-am trezit, mai întâi, fraţi şi surori mai mici cu Fiul Părintelui. Fiindcă Părintele a vrut să avem un Frate mai mare, ca să nu ne fie frică, când ne trezim pe lume numai noi, fraţi şi surori mici… De-aia să ştii că eşti fratele mic (sora mai mică) a Fratelui mai mare al meu. Care e din Părintele nostru, al tuturor. Şi…
…şi aşa, povestea continuă.
Şi aşa, în îmbrăţişarea adevărată, inimile gânditoare urzesc gânduri noi, la nesfârşit… Căci asta e îndeletnicirea de care mintea inimii nu se satură niciodată! Să descopere şi să desfăşoare taina persoanei la nesfârşit. Şi să nu transmită dragostea personală a ei – aici, inevitabil limitată şi vulnerabilă –, ci să împartă cu celălalt dragostea Creatorului şi Părintelui. Fiindcă Părintele, de fapt, a îmbrăţişat prin noi. Şi noi am simţit îmbrăţişarea Părintelui, şi trăim ca una.
Deci dacă credem că ştim ce se întâmplă când îmbrăţişăm pe cineva, să nu fim prea siguri. Căci încă nu ştim nimic. Dar avem o veşnicie să aflăm…
Exerciţii fără capăt şi primăvară frumoasă!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

9 martie 2019

Ada SEGAL-SHEFER: Taina scrisului (90) – M-am născut cu pana-n mână

Născută în București în anul 1951, absolventă a liceului Matei Basarab, trăiesc în Israel din anul 1970, fiind cunoscută ca poetă de limba română și ebraică, publicistă și textieră. Fac parte din asociația „Acum” și „Asociația ziariștilor și a oamenilor de cultură de limbă română din Israel”. „Trăiesc” POEZIE practic, de când mă țin minte.

La început, mulți în jurul meu se amuzau de „copila ciudată” care vorbea în versuri. Nu înțelegeam singură cum găseam rime la tot ce îmi ieșea pe gură, de la cele mai copilărești banalități până la discuții cu părinții și copiii de vârsta mea. Totul era un interminabil „joc al rimelor și al metaforelor”.

Pe la șapte ani, când alți copii descopereau taina alfabetului, am început să aștern pe hârtie mici poezioare, la început simple, le-aș putea denumi azi catrene, apoi au devenit mai „bogate” în concept, s-au transformat în poeme, paginile caietului meu cu „lucrări” se umpleau zilnic, fără că multă lume în jurul meu să le bage în seamă, important pentru ai mei fiind faptul că aveam în sfârșit o ocupație care reducea vizibil „trăsnăile” ce se țineau lanț când nu scriam.

Scriam despre tot ce îmi trecea prin minte: anotimpuri, natură, familie, nimeni și nimic nu scăpa fără a primi un „portret” liric. Mai scriam și poeme care nu aveau nicio legătură cu vârsta mea: războaie trecute pe care eu nu le trăisem, țări pe care nu le vizitasem niciodată și despre care scriam poeme uitându-mă la ilustrații și chiar poeme de dragoste, mult prea mature pentru vârsta mea de atunci.

Când nu scriam, citeam… Eminescu!

Mă lăsam transportată către o lume ce mă vrăjea de fiecare dată din nou, visam cu ochii deschiși printre paginile citite și recitite, la infinit… Și azi, ca și atunci, mi se pare că nimeni și nimic nu-l va putea egala vreodată! Poate totul ar fi continuat așa dacă nu ar fi intervenit persoana care mi-a marcat definitiv drumul meu în viață. Ţin să menționez că singurul entuziasmat de „lucrările” mele era tatăl meu, căruia îi citeam din când în când câte ceva.

La vârsta de opt ani, printr-o conjunctură a vieții, datorită tatălui meu am avut deosebitul privilegiu să o cunosc pe marea doamnă a poeziei românești, Nina Cassian. (Cu timpul am aflat că tata fusese deportat împreună cu ea, și se cunoscuseră în gettou, Nina fiind de etnie evreiască ca și noi).

De la Nina am auzit pentru prima oară expresia că „M-am născut cu pana în mână” fiind o „Saltimbancă a metaforelor”. Dânsa a fost cea care a devenit mentorul meu. Sub îndrumările ei am început să pătrund tainele scrisului. Ne „ciocneam” deseori din cauza afinității mele pentru poezia clasică, „Eminesciană” și curentul „Avangardist” pe care ea dorea să mi-l transmită.

În fața mea s-a deschis o lume nouă, eram îmbătată de „elixirul magic” al poeziei, părea că cei ce scriu poezie aparțin altei lumi și au venit pe această lume cu o misiune: de a fi POEȚI! Nina mi-a deschis o ușă spre lumea bogată a poeziei în mod special și a literaturii în general. Am descoperit minunați poeți și scriitori precum Stănescu, Blaga, Coșbuc, Alecsandri, Rebreanu, Sadoveanu și mulți alții, deasupra cărora trona fără „drept de apel”…EMINESCU! Odată cu ei s-a născut în mine un imbold nestăpânit ce mă însoţeşte până azi, de a scrie, ca un testament primit în dar de la „EI”!

Debutul a fost la un program de televiziune pentru copii, ce se difuza duminică dimineață, unde am trimis prin poștă un poem numit „Primăvară”, poem care după ce a fost recitat de crainica Daniela Anencov a atras atenția și altora, care au contactat părinții și mi-au oferit din când în când câte un mic spațiu pentru a publica. Cu timpul, ca și mine, poezia s-a maturizat, stilul liric, eminescian îşi lăsa tot mai vizibil amprenta printre strofele poemelor, la asta contribuind și despărțirea de Nina, care a decis că nu mai avea ce să mă înveţe și m-a eliberat pe drumul meu, la vârsta de paisprezece ani, deși a continuat să fie prezentă în viața mea de câte ori aveam nevoie de un sfat. Am publicat la „Luceafărul”, „Flacăra”, „Gazeta tineretului”, și altele, părea că lumea era deschisă pentru mine, dar emigrarea în Israel a pus capăt visului…

Am emigrat în Israel, fără prea mult entuziasm, lăsam în urmă o carieră literară promițătoare și părea că totul se va risipi în lumea cea nouă spre care ne îndreptăm, azi știu că temerile de atunci nu și-au avut rostul…cine s-a născut poet va rămâne poet, indiferent în ce colț al lumi va trăi. În Israel am continuat să scriu sub îndrumarea altui mare scriitor, regretatul Shaul Carmel și să public la „Revista familiei”, una din publicațiile în limba Română, între timp învățând limba ebraică și continuându-mi studiile la facultatea de filologie.

Am făcut cunoștință cu scrierile poeților și scriitorilor de limbă ebraică de la Bialik, Rahel, Lea până la Cernihovski, Altherman, Amihai, fiecare din ei lăsând o mică sau mai mare amprentă… După aproximativ patru ani, am debutat și în poezia de limba ebraică, astăzi duc o activitate literară destul de echilibrată între ambele. Debutul în Israel a fost cu volumul „Ada – Viața în versuri”, urmat după trei ani de volumul „În vârf de pană”, ambele în limba română. În limba ebraică, în Israel au apărut poeme într-o antologie ce apare la fiecare doi ani „Psifas Iotzrim” (Mozaic poetic) la care colaborez cu alți poeți. Anul acesta a apărut a noua ediţie – și volumul „Hanitzhit” editat la editura „Saga”, iar în limba română au apărut volumele „Eterna” – editat la editura „Inspirescu” din Satu Mare, „Valsul muzelor” și „Întâlniri la Agora” – editate la editura „Saga”. Pot spune că am fost privilegiată de aprecieri din partea criticilor și a cititorilor, volumele publicate au avut și au succes atât în Israel cât și în România, unde am revenit cu diferite ocazii și m-am simțit ca acasă, fapt ce mi-a demonstrat din nou ce am știut mereu: că aparțin ambelor lumi.

Cu puțini ani în urmă am pătruns în lumea minunată a muzicii, devenind textieră, o ramură a poeziei ce îşi are particularitățile ei, un poem scris într-o carte diferă radical de un text ce urmează a deveni o melodie.

Taina scrisului!?

Nimeni nu va putea spune vreodată în ce constă, pentru mine e însăși „POEZIA”, nu cred că îmi va ajunge o viață întreagă să o pătrund până la capăt. E o lume infintă, un tablou ce poate fi colorat în mii de culori, o simfonie cu mii de acorduri, un univers cu mii de galaxii…

Taina scrisului!? Poate pentru mine e, poate, „punctual magic” unde poezia se întâlnește cu o altă mare artă: muzica! Când un poem scris se transformă în melodie… Taina scrisului!? E undeva între vis și realitate… Pentru că un poet va fi mereu un visător! Și dacă îmi este permis, deși este vorba de un eseu voi încheia cu o strofă din poemul meu „Viață de poetă”: „Muzele dansează valsul/ Eu, baiadera feeriei/ Le-aștern pe o filă dansul/ Pe veci, roaba poeziei//”

––––––––––

Ada SEGAL SHEFER

poet, scriitor, textier, publicist

Gan Yavne (Israel)

8 Martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre istoria și destinul românesc

Poporul Român reprezintă concluzia unui anevoios și lung proces istoric care poate fi împărțit în trei segmente esențiale: “zorile istoriei”, de la începuturi la includerea în Imperiul Roman a “spațiului românesc”; “latinizarea” și includerea în spațiul cultural balacano-dunărean; evoluția populației daco-romane în Poporul Român.

Teritoriul locuit azi majoritar de Români, ”spațiul românesc”, a fost populat din cele mai vechi timpuri,de la început. Urme de locuire din vremea paleoliticului au fost frecvent descoperite în acest spațiu,vremea Neoliticului a cunoscut o înflorire aproape fără precedent în restul Europei și suficient este să amintim de superba “cultură” Cucuteni. În epoca Bronzului pe teritoriul românesc s-au așezat triburi indo-europene,mai apoi alcătuite în Poporul Trac și respectiv ramura lui Nord-Dunăreană, daco-geții. Civilizația daco-geților începe să fie tot mai bine cunoscută. Sursele scrise sunt puține,aproape suspect de puține, și sunt mulți cei care afirmă că aceste surse, care vor fi existat, ar fi fost deliberat distruse. Dar urmele civilizației sunt multe, ele nu au putut fi distruse. Este vorba de complexe administrative absolut gigantice, construite după un plan centralizat și după cele mai bune tehnici ale lumii elenistice; sunt cetățile și complexele religioase din Munții Orăștiei, capitala Statului Dac. În ciuda faptului că acești strămoși ai noștri au fost definiți de către Tacitus ca “vestiți pentru luptele dintre ei”, deci vestiți pentru capacitatea de a se război între ei, o trăsătură pe care, categoric, noi am moștenit-o!, ei au răzbit. Statul Dac a reușit să fie unificat, mai întâi de către Burebista zis și Celtoctonul, ”omoratorul de Celți”, în veacul I i.d.Chr. și apoi de către Decebal în veacul I.d.Chr. În această perioada Statul Dac reprezenta un rival și un adversar foarte puternic al Imperiului Roman în zona cursului inferior al Dunării. Pericolul era suficient pentru că Iulius Caesar să contemple o campanile împotriva Daciei. Campanie care nu a avut loc din pricina asasinării lui în 44 i.d.Chr.Dar în veacul I d.Chr. Împăratul Traian a trebuit să ducă acel război. El a făcut acest război din două motive. Unul era dorința de a elimina un potențial adversar puternic și al doilea motiv avea rațiuni economice, acapararea bogățiilor Daciei și mai ales a minelor de aur. Acest război a fost un război tipic de cucerire,imperialist, și el se asemăna până la identitate cu acțiunile militare din zilele noastre purtate de către “imperiul globalist”.

Pentru a înfrânge Dacia, Imperiul Român a purtat trei războaie și a trebuit să își folosească plenar forțele militare. A reușit în final, beneficiind și de împrejurarea că a avut ca Împărat un militar de profesie foarte destoinic, Traian. În privința acestor războaie personal cred că trebuie făcute câteva observații și calificări.

De multă vreme s-a tot spus că această cucerire este “actul de naștere” al Poporului Român. Această este o afirmație atât falsă cât și foarte periculoasa.

Este falsă deoarece procesul de etnogeneza a început cu mult înainte și este foarte periculoasă căci acreditează ideea că o “cucerire militară” poate fi un lucru bun. Nu poate fi și nici nu a fost. Cucerirea Romei a fost o catastrofă pentru spațiul românesc, o civilizație și o cultură locală au fost distruse. A spune că o cucerire este lucru bun înseamnă a invită asemenea dezastre din nou și din nou. Căci înfrângerea Neamurilor nu este datorată pierderilor militare, este datorată abdicării de la modelul existențial autohton.

În primul rând Roma nu a cucerit toată Dacia, doar circa o treime din ea. Dar în acest teritoriu a fost instalat în forță și în extensie sistemul Romei. Au fost aduși coloniști”din toate provinciile Romei”, spun izvoarele. Această precizare este importantă. Pe teritoriul provinciei Dacia au fost aduși coloniști din tot locul și care se puteau înțelege între ei și cu locuitorii băștinași folosind “lingua franca” a vremii,adică latina vulgară. În acest fel s-a petrecut procesul de “latinizare” al spațiului românesc. Căci elementul etnic majoritar a rămas cel Dac. Dar coloniștii și mai ales soldații Romei au mai adus ceva, au adus credințele lor.Iar între aceste credințe era și Creștinismul. Sunt destule relicvele “paleo-creștine” găsite în castrele,orașele și așezările din Dacia. Nici nu este de mirare căci mulți dintre soldații stationati în Dacia, mai ales cei din trupele auxiliare, erau din Orientul Apropiat și unii dintre ei erau creștini.Numărul soldaților Romei care s-au așezat în Dacia a fost mare și acest lucru ne este dovedit de faptul că termenul românesc “bătrân” provine din “veteranus”, soldat lăsat la vatra. De fapt cucerirea Romei, pentru spațiul românesc de mai târziu, a avut două consecințe majore. Prima a fost “latinizarea”, preluarea ca limba de comunicație mai întâi și apoi că limba a locului, a latinei vulgare. A două consecință a fost că acest spațiu s-a integrat cultural în zona balcano-dunăreană, alcătuind latinitatea orientală care, puțin mai apoi devenea parte a spațiului bizantin.

Latinitatea răsăriteană, daco-romanii și locuitorii latinizați ai Peninsulei Balcanice au devenit parte componenată a Imperiului Roman de Răsărit, respectiv ai Imperiului Bizantin.Finalmente așa s-a alcătuit Poporul Român și Limba Română cu cele patru dialecte ale ei:daco-român,aromân,megleno-român și istro-roman.

In tot acest lung răstimp,veacurile III-XIII d.Chr., latinitatea răsăriteană a rămas mai credincioasă moștenirii Romei decât latinitatea apuseană. Acest lucru este dovedit de impresionanta unitate de limbă a latinității răsăritene.Iar aceasta este datorată credinței Ortodoxe căreia această latinitate i-a rămas credincioasă mereu. De fapt latinitatea răsăriteană și prin restrângere Poporul Român, s-a alcătuit în directă legătură cu creșterea lui în Ortodoxie. Așa se explică de ce termenii și conceptele de baza creștine în limba română sunt de origine latină.Nu întâmplător,căci până în veacul al VII-lea d.Chr. limba latină era majoritar folosită în Balcani și până,încă mai târziu, latina era limba “oficială” a Imperiului Bizantin.

In același timp, terminologia creștină “administrativă” este predominant slavă și aceasta dovedește odată în plus, că spațiul românesc a fost parte a lumii bizantine. Terminologia slavonă s-a răspândit în Bizanț în veacurile IX și X d.Chr. ca parte a eforturilor de misionarizare a slavilor. Limba “slavonă” a fost o limba artificială,întocmită de frații Chiril și Metodiu pe baza dialectului slav din jurul Thesalonicului. Românii au adoptat și ei acea limbă că limbă de “cult” a serviciilor religioase printr-un proces tipic de aculturație (adoptarea unor concepții și sisteme ale unei culturi învecinate sau paralele.) În această privința trebuie menționat că mai sunt intelectuali Români care consideră asocierea cu Roma sau cu Episcopatul Romei(așa zisa Biserică Romano-Catolică) o “promoție”. Nimic mai fals.Istoria și instituțiile bizantine au reprezentat ,la toate modurile, un vârf al civilizației omenești.Iar în vremea de care vorbim, vecurile IX-X, Bizanțul avea Universități,gânditori și o mișcare intelectuală vibrantă, în Apusul Europei,”Împăratul” Carol cel Mare nu știa și nu a putut niciodată să învețe să scrie. În toate aceste veacuri Românii s-au considerat și erau parte a lumii bizantine. Că așa a fost o dovedește însuși numele de Români. Căci Român nu vine de la Roma, ci vine de la “romei” adică supuși bizantini. Iar când cuceritorii maghiari au cerut pământ în Ardeal lui Menumorut acesta le-a răspuns că nu o poate face el fiind supus al “dominus meum Constantinopolitanus”(stăpânului meu din Constantinopol). Spațiul românesc a fost și el parte a devenirii Ortodoxe care a culminat cu “mișcarea isihasta” promovată prin scrierile Sfântului Grigore Palamas, Arhiepiscopul Thesalonicului. Mișcarea isihasta este cea care a stabilit legătură dintre credincioși și Dumnezeu ,învățând că “esența” Dumnezeirii nu poate fi cunoscută, dar pot fi cunoscute “energiile”(,adică Dumnezeu în acțiune), necreate, între care este și Lumina Taborica, Lumina cea neapropiată. Așa se explică de ce au hramul Schimbării la Față cele mai vechi așezăminte monahale din spațiul românesc. De fapt Poporul Român s-a alcătuit în și prin Ortodoxie,fără Ortodoxie pur și simplu ne-am “deromaniza”,am inceta sa mai fim Romani.

Pentru Români credință ortodoxă a fost cel mai de seama factor de unitate și această credință i-a făcut pe Români să treacă fără sminteală prin teribile furtuni istorice.

In numeroase documente istorice aflăm referiri la “credință”,”neam” și “popor”. Este foarte important de notat că permanent acei termini defineau același concept și aceasta arată legătură dintre credința românească și înțelegerea noțiunii de “neam”. Aceasta dovedește consecvență dintre credința ortodoxă a Românilor și imaginea despre sine a Românilor. Credință Ortodoxă era “legea românească”, nu era alta. Iar exprimarea arată recunoașterea fără echivoc a legăturii dintre realitatea duhovnicească și cea istorică. Era recunoscută demnitatea fiecărei finite umane și faptul că fiecare ființă umană este unică și fără egal. Deopotrivă fiecare “neam” este rezultatul unic al unei combinații de elemente culturale,economice și religioase și deci este chemat să facă o contribuție unică la civilizația umană. În această înțelegere orice creștin Ortodox și deci fiecare Român, ar trebui să respingă cu dezgust orice chemare la o uniformizare sub un “model” secular unic și care,cel mai adesea ,este promovat cu forța. Aceasta mai evidențiază că noțiunea de “neam” nu este doar un termen istoric și politic ci și unul “duhovnicesc”.

Aceasta gigantica, copleșitoare moștenire istorică nu va putea fi demontata de către slăbănoaga ideologie “globalist-sodomită”. Poate ca un număr de suflete vândute și câțiva imitatori de duzina se vor lăsa amăgiți, dar Neamul Românesc sta pe un făgaș răspicat, Ortodox și Național, din care nu va putea fi clintit.

Iar în ce privește rezolvarea “tragediei istoriei” Ortodoxia dă un răspuns limpede. Tragedia existenței umane nu se va rezolva în istorie, se va rezolva la sfârșitul ei, când toate vor fi așa cum au și fost în început și când, să nădăjduim, vom fi întorși “în Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

6 martie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VI)

Păgâni şi creştini în fosta provincia Dacia

După retragerea aureliană, între sfârşitul secolului al III-lea şi finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o privelişte dezolantă: puţine inscripţii, morminte, obiecte mărunte, nici o ştire literară, încât percepţia asupra vieţii religioase, în nordul Dunării, nu poate fi deplină. Adevărata dimensiune a continuităţii vechii religii, rezistenţa credinţelor păgâne şi interferenţa lor cu noile valori, modalităţile de inserţie a creştinismului şi formele sale de organizare sunt greu de reconstituit.

O istorie a păgânismului şi a confruntării lui cu creştinismul, în Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers şi complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluţiei comunităţilor daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare şi manifestare a vieţii religioase. Astfel, în sudul Banatului şi Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credinţele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradiţională a unor împăraţi, de intransigenţa faţă de creştini şi de staţionarea unor trupe, instrumente ale politicii imperiale. Aşa de exemplu un altar roman de la Drobeta dedicat lui Jupiter, de către un tribun pentru oamenii săi din trupă, este o manifestare a păgânismului oficial într-o localitate aflată sub stăpânire romană. O inscripţie de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menţionează refacerea unui templu al zeiţei Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldaţi) din castrul de la Dunăre erau ataşaţi credinţelor vechi, romane. Pot fi menţionate şi alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstiţiile şi practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supravieţuit un timp îndelungat, chiar şi după creştinarea severă de la sfârşitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeiţa Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credinţa unui locuitor în forţa spirituală a imaginii, după interzicerea credinţelor păgâne şi distrugerea imaginilor sacre vechi, instrumente magice, protectoare şi binefăcătoare (talismane).

Această credinţă e dovedită şi de inscripţia de pe o cărămidă de la Căuniţa de Jos-Gornea (jud. Caraş-Severin)- amulete apotropaice puse în mormânt, vechi obicei păgân. În domeniul funerar, înhumaţia era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incineraţia nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o „romanitate fără Imperiu” (M Bărbulescu), asistăm la supravieţuirea unor credinţe tradiţionale romane, unii adepţi ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credinţele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influenţat ritul de înmormântare şi pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziaţi este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămaşi, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credinţe şi rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialităţii faţă de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalităţi şi credinţe în favoarea creştinismului. Cimitirele din oraşe indică şi ele o importantă mutaţie spirituală în conştiinţe.

În Dacia, după 275, nu există dovezi ale funcţionării vreunui templu păgân, dar în locaşurile de cult de la Ulpia Traiana, se mai oficiau rituri. Oricum, primii creştini au devastat sălile şi au aruncat statuile şi alte obiecte în fântâna sacră. La Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creştine. Dar nu toţi zeii vor fi fost uitaţi. V. Pârvan considera că starea de nesiguranţă, ivită după încetarea protecţiei imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-şi încredinţeze soarta în mâinile zeilor „păstrători” şi „apărători” (conservatores), „sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie şi petrecere, una de îngrijorată şi smerită reculegere şi închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea din primejdiile fără sfârşit”. El a demonstrat, în acelaşi timp, cât de ataşaţi trebuie să fi fost unii locuitori ai fostei provincii Dacia faţă de zeiţa Diana, foarte populară şi particularizată în nordul Dunării, devenită un fel de „zeitate supremă păgână”, echivalentă cu „Destinul”, „Soarta”, „Norocul”, iar „zânele” şi „zănaticii” îşi au originea în Diana şi dianatici.

Dar religia nu se identifică întotdeauna cu ideea de zei şi spirite, şi din această perspectivă trebuie abordate realităţile spirituale ale Daciei, după 275. Astfel, abandonaţi de autorităţi, constrânşi la un trai modest, reduşi la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliţi să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) şi personificări divine, iar gândirea şi practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiţii şi legende, elemente ale spiritualităţii populare străvechi.

Unele descoperiri arheologice ca şi materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credinţe, practici, gesturi şi reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situaţi în afara Romaniei, şi aflaţi în pragul creştinării. Astfel, „a amăgi” (arhaic), adică „a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji”, din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor şi magia-magie, vrăjitorie, apoi „a fermeca” (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, „a descânta”, de la discantare, „soarte, soartă” din latinul sors, sortem, sau „altar”, „vărgură”, „păcat”, „drac”, „închina”, „rugă”, „ajuna” sau termenul provenit din substrat, precum „balaur” (monstru), smău, bală, „ghionoaie” (ciocănitoare). Inexistenţa templelor, lipsa idolilor, absenţa dedicaţiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creştin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creştinării? Expresie a persistenţei păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incineraţie, de la sfârşitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechinţa de Mureş şi Sărăţeni (jud. Mureş), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj), cimitirul 1 Brateiu (jud. Sibiu), unde se practica, până la anul 400, acelaşi rit funerar, indică fără echivoc conservatorismul locuitorilor daco-romani din sate, întărit şi de influenţe venite din substrat, practici şi obiceiuri funerare ce coboară în vremurile vechi dacice şi daco-romane, care au lăsat urme în spiritualitatea creştină. Ca exemplu menţionăm monede aflate în morminte ca obol, la Iernut şi Brateiu, vase de băut pentru morţi, însoţite de banchetul funebru, la Brateiu.

Marea mutaţie, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creştinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulţirea monumentelor şi obiectelor creştine, creşterea numărului de adepţi şi dezvoltarea comunităţilor creştine. Progresul creştinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat şi micşorarea nucleelor creştine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunităţile din nordul Dunării s-au putut întări prin primirea unor creştini trecuţi în stânga fluviului, în urma persecuţiilor de la hotarul secolelor III-IV, în timpul lui Diocletian. După 313, oficializarea religiei noi, progresul creştinismului în Dacia a fost favorizat de alţi factori precum înglobarea la Imperiu a părţii de sud a teritoriului transdanubian: sudul Banatului şi Dacia Ripensis (zona dintre vărsarea Cernei şi a Oltului până la „Brazda lui Novac”). Structurile bisericeşti din sudul Dunării s-au extins şi asupra ţinuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din aşezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă şi continuă legătură cu creştinătatea sud-dunăreană. Consecinţele acestei situaţii au fost stimulative pentru comunităţile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii şi limbii. În plus, trecerea unor creştini în „ţinuturile barbare”, din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reuşita noii religii în rândurile daco-romanilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre deznădejde

Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului și, după Sfinții Părinți, este cea de a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.

Deznădăjduirea este o stare de mare păcat inspirată de demonii “teologi”, demonii arhiconi. În această stare omul ajunge să își piardă orice urmă de nădejde,ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are rost. Este gândul care spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură. Este un gând care blasfemiază, căci pune la îndoială atotputernicia lui Dumnezeu; puterea lui de a ierta orice păcat mărturisit cu pocăință. Este, de asemenea, manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință. Iar apoi trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând și, știind aceasta, vom ști că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău. Păcatul este comis de om și pentru el există cale de îndreptare și iertare, gândul rău,gândul deznădejdii vine de la necuratul și nu trebuie primit.

Cauzele deznădejdii sunt, sau pot fi, mai multe: mândria, frică, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic. Deznădejdea este de asemenea consecința încrederii în ceea ce nu trebuie adorat, a închinării la idoli falși și, mai exact, la lumea căzută. Aici trebuie să fie repetate câteva lucruri privind relația dintre Creator și creație,dintre veșnicie și “istorie”.

Creația omului este actul dumnezeiesc din care și ca urmare a căruia, începe “istoria”. Acest lucru arată limpede totala subordonare a “istoriei” față cu lucrarea lui Dumnezeu. ”Istoria”, în ultimă instanță, este drumul omenirii căzute, ca urmare a păcatului originar, către Dumnezeu. Deci este limpede că “desăvârșirea” nu vine în istorie, ci la capătul ei. Desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei când, cu voia lui Dumnezeu, vom vedea lumea refăcută și scăldată în lumina zilei a opta.

Lucrarea lui Dumnezeu dă posibilitate “istoriei”, și deci oamenilor, să acționeze liberi dar, în același timp, în mod limpede arată că starea în “istorie” este provizorie și în chip necesar trebuie să fie înlocuită cu o formă perfectă și definitiva de existență. Acest lucru trebuie nespus de bine înțeles căci, cu cât “istoria” este mai separata sau încearcă să acționeze mai autonom, altfel spus “mai fără Dumnezeu”, cu atâta mai mult este sortită eșecurilor și catastrofelor. Iar acest act de rebeliune, de rupere de Dumnezeu, care este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalent sinuciderii, este cauza nenorocirilor din lume și a deznădejdii în care tot mai mulți se afundă.

Separați, prin propria voie de Dumnezeu, oamenii se afundă în lumea simțurilor lor îngroșate și, lipsiți de punct de referință, se rătăcesc în iluzii tot mai distrugătoare.

Conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, a fost înlocuită cu “mintea”, ”rațiunea” lipsită de Dumnezeu. În aceste condiții oamenii au rămas expuși la toate atacurile demonice posibile, la toate închipuirile demonice, căci doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Îngroșarea simțurilor, aroganța nebună, a aruncat lumea și pe oameni în nesimțire. Este destul să ne uităm în jur și sa vedem odioasa “ideologie” a “relativismului”. Ideologia care promovează egalitatea dintre bine și rău. Vedem bine cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: “autopistia” (credința în sine însuși, exprimată prin cretinoida expresie, ’crede în tine”), ”autoritmia” (suficiență de sine, credința că oamenii pot face “totul”. Acest “totul” fiind o altă exprimare neghioabă care spune nimic.) și “autolatria” (lăuda de sine; și să ne gândim doar la imbeciloida pretenție a USA la “excepționalism” sau ale altora la „rasa superioara”). Toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari. Este un proces în care tot ce este rău este adoptat în panică, este procesul care, în sociologie, este numit “descompunere accelerata”. Din perspectiva spirituală vedem limpede lucrarea negativității pure. Întâi Lucifer, cel care seamănă “idea”, că omul poate fi “independent” de Dumnezeu, apoi Diabolos, cel care divizează, fragmentează și izolează și finalmente Satan, cel care ucide, prin gândul deznădejdii și sinuciderii. Vedem în jurul nostru cum rachetele caută să înlocuiască pe Îngeri, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când tot mai deslușit răsună tunetul Mâniei lui Dumnezeu.

Izolați,derutați,încurajați să facă tot răul, agitați de larmă mediatică și stăpâniți de frică de “ce ar putea să fie”, cei care aleg existența în afară lui Dumnezeu, se scufundă în disperare. De fapt le este oferit,de către aceiași negativitate pură, gândul păcatului ajuns în treapta a unsprezecea, disperarea. Să ne gândim doar la obsesia pentru “ce va fi”, ilustrată prin goana după “astrologie”, ”ghicitori, divinație; toate amăgiri demonice. Faptul că nu putem cunoaște viitorul este de fapt diamantul libertății omenești, semnul suprem al respectului pentru libera voie. Dacă am putea cunoaște viitorul nu am fi decât niște automate, într-o lume de automate. Lumea lui Dumnezeu este a libertății și demnități, a ierarhiei dragostei.

Dar deznădejdea este sfârșitul firesc al unei existente care se află afară de Dumnezeu și care nu îl caută pe Dumnezeu, este sfârșitul firesc al urmării necuratului, conștient sau inconștient. Iar risipirea deznădejdii se poate afla revenind la căldura Ortodoxiei, revenind la calea Bisericii lui Dumnezeu.

Biserica ne amintește de ceea ce urmează să vină și ne face să nădăjduim în cele ce sunt. Rugăciunea deschide întotdeauna calea cea bună.

Nespus de limpede o spune asta poate cel mai mare scriitor german al veacului XX, Ernst Junger,: ”În situația lumii de azi, care se standardizează și în care persoana devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce este bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă”.

Omul nu trebuie să cadă niciodată în deznădejde; omul trebuie să cadă doar în Dumnezeu. Iar mâna întinsă către Hristos niciodată nu a rămas și nu va rămâne goală.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

4 martie 2019