Categorie: Eseu

Galina MARTEA: Importanța jurnalistului și a jurnalisticii în societate

Dacă să ne referim la importanţa genului jurnalistic, atunci acesta este inegalabil în existenţa umană, deoarece fără informaţia publică, fără informaţia zilnică a presei despre tot ceea ce se petrece în propria societate şi universalitate omul devine extrem de limitat în posibilităţile intelectuale. Având la bază obiectivul principal de a promova creaţia și arta jurnalistică, în mod special, de a reflecta și a transmite publicului înformația adecvată despre evenimentele ce au loc în viața socială, jurnalismul, domeniu distinct al vieţii spirituale, își dedică întreaga activitate intereselor sociale ale cetățenilor, totul fiind realizat în limite posibile de transparentă, formă a cunoașterii ce garantează dreptul la libertatea cuvântului și dreptul de a obține libertatea necesară pentru a exista într-o societate civilizată. Astfel, realizându-se prin diverse forme ale mass mediei (presa scrisă, presa online, audiovizuală etc.) importanța gazetăriei/jurnalisticii în viața omului este inegalabilă, deoarece este concepută pentru a susţine o cauză nobilă, o cauză socială și anume: de a onora societatea prin respectarea normelor juridice ce reglementează raporturile de drept civil, întemeiate pe adevăr și dreptate; de a  asigura transparența informațiilor conform realității prin care există omul și societatea acestuia. Cu certitudine, nu este absolut deloc ușor de a realiza uneori acest lucru într-o societate, însă obligația legală/ morală/ profesională a ziaristului este raportată către rigori de o anumită etichetă care trebuiesc respectate în limitele decente ale conviețuirii sociale și în limitele principiilor prevăzute de legislaţia naţională şi, respectiv, cea internaţională din domeniul jurnalismului. Însă, cu regret, realitatea prin care există individul, realitatea prin care există omenirea deseori este contradictorie regulilor și principiilor decente de coabitare socială. Acest lucru limitează așteptările omului, iar valorile și libertățile sociale care urmează a-i fi atribuite în totalitate sunt limitate, uneori chiar reduse la minim. Astfel, se formează un mediu social nesătătos unde personalitatea omului este supusă umilinței/ sentimentului de inferioritate, iar ziaristul, același om al societății umane, este impus deseori să-și onoreze profesiunea prin forme mai puțin transparente, fiind nevoit în multe cazuri să-și expună opinia publică prin informații controversate realității, doar ca aceasta să placă unor grupări de interese sociale sau, în mai multe cazuri, acelor persoane ce fac parte din puterea statală. Asemenea lucruri se întâmplă și au loc în comunitățile unde dezvoltarea umană și socială este plasată încă în limitele involuției. În respectivele societăți și jurnalistul este supus aceluiași proces, însă, în același timp, acesta tinde și își îndreaptă năzuințele/ activitatea spre atingerea unui obiectiv și anume: de a-și realiza profesiunea cu demnitate, necătând la riscurile ce îi pot afecta viața. În așa mod, indiferent de dificultatea și riscul împrejurărilor, jurnalistul este acel care evoluează continuu spre o anumită direcție: de a transmite știrea respectivă a evenimentelor sociale în limitele care să corespundă așteptărilor autentice ale omului. Astfel, numai prin forma corectă și veritabilă a informațiilor difuzate se contribuie benefic la formarea unei societăți sănătoase, existența umană fiind orientată pe libertatea individuală și socială, pe posibilitatea de a acționa liber după propria voință, pe posibilitatea de acțiune conștientă în condițiile cunoașterii adevărului social și a legilor decente ce pot dezvolta o societate, pe posibilitatea de a exista după bunul plac și pe deplinătatea drepturilor civile într-un stat, pe posibilitatea de a nu fi umilit de clasa dominantă și a celor persoane care vor să domine lumea/ societatea și să o transforme într-un lagăr al obscurității etc.

Urmând calea civilizației, omul tinde mereu spre acele culmi prin care să obțină posibilități cât mai pozitive în a forma întregul necesar pentru o dezvoltare adecvată cerințelor contemporane. În așa mod și jurnalistul, prin acțiunile sale, tinde să se manifeste în modul cel mai transparent, aducând numai beneficii vieții sociale. Astfel, informaţiile publice cotidiane, uneori prin eforturi majore, sunt oricum urmate de realitatea existentă a lumii înconjurătoare. Toate sursele de informație, în majoritatea cazurilor, sunt prezente într-un mod cât mai transparent și ele, la rândul lor, sunt ca o punte plină de semnificaţii ce deschide omului orizonturi nelimitate în a-și evolua capacitatea, puterea de înțelegere şi de orientare, evoluţia în nivelul intelectual/ spiritual/ material. Este un adevăr şi o realitate extrem de interesantă, aceasta fiind tratată sau înţeleasă prin noţiunea materiei care există în afara conștiinţei omeneşti şi independent de ea, dar care, la rândul ei, atrage şi uneşte în sine colectivități de oameni; personalităţi din viața politică, socială, culturală; unităţi administrative, instituţii, asociaţii, parteneriate etc., care doresc să desfăşoare activități onorabile menite culturalizării şi dezvoltării propriei societăţi. Nemijlocit, acesta este un proces social care dezvoltă lumea prin cele mai înalte forme ale civilizației umane. Deci, prin intermediul jurnalistului și/sau prin intermediul jurnalismului, domeniu și profesiune extrem de importantă pentru viața socială, au loc acele schimbări prin intermediul cărora se pun bazele unor rigori în a obține libertatea deplină a mass-mediei publice pentru ca aceasta să stimuleze existența omului, deschizându-i nemijlocit drumul către informații veritabile despre realitatea vieții umane. Aici este cazul de menționat cuvintele lui Thomas Jefferson, acesta afirmând: “libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută”.

Continue reading „Galina MARTEA: Importanța jurnalistului și a jurnalisticii în societate” →

Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!

Primăvara este un timp uimitor, așa am murmurat și acum, ca la o nouă descoperire, deși numărul primăverilor trăite a ajuns la 87. Dar, dacă anii mei se află în iarna vieții, în suflet eu simt primăvară. Trăirea interioară nu e atinsă de scurgerea timpului, ea rezistă asemenea copacilor. E falnică și puternică, așa cum s-a călit prin vitregiile vieții. Om și natură, cu toții am avut de înfruntat iarna cu geruri, zăpezi, zile scurte și întunecate și un trai în ritm latent. Nimeni nu poate să reziste sentimentului de bucurie și de fericire de care suntem animați atunci când participăm la renașterea naturii. Sufletul este întotdeauna dornic să împrumute prospețimea firului de iarbă și frumusețea florilor de primăvară.

Motivele de bucurie sunt nesfârșite. Fiecare primăvară e în felul ei și  fiecare aduce frumusețea și sfințenia Sărbătorilor Pascale, cu bogăția de obiceiuri şi tradiții. Iubesc primăvara oriunde m-aș afla. Iubesc primavera canadiană cu farmecul ei specific. Cu toate că sosește cu întârziere și apoi se grăbește să treacă rapid prin toate etapele, mă bucur că nu îi sare rândul sosirii în fiecare an. Dar cu primăvara românească e altceva, pe ea o trăiesc, chiar şi de la mare distanță, simțind-o în fiecare celulă a fiinţei mele.

Mă duce gândul la faptul că primăvara este recunoscută mai întâi de natură și apoi de om, și, când i se apropie vremea sosirii, pământul nu mai stă în loc. Peste liniștea iernii, trece un văl magic. De sub zăpadă, apare viața nouă în forma pură a albului ghiocel, care răsare înaintea tuturor celorlalte flori și în clopoţeii săi dalbi ghicim sosirea primăverii. Chiar numele pe care i l-a dat românul – ghiocel – te trimite cu gândul la ghiocul babelor în care ni se ghiceşte norocul. Prin simplitatea și modestia lui, vibrează dorința de viață pe care ne-o transmite ca pe un dar, adevărat noroc ieșit în calea noastră. După el, curând dă colțul ierbii, apar brânduşele de primăvară, viorelele, narcisele și florile de păpădie. Apar încărcați de floare arbuștii liliacului, care pentru mine, “au înflorit a doua oară la poarta înserării”. Privind frumusețea arbuştilor înfloriți, ne amintim de încântarea scriitorului Mihail Sadoveanu: «Au înflorit galben cornii». Instalarea indubitabilă a primăverii este anunțată cu fast de explozia înfloririi magnoliilor și a pomilor fructiferi care dau o notă feerică spațiului în care se află. Câteva colțuri ale pământului îți creează sentimentul irealului, așa cum e în Japonia în perioada înfloririi cireșilor. Sunt atât de impresionanți, parfumați și impunători, încât îi determină pe localnici ca în această perioada să-și ia concediul de odihnă. Deși acești cireși nu dau roade, sunt numai decorativi, ei  sunt impresionanți și unici prin marea bogăție florală. Din marele covor floral am ales doar câteva pentru a aminti că acolo unde ele înfloresc, înflorește și speranța.

Continue reading „Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!” →

Vasilica GRIGORAȘ: De la Alfa la Omega doar Iubire

„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” (Luca B.)

Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor  micuţului Luca.

Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător… sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e…), apoi la iertare.

Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.

Majoritatea oamenilor spun că iertarea este un lucru greu de realizat. Aşa este, dar viaţa ne-a dovedit că este posibil să iertăm. Este ceva foarte personal, iar noi suntem foarte diferiţi şi fiecare iertăm în felul nostru. Printr-un exerciţiu continuu, devine o deprindere, un fel de a fi. Începând cu acea conştientizare şi înţelegere obiectivă a situaţiei reale se impune o bună intenţie de a o depăşi, apelând la resursele interne de care dispunem. Trebuie să ne întrebăm, la ce ne foloseşte dacă nu iertăm pe cei care ne-au greşit pentru a înţelege de ce este nevoie să iertăm. Pentru că „A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu” Lewis B. Smedes.

Înţelegerea acestui lucru este esenţial. Iertând, nu mai suntem proprii captivi, ne descătuşăm în primul rând pe noi, apoi şi pe ceilalţi. Ne eliberăm de durere, disconfort, stres, ne îndepărtăm de păcat. Iertarea înseamnă renunţare la ură, răzbunare, resentiment, ranchiună, supărare…, pentru că toate acestea distrug liniştea sufletească. Iertarea este cea mai eficientă acţiune pentru vindecarea sufletului. Iisus pe cruce a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 24). Milă şi compasiune faţă de răufăcătorii săi. Rugăciunea „Tatăl nostru” este chintesenţa actului iertării: Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: De la Alfa la Omega doar Iubire” →

Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară -o eroare morală şi estetică

Mitul Meşterului Manole, din balada cu acelaşi nume văzut ca elogiu adus jertfei de sine, al „Mioriţei” ca act al acceptării tragicului, adică asumarea conştientă a limitei; al baladei „Toma Alimoş”, unde crima este justificată prin obţinerea dreptăţii în afara legii, inclusiv al celor creştineşti; la fel şi în „Cântecul lui Vălean”, unde pe un fecior chipeş dar şi muieratic şi fără scrupule, o nevastă îl ademeneşte cu bucate otrăvite, în urma cărora moare în timp ce ascultă mustrările materne, sunt reprezentări ale unei erori permanetizate de-a lungul istoriei literaturii române.

            De la Alecsandri, Călinescu, Mircea Eliade, Dumitru Caracostea, Lucian Blaga, Z. Cârlugea, Horia Bădescu, pentru a enumera câteva nume, au subliniat faptul că aceste bijuterii ale folclorului nostru au adus tragicul ca experienţă individuală sau colectivă la limita dobândirii „conştiinţei de sine prin tragic ca prilej cultural” (D. D. Roșca), în condiţiile când „tragedia este experienţă tragică conştientizată într-o formă artistică”. (Gabriel Liiceanu).

            Toţi aceşti exegeţi şi cercetători ai gândirii mitice în analizele lor eludează faptul, conştient sau inconştient, că nicio acţiune nu justifică crima, chiar şi în folclor, aceasta fiind „oglinda” mentalităţii unei comunităţi. Iar dacă comunitatea greşeşte, nu înseamnă că are dreptate.

            Pornind de la evidenţa că, până şi în proverbe, reducerea la tăcere prin ucidere poate obţine dreptatea: ”Cu mortul, decât viul, giudecată a avea mai lesne”, („Proverbele românilor” de I. A. Zane), mă face să consider că în mentalul popular, crima îşi găseşte justificarea în diferite forme mitizate şi mitizante, ca rezultat al unei lungi experienţe de viaţă şi nedreptate. Insă, a face din aceasta o temă, general acceptată de studiu în şcoli şi facultăţi, mă face să cred, după ce zilnic văd pe posturile de televiziune 4-5 crime (pe an se atinge o mie), majoritatea înfăptuite în mediul rural (acolo unde a fost leagănul creatiei populare), că mitizezi un fapt real. Atunci, la ce bun a mitiza crima lui Manole?

“Şi ea, vai de ea,

abia mai putea,

abia mai sufla,

dar tot se ruga

şi tot mai zicea:

Manole, Manole,

Meştere Manole,

Zidul rău mă strânge,

ţâţişoara-mi curge,

copilaşu-mi plâmge”.

                                 (fragment din balada”Mesterul Manole”).

            Să faci două crime este inaccesibil unui om normal. Cu discernământ. Dacă dorea să rămână nemuritor prin „zidirea sa”, Manole trebuia să găseasă o altă cale, nu crima. Nimic nu este durabil, din punct de vedere moral şi creştineşte, dacă are la bază crima.

            Interpretarea, la toate baladele pe care le analizăm, din punct de vedere moral şi creştineşte, prin  ”Creatorul”care „apare astfel ca o fiinţă ce-şi forţează limitele naturale, limitele omenescului” tinde, cum spunea Horia Bădescu „la condiţia divină”, este un fals, fiindcă, aşa cum sublinia Nietzsche, Dumnezeu poate tot ce doreşte, dacă ceea ce substanţa primordială a sa îl obligă să vrea acest lucru, pe când omul nu poate atinge ”condiţia divină” şi nu are voie să ia viaţa altui semen, chiar dacă se crede creator. Natura şi istoria sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu detaliile lucrurilor sau ale evenimentelor. Acestea din urmă sunt la îndemâna omului şi contribuie sau influenţează viaţa acestuia, în mod pozitiv sau negativ. Intre aceste evenimente extreme se află viaţa. Acţiunile din baladele „Meşterul Manole”, „Mioriţa”, „Toma Alimoş” şi „Cântecul lui Vălean” sunt de natură negativă, nicidecum pozitivă, întrucât încalcă morala creştină „Să nu ucizi” şi „Viaţa este dată de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu are drepturi depline asupra ei”, fiindcă „Cine îşi curmă viaţa sa, sau se atinge de viaţa altuia, loveşte întru dreptatea lui Dumnezeu.“ (Sfânta Scriptură).

            Continue reading „Al. Florin ȚENE: Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară -o eroare morală şi estetică” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIII)

Teologi şi cărturari din Scythia Minor

 

 Alături de episcopii prezentaţi mai sus, în Scythia Minor şi-au desfăşurat activitatea şi alţi cărturari şi teologi, care, prin operele lor, şi-au adus o contribuţie substanţială la îmbogăţirea tezaurului creştin patristic. Vom aminti pe cei mai însemnaţi dintre ei. Ioan Cassian era de „neam scit”, cf. biografului său Ghenadie din Marsilia. Vasile Pârvan a descoperit două inscripţii în pădurea Şeremetului (Casian,  jud. Constanţa), care făceau referire la „Casieni”, locuri considerate drept patria sa. Ioan Casian s-a născut pe la 360, în Scythia Minor, a primit o educaţie aleasă, probabil în oraşele din Pontul Euxin. Ulterior, a intrat de tânăr într-o mănăstire din Scythia, însă, doritor să cunoască Locurile Sfinte, a plecat, în jurul lui 380, însoţit de un prieten Gherman în Palestina. Aici a intrat într-o mănăstire din apropierea Betleemului. După cinci ani în această mănăstire, el a petrecut mai mulţi ani în comunităţile ascetice din Egipt, unde a cunoscut mulţi părinţi  sfinţi. În jurul lui 400, el a ajuns la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon de arhiepiscopul Ioan Hrisostomul, în preajma căruia a rămas până la al doilea exil al acestuia (404). El a plecat apoi la Roma, unde avea să apere cauza Sf. Ioan, solicitând papei Inocenţiu I să intervină în ajutorul sfântului, trimis a doua oară în exil. Mâhnit adânc de sfârşitul tragic al Sf. Ioan Gură de Aur (m. în 407), Ioan Casian a rămas la Roma, unde a fost hirotonit preot. Către 415, el s-a îndreptat spre Galia, ajungând la Marsilia-aici el a întemeiat două mânăstiri şi a redactat primele reguli monastice din Apus. Aici el s-a sfârşit către anul 435, fiind venerat ca sfânt, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 29 februarie. Ca teolog, el a combătut nestorianismul, dar şi învăţătura lui Augustin din Tagaste despre supremaţia harului şi predestinare. Opera lui teologică cuprinde trei lucrări însemnate. Mai întâi, Despre aşezămintele mânăstireşti de obşte şi despre remediile contra celor opt păcate capitale în 12 cărţi, referitoare la reguli şi remedii. Apoi, Convorbiri cu părinţi sfinţi, în 24 de cărţi, capodopera sa, în care tratează despre lupta monahilor pentru desăvârşire spirituală. Cea de-a treia lucrare, Despre încarnarea Domnului, în 7 cărţi, are drept conţinut combaterea nestorianismului. Sf. Ioan Casian este un exponent însemnat al literaturii patristice din secolul al V-lea. Prin opera sa, el reprezintă o punte între cele două părţi ale creştinătăţii, Apus şi Răsărit, prin regulile vieţii monahale şi prin hristologia sa.

Un alt cărturar şi teolog de seamă din Scythia Minor este Dionisie Exiguul, pe care biograful şi prietenul său Cassiodor îl prezintă ca fiind „de neam scit, dar de maniere întru totul romane”. Dionisie însuşi, în prefaţa unei traduceri, scria că Sciţia este patria sa, iar într-o altă prefaţă îşi arăta recunoştinţa pentru binefacerile unui episcop Petru în copilăria sa. Dionisie  Născut în jurul lui 470, el a intrat de tânăr într-o mânăstire din Scythia, şi curând ajunge în Orient şi Constantinopol. În 496, a fost chemat la Roma, vieţuind o vreme în mânăstirea Sfânta Anastasia. Aflat la Roma, el a fost hirotonit preot, a lucrat în cancelaria papală, a tradus din greceşte, a predicat şi a instruit pe alţii. Spre sfârşit, el s-a retras într-o mânăstire din Calabria, unde se retrăsese şi prietenul său Cassiodor. Dionisie s-a stins în 545. În ceea ce priveşte opera sa, aceasta este alcătuită din traduceri ale unor lucrări teologice, aghiografice şi canonice. Să menţionăm dintre lucrările teologice, Despre crearea omului, a Sf. Grigorie de Nyssa, iar dintre cele aghiografice, amintim Viaţa Sf. Pahomie. El a tradus apoi Canoanele „apostolice” ale primelor patru sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale. A  întocmit o „colecţie de decretale” a unui număr de opt papi. Lui Dionisie i se atribuie o culegere de texte patristice din lucrările marilor părinţi bisericeşti Atanasie de Alexandria, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Ciprian de Cartagina, Ambrozie de Milano ş. a. El avea cunoştinţe bogate de calendaristică şi calcul pascal, fiind cel care a fixat cronologia erei creştine, adică numărarea anilor de la întruparea lui Iisus Hristos, dar a comis o eroare de patru –cinci. În concluzie, Dionisie Exiguul a fost un mare teolog, dogmatist, canonist, traducător, ca şi un cărturar cu orizont larg.

Dintre „călugării sciţi”, implicaţi în controversele teologice din secolul al VI-lea, amintim pe Leonţiu de Bizanţ, Ioan Maxenţiu, Petru Diaconul ş. a. În secolele V-VI, în  Scythia Minor, s-a constituit o adevărată reţea episcopală, ceea ce nu putea decât să impulsioneze creştinismul. Episcopia Scythia Minor, sub aspect canonic, depindea de Patriarhia de Constantinopol, iar episcopii tomitani aveau drept de jurisdicţie (control) asupra creştinilor din stânga (nordul) Dunării, episcopia fiind înzestrată cu un apartat bisericesc numeros. Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, în Scythia Minor, era atestată viaţa monastică, în mediul acesta s-au afirmat o serie de personalităţi: Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguu (470-527), Leonţiu Monahul (†543), Ioan Maxenţiu (sec. VI). Monahii din Scythia Minor erau elemente incomode pentru autorităţile ecleziastice şi civile, prin rigorismul lor dogmatic, ei au sfidat puterea episcopilor. Astfel, ei au susţinut formula teophasită: unul din Sfânta Treime s-a întrupat pentru noi „fără a fi antiortodoxă, nu era totuşi ireproşabil niceeană şi chalcedoniană” (I. G. Coman), formulă afirmată pe fondul disputelor din jurul naturii lui Hristos, adică „doctrina neochalcedoniană”. Acţiunea „călugărilor sciţi” a reprezentat o importantă contribuţie a creştinătăţii din această provincie romană la păstrarea valorilor Bisericii universale, o cale de afirmare a culturii latine danubiene în faţa celei greceşti orientale.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIII)” →

Victoria MILESCU: Nicolae Densuşianu – un vizionar

Nicolae Densuşianu, istoric, jurist, etnolog, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului XX, continuă să fascineze dar şi să intrige. Ideile şi teoriile sale au adepţi dar şi critici, semn al neindiferenţei, marcă a personalităţilor ce trec prin lume şi lasă urme. Activitatea şi opera lui Nicolae Densuşianu poartă amprenta unei inteligenţe vii, a unui suflet ales care şi-a iubit neamul, a cărui istorie zbuciumată o cunoştea şi o preţuia, spunând: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susținăcu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.“ Acestui neam a încercat să-i trezească, prin scrierile sale, conştiinţa originii, să-i insufle mândria de a fi urmaşul unui popor vechi, viteaz şi nobil.

Nicolae Densuşianu se naşte la 18 aprilie  1846, în satul Densuş, în Transilvania, aflată atunci sub stăpânirea austro-ungară. Este fiul preotului unit Bizantinus Pop şi al Sofiei Nicolae. Îşi schimbă numele Pop, după cel al fratelui său, Aron, căruia profesorii de la şcoala din Blaj îi spun Densuşianu, pentru a-l deosebi de alţi elevi care purtau acelaşi nume. Astfel, apar Densuşienii, Aron Densuşianu care a devenit critic, poet şi profesor de limba latină la Universitatea din Iaşi, iar fiul acestuia, Ovid Densuşianu, a fost, la rândul său, poet şi critic literar. Nicolae Densuşianu urmează Facultatea de ştiinţe juridice din Sibiu, oraş unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, în 1867. După absolvire, lucrează ca notar în Făgăraş, unde scoate publicaţia ,,Orientul latin“, împreună cu fratele său, Aron, şi cu Teofil Frîncu, apoi este avocat în Braşov,  după care se stabileşte în Bucureşti, unde lucrează la Curtea de Apel. În 1878, este numit bibliotecar-arhivar la Academia Română, loc ideal pentru a studia documente, a scrie articole, a publica, fiind preocupat îndeosebi de originile îndepărtate ale poporului român pentru că ,,numai cu ajutorul trecutului ne putem explica ideile şi diferitele fenomene din viaţa unui popor“, convingere ce a stat la baza operei sale fundamentale, Dacia preistorică. Tot în 1878, devine membru corespondent al Academiei Române. În 1884, Ion Brătianu îl numeşte translator la Marele Stat Major, iar până la sfârşitul vieţii, în 1911, este directorul Bibliotecii Centrale a Ministerului Apărării Naţionale, azi Biblioteca Militară Naţională. Epoca în care trăieşte istoricul ardelean este una plină de evenimente politice, sociale şi culturale: Unirea de la 1859, venirea Hohenzollernilor, Războiul de Independenţă de la 1877, înfiinţarea Universităţii de la Iaşi (1860), a Universităţii de la Bucureşti (1864) etc.

Nicolae Densuşianu munceşte cu dăruire şi abnegaţie. Continuă opera lui Eudoxiu Hurmuzaki, publicând cele şase volume de documente referitoare la istoria românilor, aşa-numita ,,Colecţia Hurmuzaki“. Publică o serie de articole ştiinţifice: ,,Scrutări mitologice la români“, ,,Elementul latin în Orient“, ,,O colonie macedo-română în Transilvania“ şi altele în reviste din ţară (,,Familia“,  ,,Orientul latin“,  ,,Columna lui Traian“  etc.) şi din străinătate. Colaborează la ,,Anuarul istoricilor din Berlin“, iar timp de 15 ani colaborează cu Societatea istoricilor din Berlin. Acestora li se adaugă studii de istorie militară ca ,,Domnii glorioşi şi Căpitanii celebri ai ţerilor române“, lucrare în două volume. În 1884, publică monografia Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785). Scrisă pe baza documentelor oficiale,  lucrare pentru care a adunat 783 de documente şi pentru care primeşte din partea Academiei Române Premiul ,,Ion Heliade Rădulescu“, în valoare de 5 000 de lei. Banii sunt folosiţi de autor, după cum ne spune prefaţatorul Daciei preistorice,  pentru a călători în Ungaria, Germania, Italia, Spania, cercetând  documente şi hărţi în diverse arhive şi biblioteci, inclusiv la biblioteca Vaticanului, pentru cartea sa, la care a lucrat un sfert de veac, dar pe care nu a mai apucat să o vadă tipărită. Dacia preistorică apare în 1913, în Bucureşti, având 1 152 de pagini, producând reacţii dintre cele mai neaşteptate. Unii au numit-o Biblia românilor, ,,un monument al muncii şi gloriei trecute“, alţii au calificat-o drept  fantezistă, speculativă.

Continue reading „Victoria MILESCU: Nicolae Densuşianu – un vizionar” →

Adda NEAG: Fericirea

Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.

Nu pot să trec cu vederea peste faptul că lumea e frumoasă și că orice respirație în plus e un dar divin…dar chiar nu pot să scriu despre lumea mea, doar fiind neagră. Iubirea în ziua de azi a ajuns să te omoare. Nu sunt eu genul de persoană rece, ba din contră, sufletul meu e sufletist, am mai spus asta și o repet iubesc să iubesc, dar totuși oamenii mă obligă să descriu o lumea plină de negură. Nu toți suntem la fel, dar majoritatea vor să atingă perfecțiunea. Eu vreau să fiu fericită. Eu vreau ca orice frică a mea să dispară sau să am puterea să o înfrunt. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă trezesc într-o dimineață de vară târzie, cu geamul deschis, să intre aerul acela răcoritor. Să mă trezesc văzând cerul albastru fără nori și să zâmbesc. Să am puterea de a mă bucura de câteva clipe frumoase, până să mă doboare iar tristețea.

Ce pot spune decât că în timp, ochii  mei au fost deschiși sau închiși asupra unor lucruri. Adică, să explic…eu văd fericirea oamenilor, dar când scriu nu pot să nu mă leg de puterea unor cuvinte și să arăt lumii adevărul. Prietenii îmi cer să scriu despre „viață, deoarece e prea frumoasă”, dar eu nu o văd așa. Ce poate fi frumos când iubești o persoană, trăiești alături de ea..(17 ani, o lună și 2 săptămâni) și brusc vine cineva și ți-o răpește? Cum să pot fi fericită, când cea mai mare frică a mea e prezentă peste tot. Refuz să cred ca am o gândire greșită. Sunt pur și simplu eu contra ea…și o mare de durere.

Toată lumea încearcă să mă facă să văd bucuria. Dar eu o văd, eu sunt conștientă, dar nu o pot simți. E ca și cum orice credeam că e bun se transformă în cuțite ce mă înjunghie pe rând. Rana mea fiind, exact, sentimentul de fericire. Nu pot să concep lumea aceasta fără a fi rea. Eu consider că sunt realistă și că iubirea vine de la sine. Nimeni nu mă poate schimba. Cine mă ia, mă ia cu tot pachetul de întuneric. Revenind la sentimentul de fericire…păi ce pot eu să schimb la mine? Nimic, ani la rând am încercat să intru în tipar, să mă bucur de aceea fericire indusă, falsă de alții. Azi încerc să zâmbesc pentru mine. Mereu când mă plimb și văd oameni de tot felul sunt confuză. Doar eu simt că nu am scăpare? Doar eu cred că orice fac e greșit? Uite că nu.

Fericirea mea se află în inima celor ce mă iubesc, în cuvintele care le aud de la prieteni, în zâmbetele lor, în felul cum le sclipesc ochii. Bucuria pentru mine e faptul că scriu și cel mai important, că pot fi eu. Entuziasmul meu crește când trimit anumite poezii acelor persoane dragi, și ele se bucură și mă felicită. Doamne, fericirea mea e pur și simplu fericirea altora. Da, am reușit zilele astea să scriu o poezie pentru două prietene minunate (Daiana și Paula), în momentul în care au citit și m-au felicitat, parcă nu eram eu, eram în extaz, nu aveam stare, nu puteam să nu zâmbesc până la urechi, nu puteam fi tristă. Adică oameni ca ele două îmi dau putere să scriu, să zâmbesc, chiar dacă uneori…sunt jumătate din umbra mea… Le mulțumesc! Totuși am dat și de persoane care pur și simplu nu pot să aprecieze ce scriu, chiar dacă e pentru ei.

Zilnic, demonii mei devin tot mai reali și sclipirea mea de copil inocent e umbrit de anumite trăiri și gânduri. Oamenii sunt niște ființe atât de complicate…și eu încerc să îi descopăr prin metode simple. De multe ori mă gândesc că, de fapt perfecțiunea e doar simplitatea din obiecte. Fericirea mea e bucuria de pe fața altora și bunătatea din lumea înconjurată.

Continue reading „Adda NEAG: Fericirea” →

Alexandru NEMOIANU: Străjerii casei

În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare, foarte adesea, uităm lucruri esențiale. Uităm că rânduiala, înțelegerea diferenței dintre bine și rău, gustul “casei”, tot ce dă bucurie și sare existenței, toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu. De acești oameni, foarte adesea, nu ne aducem aminte.

O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești. Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul. Atunci când acest hotar, această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepsească cu moartea pe cel vinovat; chiar dacă îi era frate geamăn. Este posibil ca legenda să fi fost dată uitării în timp. Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus, vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie „Orașul”, adică Roma. Mai trebuie reținut un lucru.

Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite; ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.

Aceasta legendă are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate, ea are, mai ales, o valoare alegorică. Ea ne spune că așezările care vor să dăinuiască au fost și sunt întemeiate de oameni ai pământului, care, vreme după vreme, au răsturnat brazde, au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință ca sămânța să aducă roada.

Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni au dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie. Ei sunt aceia care au cultivat pământul și împreună cu el valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu, sentimentul și onoarea familiei, dragostea, sentimentul de solidaritate și curajul de a sta în față năvălirilor. În acest fel acești oameni au devenit, simultan, țărani și păzitori de valori spirituale, adică grăniceri. În cursul istoriei știm cazuri când această condiție, țăran și grănicer, a fost instituționalizată.

Astfel în veacul al îi-le și al iii-lea d.Ch administrația romană va stabili în locurile greu de păzit pe „limitanei”, sau grăniceri. Acești oameni erau liberi, aveau în folosință pământul, pășunile, apele, pădurea, dar trebuiau să stea sub arme gata să respingă orice năvălitor. Mai apoi, în Imperiul Bizantin, granița de răsărit, greu încercată, va fi păzită de către vitejii „akrites” sau „cei de la hotare”. Aceștia vor avea de păzit nu doar hotarul, pământul, dar și credința vie. Faptele lor de vitejie aveau să fie cântată în balade la fel de frumoase ca poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul,”Digenis Akritas”.

Același tip de oameni au fost Romanii de la “margini”. Cei care organizați în “țări”, care în documentele medieval erau recunoscute ca “districte”, au stat pavăză puterilor creștine din vechime. Districte care încep sa fie pomenite în documente scrise din veacurile XIII-XIV dar a căror vechime este, fără îndoială, mult mai mare. În timp, în Banatul de munte, aceste districte au devenit, ’granița bănățeană” din veacul al XVIII-le și XIX-lea.

Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole. Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea. Ei aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata Împăratului. În Banatul de munte nu au existat „baroni” și „grofi”. Noi am fost și am rămas oameni liberi și stăpâni!

În cazul Românilor situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă, regula. Aceasta deoarece la Români așezarea de baza a fost satul. Stăpânirile se schimbau, năvălitorii treceau, val după val, dar satul rămânea pe loc, statornic în vatra și valorile sale. Ar fi de tot naiv să își imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale. Satul a stat mai ales de veghe unor valori spirituale, unui mod de viață, „legii românești”. Căci „Legea Românească” , înțelegerea diferenței dintre bine și rău a Românilor, s-a făurit în lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit: Daci, Romani, Bizantini. Paza acestei legi românești o făcea toată suflarea satului, mai puțin cei vânduți și repede dați uitării. Cei care își făceau crez din jaf și sălaș pe spinarea calului. Când spun această mă gândesc la o afirmație întâi făcută de către Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga spunea că în fapt Românii nici nu aveau „oști”. Căci oști provine din latinescul „hostis” care înseamnă dușmani. „Legea Românească” era apărată de țăranii-grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea. Asa au stat și stau țăranii-grăniceri înșiruiți în lungul munților din Bucovina și până la Almăjul cel fără egal. Acesti oameni alcătuiesc osătura tare a Neamului și în ei a stat făgăduința existenței românești în tot cursul istoriei sale. Dincolo de ce va aduce viitorul cineva se poate întreba ce putere, ce resort tainic îi ține în putere pe țăranii-grăniceri, îi ține drepți, gata de lupta, neclintiți și cu îndrăzneala și încrederea de a spune,” nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce”. Este vorba aici de credință neclintită într-un Dumnezeu personal. Cel care ieri, azi, întotdeauna, se află lângă noi: lucrând necontenit, rânduind ploaie la vreme și punând pe masă, „pâinea noastră cea spre ființă”.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

29 aprilie 2019

Adrian BOTEZ: HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOȚI VOM ÎNVIA!

…”A înviat” – adică (HRISTOS-DUMNEZEUL UNIC) a afirmat şi afirmă, etern şi fără alternative, conştienţa preeminenţei, absolute, a  DUHULUI, asupra HOITULUI. Adică, HRISTOS-UNICUL DUMNEZEU, prin afirmarea MODELULUI DIVIN (“CRUCEA SUFERINŢELOR”) – restaurează OMUL PRIMORDIAL – care OM PRIMORDIAL,  VINDECAT DE MOARTEA-HOIT, VINDECAT DE “GOL” – REDEVINE “PLINUL COSMIC, DESĂVÂRŞIT-ÎMPLINIT” : ETERN-LUMINATUL DUH ADAMIC – “Întru DUMNEZEU-HRISTOS”…!

…Şi spune, astfel, Avva GHELASIE GHEORGHE, Sfântul de la Frăsinei :

“Omul, în special, are TAINA CHIPULUI VIEŢII şi VIAŢA este la Răscrucea dintre „pomul morţii” şi POMUL VIEŢII. Nu există altă <<ieşire>> decât prin acest HOTAR.

Nu răul este < <duşmanul>> Binelui, ci <<golul>> dintre Bine şi rău, care nimiceşte şi absoarbe în <<prăpastia>> sa, atât Binele, cât şi răul. De aceea, ÎNVIEREA <<Crucii suferinţei>> o face HRISTOS, ce RESTABILEŞTE CRUCEA VIEŢII Primordiale.

 

În Creştinism, CHIPUL CRUCII se ARATĂ la FAŢĂ, ca FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, HRISTOS Cel ÎNVIAT, Cel ce RESTABILEŞTE TAINA CRUCII VIEŢII din Rai.

HRISTOS Cel ÎNVIAT desfiinţează <<moartea>> şi rămâne doar POMUL VEŞNICIEI.

Dacă Omul îşi GĂSEŞTE CHIPUL, dispare şi <<Pomul morţii-Chipul Omului cel ne-împlinit>> (cf. AVVA GHELASIE GH., despre MISTICA CRUCII şi ARĂTAREA CHIPULUI).

 Ca să ne dăm seama cât de săraci, pustiiți de deșertul nimicniciei și fără de rost am fi putut fi noi, oamenii (precum aceia dintre evrei, care, și azi, au mare și dureroasă îndoială și încrâncenare disperată, cu privire la ce-au făcut, atunci când L-au răstignit pe DUMNEZEUL-HRISTOS, în vârful Golgotei Ierusalimului celui Vechi!) – și cât de Luminată și dătătoare de Sublime Rosturi este Taina Învierii Lui HRISTOS, se scrie, în Epistola I, către Corinteni, de către Sfântul Apostol PAVEL (cu mare și de nesmintit îndreptățire!): “Iar dacă HRISTOS n-a înviat, atunci zadarnică este propoveduirea noastră, zadarnică și credința voastră. (…) Căci dacă morții nu învie, atunci nici HRISTOS n-a înviat, iar dacă HRISTOS n-a înviat, atunci tot în păcatele voastre vă aflați. De aceea, și cei ce au murit în HRISTOS, au pierit. Și dacă noi numai pentru viața aceasta ne punem nădejdea în HRISTOS, atunci suntem cei mai nefericiți dintre toți oamenii. HRISTOS, ÎNSĂ, A ÎNVIAT DIN MORȚI. ÎNCEPUT AL ÎNVIERII MORȚILOR S-A FĂCUT. Căci precum moartea a venit printr-un om, așa tot printr-un om a venit și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa în HRISTOS vor învia toți. Fiecare însă la rândul său: începutul L-a făcut HRISTOS. După aceea vor învia ai Lui HRISTOS, la venirea Lui” (Epistola I, către Corinteni, cap. XV, 17-23).

Spune și Părintele DUMITRU STANILOAE, cel mai înalt Duh al ORTODOXIEI (din Răsărit! – zic așa, când văd, cu mâhnire, în câte colțuri de lume au trebuit să migreze valahii noștri… –  cei mai mulți, din pricini de necaz și de multe și nestinse nevoi!), mai spre zilele noastre (cele de adânc păcat al uitării și zile ale marilor șovăieli și întunecări ale Duhului!): ”Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnavă în care s-a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eschatologică, e realizată. (…) Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă, deplină. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte. Când spunem cu credinţă: Hristos a înviat! – afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!” – cf. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p. 278.

Deci: HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT! NOI TOȚI VOM ÎNVIA!

————————————————–

Adrian BOTEZ

28 aprilie 2019

Al. Florin ȚENE: Paștele-origini, semnificație, etimologie și tradiție

Se cunoaște faptul că Sfintele Evanghelii, care au fost scrise la aproximativ o sută de ani de la înălțarea lui Iisus la Cer, se vorbește de Moartea și Învierea lui Iisus, și că acesta s-a jertfit pentru mântuirea oamenilor, el fiind Fiul lui Dumnezeu trimis pe pământ. Iisus trăiește în ceruri și făgăduiește să mai vină a doua oară pe pământ, să mântuiască încă odată lumea. Dar, să vedem ce înseamnă mântuire?

Mult mai des cuvântul “mântuire” se referă la izbăvirea spirituală eternă. Când Pavel a vorbit temnicierului din Filipi că trebuie să fie mântuit, el făcea referinţă la destinul etern al temnicierului (Faptele Apostolilor 16:30-31). Iisus a comparat mântuirea cu intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19:24-25).

Mai precis, mântuirea este izbăvirea de primejdie sau suferinţă. A mântui înseamnă a izbăvi sau a ocroti. Cuvântul conţine ideea de victorie, nevătămare sau păzire. Uneori Biblia foloseşte cuvântul mântuit sau mântuire cu referire la izbăvirea fizică şi temporară, cum ar fi izbăvirea lui Pavel din temniţă (Filipeni 1:19).

În evul mediu biserica creștină “a prezis” de câteva ori datele “celei de-a doua veniri a lui Hristos“. În acest context, se pune întrebarea, cum a apărut credința în moartea și în învierea Mântuitorului?

Primăvara creștinii și evreii prăznuiesc sărbătoarea Paștelui. Dar, de unde vine acest cuvânt? Care este etimologia lui?

Originea cuvântului Paște (cu pluralul Paști) o regăsim în ebraica: la evrei, cuvântul Pascha (pesah) înseamna trecere, fiind moștenit de la egipteni și desemnând sărbătoarea anuală a azimilor.

Sărbătoarea se ținea la 14 Nisan, în amintirea trecerii prin Marea Roșie și eliberarea din robia Egiptului. Totodată, sărbătoarea coincidea și cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Trecerea termenului ebraic în vocabularul creștin se datorează faptului că evenimentele istorice comemorate prin sărbătoarea Paștelui (însemnând patimile, moartea și învierea lui Hristos) au coincis cu Paștele iudaic din acel an.

Așadar, înrudirea cronologică între aceste două evenimente a determinat preluarea termenului în vocabularul creștin, cu sensul de patimi, moarte și ulterior învierea Domnului.

Cu acest sens nou, termenul evreiesc de pascha trece în limba greacă, prin transcriere, iar ulterior și în limba română îl va prelua, prin intermediul filierei greco-bizantine, sub denumirea de Paști.

Tot din același termen provine si termenul francez Pasques, precum și cel spaniol de Pasșua.

În secolele trecute, la catolici, a fost răspândită și o alta interpretare, bazată pe sensul cuvântului grecesc de la care a provenit termenul: pascha – passione, de la passione – suferința (în greaca  πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

În cazul limbilor germanice, originea termenului Easter/Ostern nu este cunoscută cu exactitate, însa se bănuiește că aceasta derivă din numele zeiței primăverii și a fertilității Eostre/Ostara.

Alte surse plasează originea cuvântului în termenii latini hebdomada alba, sau săptămâna alba, termen cu care latinii numeau săptămâna Paștelui, datorită straielor pe care le purtau nou-născuții. Printr-o eroare de traducere, termenul a apărut ulterior, în vechea germană superioară, ca eostarum (plural al cuvântului alba), care în cele din urmă a devenit Ostern, în germană moderna, și Easter, în engleză.Limba rusă folosește termenul de Înviere  (Bockpecenue) pentru a desemna Paștele.

Se pare că o parte din sărbătorile pascale ale creștinilor au fost preluate de la adoratorii unor zei ca: Mithra, Adonis, Attis, Dionysos, Bacchus, Osiris etc.

Când europenii au descoperit America de Sud și au cunoscut religia popoarelor de acolo, au constatat cu mare uimire că popoarele de acolo, care până atunci nu veniseră în contact cu lumea creștină, exista acceași credință într-un zeu care moare și învie.Potrivit legendelor mexicane, zeul Kvețalcoatli fusese răstignit pe o cruce de lemn. Mexicanii credeau că zeul fusese ucis în acest mod barbar pentru că cei pe care venise să-i mântuiască au fost nerecunoscători.

Această apropiere de religii și tradiții din diferitele colțuri ale mapamondului este o consecință a spiritualității popoarelor în dorința lor de a aveo o speranță a prelungirii vieții și dincolo de moarte.

Cercetând religiile din antichitate existente înainte de creștinism și care au pregătit apariția lui, am constatat că ideea zeului care moare și învie a luat naștere la popoarele de agricultori și păstori din lumea antică: perșii, sirienii, asiro-babilionienii, hindușii, evreii, egiptenii. Viața  lui Iisus care a suferit și despre care o citim în Biblie, se pare că este o inspirație din viața altor zei din precreștinism. În cartea prorocului Isaia, capitolul 53, versetele 3-11 există un pasaj pe care evangheliști l-au înfrumusețat puțin pentru a ajunge la descrierea suferințelor, morții și învierii lui Iisus Hristos.

La evrei există sărbătoarea primăverii, purimul, în care principalele personaje erau Mardoheu, sau zeul babilonian Marduk, și zeița Iștar, sau Estera, precum și Aman cel rău.Cultul zeului Marduk și al zeiței Iștar a fost împrumutat de evrei de la popoarele vecine cu ei.În antichitate, Marduk era venerat ca zeu al orașului Babilon.Iar cultul lui Adonis era răspândit în Fenicia și Siria, de unde a trecut în Iudeea. Lucian, scriitor grec din secolul al II-lea, descrie jelirea morții lui Adonis și sărbătoarea învierii sale.În amintirea patimilor acestui zeu, credincioșii se biciuiau în fiecare an, îl plângeau pe zeu și organizau praznice de doliu.Obicei care se păstrează și astăzi în lumea creștină. Bătrânele care se târăsc în genunchi și coate ocolind bisericuța de lemn de la Mănăstirea  Nicula este tot o formă de biciuire-iertare a păcatelor.Este o automulțumire că suferința îndurată este o răscumpărare a păcatelor prin durerea suferită de Iisus.

Primăvara, când apele revărsate spălau de pe munți ocrul, râul se colora în roșu. Se spunea că râul s-a colorat cu sângele lui Adonis. Așa cum azi se vopsesc ouăle roșii spunându-se că este simbolul sângelui vărsat de Iisus de pe Cruce.

Lui Adonis i se făceau statui din lemn, care erau așezate într-un fel de coșciuge în jurul cărora se puneau vase cu plante verzi.Femeile spălau statuia din lemn a zeului lor Adonis, o ungeau cu uleiuri aromate. Toate aceste ritualuri  se îndeplineau cam în aceleași zile în care mai târziu creștinii au început să serbeze moartea și învierea lui Iisus.

Astăzi,  noi creștinii „jucăm”, precum o piesă de teatru ce se desfășoară pe marea scenă a creștinismului, toate secvențele descrise de evangheliși, atât despre naștere, la Crăciun, patimile lui Hristos și învierea de la Paști, inclusiv Înălțarea. Este un puternic mesaj despre  speranța Omului în viața veșnică.

La popoarele agricole și la cele care se îndeletniceau cu păstoritul, sărbătoarea Paștelui era legată de muncile agricole, obicei ce se păstrează, și astăzi, în mediul rural din țara noastră. De același lucru este legat și de cultul soarelui. De aceea sărbătoarea Paștelui are loc în timpul echinopțiului de primăvară. Ideea unei jertfe de răscumpărare în fața lui Dumnezeu, necesară pentru mântuirea oamenilor, este răspândită în țara noastră, dar moștenită din precreștinism, de aceea se sacrifică mielul, cu care nu sunt de acord. Este o crimă în masă pentru o jertfă inutilă. De aceea mă pune pe gânduri ce spunea Stephen Hewking: “Suntem doar o rasă avansată de maimuțe pe o planetă mica a unei stele foarte obișnuite. Dar putem înțelege Universul. Asta ne face să fim speciali. “Plăcându-ne, nouă oamenilor, să ne creăm povești frumoase în care să credem între două războaie, pentru a nu ne plictisi.

Însă, eu mă simt un actor în care “joc ca figurant” în Mare Piesă a creștinătății în care cred, așa cum cred în proprile mele creații.

–––––––––––

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

27 aprilie 2019