Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei

Ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, este însemnat în calendarul creștin-ortodox cu „Post”, ce face parte din categoria posturilor de o zi, din cursul anului bisericesc.

Tradiția postului din ziua de 5 ianuarie vine din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregateau prin post și rugăciune timp de 40 de zile să primească botezul în seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la liturghia credincioșilor și sa se împărtășească.

În aceste vremuri (deceniile II-III din mileniului III), creștinii postesc în această zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită – Agheasma Mare. În perioada următoare Bobotezei, creștinii ortodocși sunt sfătuiți de preoți sa guste pe nemancate din Agheasma Mare timp de 8 zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie (Odovania praznicului Bobotezei).

Primesc dezlegare de la dugovnic, pentru a primi Agheasma Mare, creștinii care au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie, precizând că Agheasma Mare nu o poate înlocui. Despre duhovnicii care opresc pe unii credincioși să ia Agheasma Mare, Sfântul Sava spune: „Aceștia nu fac bine, pentru că prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfințirea lumii și a întregii făpturi… Deci de unde este socotința acestora pentru ca să nu guste apa aceasta, deoarece trebuie să știm că nu pentru aceasta Apă este necurăția în noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca să ne curățim de acestea, bem fară de îndoială Sfânta Apă”.

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credincioșilor, locuitorii acestora, fântânile lor sau fântâna satului, crucile și troițele, clopotnițele, bisericile și icoanele, veșmintele și vasele liturgice în Ajunul Bobotezei, cântând Troparul Praznicului. În casele credincioșilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate și din care se gustă pe nemâncate în zilele de post și ajunare de peste an. Potrivit învățătutii Sfinților Părinți – „Firea apei celei sfinte este ca să spele și trupul și sufletul, prin sfințire să-l înnoiască și să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

În cadrul slujbei de sfințire a apei, în care este citită Evanghelia cu Botezul Domnului, iar după ectenia mare se rostește rugăciunea de sfințire a apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: „Treime mai presus de fire…”

Preotul slujitor Îl invocă de trei ori pe Sfântul Duh, pentru sfințirea apei:

„Tu Însuți, dar, Iubitorului de oameni, Împărate, vino și acum prin Pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta” și binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o sub semnul Sfintei Cruci în vasele cu apă. Apoi rostește formula de invocare a Sfântului Duh: „Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt„, tot de trei ori binecuvântând apa cu mâna.

La finalul slujbei, preotul slujitor afundă de trei ori crucea și busuiocul în apă, cântând:

„Troparul Praznicului:

În Iordan botezandu-Te Tu Doamne,

închinarea Treimii s-a arătat;

că glasul Părintelui a mărturisit Ție,

Fiu iubit pe Tine numindu-Te;

și Duhul în chip de Porumbel a adeverit

închinarea Cuvântului.

Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase-Dumnezeule,

și lumea ai luminat, mărire Ție! “

În Ajun de Bobotează, apele sunt sfințite, iar cu Agheasmă, sufletele sunt primenite.

5.01 – Ajunul Bobotezii (Botezul Domnului sau Dumnezeiasca Arătare)

HARUL DE BOBOTEAZĂ

În ziua de Bobotează,

Cu Harul sfânt în busuioc,

Preoți binecuvântează

Case, oameni și orice loc.

Apa care e sfințită

Cu Duh Sfânt, la Bobotează,

În vase e împărțită

La creștini, spre bună-pază.

Duhovnici din poartă-n poartă

Colindă cu botezatul,

Că în agheasmă curată

S-a botezat Împăratul.

Botezându-Se în Iordan,

Cu Tatăl, Fiul și Duh Sfânt,

Sfințește început de an,

Spre bună pace pe Pâmânt.

Prin obicei religios,

Creștini în case păstrează

De la Botezul lui Hristos,

Agheasma de Bobotează.

Prin Sfeștanie în case,

Cu Duh Sfânt purificate,

Aduce sacre foloase

Din cruce și Trinitate.

————————————-

Maria FILIPOIU

https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-ortodoxe/harul-boboteaza-157811.html?fbclid=IwAR2VBR7aswIpYGYMh8weo4iLY5EibncaRxcuGir0S9AC9QawZrhwwhR6tBs

Continue reading „Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei” →

Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie

Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.

– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.

În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.

– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.

Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.

Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.

– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).

Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.

– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).

– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie” →

Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români

Sfârșitul fiecărui an vine cu tradițiile și ritualuri românești care s-au păstrat din generație în generație. La începutul Anului Nou, cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin-ortodox este Botezul Domnului, (Boboteaza), fiind numită: „Epifania”, „Teofania” sau „Arătarea Domnului”. Cele mai respectate tradiții sunt umblatului cu Botezul și sfințirea agheasmei, fiind practicate și ritualuri populare.

– Din 2 ianuarie, începe perioada umblatului cu Botezul. Preotul poartă cu el o găletușă cu apă sfințită (agheasmă) și merge din casă în casă prin toată comunitatea de credincioși, ca mesager vestitor al sărbătorii Boboteaza (pentru a sfinți casele, pe localnici și bunurile acestora (curți, grădini și animale din ogradă)

– După ce pleacă preotul, copiii vor înconjura gospodăria cu o lumânare aprinsă pentru ca familia să fie ocrotită de necazuri în acest an. În datină se mai spune și că această lumânare trebuie să fie păstrată în casă, pentru a fi reaprinsă în caz de pericole mari: secetă, inundații, dezastre naturale și tragedii soldate cu pierderi de vieți omenești.

– Pe 5 ianuarie, în Ajunul Bobotezei se spune că se deschid cerurile. În unele zone, copiii pleacă la colindat cu Chiraleisa, purtând clopoței și tălăngi, alături de vâsc, brad și busuioc la căciuli. Boboteaza este una dintre cele mai importante sărbători, atât pentru creştinii ortodocşi, cât şi pentru cei catolici.

– O superstiție amintește de faptul că nu trebuie să arunci gunoiul de Bobotează, ca să nu îți arunci norocul, odată cu acesta.

-Se spune că în noaptea de Ajunul Bobotezei fetele îşi visează ursitul, iar superstiția spune că trebuie să își lege pe degetul inelar un fir roşu şi să pună sub pernă o rămurică de busuioc de la preotul care umblă cu Botezul.

Pentru tinerii care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează se spune în tradiția populară că se vor căsători în acel an.

– De asemenea, potrivit uneui ritual străbun, din ajunul Bobotezei în casele românilor se pregăteşte o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Astfel, sub faţa de masă se pune puțin fân, pe fiecare colţ al acesteia se pune un praf de sare, iar pe masă se aşază 12 feluri de mâncare: colivă, bob fiert, fiertură de prune, sarmale umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” (fasole albă cu colţunaşi umpluţi cu ciuperci), borş de peşte, peşte prăjit, plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac, din care gustă toată familia.

– La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă să arunce crucea de la ritualul sfințirii Agheasmei Mari, iar câțiva tineri se întrec în căutarea crucii, recuperarea și aducerea ei, înapoind-o preotului. Cel el care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului. În timpurile străvechi, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal, primea daruri de la domnitorul ţării și era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.

CRUCEA BOBOTEZEI

Astăzi pe pământ coboară

Cruce din înaltul cer,

Pe ea aducând mister

De credință milenară.

Cruce cu Sfânta Treime

De la Tată și Duh Sfânt

În porumbel coborât,

Duce har prin timp ce vine.

Duhul Sfânt pe nor apare,

Cruce zugrăvind în zori,

Cu ger aspru și ninsori,

De-a sfinții Agheasma Mare.

Pe Mesia să-l boteze

Sfânt Ioan a primit har.

De-al păcatului coșmar,

Pe oameni să îi salveze.

Într-un veșmânt imaculat

Pe apa Iordanului

Venea Fiul Domnului,

De-a fi-n credință botezat.

Propovăduind credință,

Ioan pilduitorul

I-a fost Botezătorul,

Dintr-o cerească sentință.

Adeverind profeție

Despre Iisus Mesia,

A împlinit porunca

Din cerească-mpărăție.

Hristos pentru Botez venit,

A scos lumea din păcat.

Dar la moarte condamnat,

Pe cruce a fost răstignit.

http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/crucea-bobotezei-150863.html

5.01. 2015

————————————-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Tradiții de Bobotează la români” →

Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE

Tragedia care a avut loc în clubul COLECTIV în noaptea de 30 octombrie 2015, precum și gestionarea incompetentă a Planului roșu de intervenție pentru salvarea celor răniți în incendiu, au determinat proteste de amploare ale populației, conducând la căderea Guvernului Ponta pe 4 noiembrie 2015. Mobilizarea rapidă și de amploare a protestatarilor s-a realizat prin intermediul rețelelor informatice de socializare. Un fenomen asemănător a fost înregistrat și în cursul campaniei de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014.

Odată pusă în mișcare, această forță uriașă a fost capabilă ca, într-un timp foarte scurt, să schimbe cursul alegerilor prezidențiale, iar peste un an să declanșeze căderea guvernului condus de Victor Ponta. Fenomenul menționat reapare la sfârșitul lunii ianuarie 2017, când zeci de mii de cetățeni sunt mobilizați prin intermediul rețelelor de socializare să participe la ample proteste împotriva Ordonanței de urgență a guvernului nr.13 din 2017.

Prezență activă, de mai multă vreme, în țările mai dezvoltate economic și social, această forță a fost denumită, prin analogie cu proletariatul, pronetariat (analogie de rezonanță auditivă !). Așa cum a fost definit de Karl Marx, proletariatul reprezintă resursa primordială pe care deținătorii de capital o exploatează ca forță de muncă pentru realizarea producției industriale, în schimbul unui salariu plătit pentru munca prestată. Cuvântul « proletar » își are originea în Roma antică – « proletarius », desemnând cetățean sărac (fără avere). Pentru a-și câștiga existența, proletarul își vinde forța de muncă, în schimbul unui salariu modest.

Cuvântul pronetar este un neologism creat de scriitorul francez Joël de Rosnay (pronétaire – favorabil netului), prin alăturarea cuvintelor pro, de origine greacă si net, de origine engleză. Viziunea lui Joël de Rosnay despre pronetariat este prezentată în cartea sa « La révolte du pronétriat », Ed. Librairie Arthème Fayard, 2006. În această viziune, pronetariatul reprezintă o nouă forță socială ce se caracterizează prin capacitatea de a produce și a difuza fluxuri importante de informații într-un timp foarte scurt. Parafrazându-l pe Karl Marx, Joël de Rosnay a lansat lozinca „Pronetari din toate tarile uniți-vă !”. Și ce dovadă mai bună poate fi că acest fenomen s-a întâmplat în România, atât în campania de alegeri prezidențiale din noiembrie 2014, cât și la mobilizarea populației pentru protestele de stradă ce au urmat tragediei din clubul COLECTIV, iar mai târziu ca efect colateral emiterii de către Guvernul României a Ordonanței de urgență nr. 13 din 2017?

Continue reading „Corneliu NEAGU: PRONETARIATUL – STRUCTURI ȘI FORME DE MANIFESTARE ÎN SOCIETATE” →

Ionuț ȚENE: Valea Arieșului sau valea plângerii!

Zilele acestea spre trecere, sper, spre un an mai nou și mai bun le-am petrecut la munte pe Valea Arieșului. Frumusețea geografică și încărcătura istorică este inconfundabilă și totuși din punct de vedere al investițiilor, în arealul acesta al Țării de Piatră, cum îi plăcea lui Geo Bogza să-i spună Apusenilor, nu s-a făcut mai nimic. Drumul de la Turda la Câmpeni spre Scărișoara și Arieșeni a rămas același de pe vremea lui Ceaușescu, fără modernizări și reasfaltare. E aproape identic ca atunci când am fost pe Valea Arieșului prima dată în 1993, denivelat, plin de gropi, ”amețit” de curbe și fără refugii sau parcări. Dacă ai ghinionul să prinzi pe traseu o mașină de lemne este aproape imposibil să depășești, drumul nu are porțiuni de două benzi pentru fluența traficului. Un drum de 100 kilometri și ceva ajungi să-l faci în două ore jumătate. Nu înțeleg de ce consiliile județene Cluj, Alba, Bihor nu bat mâna să facă din acest drum care străbate Apuseniul metalifer o via turistică. La intrarea în Câmpeni bătrâna mocăniță stă ruginită în fața porții de lemn a orașului, fapt ce-ți crează o stare de melancolie și jale. Încă în 1993, când am fost prima dată pe Valea Arieșului, această bijuterie feroviară funcționa ca pe vremea când coborau moții cu banițe încărcate de produse, la Turda. S-ar putea repune în funcțiune pe un traseu turistic care ar revigora economia, la fel ca mocănița de pe Valea Vaserului din Maramureș. După Câmpeni, un oraș rămas în antica atmosferă post-industrială sau post-comunistă intri în magicul triunghi al Scărișoarei, Gârdei de sus și Arieșenilor, un areal al istoriei și frumuseții brute, mult lăudate de Geo Bogza. Din păcate și aici s-a făcut puțină dezvoltare turistică. E adevărat că s-au ridicat pensiuni frumoase și moderne, dar prea puțin pentru a crește economic și turistic zona. Drumul spre peștera Scărișoara cu ghețarul său unic în Europa trebuia lărgit, pârtiile de schi de la Arieșeni sunt puține iar telescaunele și teleschiul nu prea funcționează. Încălzirea globală a cam scos iarna din joc. Chiar și la cotele 1400 nu este zăpadă suficientă pe pârtie. Ninge tot mai puțin.

Ca să nu ne plictisim cabanierul ne-a organizat o excursie la Roșia Montana să vedem mina romană de la Alburnus Maior. Am ajuns la un sat fantomă, în care nu se poate recupera prin turism economia locului. Mina romană, unică în Europa prin galeriile sale aurifere săpate de anticii mineri traco-romani cu dalta în formă trapezoidală fixă nu aduce destui turiști ca să revigoreze un sat care pare mort. Aurul de la Roșia Montana se găsește în toate muzeele lumii, la el ca și contractele de angajare sau credit a minerilor romani scrise pe tăblițe cerate. Din 1990 statul nu mai caută aur la Roșia Montana lăsând locul rechinilor economici sau paraginii. Te apucă plânsul să vezi vechile clădiri ale administrației aurului căzute într-o splendidă paragină și reîntoarcere în timp. Să stai pe un munte de aur și să fi sărac lipit. E un paradox românesc. Nimeni nu mai vrea aurul de la Roșia Montana. Această localitate este o Românie în miniatură lăsată degradării și exploatării intereselor străine. Romanii au venit de la Roma în Dacia pentru aurul brut de la Roșia Montana, iar noi azi lăsăm o mină cu bună știință să moară. De ce? Am văzut cum se măcina aurul brut, ce frumos și ce…duh al aurului se trăiește în zonă, fapt ce te duce la celebrul vers: munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă în poartă. Ultimul film de excepție ”Nunta de piatră”, despre Roșia Continue reading „Ionuț ȚENE: Valea Arieșului sau valea plângerii!” →

Julia Henriette KAKUCS: Ultima iarnă

“And when wind and winter harden

All the loveless land,

It will whisper of the garden,

You will understand.”

Oscar Wilde

Vântul mă bruschează din nou. Îmi taie calea, nu vrea să mă lase să-mi urmez drumul. S-a hotărât să-mi înghețe urechile, să nu mai aud, să stau în sfârșit acolo unde mă vrea el. În vârful copacului… Ce să fac eu acolo? Să încerc să văd de sus o lume ce nu o pricep nici de la nivelul furnicilor? Poate însă că distanța ajută… Poate are dreptate… Ce bine că am cel puțin urechi mici. Ce mult trebuie să sufere măgarii în timpul vijeliei… sau iepurii…

Îmi pare însă că visez… Văd bine? Ești tu acela pe care vârtejul îl ridică tocmai și-l așează – fără prea mare finețe – pe creangă, lângă mine? Vrea el să-ți povestesc mai departe, ceea ce am început să-ti spun ieri, legănându-mă în trenul ce părea să nu accepte șinele drepte, poticnindu-se mereu? Pare să aibe un suflet romantic, Crivățul nostru… Ține-mă strâns și ascultă…

Urcasem ani de zile, iarnă de iarnă la munte, lângă șirul de patrupede încărcate cu schiuri și rucsace, punându-mi piciorul în urmele celor ce deschideau pârtia. Admirasem tenacitatea catârilor deși eram încă departe de a le înțelege înțelepciunea. Revelația am avut-o stând la povești, față în față cu pictorul Páll Lajos, în satul lui natal, Korond. După ce-mi arătase o serie de tablouri luminoase, în care satul secuiesc strălucea în culorile toamnei, nu înțelegea de ce mă fascinează tabloul său pictat pe o placă de lemn, în culori sumbre, în care la poalele munților, printre trunchiurile brazilor răsuciți și chinuiți, calul înhămat străbate încet pădurea în timp ce, în adâncul ei, un măgar ne întoarce spatele și pleacă.

– Nu vreau să vând Măgarul fericit, mi-a spus, privindu-mă adânc în ochi.

– Fericit? De ce este fericit în mijlocul vieții apăsătoare a satului de munte? Nu simte drama vieții de aici? Iernile grele? Munca aspră? Tot ce descrii atât de plastic în poezii? Uimit și-a lăsat corpul să cadă pe speteaza canapelei.

– Mi-ai citit versurile… Îmi cunoști durerea… M-ai convins, îți dau tabloul. Vezi? Măgărușul nu se lasă înhămat asemeni calului de povară. Rămâne astfel fericit… Ia cu tine și bivolii din satul înzăpezit. Greu este sufletul lor. Contrastează cu inocența zăpezii pure ce se revarsă abundent asupra caselor noastre, îngreunând pasul ce se afundă tot mai mult. Ce ne așteaptă când viscolul ne îmbrățișează?

Am luat iarna cu mine… și fericirea măgarului… Îmi iubesc tablourile. Le privesc mereu și mă gândesc la făptura masivă, la obrazul brăzdat, lat și colțuros al acestui pictor ce se asemăna unui tăietor de lemne, unui cioplitor în piatra stâncoasă a peisajului uman. Nepotrivită zi și-a ales pentru a se despărți de lumea aceasta în toamna anului 2012. Trebuia sa fie exact 9 noiembrie, noaptea durerii în Germania?… Noaptea de Cristal?… Nu ar fi trebuit să moară în aceeași zi în care se comemorează atâția uciși. Nu… poate ar fi trebuit să aștepte Crăciunul, simbolul renașterii. Dar cine își poate alege soarta?

Ar fi dorit Friedensreich Hundertwasser, pictorul și arhitectul care a condamnat într-un manifest linia și unghiul drept, să se stingă pe o corabie în drum din Noua Zeelandă spre Europa? Să i se oprească inima înainte de a-și vedea ultimul proiect, casa desprinsă din povești, spirala pădurii, minunata Waldspirale, terminată în anul 2000 la Darmstadt, în Germania?

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Ultima iarnă” →

Al. Florin ȚENE: LA 79 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI IOAN ALEXANDRU SĂ NE ADUCEM AMINTE DE IMNELE POETULUI

Al Florin Țene

Ioan Alexandru – s-a născut ls 25 decembrie 1941, în Topa Mică, județul Cluj a fost poet, publicist, eseist și om politic român. „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, în ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești, la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții – tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena”.
A făcut studiile liceeale la Liceul „G. Baritiu” din Cluj, în perioada 1958-1962 și Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, începută în 1962 de unde a fost obligat să se transfere la Bucureștii, cu ajutorul profesorului Zaciu, deoarece nu se încadra în regimul scolastic al cursurilor, și de modul de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență și “injectarea” studenților cu concepții greșite despre realismul socialist în literatură. Era cunoscut că în cămin scria ample poeme pe cearșceafuri. În București a continuat studiile la Universitate, facultatea de filologie, între anii 1964-1968. Datorită talentului și gândirii logice a fost angajat asistent la Facultatea de Limbă. și Literatură Română a Universității. din București începând cu anul 1968. A fost bursier în Germania în perioada 1968-1972, unde il studiază pe Heidegger.
Îi plăceau călătoriile, fiind avid de cunoaștere. A călătorit în Franța, Grecia, Israel etc. Și-a dat doctoratul în litere în anul 1973, cu teza “Patria lui Pindar si Eminescu”. A debutat în revista clujeană Tribuna în anul 1960, cu poezii, în același an cu debutul lui Al.Florin Țene în aceași revistă.Redactor de poezie fiind poetul Negoiță Irimie și redactor șef Dumitru Mircea, autorul romanului „Pâine albă”.
Colaborează la majoritatea publicațiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni.

Ioan Alexandru

Debutează editorial cu volumul. “Cum sa vă spun” în 1964. În continuare publică volumele : “Viața deocamdata”, în 1965; “Infernul discutabil”, 1967; „Vămile pustiei”, 1969, până la seria Imnelor care îl vor impune definitiv printre poetii de frunte ai generației sale. Pe lângă volume originale a realizat și traduceri din R. M. Rilke (“Scrisori catre un tânar poet”din limba. ebraica, în anul 1977. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioada, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutator de absolut. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1965; Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1981.
Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, ALEXANDRU poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre acestia, O. Goga și Blaga, dar și ALEXANDRU Cotruș ori M. Beniuc, despre care i-a vorbit într-un interviu lui Al Florin Țene în anul 1961 în ” Informația Bucureștiului”, pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune înca de la prima carte, printr-o puternică originalitate. “Cum sa va spun”, volum apărut în 1964, anunța, din titlu, nevoia imperioasă de confesiune și căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit în fața presiunii unei vitalități elementare, grăbită să se transcrie. în postura de „zeu al tinereții”, poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniștile benigne ale maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existenței așezate sub semnul efortului de a întelege rosturile fundamentale, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi „primele iubiri” – amestec de jubilație și melancolie pe pragul dintre vârste. ALEXANDRU se înscria astfel în directa continuitate a celuilalt cântăreț al primelor iubiri, Nicolae Labiș.

Murmurului eminescian și sadovenian ce muzicaliza poezia înaintașului imediat și evoluției sale spre o echilibrare intelectuală a trăirilor elementare într-un univers ce trebuia să devină „simetrica priveliște de gând” ALEXANDRU le opune energia cu aluviuni tulburi a identificării cu universul primar și – în linia liricii ardelene – o culoare specifică a satului rural, din care nu lipsește nota de ceremonial străvechi și elegia unor ritualuri tragice. Tonul decisiv pentru caracterizarea acestui volum îl au poemele “Sentimentul mării” și „Cum să vă spun” – cicluri de confesiuni dominate de un lirism frenetic-vitalist, unde calmul gesticulației cotidiene este mai întotdeauna depășit în desfășurările de amploare expresionistă ale unui univers dinamizat de tensiunea afectivă. Adevarata măsură a originalității poetului apare însă în volumele următoare: “Viata deocamdata” apărut în 1965 și “Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatică, adesea în tonalități sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor” – scrie poetul pe o pagina a “Infernului discutabil” – traducând un „program” implicat în însăși substanța creației sale din acest moment pusă sub semnul unei îndarjite lupte pentru afirmarea valorilor existenței, poezia se vrea mai puțin un discurs asupra realului, cât o participare, până la identificare, la dinamica universală, văzuta ca desfășurare conflictuală de forțe stihiale, în fața cărora „stavila” conștiinței umane opune cu dificultate principiul ordonator. Lumea lui ALEXANDRU continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, ca la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței modeme, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative. O data cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: LA 79 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI IOAN ALEXANDRU SĂ NE ADUCEM AMINTE DE IMNELE POETULUI” →

Paul LEIBOVICI: Bradul

,,O crenguță de brad, amintiri /O ridic și-o sărut /Mă învălui pierdut în amintiri /Clipe de odinioară chiuind într-o gară /Cu prieteni din munți / Mîine voi pleca iară, ca-ntr-o zi de vară /Sus în munți cei cărunți.

Încă din anii fragedei copilării, pe cînd eram la școala primară, învățătorul CURPĂN m-a scos în fața clasei cu treizeci de elevi. Purtam, peste hăinuțele groase – căci gerul pătrundea pînă la oase, uniforma –un soi de cămașă dintr-un material gri-ca cerul înnourat și de jur –împrejurul gîtului –un guler alb apretat. Se apropiau zilele vacanței de iarnă.Învățătorul împărții micuților elevi o foaie pe care stătea scris o poezie,, A doua zi copii au fost scoși ,rînd pe rînd –la catedră.Recitam. Fiecare în felul lui. CURPĂN, mi-a spus ,,La serbare, vei recita” :

,,Sus pe culme bradul verde /Sub zăpada albicioasă /Printre negură se pierde /Ca o fantasmă geroasă/.Și privește cu-ntristare /Cum se plimbă prim răstoarce /Iarna pe un urs călare / Iarna cu șapte cojoace.”

În luminițele bradului împodobit cu steluțe multicolore și fulgi de zăpadă-din vată albă. Stătem nemișcat,privind ba către Brăduț, ba către învățător. Cu vocea subțire recitam despre arborele tradițional, pe care-l văzusem pentru prima oară, la serbare ,,BRADUL,,

În anii tinereții, pe cînd urcam ca un fulg împreună cu prietenii Carpații și colindam cu ruksacul încărcat prin desișurile pădurilor,culcușul cel mai agreabil îl găseam pe lîngă tulpina unui brad. Zorii ne prindeau înghesuiți unul în altul, trăgînd de aceea bucată de pătură cu care ne înveleam toți cei trei cercetași. Ramurile bradului ne erau nu numai perna pusă sub ceafă ci și parfumul care ne învăluia, îl inspiram. Ajungînd la una din cabane, am desfăcut sacul cu merinde. Pe masa din brad – jeluită- ne desfășuram proviziile și cu o poftă uriașă îmbucam ouăle coapte, rupînd cîte o bucată din pîinea neagră pe care o cumpărasem din vreme. În jurul nostru se învîrteau ,din cînd în cînd păsări cu trupuri lunguiețe, pene alb-negre și căpșoare din care izvoreau lumini jucătoare. De sus, de pe ramurile bradului priveau către cei trei înfometați. Și ele își găsiră odihna pe brazii din preajma noastră. Peste ani odată cu lărgirea orizontului, am descoperit semnificația folclorică a bradului, care a devenit una din sursele de inspirație ale poeților și scriitorilor clasici și moderni din literatura și arta romînească. Bradul,cunoscut sub denumirea ,,pomul vieții,, îl aflăm ca reprezentat în arta plastică. Cercetătorii documentelor traco-dacice, a căror vechime se pierde în trecutul îndepărtat, afirmă faptul ,,ramurile de brad,,au stat la baza unor compoziții complexe din spațiul carpato-danubian. Voi încerca să trec ,în scurta relatare, prin provinciile și cu deosebire prin satele romînești.

De pildă în Țara Oașului ,apare motivul bradului pe ușile de la intrare.În zonele Vîlcea ,Argeș Vlașca și Ilfov se obișnuiește a imprima imaginea sa pe lăzile de zestre. Iar în satele din munții Apuseni și în Banat cusăturile, broderiile cu fir de aur și argint, în combinație cu arnici negru, roșu și vișiniu scot în relef ,,bradul,,.

Adesea ,,ceramicele din Țara Zarandului au ca motiv principal ,,bradul,,; deasemenea obiectele de ceramică din Vîlcea și Olt l-au adoptat ca simbol. Profilul mitic al bradului este elementul cel mai vechi și deasemeni cel mai dominant:apare totdeauna verde ,uriaș, tînăr și nemuritor. Adesea îl vom găsi pur și simplu ca o prăjină,un par înfipt în pămînt ,cu o pasăre îngemănată în vîrf ,construită din lemn. Această,,pasăre a sufletului ,,o vom găsi ca element de împodobire în satele din Sebeș-Alba sau ca simbol al puterii supreme –precum în Țara Oltului și la Gorj. Numeroase au fost întrebuințările pe care i le-au atribuit romînii :,,un june divin,,; iar prin verdeața lui veșnică ,a devenit simbolul nu numai al tinereței masculine ,al nunții –ceea ce presupune existența unui,,cult străvechi al bradului,, ,atestat în Oltenia și Țara Vrancei. De altfel cuvîntul ,,brad ,,e menționat în cele mai vechi documente și a intrat în obiceiul ciobanilor de a se împărtășii ,înlocuind pîinea și vinul cu muguri de copaci –muguri de brad.De altfel, brazii apar în cadrul cetelor de feciori în colinde la poarta gazdelor ,în procesiunile tinerimii romîne; jocul ,,boriței,,a cărui rădăcină e bor-brad-brădeț.

În Țara Oltului bradul sau brădețul este conceput nu ca soț, ci ca fiu nemuritor și veșnic tînăr al aceleia care va fi imaginată ca ,,Mama pădurii,, pentru agricultori marea zeiță a pămîntului cultivat era îmbinată cu cerul(în calitate de soț)de unde cade ploaia și cad razele soarelui.O expresie populară,,Ai noștrii ca brazii,,e cunoscută ca principiu al tinereții masculine; bradul crescut și îngemănat devine simbol al iubirii și căsătoriei în textele populare din Țara Oltului, Mărginimea Sibiului.

Deasemenea BRADUL este simbolul masculin prin excelență,prezent în lirica de dragoste și în toate formele și manifestările culturale folclorice și etnografice, în poezia orală lirică ,,Măi băd/iță,meu cel drag,/Tu mergi sara la vînat;/Să-mi adești, puiule,-un brad / Frumușel,ca tine nalt;/Să-mi tai dintr-însul o făclie /Și să-mi faci o furcă mie, /Că sara cînd m-oi culca ,/ s-o pun în pat lîngă mine! /Și-oi gîndi că dorm cu tine!,,.În ceremonialul nupțial ,bradul adus la casa miresei îl reprezintă pe mire;e împodobit cu panglici multicolore și încărcat cu turte dulci,cu smochine, migdale și nuci. Bradul nupțial reprezintă pomul vieții, semnificînd belșugul, rodnicia și perenitatea. Obicei pe care-l întîlnim în mod deosebit în Muntenia, la Vîlcea dar și în Țara Oltului.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bradul” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători.

Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez.

Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată,

cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An,

pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică.

Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa.

Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul.

Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste” →

Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României

Deseori, am auzit spunându-se despre ţara noastră că ar fi Grădina Maicii Domnului, ceea ce ar trebui poate să ne determine cel puţin pe unii dintre noi sa reflectăm mai bine asupra acestei problematici şi aspura Nevăzutului care caracterizează România în substanţa sa. Orice colţ de pământ are în spate o istorie care şi-a lăsat o anumită amprentă, care i-a lăsat drept moştenire o serie de particularităţi şi caracteristici, care, desigur, o dată cu trecerea timpului au cunoscut şi nişte modificări. Evident, istoria face ca populaţiile şi popoarele să difere net unele de celelalte, să aibă fiecare un anumit specific luat ca generic. Însă în interiorul acestui specific în calitate de generic se află extrem de multe particule elementare şi nebănuite pe care mintea cu toată puterea ei logică şi cognitivă nu le-ar putea defini. Una din aceste particule este exact Nevăzutul la care am făcut referire încă de la început, Nevăzutul în sine reprezentând cu totul altceva decât ceea ce cunoaştem despre o ţară în lumina lucrurilor care s-au întâmplat în plan concret. Nevăzutul cuprinde chipul serafimic ce se manifistă în condiţia suavă a transformărilor spirituale pe care o ţară sau alta le-a cunoscut. Adică, vorbim de istoria popoarelor scrisă în proiecte culturale şi mai cu seamă în acele proiecte propuse pentru Nemurire, cum a fost cazul creatorilor sau al misticilor care l-au înţeles pe Dumnezeu pentru că ei înşişi au fost în stare sa se desăvârşească în calitate de duhuri.

România s-a bucurat întru totul de binecuvântarea acestui Nevăzut pe care noi avem datoria să-l descoperim de fiecare dată într-o lumină nouă sau să îl aducem în actualitate. Poate de aceea, unul din marii sfinţi ai poporului român, Ioan Iacob Hozevitul, spunea că niciodată nu trebuie să uităm ce stă în spatele nostru, pentru că dacă nu ştim ce stă în spatele nostru nu ştim cine suntem în prezent şi nu vom şti încotro să mergem în viitor. Revenind la Nevăzutul care ontologic oferă ţării noastre o cu totul altă dimensiune decât cea dată de planul socio-politic, ar trebui să avem în vedere trei factori determinanţi: jertfa pentru creaţie, păstrarea tradiţiilor în faţa atacurilor invadatorilor şi mai ales rezistenţa creştină sau martirajul creştin care s-a manifestat cel mai puternic în anii de represiune comunistă. Astfel, înţelegem că România în perioada comunistă nu a fost doar o ţară comunistă sau o republică socialistă aşa cum părea la prima vedere, ci mai mult decât atât era acea Biserică din catacombe prin samuraii lui Hristos care nu ar fi acceptat niciodată să facă vreun compromis cu Cerul.

Ajungând în acest punct al discuţiei, una care încearcă să surpindă ţara noastră prin prisma destinului ei spiritual, şi prea puţin imperial sau imperialist, am putea să ne aducem aminte şi de locurile unde s-a scris istoria sfinţeniei sau a Duhului Sfânt. Unul dintre aceste locuri se găseşte la Sâmbăta de Sus, atât de cunoscută datorită sfinţilor Martiri Brâncoveni pentru care păstrarea demnă a credinţei a fost mult mai importantă decât propria viaţă.

Sâmbăta de Sus, un colţ al României unde zbuciumul epocii comuniste a fost înfrânt sau întrerupt ca urmare a rezistenţei din Munţii Făgăraş, a cărei amintire ar trebui să contribuie mereu la starea de trezire a conştiinţei româneşti. Acolo, după cum a arătat şi Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa, brazii nu se frâng niciodată, oricât de mare ar fi ameninţarea. Rezistenţa de la Sâmbăta de Sus şi mişcarea spirituală condusă de Părintele Arsenie Boca au arătat că tot ceea ce este viu o dată şi o dată va trebui să moară, dar ceea ce este etern nu poate muri niciodată.

Dat fiind că tocmai am dus aminte de figura Părintelui Arsenie Boca, să ne amintim bunăoară autoritatea duhovnicească pe care a exercitat-o asupra credincioşilor din Ţara Făgăraşului, reprezentând pentru mulţi dintre ei un refugiu în primul rând moral care i-a ajutat în lupta pentru păstrarea demnităţii. Fără acea mişcare spirituală a Părintelui Arsenie Boca de care tocmai am făcut vorbire, poate nu ar fi existat niciodată suflul şi curajul ce au stat în spatele rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş.

De asemenea, în acel loc, Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca a cultivat o adevărată teologie duhovnicească care a marcat atâţia preoţi şi călugări ce au dat ulterior mărturie despre lecţiile divine învăţate de la Sfântul Ardealului. Teologia duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca nu trebuie înţeleasă nicidecum în sensul gândirii populare, cum a fost de exemplul cazul lui Continue reading „Tudor PETCU: Sâmbăta de Sus – o binecuvântare dată de Dumnezeu României” →