Al Florin Țene
Ioan Alexandru – s-a născut ls 25 decembrie 1941, în Topa Mică, județul Cluj a fost poet, publicist, eseist și om politic român. „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, în ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).
Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești, la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții – tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena”.
A făcut studiile liceeale la Liceul „G. Baritiu” din Cluj, în perioada 1958-1962 și Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, începută în 1962 de unde a fost obligat să se transfere la Bucureștii, cu ajutorul profesorului Zaciu, deoarece nu se încadra în regimul scolastic al cursurilor, și de modul de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență și “injectarea” studenților cu concepții greșite despre realismul socialist în literatură. Era cunoscut că în cămin scria ample poeme pe cearșceafuri. În București a continuat studiile la Universitate, facultatea de filologie, între anii 1964-1968. Datorită talentului și gândirii logice a fost angajat asistent la Facultatea de Limbă. și Literatură Română a Universității. din București începând cu anul 1968. A fost bursier în Germania în perioada 1968-1972, unde il studiază pe Heidegger.
Îi plăceau călătoriile, fiind avid de cunoaștere. A călătorit în Franța, Grecia, Israel etc. Și-a dat doctoratul în litere în anul 1973, cu teza “Patria lui Pindar si Eminescu”. A debutat în revista clujeană Tribuna în anul 1960, cu poezii, în același an cu debutul lui Al.Florin Țene în aceași revistă.Redactor de poezie fiind poetul Negoiță Irimie și redactor șef Dumitru Mircea, autorul romanului „Pâine albă”.
Colaborează la majoritatea publicațiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni.
Ioan Alexandru
Debutează editorial cu volumul. “Cum sa vă spun” în 1964. În continuare publică volumele : “Viața deocamdata”, în 1965; “Infernul discutabil”, 1967; „Vămile pustiei”, 1969, până la seria Imnelor care îl vor impune definitiv printre poetii de frunte ai generației sale. Pe lângă volume originale a realizat și traduceri din R. M. Rilke (“Scrisori catre un tânar poet”din limba. ebraica, în anul 1977. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioada, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutator de absolut. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1965; Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1981.
Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, ALEXANDRU poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre acestia, O. Goga și Blaga, dar și ALEXANDRU Cotruș ori M. Beniuc, despre care i-a vorbit într-un interviu lui Al Florin Țene în anul 1961 în ” Informația Bucureștiului”, pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune înca de la prima carte, printr-o puternică originalitate. “Cum sa va spun”, volum apărut în 1964, anunța, din titlu, nevoia imperioasă de confesiune și căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit în fața presiunii unei vitalități elementare, grăbită să se transcrie. în postura de „zeu al tinereții”, poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniștile benigne ale maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existenței așezate sub semnul efortului de a întelege rosturile fundamentale, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi „primele iubiri” – amestec de jubilație și melancolie pe pragul dintre vârste. ALEXANDRU se înscria astfel în directa continuitate a celuilalt cântăreț al primelor iubiri, Nicolae Labiș.
Murmurului eminescian și sadovenian ce muzicaliza poezia înaintașului imediat și evoluției sale spre o echilibrare intelectuală a trăirilor elementare într-un univers ce trebuia să devină „simetrica priveliște de gând” ALEXANDRU le opune energia cu aluviuni tulburi a identificării cu universul primar și – în linia liricii ardelene – o culoare specifică a satului rural, din care nu lipsește nota de ceremonial străvechi și elegia unor ritualuri tragice. Tonul decisiv pentru caracterizarea acestui volum îl au poemele “Sentimentul mării” și „Cum să vă spun” – cicluri de confesiuni dominate de un lirism frenetic-vitalist, unde calmul gesticulației cotidiene este mai întotdeauna depășit în desfășurările de amploare expresionistă ale unui univers dinamizat de tensiunea afectivă. Adevarata măsură a originalității poetului apare însă în volumele următoare: “Viata deocamdata” apărut în 1965 și “Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatică, adesea în tonalități sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor” – scrie poetul pe o pagina a “Infernului discutabil” – traducând un „program” implicat în însăși substanța creației sale din acest moment pusă sub semnul unei îndarjite lupte pentru afirmarea valorilor existenței, poezia se vrea mai puțin un discurs asupra realului, cât o participare, până la identificare, la dinamica universală, văzuta ca desfășurare conflictuală de forțe stihiale, în fața cărora „stavila” conștiinței umane opune cu dificultate principiul ordonator. Lumea lui ALEXANDRU continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, ca la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței modeme, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative. O data cu “Vamile pustiei” apărut în 1969, se evidențiază în poezia lui ALEXANDRU o năzuință de esențializare a lirismului printr-o disciplinare conceptuală aproape absentă în cărțile anterioare. Ieșind din spațiul strict al confesiunii și transcripției unui univers elementar, poezia se constituie pe un sistem de aluzii la configurații simbolice consacrate de tradiție, indeosebi așa-numita „alegoreză biblica” (E. R. Curtius). Discursul poetic capătă un aer inițiatic, reprezentările de factură alegorică ale unui „infern” stilizat, plin de termeni generici, impun o imagine schematizată și aluzivă a existenței surprinse odinioară în manifestările ei cele mai concret-materiale. „Pustia” este astfel reversul ideal al „Infernului”, itinerar al eliberarii și al ascezei spre un orizont de pure revelații spirituale. Frecventarea romanticilor germani, unele lecturi filosofice (precum interpretarea heideggeriană a poeziei lui Holderlin) explică în parte această schimbare a perspectivei într-o poezie din care nu lipsesc nici ecourile expresioniste. Rădacinile romantice ale acestei atitudini pot fi descoperite și în eseurile poetului interesat de „izvoarele imnului”, de „mitos”, de funcția mesianica a creatorului ca „intemeietor in grai” al unei patrii ideale {Iubirea de patrie, 1978. Claritatea aparentă nu anuleaza însă culoarea inițiatică a acestei poezii mai recente; alimentată de simbolurile mari ale tradiției mitizate (realul devine aici doar o epifanie a sacrului), ea evită în mod deliberat frământarile și neliniștile traduse de limbajul liric contemporan de pretutindeni.
A decedat la Bonn în 16 decembrie 2000. A fost înmormântat în ograda Mănăstirii Nicula, de lângă Gherla. La procesiunea înmormântării a participat și un grup de poeți din Cluj-Napoca format din Ionuț Țene, Ion Cristofor, Dumitru Cerna etc.
Al.Florin Țene UZPR