Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Al doilea decalog

 1. Iresponsabilitatea de a face afirmații bazate pe un singur caz se reduce, dacă diferența pleacă de la un context relevant și cu informații de fond satisfăcătoare.

2. Ludwig Wittgenstein în 1953 scria: dacă relația dintre a avea un trup și o minte, în cazul omului, presupune atâta contigență câtă constata Descartes, atunci ar trebui să fie la fel de ușor ( …) să spui despre o masa că simte durere, ca și despre o altă persoană, însă, desigur, nu e deloc așa. 

3. Problema cu mintea și cu conștiința este că sunt atât de diferite de tot ceea ce putem concepe, încât nu este delor ușor să ne dăm seama care informații de fond sunt cele relevante.

4. “Poate cel mai simplu și mai important lucru care se poate spune despre etică este unul pur logic, și anume imposibilitatea de a deriva reguli morale netautologice pornind de la fapte. “ scria Karl Popper în anul 1948. Prăpastia de netrecut dintre fapte și valori pare să pună sub semnul îndoielii nici mai mult, nici mai puțin decât situația enunțurilor etice și, prin urmare, stă în centrul dezbaterilor filosofiei morale. De aici desprindem idea de bază: existența prăpastiei dintre este și trebuie.

5. Alfred North Whintehead scria în 1941: “Ce este moralitatea într-un anumit timp sau loc? Este ceea ce majorității de atunci și de acolo se întâmplă săi placă, iar imoralitatea este ceea ce îi displace.“  În acest caz, nu pare să existe un bine moral care să poată fi luat în sens absolut- el este, mai degrabă, relative la tradiția și cultura fiecărui grup social.

6. Cunoașterea în perspectivă sugerează că ne putem apropia de adevăr prin colaborare, comunicare și schimb reciproc de idei și de perspective: o moștenire pozitivă a relativismului.

7. Dilema lui Euthyphron se referă la teoria poruncii divine.”Nu există moralitate întemeiată pe autoritate, nici măcar când autoritatea e divină. “, scria Aj.Ayer în anul 1968.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Al doilea decalog”

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (64)

Unirea Basarabiei cu România

Am văzut (vezi supra) că Blocul moldovenesc solicitase ajutorul guvernului român, în seara de 5 ianuarie. După deliberări serioase, la 6/19  ianuarie, guvernul român Brătianu (generalul Iancovescu fiind ministrul de război) a decis să trimită urgent un detaşament de 1000 de oameni (era de fapt un batalion de legionari ardeleni, de numai 850 oameni), cu arme şi mitraliere. Plecat din Kiev cu un tren, el avea ordin să se oprească la Chişinău şi să se pună la dispoziţia guvernului basarabean. În seara aceleiaşi zile, la lăsarea nopţii, ajunşi la destinaţie, în gara Chişinău, trenul este atacat cu mitraliere de trupe bolşevice, iar ardelenii, surprinşi, sunt siliţi să depună armele şi să se predea. Soldaţii ardeleni sunt dezarmaţi de bolşevici, bătuţi, apoi cu uniformele sfâşiate sunt duşi pe străzile oraşului, batjocoriţi şi scuipaţi, o parte a lor au fost eliberaţi ulterior de trupe moldoveneşti.

În urma noului apel, guvernul român a decis să trimită o adevărată armată în Basarabia, alcătuită din două divizii de infanterie şi două de cavalerie, care la 10/23 ianuarie 1918, au trecut Prutul. În Manifestul generalului Prezan, din 12 ianuarie (st.v.) se arăta: ,,Sfatul Ţării Moldoveneşti ne-a cerut…să trecem Prutul, ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi târgurile voastre, punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor…Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători (bolşevici)…şi aceşti duşmani…vă spun că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre…, să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie. Departe de noi gândul acesta! Nu daţi nicio crezare acestor vorbe viclene! Cum v-aţi putea închipui că soldatul român…, tocmai el, să vie astăzi în ţara fraţilor săi ca să-i împiedice de a-şi înfăptui dreptul lor! …Oastea română nu doreşte altceva decât rânduiala şi liniştea ce aduce, (ca) să vă dea putinţa să vă statorniciţi…slobozeniile voastre…Oastea română nu va obijdui niciun locuitor…, aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşi cu dragostea frăţească cu care ei vin la voi!”.

După ce în ajun, la 12/25 ianuarie, erau stabilite primele contacte cu autorităţile moldoveneşti, I. Inculeţ, P. Erhan şi Gh. Pântea, şi s-a dat ultimatum trupelor bolşevice să se retragă peste Nistru (până la 26 ianuarie, ora 12), în seara de 13/26 ianuarie 1918, unităţile Diviziei 11 române (brigăzile 21 şi 22) au intrat în Chişinău, cu muzica în frunte şi cu steagurile tricolore desfăşurate. A doua zi, la 14/27 ianuarie, generalul Broşteanu, comandantul Diviziei 11 şi statul său major şi-au făcut intrarea oficială în Chişinău, iar în seara de 15/28 ianuarie, el a fost invitat la şedinţa solemnă a Sfatului Ţării. Luând cuvântul, preşedintele I. Inculeţ declara: ,,D-lor deputaţi, ştiţi prin ce împrejurări grele am trecut şi că altele şi mai grele ne aşteaptă din cauza tulburărilor…D-stră ştiţi că s-au dat explicaţii cu ce scop au venit trupele române, să păzească drumul de fier şi pâinea, alt scop politic nu au, nici n-au avut. Ei (românii) ne-au garantat, împreună cu Franţa, că nu urmăresc niciun scop politic. D-l Broşteanu mi-a spus, când i-am ieşit în întâmpinare la Străşeni, că ne garantează toate libertăţile. Pe fraţii noştri (românii), care au venit cu acest scop, îi primim cu braţele deschise şi le zicem din toată inima: bine aţi venit”.  

 Primit cu căldură, cu aplauze şi ovaţii, generalul Broşteanu a declarat: ,,…Mulţi cetăţeni ai republicii sunt cuprinşi de bănuieli şi frică pentru libertăţile lor…Trebuie să vă declar că…scopul intrării armatei române nu era decât: asigurarea pazei depozitelor, transporturilor şi a drumurilor de fier. Iată scopul pentru care s-a trimis aici armată, subliniez, singurul scop. Dar, odată cu aceasta…, în toate punctele prin care am trecut…, populaţia ne mulţumea că poate trăi liniştită…Guvernul român pune la dispoziţia d-voastră aceste trupe, care sunt aici pentru a veni în ajutor…Hotărâţi-vă viaţa d-voastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”. P. Erhan, prim director, declara la rândul lui: ,,Guvernul republicei moldoveneşti, cu inima deschisă şi cu bucurie, întâlneşte pe fraţii români, veniţi aici ca să ajute…în luptă cu anarhia. Guvernul republicei…va face totul ca populaţia să înţeleagă pentru ce aţi venit, ca să ne aduceţi linişte şi ordine. Mulţumim fraţilor noştri români pentru serviciul ce ni l-au adus…Trăiască poporul român. Trăiască România”.

Această idee, a neamestecului în treburile Basarabiei, era subliniată şi de primul ministru Brătianu în telegrama sa, din 11/24 ianuarie 1918, trimisă din Iaşi generalului Coandă, la Kiev, în care arăta că aceste măsuri de securitate (intrarea trupelor române) ,,nu înţeleg să împiedice cu nimic autoritatea politică a guvernului Republicii Moldoveneşti” şi că ,,trupele noastre vor fi la dispoziţia sa şi (apoi) se vor retrage…”. În acelaşi timp, pe lângă asigurările date de generalul Broşteanu în Sfatul Ţării, Consiliul Directorilor solicita acordarea unei ,,garanţii scrise” din partea miniştrilor (ambasadorilor) Puterilor Aliate, care declarau că ,,suntem autorizaţi să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o măsură pur militară, având ca obiectiv funcţionarea normală a spatelui frontului…(iar) intrarea lor nu va avea nicio influenţă, nici asupra situaţiei politice actuale în Basarabia, nici asupra soartei viitoare a acestei ţări” (cf. Nota ministrului Franţei la Iaşi, Saint-Aulaire, către consulul francez la Chişinău, Sarret).

După ocuparea Chişinăului, acţiune desfăşurată fără incidente, trupele române s-au îndreptat spre sud-estul Basarabiei, spre Tighina (Bender), ocupată de bolşevici, transformată într-o fortificaţie întărită, apărată de trupe numeroase, cu artilerie puternică. La 28 ianuarie, încep primele lupte în preajma oraşului şi, la 4 februarie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (64)”

Ierod. IUSTIN T.: O epifanie a Frumosului. Tinerii de la Iaşi

Oare are Frumosul scop teologic? Oare ne poate duce la pocăinţă, oare ne poate, cumva, vindeca…?

Să facem un exerciţiu. Să vedem dacă-i aşa.

Iată o epifanie a Frumosului. Acea ocazie când Frumosul coboară în lume, din lumea lui dintotdeauna. Când, de pildă, ca-ntr-o fereastră, îi vezi pe tinerii de la ASCOR şi ATOR Iaşi în cântec, în mers, în comunicare. Câţiva îngeri cu voci bărbăteşti şi câţiva cu voci femeieşti s-au ascuns în trupurile lor, şi se cheamă unii pe alţii… Unii grav, alţii suav. Şi parcă ţi se înfige în minte o imagine plastică a Veşniciei, în care notele grave ale Creaţiei îşi cheamă în iubire notele suave, să vină pentru a fi Una. Când puterile Creaţiei îşi cheamă graţiile lor, ca să împletească o coloană infinită. Şi parcă tot ce se întâmplă e despre altceva, e conţinutul a Altceva…

 

Atunci te încearcă sentimentul că Frumosul îţi vorbeşte ţie. Te cheamă pe nume şi te ştie. Că totul, tot ce se întâmplă e făcut anume pentru tine.

Şi deodată te trezeşti ca dintr-un somn adânc. Un somn al urâţeniei, al necredinţei şi al uitării de tine. Îţi aduci aminte că odată ai avut credinţă. Că odată ai crezut că ai un Tată…

Şi acum, Tatăl tău S-a întors la tine. Cu Iubirea Lui care le explică, din nou, pe toate. Acum inima ta îşi aduce aminte de toate înţelesurile pe care Tata le-a pus în ea, demult, demult. Şi pe care n-a putut să le şteargă nimeni. Îţi aduce aminte de credinţele tale, care au fost acoperite de urât, de singurătate şi de uitare. Ai descurajat, te-ai întristat, ai păcătuit. Ai păcătuit ca să poţi continua… Ca să nu-ţi pierzi viaţa.

Dar acum Tatăl a venit la tine. Şi Frumosul este cu El. Şi-ţi redă viaţa, ţi-o face din nou a ta. Îţi vindecă inima de nevoia de a păcătui. Îţi umple golul nesfârşit dintre zile. Îţi umple minutele pe care le-ai lepădat de la tine, de dimineaţa până seara. Redă farmecul nopţilor. Şi pune o noutate în fiecare zi.

 

 

            Frumosul este Duhul cel Bun al zilelor care sunt. Şi al zilelor care încă nu au venit.

Ce poţi să zici Frumosului, decât:
– Îmi pare rău pentru urâţeniile mele. Ia-mă din nou şi fă-mă să cred. Căci eu sunt mort. Şi tu eşti viu. Tu eşti minunat bărbătesc, şi tu eşti minunat femeiesc. Tu eşti Natura umană însăşi şi Frumuseţea cea dintâi. Tu eşti Frumuseţea mea cea dintotdeauna!

Şi aşa, Frumosul are rost teologic. El ne duce la pocăinţă. Şi pocăinţa curăţă Urâtul. Şi cu urâtul curăţat, redevenim frumoşi. Mai frumoşi ca ultima dată când eram frumoşi…

Zile frumoase, vindecătoare şi vizionare plăcută!

 

 

–––––––––

Ierod. Iustin T., 28 august 2019

Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Primul decalog

     Începând cu această pagină voi încerca să scot la lumina cuvintelor înțelepciunea acestora despre rolul jurnaliștilor în refacerea cunoașterii umane cu ajutorul epistemologiei

    Vom începe cu o înțelepciune a lui Platon, de prin 375 î.Hr.

  1. Căci, iată, oamenii închiși în peșteră (…) ne sunt asemănători nouă-am spus, căci crezi că acești oameni au văzut, întâi din ei înșiși, cât și din soții lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

În Banchetul Platon vrea să spună să este o deosebire dintre intelect și lumea simțurilor. De aici vine și așa-zisa dragoste platonică, ca expresie a legăturii dintre suflete, și nu dintre trupuri. Avis amatorilor celor care lucrează în televiziune.

2. Este, într-adevăr, o idee straniu de preponderentă printre oameni că munții, casele, râurile, într-un cuvânt toate obiectele au o existență natural sau reală, distinctă de faptul de a fi percepute. Scria în 1710 George Berkeley.

Pentru acesta realitatea este formată chiar din idei și senzații în sine!Negând lumea fizică externă.

Ideea este că jurnaliștii trebuie să-și înlăture vălul necunoașterii atunci când doresc să perceapă adevărul cu orice preț. Deci, plecând de la cogito– gândesc, deci exist, poate fi folosit și în jurnalism.

3. Nu de puține ori scriem despre un fenomen la care participăm că este cognoscibile a priori dacă poate fi cunoscut fără să facem apel la experiență- adică fără verificarea empirică.Pe de altă parte, dacă este nevoie de verificare, la jurnaliști verificarea din trei surse este obligatorie,  atunci putem spune despre enunțuri că sunt cognoscibile a posteriori.

4. O propoziție o numim analitică atunci când nu dă mai multe informații decât cele cuprinse în semnificația termenilor ei efectivi. Pentru a stabilii  dacă enunțul este adevărat sau nu, ar trebui să verificăm mentalitatea fiecărui jurnalist despre ce înseamnă analitic și sintetic. În Critica rațiunii Immanuel Kant lămurește acest fapt.

5. Thomas de Quincey în anul 1830 scria că “matematica nu are nici măcar un punct de sprijin al ei care să nu fie pur metafizic”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Primul decalog”

Eleonora SCHIPOR: La Crasna într-o zi de august fierbinte

Demult vroiam să ajungem la mănăstirea de maici de la Slatina Crasnei bucovinene. Unul dintre motive este prietenia îndelungată cu maica stareță Ioana. Prietenie care a început cu ani în urmp, pe când era maică la mănăstirea de la Sucevița de dincolo de frontieră. În pelerinajele noastre treceam neapărat și pe aici, se bucura mult când ne vedea. Ne dăruia întotdeauna iconițe, cruciulițe, anafură. Ne invita să mai venim.

         Într-o zi ne-am întâlnit așa pe neașteptate la Crasna. Aveam să aflăm ( cam cu vreo 4 ani în urmă) că a fost transferată deja la baștină. Aici i s-a încredințat o misiune responsabilă, cea de a conduce o mănăstire.

         Deși e mult de lucru aici, mănăstirea cea nouă e în construcție, are multe griji și probleme, totuși a rămas aceeași maică, pe care am cunoscut-o cu vreo 15 ani în urmă, amabilă, binevoitoare, harnică, bună la suflet…

         Iată că în ultima duminică a ultimei luni de vară, cu un mic grup de pelerini din satul Pătrăuții de Jos, am ajuns dimineața la slujba de duminică. Biserica mănăstirii era plină de lume. După ce am asistat la sfânta liturghie, sora Rahira, o altă cunoștință veche de a mea de la această mănăstire, ne-a condus în biserica nouă. Deoarece printre pelerini era o doamnă, care a venit pentru prima oară aici, sora a povestit pe scurt istoria înființării acestui lăcaș, felul cum au început să construiască, cum au dobândit apa curată ca lacrima din fântâna din curtea mănăstirii, cum se roagă, cum muncesc, ce planuri de viitor au.

         După masa de post servită în trapeza mănăstirii, de altfel gustoasă ca întotdeauna, ne facem poze cu maica stareță. Primim de la ea iconițe cu Schimbarea la față a Mântuitorului, nu demult am marcat pe stil vechi această mare sărbătoare creștină, dar și cu Sfântul Mucenic Ioan Cel Nou de la Suceava, în numele căruia e hramul mănăstirii, sticle cu aghiasmă, și câteva reviste creștine. Ni le aduce pe toate sora Ana, aflăm că e absolventă a două facultăți: cea de teologie, dar și cea de filologie română, și care face acum ascultare la mănăstire.

         Maica Ioana ne conduce, e bine aici, dar trebuie să plecăm. Îi promitem să mai venim. Mă roagă să vin cu elevii mei. Sper să reușesc acest lucru.

         Luându-ne rămas bun, privesc în jur la priveliștea frumoasă de aici. Mă gândesc că peste munte, nu chiar departe e Putna lui Ștefan cel Mare. Locul cel mai drag pentru mine pe pământ.

         Facem o mică plimbare la iazul aflat nu departe de mănăstire. Ne facem fotografii și pornim spre casă.

         Îmi pare puțin tristă Crasna acum. Nu mai sunt în viață profesorii Motrescu, cei care au proslăvit prin scrierile și faptele lor demne această mândră localitate de munte.

         Pentru mine Crasna se asociază deja de peste 20 de ani cu numele poetului-martir Ilie Motrescu. În această vară am omagiat deja 50 de ani de la trecerea sa în neființă, iar la 18 august este și ziua sa de naștere.

          Părăsim Crasna în speranța că vom reveni curând la această mănăstire de maici, unde domnește o atmosferă de bunătate, smerenie, amabilitate, rugăciune, speranță și credință.

————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Ucraina

25 august 2019

Al. Florin ŢENE: Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție

Motto:

Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsat și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.” Ferdinand I

De-alungul istoriei populația de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic a avut conducători cu statut de regi. Dar, înainte de a dezbate această problemă, am să explic termenii care defines acest teritoriu:      Termenul „carpato-danubiano-pontica” este folosit pentru a descrie țara noastră. In acest caz, înseamnă că țara respectivă despre care se vorbește (aici fiind vorba de Romania) cuprinde Munții Carpați și Dunarea, având ieșire la Marea Neagră. Carpato-vine de la Carpați, Danubio-vine de la Danubius, adică Dunarea, Pontica-vine de la Pontul Euxin, denumirea Mări Neagre.

            Am ales să scriu despre necesitatea instaurării regalității în țara noastră pentru faptul că adevărul trebuie cunoscut. În aceste condiții am să fac o retrospective a istoriei noastre pe scurt în care încerc să dovesesc că poporul român de-alungul istoriei a avut conducători cu statut de regi.

În acest context, în condiţiile unei capitulări necondiţionate şi a unei presiune fantastice din partea Armatei Roşii, disperarea a pus stăpânire pe factorii de decizie din România. Mareşalul Antonescu prin dorinţa sa de a nu accepta în orice condiţii capitularea şi semnarea armistiţiului, chiar dacă situaţia era disperată şi-a semnat condamnarea. În orice caz aşa cum arată istoricii dar şi contextul, orice încercare era inutilă, soarta României era pecetluită la nivel înalt. Toate duceau la un singur deznodământ, iar la 23 august 1944, s-a făcut primul pas pentru sovietizarea şi transformarea României în ţară comunistă.  ”Refuzul lui Antonescu de a accepta ceea ce după părerea sa, erau termeni nesatisfăcători din patea Aliaţilor, asociat cu reţinerea sa în calitate de ofiţer de a abandona aliatul german, care era în defensivă, l-au determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opoziţiei, să pună la cale răsturnarea acestuia. Tânărul rege a fost cel care a luat iniţiativa arestării lui Antonescu în după amiaza zilei de 23 august 1944, scoţând astfel România din Axă (n.r. din alianţa cu Germania Nazistă şi partenerii săi militari)”, scria Dennis Deletant în”România sub regimul comunist”. Actul de la 23 august 1944 a însemant dezastrul pentru România, arată istoricii. Mai mult decât atât principalii actori ai loviturii de stat vor fi înlăturaţi la scurt timp. În acest moment,la 23 august 1944, comunismului i-au fost deschise porţile în România. A fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de stat de la 23 august 1944,regele Mihai şi liderii democraţi au răsturnat o dictatură militară doar pentru fi practic răsturnaţi ei înşişi, în descurs de şase luni de un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică a Germaniei şi a Poloniei, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-şi aducă la putere partidele politice comunist clientelare, dar în România impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care mai supravieţuiau. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mişcare sovietică de a pune mâna pe putere şi atunci când,opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, au găsit un Guvern român fără vreo reprezentare semnificativă comunistă, dispusă să negocieze şi să ţină alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin pentru Partidul Comunist Român.

Prin acţiunea de la 23 august 1944, Partidul Comunist Român, un paria al vieţii politice a fost acceptat. De altfel aceast formaţiune politicăn perioada interbelică dar şi până în 1944 nu reprezenta mai nimic. Istoricii arată că nu ar fi avut niciodată şansa de a se impune. Era privit cu suspicine de electorat. Cu toate acestea era agentura sovieticilor în România. În 1921 a luat naştere PCR şi a fost întreţinut cu fonduri de sovietici, ca agenţi inflitraţi. ” Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale.  Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor(…)”Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului, acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români au trebuit plătiţi până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.”, scria specialisul  Eugen Denize în „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej” apărut în revista ”Memoria”. Totodată erau priviţi de majoritatea populaţiei ca nişte venetici, ce susţineau o politică anti-naţionalistă, majoritatea fiind de diverse naţionalităţi, iar cei mai puţini români get-beget. ” Românii reprezentau în anii ’30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%”, arăta acelaşi Denize. Cu sprijinul sovieticilor aceştia însă au reuşit să se impună şi să facă jocul URSS.  Au apărut în 1944 după 23 august, ”stelele comunismului” din România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Anna Pauker la care se adăugau toţi cei care au sesizat oportunitatea puterii. Având în vedere că după 23 august 1944, a fost instituit un Guvern provizoriu condus de generalul Sănătescu şi format în majoritate de militari de carieră, sovieticii au pus la treabă PCR, pentru modelarea şi aservirea României în termenii comunismului. ”Acapararea României a rezultat din interacţiunea acestor două elemente: în timp ce luptele continuau Armata Roşie, ca orice armată, avea nevoie de linişte în spatele frontului, dar în România singura ordine acceptabilă ruşilor era cea garantată de Partidul Comunist Român. Rolul partidului era acela de a preîntâmpina ca regimul instaurat după lovitura de stat să stabilească ordine în alţi termeni.  Această cerinţă implica în primul rând, neutralizarea mijlocelor de menţinere a ordinii sociale, adică armata,sistemul judiciar şi poliţia, şi restructurarea lor după model sovietic. În al doilea rând, crearea sprijinului de masă de care PCR era complet lipsit.”, preciza Deletant. Comuniştii s-au pus pe treabă. Sprijiniţi de agenţii sovietici dar şi de Armata Roşie, aceştia s-au inflitrat în toate instituţiile şi domeniile. Au început prin teroare să se impună şi mai ales să înlăture din armată toate persoanele care s-ar fi opus lor. Au început virulent să compromită partidele istorice şi mai ales au pus botniţă presei româneşt, aservind-o intereseor sovietice. După acordul de procentaj, URSS primea mână liberă în România, iar în primăvara lui 1945 a fost impus de către sovietici Guvernul dr Petru Groza, servil ruşilor şi consituit eminamente din simpatizanţi ai comunismului. Au începu şi mai abitir inflitrările şi epurările, mai ales că se pregăteau alegerile din 1946.  S-a constituit Blocul Partidelor Democrate format din partide aservite comuniştilor dar şi din câteva partide istorice de formă. Teroarea a continuat şi în ciuda plângerilor regelui la Marile Puteri nimic nu s-a schimbat, comuniştii sprijiniţi de Armata Roşie făceau legea. ” Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de organizaţiile de masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946 în Partidul Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din România etc.), sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la politic, la social, economic şi cultural(….)Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”.  Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu simpatizanţi ai guvernului(…)Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal al politicii promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945 nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii”, scria specialistul Mihaela-Cristina Verzea în ” Instaurarea regimului comunist (1944 – 1947)” pe comunismulinromania.ro. ”Voinţa poporului proletar” şi cea mai mare fraudă electorală din România Au urmat celebrele alegeri din 1946. Blocul Partidelor Democratice au făcut campanie electorală în stilu propriu, prin teroare şi fals. Au fost şi acţiuni populiste prin care ţăranii au fost împroprietăriţi. Liderii partidelor din opoziţie era atacaţi virulent şi împroşcaţi cu noroi, iar presa era doar cea aservită. Era o luptă inegală. Au fost arestări, condamnări ilegale şi chiar asasinate. Regele Mihai a protestat şi adresat numerose memorii Marilor Puteri. Cu toate protestele americane în special către URSS privind situaţia alegerilor din România, voinţa sovieticior s-a impus. Petru Groza şi comuniştii au făcut ce-au vrut. I-au ameninţat pe ţărani să nu meargă la vot sau să voteze cu comuniştii sau au continuat compromiterea partidelor politice din opoziţie şi epurările grosolane.  Rezultatele alegerilor au fost cele bănuite şi aşteptate de sovietice. Blocul Partidelor Democratice au câştigat zdrobitor cu 84% în timp ce PNŢ a obţinut doar 800.000 de voturi iar PNL 300.000 de voturi. În acest context comnuniştii au pus mâna pe putere. A fost însă, spun istoricii cea mai mare fraudă electorală din istoria României, marcată de arestări înaintea sau în ziua alegerilor. Oameni închişi în ziua votului fără să ştie de ce sau lideri arestaţi în acelaşi moment. Numărătoarea au făcut-o bineînţeles oamenii controlaţi de sovietici, falsificând numărul voturilor. Această grosolană falsificare a stârnit revoltă în Occident. ”După opinia diplomaţilor şi a corespondenţilor de presă occidentali, rezultatele au fost falsificate.  În consecinţă Dean Achenson, Secretarul de Stat american în exerciţiu,a declarat că Guvernul său nu le recunoaşte. În Camera Comunelor, Hector Mc Neal, Subsecretarul pentru Afaceri Externe, a spus că alegerile nu au fost nici libere, nici corecte”, scria Deletant. Concluzia generală a fost că rezultatele au fost complet contrafăcute. De fapt PNŢ câştigase alegerile zdrobitor în faţa comuniştilor. Cu toate acestea nimic nu s-a schimbat iar Parlamentul unicameral era dominat de elemente supuse comuniştilor, cu doar 33 de reprezentanţi ai opoziţiei. Comuniştii au scăpat de ei, cu ajutorul sovieticilor, destul de repede şi fără prea multe explicaţii. Liberalii şi ţărăniştii au fost declaraţi fascişti şi criminali de război şi a început adevărata epurare.  ”La 20 martie au fost arestaţi 315 membri ai partidelor de opoziţie, iar în noaptea de 4 mai au fost arestaţi alţi 600. Nu exista nicio bază legală pentru aceste arestări„, adăuga Deletant în lucrarea menţionată. Mai mult decât atât, în urma epurărilor politice, au fost înlăturaţi definitiv liderii opoziţiei. La 14 iulie 1947, liderii ţărănişti au primit oportunitatea de a fugi în străinătate. Au acceptat-o în acele condiţii. Pe aerodromul de la Tămădău au fost prinşi în baza unei înscenări de autorităţile comuniste şi acuzaţi de ”încercarea de fugă într-o ţară străină”. Au sfârşit toţi, inclusiv Iuliu Maniu în temniţele comuniste. Mai rămânea o singură povară pentru comunişti, şi anume regele Mihai. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai şi regina mamă se întâlneau cu Petru Groza şi Gheorghe Ghiorghiu Dej. Aceştia din urmă i-au cerut imperativ, monarhului, să abdice şi să lase ţara în mâinile Partidului Comunist Român. Constrâns de împrejuări, la o vârstă încă fragedă, suveranul a abdicat şi urma să părăsească ţara, pe 4 ianurie 1948. În aceeai zi la orele 19.00, România, devenea oficial Republică Populară. S-au mai precis o ţară comunistă.

            Cunoscând acest fapt că republica a fost instaurată ilegal, prin forță, fals și minciună cu ajutorul tancurilor rusești și cu sprijinul unui grup de infractori ce se numeau comuniști conduși de Bodnărași, Dej, Ana Pauker. Chișinevski și alții (unii fiind alogeni) este necesar să nu acceptăm, pe mai departe, această formă de guvernămând impusă de străini.

            Îmi justific ideile prin faptul că de-alungul istoriei ,de la regele Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu și toți domnitorii noștri au avut statut de regi.

Burebista a rămas în istorie drept cel mai impunător rege al dacilor. A fost omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile aflate în conflict şi să aducă Dacia în culmea puterii militare. Burebista, numit în vremea sa „cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia“, a fost ucis în urma unui complot, iar după moartea sa, relaţiile dintre uniunile de triburi s-au destrămat. Întemeietorul statului dac, omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile care populau în urmă cu peste două milenii actualul teritoriu al României şi teritoriile din Balcani. Cele mai cuprinzătoare mărturii din Antichitate despre Burebista aparţin istoricului Strabon.
În vremea regelui Burebista, puterea militară a statului dac devenise o ameninţare pentru romani şi celţi, iar regatul se afla în culmea prosperităţii. În epoca sa au fost ridicate cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, iar potrivit unor istorici, capitala regatului dac se afla la Costeşti. Aşezările din Munţii Orăştiei au devenit centrul politic, militar şi religios al Daciei, o ţară ale cărei graniţe se întindeau de la râul Morava şi Dunărea Mijlocie la Marea Neagră şi Bug şi de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani.

Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție”

Alexandru NEMOIANU: Către desăvârșire

Desăvârșirea este acțiunea prin care o lucrare sau un obiect este adus la starea s-a deplină, la scopul pentru care a fost gândit. În esență orice lucrare omenească trebuie, sau ar trebui sa tinda spre “desăvârșire”, spre împlinire, spre săvârșire în bine. Acesta ar trebui sa fie scopul și finalitatea lucrării fiecărui om, a oamenilor în totalitatea lor și, în ultimă instanță, a “istoriei”. În privința “istoriei” însă trebuie să fim deplin lămuriți că ea nu are înțeles dacă nu o vom raporta la actul creației, al aducerii în ființă.

Creația este actul dumnezeiesc al aducerii în ființă a protopărinţilor noștri care și ea cade pe punctul în care începe “istoria” oamenilor; ”la început!”. Această arată ca “istoria” este în întregime subordonată actului creației, ca este o consecință a actului creației și ca ea, “istoria”, nu poate fi înțeleasă decât prin actul creației și al scopului ei. Creația omului a fost un act de infinita dragoste și omul a fost adus în existența din ceea ce unii Sfinți Părinți numesc, ”din dragostea nebuna a lui Dumnezeu”. O dragoste pe care noi nu o putem înțelege, o putem doar contempla în tăcere. În această înțelegere “istoria” se desăvârșește nu în desfășurarea ei, nu prin “progres” (vorba “progres” nefiind alta decât secularizarea virtuții de a nădăjdui), ”istoria” se desăvârșește la capătul ei și tot prin acțiunea lui Dumnezeu, atunci când vom intra în Lumina Zilei a Opta.

Creația da posibilitatea “istoriei” să se manifeste dar în același timp o arată ca fiind insuficientă și fără putere în afara ajutorului divin. Dumnezeu arata mereu, prin chiar mijlocirea, prin mărturia ”istoriei”, că ea trebuie să fie înlocuită o formă perfectă și definitivă a existenței. ”Istoria” rămâne ca un drum provizoriu care, cu cat este mai separat de Dumnezeu, se afundă în adâncuri și catastrofe. Fără Dumnezeu “istoria” este sortită unor eșecuri tot mai mari și cu urmări tot mai sângeroase pentru oameni. În condițiile pe care le trăim, când tehnica devine tot mai apăsătoare, oamenii devin tot mai izolați, când rachetele caută să înlocuiască Îngerii și când tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu, ”calea” trebuie aflată altundeva decât în fundătura ateistă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Către desăvârșire”

Vavila POPOVICI: Întâlnirea Trump – Iohannis, 20 august 2019

„Ai încredere și acționează ca și cum ar fi imposibil să eșuezi.” — C.F. Kettering

 

   Se produc schimbări în politica internațională, ceea ce nu trebuie să ne mire, fiindcă pământul se mișcă, oamenii se mișcă, marii actori ai scenei pe care se desfășoară viața se mișcă și ei… Dar nimic nu este întâmplător, ci se profilează căi noi care să ducă spre alte orizonturi, se produc schimbări ale priorităților care să ducă la înnoiri, evoluții și nicidecum la eșuări sau distrugeri. Viața ne-a dovedit că totul se supune, în final, unei ordini, rareori intervine hazardul care poate duce la distrugeri și acelea se reechilibrează, se recuperează în timp. Și toate acestea în favoarea omului, dar și cu voința lui și a Domnului. De multe ori, pierderi temporare au dus la câștiguri imense. Viața are sinusoida ei.

   Trăim într-un univers emoțional. În unele țări populația este predominată de  sentimentul afectiv, în altele acesta este compensat de rațiune; cred însă că istoria a avut de câștigat când cele două comportamente s-au salvat de la eșec, una pe alta, prin compensație, de cele mai multe ori învingând rațiunea. Și aceasta fiindcă omul este dotat cu o sferă largă a rațiunii, ceea ce lipsește sau există în cantitate prea mică în lumea animală și vegetală din jurul nostru.

   Un eveniment emoțional și rațional în același timp a avut loc în data de 20 august a.c., cu prilejul vizitei Președintelui României Klaus Werner Iohannis la Casa Albă, primit fiind de Președintele Statelor Unite Donald Trump. Un summit româno-american dătător de speranță, având în vedere linia pe care s-a înscris cea de-a doua vizită a președintelui Iohannis la Casa Albă, primul președinte care a avut două astfel de vizite într-un singur mandat. Mesajele transmise de la Washington s-au referit la chestiuni legate de securitate: prezență militară, protecție cibernetică, asigurare cu energie. În timp ce multe din ideile partidului nostru de guvernământ păreau inspirate din propaganda rusească, amenințarea Moscovei a devenit reală la granița României și cred că era necesară o clarificare a situației ambiguă, tergiversată.

   Președintele Iohannis a dovedit hotărâre și adaptabilitate la noul sistem realist al politicii internaționale bazate pe interese care se manifestă din ce în ce mai mult. România are nevoie în continuare de combaterea corupției, reforma profundă a unor segmente ale administrației publice, menținerea unei umbrele de securitate. Președintele Klaus Iohannis și omologul său american, Donald Trump au adoptat o declarație comună în care SUA își reiterează sprijinul pentru eforturile României de a fi admisă în Programul Visa Waiver.

   De asemenea, în textul documentului au fost rememorate Revoluția din 1989 și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO): „Împreună, statele noastre au depus eforturi durabile pentru modernizarea forțelor noastre armate și pentru a ne îndeplini angajamentele asumate în cadrul NATO cu privire la partajarea echitabilă a responsabilităților. Militarii noștri acționează umăr la umăr pentru apărarea libertății și în vederea consolidării posturii de apărare și descurajare pe Flancul Estic al NATO, inclusiv în Marea Neagră, care este de importanță strategică pentru securitatea transatlantică. De asemenea, căutăm să evitam riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G”, se menționează în declarația comună.

   În document se mai precizează că România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională: „Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri, dependenți energetic față de Rusia. Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei”.

   Președintele Donald Trump a avut numai cuvinte frumoase la adresa României și a oamenilor acestei țări: „Oameni extraordinari, care muncesc foarte mult şi care au succes”. Mai mult, președintele american l-a prezentat pe Iohannis drept principalul actor politic din România care a luptat împotriva corupției. Reproduc din articolul de ziar: „Consider că acest om (n.r.- Klaus Iohannis) poate rezolva problema corupției în România și a făcut eforturi mari, din ce am auzit“, a mai punctat Trump. Apoi, cei doi șefi de stat au abordat cu reporterii alte subiecte de pe agendă, fie că a fost vorba de tema securității energetice în Europa de Est și zona Mării Negre, discuțiile despre eliminarea vizelor pentru români, precum și teme de securitate în cadrul Alianței NATO.  Ulterior, în urma discuțiilor purtate între cei doi șefi de stat, alături de echipele lor de specialiști,  Klaus Iohannis a declarat că o bună parte din temele abordate la întâlnirea cu Donald Trump s-au axat pe importanța creșterii prezenței militare americane în România. „Am arătat domnului președinte Trump importanța creșterii prezenței militare americane în România. În acest cadru, am abordat și aspectele de interes comun privind securitatea la Marea Neagră, extrem de importantă, și pe Flancul Estic al NATO la modul mai general, subliniind importanța consolidării posturii Alianței de apărare și descurajare și a coeziunii pe întreg Flancul Estic (…) Am arătat disponibilitatea de a găzdui contingente mai mari americane și președintele Trump a fost foarte deschis. Vrem să avem mai mulți militari, de exemplu în Brigada Multinațională, în Comandamentul Regional pe care dorim să-l creăm, în Poliția Aeriană… Președintele Trump este foarte interesat și tema va fi urmărită în continuare de Secretarul Apărării și aprofundată”, a spus Klaus Iohannis, după întâlnirea de la Casa Albă, într-o conferință de presă.   Continue reading „Vavila POPOVICI: Întâlnirea Trump – Iohannis, 20 august 2019”

Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu

Misticismul e un ocean şi de te afli în el, să zicem citind despre misticismul islamic, atunci cu uşurinţă aluneci şi în celelalte mitologii ale lumii. Citeşti mitul evreiesc, apoi pe cel creştin, musulman etc., descoperi că nu există graniţe, că toate naţiunile îşi au ritualul şi credinţa lor. Dacă aduni toate aceste credinţe cu povestea şi tradiţiile lor în jurul unei mese rotunde, sunt sigur că se vor înţelege şi vor împărţi pâinea între ei. Toţi eroii mitologici au lucruri în comun, toţi sunt înţelepţi, viteji şi buni, au trăit în timpuri şi locuri diferite, însă ţinta lor a fost aceeaşi: pace şi iubire.

Un credincios din biserica penticostală m-a întrebat de ce am făcut filmul experimental cu Alieni de pe You Tube; că ce reprezintă, că eu ca şi credincios nu ar trebui să vorbesc cu copacii, de ce îi tratez ca pe nişte oameni, că vor crede oamenii că am luat-o razna. „Eu cred că există Dumnezeu, unul care e în tot şi în toate şi de aceea sunt curios să-l înţeleg” am răspuns. Cred în cei ce cred şi cred şi îi înţeleg şi pe cei ce nu cred, lucru care mă îndeamnă să hotărăsc că trebuie să-i ascult pe amândoi fără discriminare, să nu-i separ.

Dacă încerc să îi elimin pe cei ce nu cred şi rămân cu cei ce cred, atunci valoarea credinţei dispare, ca în povestea cu sarea şi zahărul sau cald şi rece sau alb şi negru.Una fără alta devin dogme şi dogma e periculoasă, e obsesie. Obsedaţii credincioşi sau obsedaţii ateişti se vor bate întodeauna între ei. Fac războaie. Întotdeauna în istorie obsedaţii şi orgolioşii s-au războit.

Actul credinţei în lume este minimalizat şi prost înţeles şi interpretat. De exemplu, când emigrezi şi ajungi în altă ţară, o faci cu credinţa că vei fi fericit, deci e un act de credinţă, deci chiar dacă eşti ateu, te poţi numi credincios fără să fii incriminat, înfruntat sau bombardat de o opoziţie…, oricare ar fi ea în acest caz. Când scrii o poveste sau o poezie e tot un act de credinţă pentru că nu ştii cum se va finaliza, însă speri şi crezi că va fi bine, de aceea continui la ea. Când te îndrăgosteşti de o fată sau băiat o faci în credinţa că se va lega şi sfârşi frumos. Credinţa vine de la creatorul nostru, de la forţa care e Dumnezeu. Deci, Credinta ne formează din naştere, se naşte cu noi şi ca atare nu ne este dată de religie sau altă organizaţie. Când te naşti într-o biserică sau aderi la un grup, acestea te ajută şi te îndrumă cum să beneficiezi de forţa credinţei care e în noi. Când te rogi te echilibrezi, intri în normalitate. Problema care apare şi pe care nu o admir este faptul că un grup religios sau altul îţi impune şi îţi cere să crezi numai în drumul ales de ei, considerat de ei drumul spre adevăr, şi să nu-i asculţi pe ceilalţi pentru că sunt greşiţi. Aş prefera să fie modeşti şi să spună că ei au ales, preferă să fie sănătoşi în felul acesta – de a se ruga şi de a crede, de a atinge dragostea pentru care au fost născuţi în religia părinţilor lor.

Azi, credinţa o vedem în acest fel, mâine vom descoperi drumuri noi, descoperind împreună rostul vieţii în funcţie de mesajele descoperite şi înţelese,  trimise în dar de creator. El ne conduce ca un adevărat părinte prin toate experienţele vieţii până în adâncul fiinţei pentru a întelege cine suntem. Ne leagănă cu atenţie între rău şi bine, între bucurie şi durere, frumos şi urât până ne găsim echilibrul bunăstării şi împlinirii divine.

De-alungul istoriei omului au fost mulţi înţelepţi şi îndrumători spirituali  spre folosirea ritualului de rezolvare şi vindecare prin credinţă a greutăţilor de zi cu zi. Aceşti pioneri curioşi şi căutători de drumuri au fost îndepărtaţi, sau mai rău, au fost arşi pe rug. Astfel au fost eliminaţi din societate de marile grupuri şi conducători de grupuri care au văzut o afacere profitabilă, manipulând masele prin controlul religiei; independenţii fiind ignoraţi au dispărut în anonimat sau în casele de nebuni, materialele lor cenzurate sau şterse din anare, vocile lor înăbuşite şi scoase din circulaţie.

Eu nu sunt jurat niciunei religii, sunt creştin pentru că sunt născut din părinţi creştini într-o ţară creştină, România şi sunt conştient şi dedicat credinţei, ea mă defineşte. Societatea şi civilizaţia umană dispare fără credinţă, iar faptul că a fost scoasă din şcoli şi nu este apreciată de politicieni, mă sperie. Fără educaţie spirituală nu pot funcţiona artele şi fără ele dispare creativitatea şi privirea spre viitor, dispare iubirea de familie şi ţară; lipsa credinţei ne îndepărtează de adevăr, de identitatea divină. Cum te poţi preţui fără să preţuieşti şi fără să fii preţuit? Suntem o conştiinţă sau un muşuroi de viermi inconştienţi de existenţa şi măreţia lor? Cum putem trăi fără dorinţa de nemurire, de a ajunge acasă depăşind moartea?

Continue reading „Ben TODICĂ: Despre Credință – părerea unui om simplu”

Gheorghe PÂRLEA: Un peregrinaj prin locurile unde soarele lui august 1944 s-a stins iremediabil pentru circa zece mii de ostași români

       

      Suntem în luna august, la  75 de ani de la decizia României, prin regele său și complicii (opozanți politici ai mareșalului Ion Antonescu) de a săvârși, în contextul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, un act de cotitură pentru salvarea României de la un dezastru iminent. Pentru o parte a istoricilor, actul de la 23 august 1944 a însemnat însă o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România.

        În ce privește percepția mea asupra evenimentului, nefiind istoric, nu-mi pot permite să mă exprim public (atât cât ar avea atributul  „public” demersul meu de aici), dar nici nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de Răsărit și așa-zisei „trădări” asupra ei, în retragerea pe Frontul Moldovei, unde conspiratorii actului  supranumit „Poarta Iașului” le-au ucis basarabenilor speranța.

        În contextul evenimentelor militare de pe Frontul Moldovei, 500 dintre jertfitorii acestui război, parte din ei scăpaţi de moarte în iadul din stepa rusă, au privit pentru ultima oară un crâmpei văratec de Patrie pe meleagul baştinei mele. Pentru ei, aici, în arealul istoric al legendei care a dat naștere statului feudal Moldova, soarele (atunci al lui august 1944) s-a stins iremediabil. Peregrinările publicistului şi monografistului  chişinăuian dr. Vasile Șoimaru (laureat al Academiei Române) pe urmele tragediei ostaşilor români intraţi in luptă pe viaţă şi pe moarte în iunie 1941 pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, efort inestimabil al profesorului basarabean exprimat în mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, îl aduc mereu, la anumite momente comemorative, pe fragmentul de front care include și baștina mea moldavă.

        Aşa se face că, cu trei ani în urmă, în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui am primit veste de la prietenul nostru basarabean că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, marturisitori ai războiului încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor imprimate de nelipsitul și performantul său aparat foto, şi tot ar fi înseamnat asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, după armistițiul anunat de rege la 23 august (dar parafat de sovietici la 12 septembrie)  încă 1 500 000 de victime, estimeaza unii istorici, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.

        Itinerarul său implica de data aceasta un fragmentul de front din avalul Siretului, linie puternic fortificată  încă din 1939, ca o intuiție a ceea ce urma să se întâmple în cursul razboiului pentru primăvara și vara anului 1944. Ca un privilegiu legat de prietenia noastră, profesorul de la Chișinău ne-a invitat pe mine și pe primarul de atunci al comunei mele, dl. Ionuț Gospodaru, să-i fim companioni.

        Ajunși la Heleșteni, primarul comunei, respectiv dl. Constantin Hâra, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, pe lângă disponibilitățile de bună gazdă, s-a oferit să îndeplinească și oficiile de ghid pe traseu.

        Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica și pantomimica omului dedicat atât de sentimental cauzei, profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, basarabeanul cu doi primari în trenă (si cu evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor încălţăminte destinate doar asfaltului (înveliş stradal de care, excluzând itinerarul nostru, comuna domnului Hâra nu duce lipsă).

       La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi, iar ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.

        O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat (după informaţiile domnului Hâra), neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus aventurii de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34, de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos-Pașcani, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA, ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.

        În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. De pe inaltimea unei asemenea movile, sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

        Cazemata cea mai mare, de la Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori.

        În ideea că vom mai putea afla ceva despre epopeea războiului pe aceste meleaguri, l-am contactat pe veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra. Acesta însă ne-a istorisit că atunci când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un peregrinaj prin locurile unde soarele lui august 1944 s-a stins iremediabil pentru circa zece mii de ostași români”