Prieteniile din copilărie au dispărut şi de dor încerc să le chem înapoi…, să reîntineresc. Specialiştii spun că prieteniile te ajută să rămâi tânăr. Am făcut acest clip: VASI, BEN şi TICĂ la HORINCĂ, să văd dacă prietenii copilăriei mele simt fenomenul. În copilărie fugeam repede din casă, din sânul familiei ca să ne jucăm cu prietenii din bloc, sau de la şcoală. Era o stare care era învăluită în comunism, adică în acea formulă de o familie, suntem una cu ţara din care prietenia ca element special în viaţa omului dispărea. Azi ajuns în capitalism, în democraţie individualismul conduce, adică filozofia că fiecare e doar pentru el. Competiţia: cine să fie mai tare din cerdac şi să aibă mai rol mare în conducere, şi acest fenomen mă înstrăinează de mine însămi, de viaţă. Mă simt înăbuşit, însingurat aşteptând…, oarece? Nu ştiu să-l definesc, dar e trist. Să fie: Sfârşitul? Moartea? Îmbătrânirea? Că asta e. Simt că îmbătrânesc. Deci au dreptate specialiştii. Atunci, de ce dracu suntem atraşi de individualism? E adevărat că toţi căutăm întregirea spirituală, iubirea, complementul, partenerul, căsătoria, împerecherea care e în AND-ul nostru, însă noi pretindem să fim mai mult decât trupul: avem un suflet, o conştiinţă, un Dumnezeu. E adevărat că există grupuri de oameni, familii, relaţii, însă ele toate sunt bazate pe interese materiale, raţionale. Sunt parteneriate pentru a-i nota în sistem, însă, fiinţa om are şi un suflet care are nevoie de iubire şi acceptare divină, de împliniri încă neînţelese şi explicate de raţional, “încă”. A nu fi confundate atracţiile prieteneşti cu cele sexuale! Căci într-o prietenie sufletul îţi e gol, neprotejat, neascuns, e dezbrăcat şi împărtăşeşti cu încredere toată nebunia din tine. Un prieten adevărat se află în sânul familiei divine, el este, ei sunt. De multe ori se confundă relaţia divină cu cea de parteneriat şi apără exploziile de dezvăluiri şi trădarea, ura, uciderea, revanşa etc. Lipsa de educaţie spirituală şi socială duce aici. Din întâmplare sau din greşeală şi rămânem singuri.
Singurătatea este motivul care duce la ramolire şi abandonare, renunţare la viaţă, sinucidere etc. Supărarea te îmbătrâneşte, te urâţeşte, te abandonezi şi vrei să părăseşti lumea. Îţi vezi bătrânii, bunicii la ţară cum se retrag în Continue reading „Ben TODICĂ: Prietenia întinerește!”
1. Consecinționalismul și deontologia sunt o cale de a sublinia diferența dintre scopuri și mijloace. Un consecinționalism propune judecarea caracterului moral sau imoral, bun sau rău, pe baza consecințelor; o acțiune este văzută mai degrabă ca mijloc pentru realizarea anumitor scopuri dezirabile și este bună sau rea în funcție de cât de eficientă se dovedește în raport cu atingerea scopului.
Istoricul Marius Oprea s-a întrecut pe sine. Anul acesta a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Cartea e scrisă cu acribie și talent literar. Istoricul reușește pe baza documentelor din arhivele CNSAS să construiască o frescă exhaustive, o geografie emoțională a gulagului comunismului din România din perioada retragerii trupelor sovietice (1958). Conducerea comunistă după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special și a oamenilor Bisericii în general. Gheorghiu Dej s-a speriat de revoluția maghiară din 1956, care a spulberat aparatul de Securitate și pe liderii comuniști maghiari de la Budapesta. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii și preoții, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară sau cea religioasă în mănăstirile retrase din Munții Carpați. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului: lotul Noica -Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că în comunism neutralitatea este pedepsită, iar cu procesul Rugului Aprins s-a încercat destructurarea BOR, ca refugiu pentru clericii ”mistici”, și s-a pus bazele decretului nr. 410/1959 de desființare a mănăstirilor. Acestea nu mai trebuiau să fie un refugiu pentru cei care se roagă la Hristos și nu la Karl Marx. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Șeful grupului a fost Sandu Tudor, fost jurnalist, care după război s-a călugărit cu numele Daniil de la Rarău. A fost schingiuit brutal în închisoare și ucis de comuniști. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. E trimis la Aiud unde își ispășește pedeapsa cu demnitate prin post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. 
Unirea Basarabiei cu România
Responsabilitatea noastră este deplina doar în momentul în care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vieții, singura care are semnificație este cea prezenta,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum” îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.
,,Nu-mi reproşez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult şi nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluţie made in Italia”. (Boris David)
„Operaţiunile de ocupare a Budapestei au 
„Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu 
Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”. „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica… Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic… Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Si asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica… Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva: