Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (65)

Unirea Basarabiei cu România

Declaraţia de independenţă a Basarabiei a fost salutată cu deosebită satisfacţie, arătându-se însemnătatea actului, în acţiunea generală de unire, subliniindu-se viitorul naţiunilor şi rolul conştiinţei naţionale. La scurt timp după proclamarea independenţei, la 31 ianuarie 1918, un grup de oameni de cultură, scriitori, ,,din România, Ardeal şi Bucovina”, printre ei personalităţi prestigioase, au adresat o ,,Chemare” basarabenilor, în care se aducea ,,prinosul cuvenit de admiraţie pentru viteaza noastră armată ce a trecut Prutul” şi era salutată ,,reînnoirea conştiinţei naţionale a fraţilor basarabeni”. În ,,Chemare” era subliniată, apoi, necesitatea unei cooperări cât mai strânse în privinţa cultivării limbii române şi a vieţii spirituale: ,,Începând acum o viaţă nouă …, să ne strângem rândurile şi să avem în cugetul nostru, ca pe un odor preţios, gândul că de azi înainte limba şi cultura noastră una sunt şi nedespărţite”. Printre semnatari, se aflau M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Gh. Ranetti, Ion Minulescu, Radu Rosetti, Ion Petrovici, Mihail Codreanu, Alex. Stamatiad, Ion Pilat, C. Giurescu, Mihail Sorbul, Nichifor Crainic. ş.a. (,,România Nouă”, nr. 11, din 1 februarie 1918; ,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 11, din 31 ianuarie 1918).

Asupra tinerei republici neatârnate de la Chişinău se exercitau presiuni, un pericol iminent şi grav îl constituiau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei sau a unor părţi din aceasta. Astfel, la 15 februarie (st.v.) 1918, Sovietul din Kiev adresa un ultimatum guvernului român, în care se cerea retragerea în termen de 48 ore a trupelor române, ,,care au ocupat teritoriul Republicei Federative ruse” (de fapt, Basarabia), în caz contrar aceasta va atrage ,,deschiderea imediată a unei acţiuni militare viguroase din partea armatei revoluţionare ruse (Ucraina). La 21 februarie 1918, guvernul român (primul ministru Averescu) răspundea ultimatumului ucrainean (semnat de colonelul Muraviev), din 15 februarie, că ,,trupele române au intrat în Basarabia la cererea formală a guvernului Republicii Moldoveneşti”, scopul exclusiv fiind ,,garantarea securităţii depozitelor militare ce le avem în Basarabia…şi de a asigura circulaţia normală pe căile ferate” ale acesteia. Aşa stând lucrurile, ,,atitudinea agresivă a autorităţilor superioare de la Kiev cu privire la România n-ar putea fi justificată”, dar guvernul român îşi arăta disponibilitatea ,,de a înlătura neînțelegerile ivite”.

Problema Basarabiei s-a complicat foarte mult ca urmare a pretenţiilor Ucrainei, acestea reprezentau un pericol real pentru românii dintre Prut şi Nistru. La începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean, care încheiase deja pace separată cu Puterile Centrale (27 ianuarie 1918), trimitea acestora o notă în care se afirma că ,,Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Deoarece ,,chestiunea cui va aparţine în viitor Basarabia poate fi obiectul discuţiei la conferinţa de pace de la Bucureşti, guvernul Ucrainei cere să i se admită să ia parte şi el” la această conferinţă. În această împrejurare, locuitorii Basarabiei s-au convins, încă o dată, de intenţiile ucrainene, ,,fapt care atrage şi mai mult spiritele pentru unire”, după cum observa istoricul Şt. Ciobanu. Autorităţile de la Kiev îşi arogau dreptul de a include şi reprezentanţi basarabeni în delegaţia ucraineană, dar refuzau să accepte o delegaţie separată a Basarabiei independente. Pe de altă parte, ministrul de externe german, Kuhlmann, pe care primul ministru Averescu îl asigura că România dorea să vadă în Republica Moldovenească un stat independent, considera neîntemeiate pretenţiile ucrainene. Anterior, în cursul discuţiilor din Consiliul de Coroană, Averescu preciza că acceptarea condiţiilor de pace impuse înlesnea unirea Basarabiei, iar Czernin nu ezita să promită ajutor diplomatic în acest sens. Dar România a refuzat să discute problema Basarabiei în cuprinsul tratativelor de pace cu Puterile Centrale, încât chestiunea participării ucrainene la negocieri a fost eliminată.

La întâlnirile cu oamenii politici români de la Iaşi, delegaţii basarabeni, preşedintele I. Inculeţ şi primul-ministru D. Ciugureanu, au fost informaţi din nou despre pretenţiile Ucrainei de a ,,reprezenta” interesele Basarabiei la tratativele de la Bucureşti, dar şi asupra poziţiei guvernului român. În convorbirile cu primul-ministru Averescu, delegaţiei Basarabiei au propus, încă în această fază, unirea, însă generalul, după cum consemna mai târziu Inculeţ, ,,de teamă să nu piardă Dobrogea, în tratativele purtate la Buftea, ne sfătuise să rămânem mai departe ca republică independentă, ca nu cumva nemţii să socotească Basarabia, unită cu România, ca o ,,compensaţie” pentru Dobrogea, ce o reclamau bulgarii”. În acest context, Averescu i-a informat pe liderii (oamenii politici) basarabeni despre pretenţiile teritoriale ucrainene, înaintate lui Kuhlmann şi Czernin. Se cunoştea faptul că (aceasta explică şi poziţia Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (65)” →

Alexandru NEMOIANU: Acum

Responsabilitatea noastră este deplina doar în momentul în care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vieții, singura care are semnificație este cea prezenta,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum” îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taina profunda. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar aceasta alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din aceasta cauza “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imita comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Acum” →

Vavila POPOVICI: Caut un om cinstit, un om cu bun simț !

Cuprinsă de furie/ mi-am izbit tâmpla-n perete./ Am văzut sticleții gândului/ sărind și lovind pereții odăii./ Am auzit glasul ceasornicului,/ despre timpu-n care trăim/ în limba lor clipele vorbind./ Cu o lanternă în mână am ieșit afară./ Nici țipenie de om!/ Atmosferă bizară./ Doar frunzele copacilor atârnau pe crengi,/ de lumina rece a lunii luminate,/ tremurând ca niște mici ființe/ mute și nevinovate./ M-am oprit și am vrut să strig: „Caut un om!”/ Da!, un om aș fi căutat,/ deși bănuiam că în acest timp,/ „omul” nu putea fi aflat./ Am luat pietre în mâini

și-am lovit în ziduri cu mânie./ Un șobolan în noapte fugea,/ între drumuri mai cumpănea;/ trupu-mi de teamă și scârbă/ ca un ocean se zbuciuma./ Și-atunci am strigat: „Caut un om!”/ Indivizi obosiți, unii de muncă, alții de dragoste,/ din case au ieșit,/ în jurul meu s-au adunat./ Crezându-mă nebună,/ bineînțeles că nimeni nu a căutat.

Unde să-l fi aflat?

(Din volumul meu de versuri „O mie și una de…poeme”)

Cândva scrisesem un eseu pe care-l intitulasem „Bunul simț și mitocănia”. Pe atunci nu intuisem până unde poate ajunge lipsa bunului simț, nu mi se definise clar manifestarea celor lipsiți de această virtute și anume ticăloșia. Nu puteam să-mi închipui că un om nesimțit, lipsit de sensibilitate, poate deveni ticălos. Credeam că lipsa bunului simț poate avea totuși o limită la care omul să nu fie întratât de mult lovit încât să poată suferi și nici nu gândeam că poate aduna atâți adepți: femei și bărbați. Aminteam în acel eseu de strigătul lui Diogene, în plină zi: „Caut un om!” când pășea pe străzile Atenei, la vremea când oamenii orașului huzureau și viața decăzuse. Afirmam și afirm și acum că omul vine pe lume cu Bunul simț ancestral – moștenire de la cei care îl concep – și că valoarea lui poate crește sau descrește pe parcursul vieții, funcție de factorul educațional, acest lucru depinzând de educația din familie și din mediu în care trăiește.

Dar, realitatea arată altfel, omul își permit orice în numele unei libertăți prost înțeleasă, nemaivorbind de cei ajunși la putere care dominați de orgoliu, sfidează bunul simț, crezând că li se cuvine orice comportament.

După ce dăm naștere copiilor, sau devenim învățători, profesori, educația este darul cel mai prețios care trebuie făcut copiilor în familie, în școală. De unii se prinde, de alții nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a șlefui caractere, a face ca acești copii ajunși maturi să poată conviețui în condiții civilizate, adică bine și frumos cu semenii lor, ca prin fapte, prin vorbe și prin luări de atitudine, să-și poată câștiga respectul.

Bunul Simț (common sense în l. engleză) înseamnă rațiune dar și sensibilitate, compasiune, armonie. La încălcarea unei reguli de bun simț, faci pe cineva să sufere, îl jignești. De-a lungul evoluției sale, societatea umană a stabilit, a îmbunătățit o serie de reguli necesare unei bune conviețuiri între membrii săi. Aceste reguli au fost și sunt modificate și adaptate periodic în funcție de stadiul de evoluție al societății, unele rămânând „pietre” de bază. Regulile de conviețuire pot fi de diverse tipuri: de la cele scrise, adunate în legi, regulamente și coduri, până la cele transmise oral din generație în generație, ele provenind din sufletul și mintea omului. Bunul-simț este considerat a fi o valoarea morală, el nu admite infatuarea, vanitatea, egocentrismul, autosuficiența, intoleranța, prostia. Bunul Simț înseamnă să ne trăim frumos viața, este o virtute, definește caracterul omului, corectitudinea drumului său în viață.

Deși în firea umană, în codul genetic există germenii bunului-simț, aceștia nu vor rezista la contactul rigid cu lumea tot mai pervertită și pot ajunge până la a provoca gesturi inumane de ticăloșie făcute pe față sau pe ascuns, dăruindu-li-se o altă „haină”. A fi lipsit de bun simț, înseamnă a fi o persoană de care ceilalți trebuie să se ferească, deoarece lipsa bunului simț îl face pe om capabil de orice, căci pentru el nu mai există nimic demn de respect. Cruzimea, desconsiderarea, călcarea în picioare a celorlalți, sunt doar câteva atribute ale celui fără de bun simț.

Bunul-simț însumează și alte calități cum sunt: modestia, inteligența, moralitatea, credința și astfel poate fi înnobilată viața, se pot produce efecte pozitive în țară, se poate vindeca un stat bolnav.(valabil oriunde în lume!) Dar numărul celor cu bun simț a scăzut și cade simțitor, iar societatea românească în loc să evolueze, a decăzut, a creat și a promovat personaje grotești în politică, s-au produs modificări legislative, schimbări în structura instituțiilor prin înlocuirea unor oameni cu alții lipsiți de merite profesionale, incompetenți, slugarnici și de moralitate josnică.

Când Președintele țării a adus în discuție educația necesară, multora li s-a părut ceva de domeniul fantasticului, dar profesorul de carieră avea o mentalitate corectă, cea a necesității educației acestui popor, nu numai a copiilor, ci și a oamenilor maturi cu personalitate pervertită.

Și iată, am ajuns astăzi ca o femeie cu visuri mari de mărire, lipsită de modestie, genetic asemănătoare cu Elena Ceaușescu, să rostească de la o tribună cuvinte total lipsite de bun simț, cuvinte jignitoare, schițând și un tablou al competiției politice: „Am văzut lașitatea domnului Tăriceanu, am văzut minciunile domnului Ponta, am văzut plângerile penale din partea domnului Orban și jignirile domnului Barna. Am văzut încă o dată atacurile domnului Iohannis. Înțeleg că trebuie să mă lupt cu toți acești bărbați de stat ai României care nu au înțeles că lupta politică e pe proiecte și nu pe cine țipă sau jignește mai tare”, a afirmat femeia, într-o declarație de presă susținută la Palatul Victoria, pe un ton prefăcut egal, mascând răutatea, viclenia și afișând superioritatea față de toți acești bărbați. Căci, scriitorul latin Publius Syrus spunea că „E o mare ticăloșie să-ți prefaci cuvintele după cele ale bunătății.”

„Dacă toți acești oameni politici care conduc acest stat și care au putere în partidele lor se poziționează împotriva unui singur om, înseamnă că eu de partea mea trebuie să am românii, femeile din această țară, toți oamenii de bine care nu vor mai accepta vreodată astfel de cuvinte și comportamente”, s-a mai auzit glasul perfid și judecata strâmbă. Continue reading „Vavila POPOVICI: Caut un om cinstit, un om cu bun simț !” →

Mariana GURZA: „N-a fost să fie…”, prietene!

,,Nu-mi reproşez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult şi nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluţie made in Italia”. (Boris David)

„N-a fost să fie…”, prietene! Aşa cum afirmai odată, este foarte greu de a scrie despre un prieten la trecut. Ştiu că ai fi dorit să-ţi respecţi promisiunea făcută Margaretei… De a nu pleca încă… Şi ai plecat… Strigătul tău a fost auzit. Îmi paralizaseră toate simţurile când intuisem ce va urma. Ce ne-a apropiat? Totul! Tu un basarabean dezrădăcinat, eu o fiică de bucovineni pribegi. Demni şi curaţi ne-am luptat cu viaţa, păstrându-ne credinţa: „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu!)

***
Boris David (cu pseudonimul literar – Daris Basarab) s-a născut în Basarabia, în oraşul port la Dunăre, Ismail, la 10 mai 1929. Frământat de prezent, este cu gândul la cum „a fost”, străduindu-se să se adaptez la „cum este”…şi-a făcut, cu încăpăţânare, un modus vivendi al său. Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veşnic îndrăgostit, „de cursă scurtă”, aşa cum afirma în ultima vreme, a beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care s-a complăcut spre surprinderea prietenilor din activitatea sportivă. Aici s-a ascuns, de fapt, adevărul despre refuzul său de a se opri la vreo disciplină cu profesionalism. „Am fost, şi am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparaţia. Am cules, în sport, ca şi în poezie, informaţia primară, am stors-o după capul meu şi, în multe privinţe autodidact”…

Prietenul său din tinereţe, Titus Popovici (scriitor şi scenarist român, membru corespondent al Academiei Române), apreciind calitatea versului şi cea de comentator, i-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume şi prenume începutul şi sfârşitul. După mulţi ani, a mai adăugat un Basarab. Boris David, ca brav basarabean, bolnav de românism, s-a identificat cu versul său, strigându-şi dorul prin cânt, tânjind după Ismail. Şi-a urmat drumul, remarcându-se în toate domeniile. În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină greu pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România: Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, Oradea, se încheie în Cetatea Episcopală, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Studiază la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Urmează apoi la Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. Munca în cercetare i-a adus cele mai mari satisfacţii. Dosarul politic a fost o piedică în calea ascensiunii lui în domeniul universitar. Dar, brevetele de inventator certifică calitatea şi pregătirea chimistului Boris David.

A lucrat la Compania naţională a Uraniului ca inginer chimist din 1954, unde s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive realizând câteva invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). Dragostea sa pentru Africa nu s-a stins niciodată. „AFRICA – DRAGOSTEA MEA” – ne mărturiseşte autorul la începutul volumului Dor de ducă încă de la început. Boris a prins gustul „vieţii de hoinar”… iubind natura, călătoriile. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză.

Continue reading „Mariana GURZA: „N-a fost să fie…”, prietene!” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)

„Operaţiunile de ocupare a Budapestei au

fost conduse de Colonelul Antonescu, pe

atunci Şeful Biroului Operaţii al lui Prezan.”

(ION PANTAZI)

Scornirea stupidei şi dementei teorii roesleriene a pretinsului spaţiu rămas gol, nelocuit pentru a-şi legaliza ei, hunii teritoriul în Panonia şi Transilvania este contrazisă indubitabil de existenţa Voievodatelor româneşi destul de puternice şi înfloritoare în secolele IX – X, şi chiar parţial de către Cronica lui Anonymus.

Simon de Keza, predicator la Curtea lui Ladislau Cumanul a inventat istoria migratorilor huni, pe care ei o susţin vehement ca o „nouă imagine istorică” a maghiarilor, dar a fost spulberat de la A la Z de Paul Lendvai, în celebra scriere „Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Ed. Humanitas, Bucureşti-2007.

Voievodatul Banatului lui Gelu (890-905) şi a urmaşilor săi: Tuhutum, Horca, Geula (Jula/ Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr, situat pe braţul Mureşului până la Dunăre, pe direcţia nord-sud şi pe est-vest de la Olt până la Tisa, care îmbrăţişa întreg Banatul (sârbesc-unguresc), cu părţi din Crişana şi Oltenia, rămâne independent prin marele Voievod Ahtum (cca.1000 – 1028/1030), până la 1030. Episcopul Mihail din Devol, mărturiseşte pe la anul 1118, că ţarul bulgar Gavril Radomir căsătorit cu Margareta de Ungaria, fiica Saroltei – Oltei, regina lui Geza I, la rându-i fiica lui Iuliu cel Bătrân, se numea Romanos, confirmând astfel, faptul că „familia Iulianeştilor era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul!” (Cornel Bârsan, Istorie Furată – Cronică Românească de Istorie Veche. Ed. Karuna Bistriţa-2013, p. 407)

Caracterul simplu, precar şi barbar este trăsătura esenţială a descendenţilor sălbaticului Atilla, iar setea de înavuţire şi stăpânire i-a călit în goana cailor şi a dominaţiei de teritorii, ocupând în anul 862, Atelkuz – Ţara dintre râuri, aşezată între Prut şi Nistru, forţaţi apoi de băstinaşi după 40 de ani să se aşeze în Câmpia Panonică în timpul lui Curzan/ Kurszan, fiul lui Cundu/ Kundu, teritoriu care aparţinuse ducelui valah Salanus, fiul voievodului Kean. Cundu fiind ucis de bavarezi, conducerea triburilor a fost preluată de Arpad. Urmarea luptelor dintre Arpad şi Salanus care vizau teritoriul Vlahului s-a ajuns la un armistiţiu în care voievodul român cedează huno-maghiarilor unele teritorii. Hapsânii lui Arpad doreau însă şi alte teritorii, ca cel al Bihariei, condus de Menumorut. Voievodatul Bihariei aşezat între Mureş-Someş-Tisa, fusese întemeiat pe la anul 800 de către Morout, bunicul lui Menumorut. Arpad, aflând probabil de OMENIA noastră genetică, milenară a trimis o solie către voievodul valah cu salutul său rânjit, cu câteva daruri şi cu pretenţia stupidă devenită de atunci Testamentul huno-ungro-maghiarilor, de a-i cere teritoriul său dacoromân, de a cere ulterior şi mereu Ardealul. Aşa pur şi simplu! Voievodul nostru i-a primit, i-a ascultat, i-a omenit şi a treia zi le-a arătat calea spre întoarcere, grăindu-le blând, regal şi autoritar: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă.” (Cornel Bârsan, Istorie …, p. 388)

De atunci, de la Menumorut până astăzi şi mai departe poate, huno-ungro-maghiarii n-au încetat să ceară, să fure, să pretindă, să uzurpe, să revendice, să cerşească, fie o parte românească, păduri, ape, munţi, bogăţii, fie o ţărişoară chiar…

Iar politicienii/ politrucii, parveniţii de astăzi care n-au auzit de marele Menumorut îi ţin pe huni la sân şi la guvernare de 30 de ani. Această faptă din partea românaşilor politicoşi este un ACT de MARE TRĂDARE!

Lupta dintre Arpad şi Menumorut s-a încheiat în favoarea primului, pecetluită cu căsătoria fiului lui Arpad, Zulta/ Zoltan cu fiica lui Menumorut, din care se va naşte viitorul rege Taksony. „ <<Ducatele>> lui Glad, Gelu şi Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către urmaşii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenţi din punct de vedere administrativ şi economic.” (ibid., p. 396)

După dezastrul de la Lechfeld din 955, când maghiarii au fost căsăpiţi de Otto I cel Mare (936-973) al germanilor, regele maghiar Taksony (947-972), a fost nevoit să ceară sprijinul puternicului Voievod de Alba Iulia/ Bălgrad, Iuliu cel Bătrân, înţelegere consfiinţită prin căsătoria fiicei lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta/ Oltea cu Geza fiul lui Taksony, care va deveni regele Geza I (972- 997), respectiv regina Sarolta ce vor da naştere la 5 copii: Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)” →

Maria FILIPOIU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – SĂRBĂTOAREA IDENTITĂȚII NEAMULUI

„Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu

Ziua Limbii Române este celebrată anual, începând cu 31 august 2013, fiind o „sărbătoare a identității și demnității poporului român”, a transmis Patriarhul Daniel la prima celebrare a acestei zile.

În data de 19 martie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 53, privind instituirea Zilei Limbii Române.

Potrivit actului normativ, Ziua Limbii Române poate fi marcată de autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

Sărbătoarea constituie un prilej de celebrare și aprofundare a limbii materne și de recunoaștere a importanței sale ca element esențial în menținerea identității naționale, atât în țară, cât și în rândul comunităților românești din diaspora.

Limba română oficială, literară, vorbită, scrisă, pe web, îmbogăţită sau sărăcită, cultivată sau maltratată – este celebrată în 31 august, în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toată lumea.

Manifestările naționale şi cele internaționale îşi propun să-i unească pe 31 august pe cei care vorbesc şi simt românește şi dau ocazia de a ne reaminti că „limba noastră-i o comoară” şi că „limba română este patria mea”, iar dacă vreţi să marcaţi acest eveniment, vorbiţi corect!

Limba romană este marcată de autoritățile publice, de reprezentanțele diplomatice și instituțiile culturale ale României, precum și de instituții românești din strâinătate, prin organizarea unor programe și evenimente cultural-educative cu caracter evocator sau științific, consacrate limbii române.

În această zi va fi arborat drapelul României, va fi intonat imnul național la festivitâți culturale.

Despre virtuţile limbii române Mihai Eminescu spunea:

“Limba este însăţi floarea sufletului etnic al românimii.”

„Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană.” – Petre Ţuţea

Învăţată în familie şi în şcoală şi apoi iubită şi cultivată, sau ignorată, poluată ori uitată, limba e vie şi puternică pentru că exprimă, uneşte sau dezbină, defineşte identitatea, se moşteneşte şi se lasă moştenire.

Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este „tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute.”

Limba română, cu toate faptele de istorie, evoluţie şi dezvoltare, este studiată atent în ultimii mai mult de 100 de ani de lingvişti şi, mai recent, de sociolingvişti, psiholingviştio sau specialişti în geografia lingvistică.

Concluziile lor şi ale celor care se îngrijesc de limba română în educatie, cultură sau media nu sunt întotdeauna încurajatoare şi par a contrazice uneori cugetarea lui Nichita Stănescu:

„A vorbi despre limba în care gândeşti este ca o zi de sărbătoare. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.”

Limba română, cu toată diversitatea, bogăţia şi forta sa expresivă, n-a aşteptat însă o anume zi pentru a fi sărbătorită, marii gânditori, scriitori şi poeţi au celebrat-o prin toate scrierile lor sau au cântat-o în ode, iar înţelepciunea populară s-a exprimat despre limba noastră strămoşească cu haz şi har în proverbe şi zicători:

„Limba dulce mult aduce”.

„Limba ta e capul tău”.

„Limba îndulceşte, limba amăreşte“.

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a declarat pentru Agerpres că româna este printre primele 15-20 de limbi vorbite la nivel mondial.

Declaraţia a fost acordată în contextul celebrării anuale în 31 august a Zilei Limbii Române.

„Prin limba noastră comunicăm şi ne prezentăm lumii cu literatura română, adică acea pleiadă de lumi recreate de scriitorii români, de la cronicari încoace”.

„În rândul celor 6.000 – 7.000 de limbi vorbite de pe planetă, româna se află, în funcţie de criterii obiective, fixate de neromâni, între primele 15 – 20, ceea ce nu este puţin lucru”, a declarat Preşedintele Academiei Române.

Academicianul a mai explicat că „nu poţi fi român dacă nu vorbeşti româneşte, deşi poţi vorbi româneşte fără să fii român şi nu există popor care să nu îşi preţuiască, îngrijească şi conserve limba”.

Sărbătorind Ziua Limbii Române, este bine de reținut că „Limba maternă este identitatea de grai a fiecărui cetățean, iar cititul este sportul minții care îmbogățește vocabularul pentru vorbirea corectă.”

Continue reading „Maria FILIPOIU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – SĂRBĂTOAREA IDENTITĂȚII NEAMULUI” →

George ANCA: Teatrul lui Puși Dinulescu

Plăcile avatarice s-au îmbiat, prioritar prin teatre de provincie, jocului-rejocului de tânăr de-a dramaturgia, la care, renunțând, cum că nu știa să scrie, și-a definitivat, in spe, vreo 6-7. Ștampila criticului: „comedia desfrâului”. „Pusi Dinulescu are cateva procedee comice fara gres: parodia limbajului subcultural din mahalaua bucuresteana moderna care, desi s-a mutat la Snagov, a ramas o mahala morala si psihica… Pusi Dinulescu este un fonograf care inregistreaza cu voluptate ostila limbajul bucurestean sumar, mai mult sau mai putin argotic… Dominanta discursului dramatic al lui Pusi Dinulescu este insolenta, mai pe romaneste spus obraznicia care se poate urmari pe toate palierele textului, de la limbaj la caractere. Nu numai tinerii sunt obraznici, ci si cei mai varstnici. Si asta pentru ca insolenta este o valoare in care autorul crede din toate puterile si o practica… Ce ne ofera Pusi Dinulescu sunt cu adevarat comedii ale desfraului. ” (Mircea Ghitulescu) . Altcineva:

Cand nu suntem spectatori ai pieselor sale, fie si daca rememoram succesul pe care l-a avut spectacolul TV ”Bani de dus, bani de-ntors”, in regia lui Alexandru Tocilescu, cu Gheorghe Dinica, Sebastian Papaiani si Carmen Tanase, si tot merita citit.

Nu așa își povestește dramaturgul, piesă de piesă, rob spectatorului.

Bani de dus, bani de-ntors. Un american de origine română, fugit din țară în timpul Comunismului, Manole, petrece o vacanță la Vama Veche, alături de foarte tânăra lui iubită, șoferul lui și vechi tovarăși de nebunii din tinerețe: arhitecta Irina și sculptorul Gică, amândoi prezenți și cu partenerii lor de viață.

Dar iubita lui e cam rea de muscă, șoferul e un poltron, iar vechii prieteni sunt niște nefericiți în căsniciile lor. Pune capac o prostituată rusoaică. Un final cu totul neașteptat împietrește deodată această lume, parcă prea activă și prea fără Dumnezeu.

Nunta lui Puiu. Tase a fost ceva cândva pe la Securitate sau prin armată sau milițian, dar pe urmă a devenit meseriaș. N-a făcut niciodată studii, de aceea vorbește din când în când neaoș, adică fără acord, ca și alții din familie: mai ales Veta și Puiu. Veta e nevasta de a doua a lui Tase și cu 12 ani mai tânără, fostă bucătăreasă.Lae, băiatul mai mare, a făcut liceul și a ocupat tot felul de posturi mărunte: a fost pedagog, funcționar la o adminitrație financiară etc. Acum e cam tot așa ceva. Marieta, nevastă-sa, a făcut chiar doi ani de facultate, după care s-a lăsat, de aceea e o tipă destul de prețioasă și oricum e mai citită decât ceilalți. E însă, în fapt, ceea ce se poate numi o târfă păguboasă și cu suflet. Michi, fata lui Lae din prima căsătorie, dorește cu înverșunare să emigreze, mai ales că mama ei bună se află-n Canada și fostul iubit în SUA.

Puiu n-a terminat liceul, până în 1989 a fost șofer și mic bișnițar, acum are o firmă mică și destul de fantomatică. Este un „two-timing man ”, cum spun americanii, adică trăiește cu două tipe deodată. E șmecher, întreprinzător, dar de talie mică.

Nașul îi este superior și ca studii, are un liceu, poate chiar o facultate la f.f. Nașa e contabilă, femeie ciudată, trece cu siguranță de la o stare la alta. Suferă că nu are copii, se pare că nu poate face, îl ține cu greu în strună pe soț, care e incredibil de crai.

Lili, secretara lui Puiu, e o pasionată și o necăjită, viața îi dă mereu cu șutul în gură, dar u e fată rea și în condiții propice ar putea înlori. Și ea știe asta.

AMANTA MORTULUI sau Noua și adevărata casă cu țoape tragicomedie în două părți cu zece cântece 1979-2009. Într-un bloc din București, o femeie (Georgeta) este măritată cu o brută, fost bătăuș la Securitate, ajuns colonel, iar după Revoluția din 1989, cu Contrarevoluția ei cu tot, exportator, om cu stare.

Femeia are un amant (Sandu), care locuiește în același bloc cu ei, dar și un fost amant (Matei), care o iubește încă și o somează să se întoarcă la el, amenințând-o chiar cu toporul. Nevasta lui îl urmărește însă și vine și ea și o amenință pe Georgeta că dacă nu-i dă bani, o spune bărbatului de amant. Mai umblă și cu moșmondeli de farmece, pe care i le aruncă sub un fotoliu, la un moment dat, când ea lipsește din cameră.

În această lume idilică apare nepoata Georgetei, Viorica. Ea se pregătește să dea examen la facultatea de teatru. Cum vine, mătușă-sa îi ia toți banii, soțul ei îi face curte, apoi și amantul. Dar momentul în care pică ea coincide și cu Continue reading „George ANCA: Teatrul lui Puși Dinulescu” →

Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Al doilea decalog

1. Iresponsabilitatea de a face afirmații bazate pe un singur caz se reduce, dacă diferența pleacă de la un context relevant și cu informații de fond satisfăcătoare.

2. Ludwig Wittgenstein în 1953 scria: dacă relația dintre a avea un trup și o minte, în cazul omului, presupune atâta contigență câtă constata Descartes, atunci ar trebui să fie la fel de ușor ( …) să spui despre o masa că simte durere, ca și despre o altă persoană, însă, desigur, nu e deloc așa.

3. Problema cu mintea și cu conștiința este că sunt atât de diferite de tot ceea ce putem concepe, încât nu este delor ușor să ne dăm seama care informații de fond sunt cele relevante.

4. “Poate cel mai simplu și mai important lucru care se poate spune despre etică este unul pur logic, și anume imposibilitatea de a deriva reguli morale netautologice pornind de la fapte. “ scria Karl Popper în anul 1948. Prăpastia de netrecut dintre fapte și valori pare să pună sub semnul îndoielii nici mai mult, nici mai puțin decât situația enunțurilor etice și, prin urmare, stă în centrul dezbaterilor filosofiei morale. De aici desprindem idea de bază: existența prăpastiei dintre este și trebuie.

5. Alfred North Whintehead scria în 1941: “Ce este moralitatea într-un anumit timp sau loc? Este ceea ce majorității de atunci și de acolo se întâmplă săi placă, iar imoralitatea este ceea ce îi displace.“ În acest caz, nu pare să existe un bine moral care să poată fi luat în sens absolut- el este, mai degrabă, relative la tradiția și cultura fiecărui grup social.

6. Cunoașterea în perspectivă sugerează că ne putem apropia de adevăr prin colaborare, comunicare și schimb reciproc de idei și de perspective: o moștenire pozitivă a relativismului.

7. Dilema lui Euthyphron se referă la teoria poruncii divine.”Nu există moralitate întemeiată pe autoritate, nici măcar când autoritatea e divină. “, scria Aj.Ayer în anul 1968.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Lumină din cuvinte pentru jurnaliști – Al doilea decalog” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (64)

Unirea Basarabiei cu România

Am văzut (vezi supra) că Blocul moldovenesc solicitase ajutorul guvernului român, în seara de 5 ianuarie. După deliberări serioase, la 6/19 ianuarie, guvernul român Brătianu (generalul Iancovescu fiind ministrul de război) a decis să trimită urgent un detaşament de 1000 de oameni (era de fapt un batalion de legionari ardeleni, de numai 850 oameni), cu arme şi mitraliere. Plecat din Kiev cu un tren, el avea ordin să se oprească la Chişinău şi să se pună la dispoziţia guvernului basarabean. În seara aceleiaşi zile, la lăsarea nopţii, ajunşi la destinaţie, în gara Chişinău, trenul este atacat cu mitraliere de trupe bolşevice, iar ardelenii, surprinşi, sunt siliţi să depună armele şi să se predea. Soldaţii ardeleni sunt dezarmaţi de bolşevici, bătuţi, apoi cu uniformele sfâşiate sunt duşi pe străzile oraşului, batjocoriţi şi scuipaţi, o parte a lor au fost eliberaţi ulterior de trupe moldoveneşti.

În urma noului apel, guvernul român a decis să trimită o adevărată armată în Basarabia, alcătuită din două divizii de infanterie şi două de cavalerie, care la 10/23 ianuarie 1918, au trecut Prutul. În Manifestul generalului Prezan, din 12 ianuarie (st.v.) se arăta: ,,Sfatul Ţării Moldoveneşti ne-a cerut…să trecem Prutul, ca să aducem rânduială şi linişte în satele şi târgurile voastre, punând la adăpost viaţa şi avutul întregului popor…Venirea soldaţilor români în Basarabia a supărat mult pe răufăcători (bolşevici)…şi aceşti duşmani…vă spun că românii vin să stăpânească ţara voastră, că ei vin să pună mâna pe pământurile voastre…, să vă răpească drepturile naţionale şi politice câştigate prin revoluţie. Departe de noi gândul acesta! Nu daţi nicio crezare acestor vorbe viclene! Cum v-aţi putea închipui că soldatul român…, tocmai el, să vie astăzi în ţara fraţilor săi ca să-i împiedice de a-şi înfăptui dreptul lor! …Oastea română nu doreşte altceva decât rânduiala şi liniştea ce aduce, (ca) să vă dea putinţa să vă statorniciţi…slobozeniile voastre…Oastea română nu va obijdui niciun locuitor…, aveţi toată încrederea şi primiţi pe ostaşi cu dragostea frăţească cu care ei vin la voi!”.

După ce în ajun, la 12/25 ianuarie, erau stabilite primele contacte cu autorităţile moldoveneşti, I. Inculeţ, P. Erhan şi Gh. Pântea, şi s-a dat ultimatum trupelor bolşevice să se retragă peste Nistru (până la 26 ianuarie, ora 12), în seara de 13/26 ianuarie 1918, unităţile Diviziei 11 române (brigăzile 21 şi 22) au intrat în Chişinău, cu muzica în frunte şi cu steagurile tricolore desfăşurate. A doua zi, la 14/27 ianuarie, generalul Broşteanu, comandantul Diviziei 11 şi statul său major şi-au făcut intrarea oficială în Chişinău, iar în seara de 15/28 ianuarie, el a fost invitat la şedinţa solemnă a Sfatului Ţării. Luând cuvântul, preşedintele I. Inculeţ declara: ,,D-lor deputaţi, ştiţi prin ce împrejurări grele am trecut şi că altele şi mai grele ne aşteaptă din cauza tulburărilor…D-stră ştiţi că s-au dat explicaţii cu ce scop au venit trupele române, să păzească drumul de fier şi pâinea, alt scop politic nu au, nici n-au avut. Ei (românii) ne-au garantat, împreună cu Franţa, că nu urmăresc niciun scop politic. D-l Broşteanu mi-a spus, când i-am ieşit în întâmpinare la Străşeni, că ne garantează toate libertăţile. Pe fraţii noştri (românii), care au venit cu acest scop, îi primim cu braţele deschise şi le zicem din toată inima: bine aţi venit”.

Primit cu căldură, cu aplauze şi ovaţii, generalul Broşteanu a declarat: ,,…Mulţi cetăţeni ai republicii sunt cuprinşi de bănuieli şi frică pentru libertăţile lor…Trebuie să vă declar că…scopul intrării armatei române nu era decât: asigurarea pazei depozitelor, transporturilor şi a drumurilor de fier. Iată scopul pentru care s-a trimis aici armată, subliniez, singurul scop. Dar, odată cu aceasta…, în toate punctele prin care am trecut…, populaţia ne mulţumea că poate trăi liniştită…Guvernul român pune la dispoziţia d-voastră aceste trupe, care sunt aici pentru a veni în ajutor…Hotărâţi-vă viaţa d-voastră cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”. P. Erhan, prim director, declara la rândul lui: ,,Guvernul republicei moldoveneşti, cu inima deschisă şi cu bucurie, întâlneşte pe fraţii români, veniţi aici ca să ajute…în luptă cu anarhia. Guvernul republicei…va face totul ca populaţia să înţeleagă pentru ce aţi venit, ca să ne aduceţi linişte şi ordine. Mulţumim fraţilor noştri români pentru serviciul ce ni l-au adus…Trăiască poporul român. Trăiască România”.

Această idee, a neamestecului în treburile Basarabiei, era subliniată şi de primul ministru Brătianu în telegrama sa, din 11/24 ianuarie 1918, trimisă din Iaşi generalului Coandă, la Kiev, în care arăta că aceste măsuri de securitate (intrarea trupelor române) ,,nu înţeleg să împiedice cu nimic autoritatea politică a guvernului Republicii Moldoveneşti” şi că ,,trupele noastre vor fi la dispoziţia sa şi (apoi) se vor retrage…”. În acelaşi timp, pe lângă asigurările date de generalul Broşteanu în Sfatul Ţării, Consiliul Directorilor solicita acordarea unei ,,garanţii scrise” din partea miniştrilor (ambasadorilor) Puterilor Aliate, care declarau că ,,suntem autorizaţi să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o măsură pur militară, având ca obiectiv funcţionarea normală a spatelui frontului…(iar) intrarea lor nu va avea nicio influenţă, nici asupra situaţiei politice actuale în Basarabia, nici asupra soartei viitoare a acestei ţări” (cf. Nota ministrului Franţei la Iaşi, Saint-Aulaire, către consulul francez la Chişinău, Sarret).

După ocuparea Chişinăului, acţiune desfăşurată fără incidente, trupele române s-au îndreptat spre sud-estul Basarabiei, spre Tighina (Bender), ocupată de bolşevici, transformată într-o fortificaţie întărită, apărată de trupe numeroase, cu artilerie puternică. La 28 ianuarie, încep primele lupte în preajma oraşului şi, la 4 februarie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (64)” →

Ierod. IUSTIN T.: O epifanie a Frumosului. Tinerii de la Iaşi

Oare are Frumosul scop teologic? Oare ne poate duce la pocăinţă, oare ne poate, cumva, vindeca…?

Să facem un exerciţiu. Să vedem dacă-i aşa.

Iată o epifanie a Frumosului. Acea ocazie când Frumosul coboară în lume, din lumea lui dintotdeauna. Când, de pildă, ca-ntr-o fereastră, îi vezi pe tinerii de la ASCOR şi ATOR Iaşi în cântec, în mers, în comunicare. Câţiva îngeri cu voci bărbăteşti şi câţiva cu voci femeieşti s-au ascuns în trupurile lor, şi se cheamă unii pe alţii… Unii grav, alţii suav. Şi parcă ţi se înfige în minte o imagine plastică a Veşniciei, în care notele grave ale Creaţiei îşi cheamă în iubire notele suave, să vină pentru a fi Una. Când puterile Creaţiei îşi cheamă graţiile lor, ca să împletească o coloană infinită. Şi parcă tot ce se întâmplă e despre altceva, e conţinutul a Altceva…

Atunci te încearcă sentimentul că Frumosul îţi vorbeşte ţie. Te cheamă pe nume şi te ştie. Că totul, tot ce se întâmplă e făcut anume pentru tine.

Şi deodată te trezeşti ca dintr-un somn adânc. Un somn al urâţeniei, al necredinţei şi al uitării de tine. Îţi aduci aminte că odată ai avut credinţă. Că odată ai crezut că ai un Tată…

Şi acum, Tatăl tău S-a întors la tine. Cu Iubirea Lui care le explică, din nou, pe toate. Acum inima ta îşi aduce aminte de toate înţelesurile pe care Tata le-a pus în ea, demult, demult. Şi pe care n-a putut să le şteargă nimeni. Îţi aduce aminte de credinţele tale, care au fost acoperite de urât, de singurătate şi de uitare. Ai descurajat, te-ai întristat, ai păcătuit. Ai păcătuit ca să poţi continua… Ca să nu-ţi pierzi viaţa.

Dar acum Tatăl a venit la tine. Şi Frumosul este cu El. Şi-ţi redă viaţa, ţi-o face din nou a ta. Îţi vindecă inima de nevoia de a păcătui. Îţi umple golul nesfârşit dintre zile. Îţi umple minutele pe care le-ai lepădat de la tine, de dimineaţa până seara. Redă farmecul nopţilor. Şi pune o noutate în fiecare zi.

Frumosul este Duhul cel Bun al zilelor care sunt. Şi al zilelor care încă nu au venit.

Ce poţi să zici Frumosului, decât:
– Îmi pare rău pentru urâţeniile mele. Ia-mă din nou şi fă-mă să cred. Căci eu sunt mort. Şi tu eşti viu. Tu eşti minunat bărbătesc, şi tu eşti minunat femeiesc. Tu eşti Natura umană însăşi şi Frumuseţea cea dintâi. Tu eşti Frumuseţea mea cea dintotdeauna!

Şi aşa, Frumosul are rost teologic. El ne duce la pocăinţă. Şi pocăinţa curăţă Urâtul. Şi cu urâtul curăţat, redevenim frumoşi. Mai frumoşi ca ultima dată când eram frumoşi…

Zile frumoase, vindecătoare şi vizionare plăcută!

–––––––––

Ierod. Iustin T., 28 august 2019