Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent – Toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist

Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către cei care le trăiesc drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar actul hazardului?! Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său, ne dă de înțeles că „…întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.

Câteva din întâmplările de genul celor la care fac referire sunt legate de întâlnirea omului comun prin care mă definesc cu vreo câţiva oameni aleşi, personalităţi cunoscute publicului. Desigur, îi exclud din această categorie pe politicieni. Unii dintre aceşti oameni cu distincție, care îmi surclasează cu enorm de mult poziţia socio-culturală, mi-au oferit privilegiul de a-i cunoaşte mai îndeaproape, facilitându-mi pe parcurs o oarecare legătură cu dumnealor, bucuria aceasta îndrăznind s-o transpun şi în câteva articole de presă. Alţii mi-au oferit (repet, graţie întâmplării – nu unei meschine ambiţii specifice vânătorilor de „trofee”) doar numai câteva clipe de încântare, clipe oprite în loc de modestu-mi mecanism al memoriei.

Doi dintre aceşti din urmă oameni iluştri, cărora li s-au intersectat magistralele călătoriilor lor misionare cu îngustele mele poteci sunt ierarhi ai Bisericii noastre ortodoxe. Unul dintre ei e plecat la Cer, anume vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar celălalt e Întâistătătorul Bisericii noastre de azi, Părintele Patriarh Daniel. La întâlnirea mea conjuncturală cu numiţii arhipăstori ai Bisericii, Preacuvioşii Părinţi erau, după mersul timpului, mitropoliţi ai Moldovei şi Bucovinei.

Se ştie bine (dacă nu persistăm în năravul postdecembrist de-a exagera în negativ istoria) că în regimul comunist al lui Ceauşescu manifestarea religiozităţii nu era reprimată, ci doar „pedepsită” cu îndulgenţă să poarte o oarecare surdină; persecuția, martirajul aparţineau altor epoci.

Cu Părintele Mitropolit (de atunci) Teoctist m-am întâlnit în vara anului 1981 în pridvorul Bisericii Mănăstirii Durău. Mă aflam cu soţia şi cu doi (dintre cei trei) copii ai noştri intr-o scurtă vacanţă care, găsindu-ne în preajma mănăstirilor, nu putea exclude partea spirituală a entităţii noastre umane, mister intreţinut în mine prin aportul scumpilor mei părinţi trupeşti (plecaţi acum la Domnul), în special al mamei.

În momentul în care am ajuns la Biserică nu se desfăşura niciun ceremonial religios, dar turiştii intrau şi se închinau la sfintele icoane sau doar admirau opera creatorului de artă bisericească.

Cu timiditatea ruralilor sedentari ce ne aflam, ieşiţi „in lume” doar prin intermediul taberelor şcolare în care ne însoţeam elevii, am mers să ne închinăm şi noi în lăcaşul de cult al Mănăstirii. În pridvorul Bisericii am avut surpriza să-l descoperim chiar pe Părintele Mitropolit. Cu specificul vorbei sale domoale, sfătoase, eliberată de sintagme sofisticate, schimba cuvinte cu vizitatorii/credincioşii care păşeau pragul aşezământului de închinare, pentru unii („liber-cugetătorii”) – doar obiectiv turistic. De aceea, Părintele, în veşmintele sale ne-liturgice, cu cârja sa arhierească în mână, îi aborda cu formule verbale ce aduceau a întâmpinare, rostite cu o oarecare „prudenţă”, în înţelesul meu, parcă anume să nu-i agaseze pe cei care se revendicau în sinea lor, sau chiar ostentativ, în exclusivitate turişti.

Aceeaşi atitudine rezervată am simţit-o la Părintele Arhiereu (care îmi părea la chip foarte apropiat de imaginea pe care o atribuiam eu ascetului) şi în vorbele ce ne-au fost adresate nouă, familiei mele. Totuşi, unei laude directe, cu referire la faptul că, turişti fiind, nu ocolim Biserica în sensul de spaţiu cu încărcătură duhovnicească, Parintele Mitropolit i-a dat libertatea să ajungă cu reverberaţie la urechile celor aflaţi de faţă. Mi-a mângâiat apoi fiul pe creştet, l-a întrebat câţi ani are şi l-a învăluit într-o căldură „de bunic”, iradiată din lăuntrul fiinţei sale şi intermediată edificator de limbajul chipului.

La cei şase anişori ai săi, Bogdan-Mihail al meu şi-a rostit timid identitadea consfinţită prin Sfânta Taină a Botezului, iar Părintele s-a arătat încântat de asocierea celor doua prenume, unul legat de pământesc, respectiv de istoria Moldovei, celălălt dedicat Cerului, adică emisarului său, arhanghelul. A rămas în dialog cu el, propunându-i şăgalnic, fapt deja declanşat de iniţiator, să facă schimb de toiege. Desigur, pruncul meu, atras de diferenţa decorativă dintre toiagul pastoral de arhiereu şi modestul lui baston cu toporaş în capăt, a rezonat repede, necunoscând încă complexul deferenței, la propunerea glumeaţă a blândului Ierarh.

O credincioasă din grup a dat imediat acestui „ritual” ludic o conotaţie ce trebuia să aducă a proorocire, prezicându-i puştiului meu un viitor legat de slujirea Bisericii. Desigur, eu, neîntrezărind la fiul meu germenele unei asemenea predestinări, acesta având deja conturată o personalitate înclinată spre neascultare, i-am exprimat Părintelui temerea că prognosticul invocat n-are şanse să se confirme. Înalt Preasfinţia Sa a rezonat senin la remarca mea sinceră şi a adăugat, în context, şi concluzia sa, anume că harul preoţesc stă în puterea Domnului Ceresc, că El știe cui și când să i-l dea.

Acum, peste ani, găsind undeva, păstrat ca o relicvă, doar toporaşul din vârful bastonului de turist al fiului meu, atins de cel ce devenise între timp Conducătorul Bisericii noastre, am şi rezultatul prognozei acelei femei, martoră la clipa de graţie cu Părintele Teoctist. E drept că fiul meu a căpătat între timp aspiraţii spre înalt, dar nu spre Cerul cel care ni L-a dăruit pe Hristos, ci spre cerul cel care ispiteşte omul în a tinde spre înălţimile albastre, prin intermedierea ţancurilor de piatră ale muntelui semeţ.

Acum fiul meu, între altele, înfruntă piscurile Alpilor italieni. Iar eu, tatăl, îmi împart emoţia între gândurile legate de aspiraţiile lumeşti ale fiului şi gândurile cele venite odată cu amintirile, aduse la o anumită vârstă pe „aripile” nostalgiei. Și, iată, fâlfâitul de aripi nostalgice mă mângâie cu boarea caldă a întâmplării de demult, legată de întâlnirea cu Părintele Teoctist, Patriarhul de mai târziu care a dat românilor prilejul de a fi văzut alături de un Papă, ca o efemeră iluzie a unei re-Unite Biserici întru Hristos.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

Imagine sursă facebook

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Un troc inocent – Toiagul de mitropolit, în schimbul bastonului de turist” →

Al. Florin ŢENE: Panait Istrati sau „ciulinii” din viața scriitorului

Primul jurnalist și scriitor român dezmăgit de ideologia sovietică și crimele comuniste

În 10 august s-au împlinit anul acesta 135 de ani de la nașterea jurnalistului și scriitorului Panait Istrati. La această data a anului 1884 la Braila se năștea Gherasim Panait Istrati.

Este al doilea copil nelegitim al Joiței Istrati cu Gherasim Valsamis, originar din Faraclata, insula Kefalonia a Greciei, care se ocupa cu contrabandă de tutun în zona Brailei. Copilaria ș-a petrecut-o in satul natal al mamei, Baldovinesti.

Cele patru clase le-a făcut la școala primară „Tudor Vladimirescu” din Brăila, câștigandu-și apoi existența ca băiat de prăvălie, plăcintar, vânzător într-o băcănie, ucenic la atelierele docurilor, zugrav. între timp, setea de călătorii il poartă până pe meleagurile Egiptului. Intră in contact cu mișcarea muncitorească și debutează în Romania muncitoare cu articolul Hotel Regina apărut în 1906.

Din 1916 pleaca chemat de mirajul Occidentului, ducând o viață dezordonată, schimbând mereu ocupațiile, în permanentă luptă cu privațiunile. A cutreierat Elvetia, ajunge la Paris, iar la Nisa face o tentativă de sinucidere în data de 3 ian. 1921.

Corespondența asiduă cu Romain Rolland, la insistențele căruia își redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită lui Romain Rolland publică în revista Europe (nr. din 15 aug. 1923) Kyra Kyralina, apărută în volum un an mai tarziu , în vara lui 1924. Larga audiență de critică și de public a acesteia va însoți și volumele urmatoare. Scrierile aparținând anilor 1922-1926 si 1931-1935 sunt organizate în ciclurile cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescețta și viața lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel , apărute în 1924, Les haidoucs (I-II, 1925-1926); al doilea este alcătuit din Codin apărut în 1925; al treilea cuprinde volumul. Mikliail publicat în 1927; ultimul înglobează La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplinește, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultator, povestirile se reproduc, firesc, unele din altele, în cea mai bună tradiție a marilor povestitori. Opere neincluse în cicluri: La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse, Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931). Au urmat volume autobiografice: Trecut și viitor (1925), Mes departs (1928,), Pour avoir aime la terre ( 1930). Paralel cu tipărirea la editurile franceze, cărțile sale sunt publicate și în România, unele în transpunerea autorului insuși. In 1925 si 1929 stă câteva luni în țară. Viziteaza URSS (1927-1929), publicând apoi volumul Vers l autre flamme (Spre cealaltă flacără), (Confession pour vaincus, 1929). Călătoria în URSS a reprezentat un adevărat ritual pentru mulți intelectuali și scriitori occidentali. Istrati este și el primit regește, i se oferă excursii și petreceri, i se plătesc foarte consistente drepturi de autor. Scriitorul vine cu o imagine aprioric favorabilă, care va fi însă permanent contrazisă de realitățile care îl frapează la tot pasul. Reușește, de la un moment dat, să se debaraseze de „însoțitori” și călătorește pe cont propriu. Constată, stupefiat, omniprezența birocrației, care a devenit un cancer al țesutului social. Vede cum la putere s-a instalat o nouă oligarhie (termenul „nomenklatură” nu apăruse încă), la fel de avidă și de fără scrupule. Deslușește mecanismele prin care sindicatele și presa sunt folosite ca mijloace de a ține sub control populația. Komsomolul, organizația tinerilor, este și el putred și corupt. Îl îngrozește banalizarea denunțurilor, care frâng destine și nenorocesc existențe. Are exemple la îndemână, prietenul său Christian Rakowski sau Rusakov, socrul lui Victor Serge. Vizitează mai multe republici sovietice unde îl oripilează mizeria și penuria. Concluziile pe care le trage la capătul călătoriei sale sunt dramatice: „Părăsesc Leningradul, Moscova și Uniunea Sovietică mult mai amărât decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre muncitorii aceștia striviți sub toate regimurile. A-i exploata pe oameni, a-i face să trăiască cu o bucată de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de a cârti, a-l împușca apoi pe cel care a strigat într-o zi, a strigat numai ceva mai tare decât de obicei, așa ceva, așa ceva nu există nicăieri pe pământ, nici măcar în țara lui Mussolini”.După apariția cărții, Istrati fost ținta unor atacuri josnice iar mitul Uniunii Sovietice a continuat să funcționeze. N-au fost de-ajuns nici ale mărturii ale unor personalități celebre, cum e cazul lui André Gide. Cu atât mai mult acum, când s-au împlinit o sută de ani de la octombrie 1917, trebuie să omagiem curajul și franchețea lui Panait Istrati, care a înțeles că adevărul, oricât de dureros, trebuie spus până la capăt. Calătoreste prin Grecia în compania lui Nikos Kazantzakis. În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Atitudinea lui de independență, expusă în eseul L homme qui n adhere a rien, apărut în 1933, îi atrage, atât aici, cât și peste hotare, vehemente contestări. In schimb, exceptând unele reacții violent negatoare din presa românească, opera „vagabondului-scriitor”, revendicat de doua literaturi, Continue reading „Al. Florin ŢENE: Panait Istrati sau „ciulinii” din viața scriitorului” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (7)

PLOTIN (Neoplatonism)

„Lumea trebuie să fie marcată de legi și de ordine, pentru a fi scena vieții morale a omului, altfel ar fi haos, iar legea nu are o altă putere în afara celei de a duce la împlinire destinul; ea a fost dată indivizilor, iar ei o poartă cu sine și o folosesc…” – Plotin

Sunt la a 7-a expunere despre legătura între Filozofie și ideile, sentimentele împărtășite de oameni care transcend cunoscutul sau naturalul, precum și legătura cu alt tip de cunoaștere – sigură și rațională – , cu privire la natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență. Este legătura care poate asigura progresul.

Pentru a face filozofie se cere a avea o mare sensibilitate, atât de mare încât să încerci să intri în tine însuți, să cauți un punct de sprijin în gândirea ta care să te echilibreze și să ai puterea de a-i echilibra și pe ceilalți prin devoalarea contextului în care ai găsit acest punct de echilibru, să-l poți explica celorlalți. Aceasta au făcut o serie de filozofi, pentru a ajuta cu gândirea lor la bunul mers al acestei lumi.

Am scris până acum despre filozofia antică, despre stoicismul grec și cel roman (5 capitole), capitolul 6 l-am considerat cel despre Marcus Aurelius și acum trec la neoplatonism, cu reprezentantul de seamă – Plotin.

Despre Plotin, cu ani în urmă s-a vorbit prea puțin și aceasta din cauză că trăitorii secolului trecut nu au fost interesați de tema sa predominantă, cea a transcendenței divine.

Plotin (204-270) a fost un filosof grec, născut în Egipt, la Lykopolis. Viața sa ne este cunoscută prin relatarea lui Porphyrus, elevul său, care s-a îngrijit și de punerea în ordine a ideilor sale. Plotin a început să studieze filozofia la 28 de ani. Decepționat la început, l-a cunoscut mai târziu pe Ammonios Saccas care profesa la Alexandria o doctrină neoplatonică. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: „pe acest om l-am căutat!” și a urmat învățământul acestuia timp de 11 ani. La 40 de ani a plecat la Roma unde a fondat o școală și a început să scrie după 50 de ani. Avea o mare ușurință de a improviza, lucrările sale erau condensate, cu accente de mare entuziasm poetic. Avea o fire blândă, dădea sfaturi și era privit cu prietenie de împăratul Gallerius și de soția acestuia. Era un cunoscător al întregii filozofii antice. Comenta deseori în jurul unui text sau idei platonice, aristotelice sau stoice. Divinitatea pentru Plotin era Unul sau Binele, Unul fiind perfecțiunea supremă, despre care nu se poate spune decât că există. Din el ies Inteligența și sufletul. Inteligența este sediul ideilor, așa cum o concepuse Platon, ea admite pluralitatea esențelor inteligibile. Sufletul este o emanație a inteligenței, este viață eternă, este nemuritor. Lumea materială este existența cea mai degradată la care de abia mai ajunge lumina Unuia și a Binelui. Dar, imperfecți fiind, ajungem la cunoașterea Unuia numai cu ajutorul Extazului – un idealism religios care a putut face trecerea de la filozofia antică la cea creștină – deși diferența este mare, Dumnezeul creștin nu produce prin emanație ci prin creație liberă, prin inteligență, voință și bunătatea Lui. Existența și spiritul se prezintă ca prima sciziune a unității, iar sufletul este desfășurarea tocmai a acestei mișcări și a acestei diviziuni.

Cei din Roma care îi audiaseră cursurile i-au cerut ca problemele dezbătute să fie scrise, dezvoltate, el însă a refuzat fiindcă nu avea nici timpul necesar, nici sănătatea ochilor. Această condensare a ideilor l-au făcut obscur, încă de pe atunci, în special celor care nu i-au ascultat cursurile. În plus nu cunoștea foarte bine limba elenă, citea, vorbea dar nu avea darul scrierii, al compunerii. A fost un filozof eclectic, care a luat la bază metafizica lui Platon meditând asupra ei și întregind-o. Mulți filozofi moderni au fost influențați de metafizica lui Plotin, metafizica însemnând nu numai o viziune de ansamblu asupra existenței, dar și valorificarea ei pentru echilibrarea omului cu cosmosul, cu lumea și cu sine.

A murit după o boală grea. Înainte de a-și fi dat sufletul Plotin ar fi rostit: „Mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers”. Avea doar 66 de ani.

Opera sa a fost compusă în 16 ani de un spirit matur care, în momentul când a început să scrie, își formulase deja pe deplin sistemul filosofic, putând întemeia un nou curent filosofic – neoplatonismul, care a exercitat o puternică influență asupra contemporanilor săi și asupra filozofilor care au venit în urma lui.

Prelegerile și scrierile sale filozofice au fost prelucrate cu o remarcabilă acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între anii 301-305 sub titlul de „Enneade”, tot el scriind și „Vita Plotini”. Cele 54 de tratatele incluse în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filozofia greacă anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din Aristotel, stoici, etc.) pe baza cărora, Plotin a construit doctrina sa originală. A încercat să concilieze în scrierile sale exigențele raționalității, caracteristica filozofiei grecești, cu aspirațiile mistice.

Atât Plotin cât şi Porfir au trăit și au scris într-o perioadă de criză a culturii filosofice. Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase capitole, fiecare a câte nouă tratate. De aici numele de Enneade (nouă) acordate grupelor de câte nouă tratate. În viziunea lui Porfir, prima Enneadă tratează chestiunile de etică, a doua și a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe cele care se referă în mod precumpănitor la Unul.

Neoplatonismul a exercitat o puternică influență asupra creștinismului fiind revalorificat, în secolul XV, prin intermediul culturii arabe și reabilitat, în Renaștere, odată cu interesul pentru Platon. Giordano Bruno (1548-1600) s-a referit în mod frecvent la Plotin și a dezvoltat unele teze plotiniene. În secolele următoare, interesul a cunoscut un nou declin; în secolul XVIII s-a trăit pe culmile rațiunii și s-a renunțat la ele, în secolul XIX – pe culmile științei și s-a renunțat la aceste culmi, pentru ca tot în acel secol Plotin să devină un „autor la modă”. Goethe (1749- 1832) l-a citit cu entuziasm și a scris chiar versuri „plotiniene”. Plotin a fost citit și comentat de filozoful german Hegel (1770-1831), care a formulat și obiecții, în timp ce contemporanul său – filozoful german Schelling se simte foarte apropiat de Plotin în cadrul teoriei sale despre Absolut. Mai trebuie menționată și influența lui Plotin asupra filozofului francez Henri Bergson (1859-1941). Toate acestea denotă „încercări de lichidare a deficiențelor spiritului omenesc”, după cum se exprima filozoful român Nae Ionescu. Aș spune că mai întâi este analiza pe care o fac filozofii pentru a ajunge la depistarea neregulilor din societatea în care trăiesc, cei mai mulți dintre ei luând în considerare cele descoperite până la ei de către ceilalți filozofi și adăugând ideile lor, căci „totul pornește de la necesitatea de echilibru al omului în univers”.

Plotin lansează premisele dezvoltării fenomenologiei, dezvoltate în secolul XX de către filozoful austriac Husserl (1859-1938), apreciind faptul că mintea joacă un rol activ în percepția obiectelor și întâmplărilor din jur, nerămânând pasivă la fluxul de informații ce le primește din diverse surse. În materie religioasă, religia însemnând orientare spirituală, potențare a vieții spirituale pentru ea însăși, dar și un interes pentru ceea ce este dincolo de realitatea pe care o trăim, Plotin dezvoltă în acest sens o filozofie originală, considerând că sufletul este format din două părți diferite: partea superioară este cea care reține caracteristicile divine și cea care este departe de lumea pământească, iar partea inferioară, cea care adăpostește trăsăturile personalității și cea care este susceptibilă de a fi coruptă de vicii și de pasiuni.

Pornind de la această doctrină mistică, viziunea religioasă a lui Plotin poate fi rezumată astfel:

Locul cosmic în care existența capătă dimensiune fizică este sufletul, care este atât un agent contemplativ, cât și un actor; partea contemplativă este cea superioară care menține permanent legătura cu latura divină, în timp ce partea inferioară, cea coruptibilă, trebuie să își regăsească drumul către jumătatea sa; regăsirea acestui drum se realizează prin parcurgerea a trei etape: cultivarea virtuții, prin care sufletul regăsește calea către Divinitate, practica dialecticii, care informează sufletul despre natura existenței și contemplația, care este practic adevăratul mod de acțiune al sufletului, aici realizându-se practic unirea celor două jumătăți sufletești; adevărata misiune a sufletului este de a ajunge la un nivel cât mai apropiat de cel al lui Dumnezeu, motiv pentru care Plotin face diferența între virtutea de ordin divin și cea de ordin civic, prima fiind cea care este cea mai importantă și care o cuprinde și pe cea de a doua. Odată reunit, sufletul se poate concentra pe integrarea sa în sistemul divin al „unicului/unul-ui”, care este generatorul tuturor formelor de viață. Plotin consideră că această denumire de „unic” nu este potrivită, întrucât se face referire la un concept ce nu poate fi înțeles de către oameni. Filosofia lui Plotin avea să se propage ulterior în lumea arabă, cât și în India și în lumea creștină, în perioada Evului Mediu.

Pentru Plotin, Dumnezeu este transcendent lumii, căci acesta se află într-o sferă supra-pământească, deasupra lumii și ca atare El nu poate fi sesizat cu ajutorul conceptelor. El este Unul, care mai este numit și Binele, Principiul sau cel Dintâi.

Binele era expresia cea mai înaltă a gândirii pure a raționalității spiritului conștient, a raționalului care tinde să cunoască și să înțeleagă toată lumea. Nostalgia după cunoaștere se liniștește ajunsă în acest punct, căci Binele este identic cu cunoașterea cea mai desăvârșită.

Platon considera Erosul ca fiind de obârșie divină, fără să fie divin, el aparținând lumii demonicului, care se află între ceea ce este nemuritor și muritor, într-o neliniște eternă și mereu nedesăvârșită, căci Erosul este entuziasm și pasiune mișcată de o nostalgie nemărginită după Bine și Frumos, după cunoaștere și eterna liniște. În timp ce Binele trebuie să fie privit ca principiul al rațiunii, ca Logos, iubirea (eros) are o notă de iraționalitate și de neînțeles, ca și lumea. Problema este de a reface legătura dintre Logos și Eros, între Bine și Iubire, între rațiune și viață. Plotin soluționează această problemă prin interpretarea pe care o dă vieții religioase. Problemele în jurul cărora se rotește filozofia lui Plotin sunt: a) Cum s-a născut lumea din „Unul” și b) Cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.

Pentru Plotin viața spirituală este religioasă, iar între religie și știință, artă și erotică nu este nici o contradicție; arta, iubirea și filozofia sunt drumul spre religie.

Dumnezeu este, pentru Plotin, temeiul întregii existențe și principiul tuturor valorilor, ceea ce înseamnă că sfera existenței își are originea în Dumnezeu și se dezvoltă devenind lumea inteligibilă a ideilor. Unitatea absolută menține lucrurile în toate, pătrunzând prin toate, adunând laolaltă și unind ceea ce, fiind separat în opoziție, este în pericol să se dezbine. El este deasupra a toate; El nu are mărime, nu este infinit; este centrul universului lucrurilor, izvorul veșnic al virtuții și originea iubirii divine, în jurul căruia se mișcă totul, spre care se îndreaptă totul, din care își iau începutul și ieșirea, și conștiința de sine; El produce totul, existența și viața în creaturi, le susține și le poartă, căci deși El este transcendent, totuși întrepătrunde totul, Dumnezeu este mai mult decât existența; El este supra-raționalul. Lumea spiritului este lumea realității adevărate. Nu materia și lumea fizică reprezintă realitatea, ci gândirea, ca viață spirituală conștientă: ea este identică cu existența. Raționalul este existentul și existentul este rațional. Din lumea Ideilor urmează viața acestei lumi senzoriale sau sfera sufletului lumii. În concluzie, pentru Plotin, Dumnezeu este iubire, căci el scrie: „Demn de iubire și iubire este El; El este iubirea Sa însăși, fiindcă El nu este altcumva frumos decât prin Sine însuși și în Sine însuși”.

Noi știm despre Dumnezeu numai atât cât ne-a descoperit El. Dumnezeu este, pentru Plotin, Marele Anonim, pe care nu-L poate numi nici un nume. Dumnezeu este prototipul etern al întregii frumuseți. Filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) scria: „Numai o dată cu Plotin frumosul cu arta se contopesc într-un concept unic și se obține o concepție cu totul nouă; frumosul și arta se contopesc acum într-o pasiune și înălțare mistică a spiritului”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire. De unde rezultă că Binele este superior Frumosului, așa cum Spiritul este inferior Binelui.

Formele vieții sunt produse din eternitate din Unul, formele inferioare au tendința înspre cele mai înalte, cele superioare înspre cele inferioare. Dumnezeu activează, sau, mai corect, El trebuie să acționeze în lume. El trebuie să se prefacă în lume, El rămâne ceea ce este; Dumnezeu este prezent în lume prin forțele spirituale. Acest lucru nu înseamnă că El se împarte, fiindcă ceea ce este spiritual nu poate fi împărțit. La fel și omul participă la Dumnezeu, dar numai în măsura în care acesta își face loc liber în sufletul său pentru a-L primi pe Dumnezeu.

Sufletul poate de asemenea să intre într-un raport intim și cu lumea ideală, care emană din divinitate. Omul este capabil să facă acest lucru datorită „Eros”-ului. Când sufletul este atras de către Eros spre lumea ideală, el începe să urce spre forme din ce în ce mai frumoase. Și aceasta numai printr-o stare extatică. Sufletul este chinuit de nostalgia Binelui, fiindcă sufletul este în esența sa bun. Răul își are originea în lumea externă, prin aceea că sufletul, sălășluind în corp, este murdărit de materie. Posibilitatea mântuirii sufletului se bazează, după Plotin, pe faptul că acesta este înrudit esențial cu Dumnezeu. „Ochiul n-ar fi văzut niciodată soarele, dacă el n-ar fi înrudit cu acesta; tot asemenea sufletul n-ar putea vedea frumosul, dacă el însuși n-ar fi frumos. De aceea să devină fiecare mai întâi asemenea cu Dumnezeu și frumos, dacă vrea să vadă Binele și Frumosul”. Frumosul, prin urmare, nu este altceva decât Spiritul în starea lui de desăvârșire.

Problema care l-a chinuit pe Plotin a fost reunirea sufletului căzut cu prototipul lui originar divin. Este semnificativ ceea ce istorisește Porfir cu privire la ultimele cuvinte, pe care le-a spus Plotin către prietenul său pe patul de moarte: „Te-am așteptat, pentru a încerca să conduc divinul din mine spre divinul din univers”.

Iată câteva citate din lucrările lui Plotin:

„Legea divină este inevitabilă, căci ea are în sine puterea de a făptui ceea ce a fost decis. Cine o suportă este dus fără să știe spre cele pe care le va îndura stârnit de o mișcare nesigură pretutindeni în rătăcirile sale, și sleit după multe eforturi cărora li s-a opus, sfârșește prin a ajunge la locul cuvenit lui, având ca pedeapsă o suferință nevoită datorită mișcării sale. În lege se spune cât și până când trebuie să dureze suferința, și tocmai la încetarea pedepsei apare și puterea de a fugi din acele locuri, grație armoniei care domnește peste toate.”

„Universul inteligibil este doar rațiune și nu s-ar mai putea naște încă un altul care să fie doar rațiune, ci dacă se năștea un altul trebuia să fie inferior aceluia, nefiind rațiune, dar nici materie căci materia nu este ordonată, de aceea trebuia să fie un amestec. Cele la care universul acesta se oprește sunt materia și rațiunea, iar acolo de unde începe se află sufletul, care guvernează amestecul. Partea din suflet raportată la realitatea divină superioară rămâne neamestecată și nu are piedică în actul ei, după cum partea sufletului care dă viață corpului nu primește nimic de la el.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Religia și Știința (7)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (66)

Unirea Basarabiei cu România

Ideea unirii începe să pătrundă în conştiinţa românilor basarabeni, în toamna lui 1917, când se produce descompunerea imperiului şi amplificarea anarhiei. Intrarea armatei române în Basarabia, odată cu liniştea, aduce şi libertatea manifestărilor cu caracter naţional, conştiinţa naţională nu mai este stânjenită de nimic şi ,,ideea unirii începe să se discute la lumina zilei”. De-aici înainte, problema unirii devine o chestiune la ordinea zilei, ea se discută în presă, în ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România nouă”, ziare care fac propagandă pentru unire, şi în toate cercurile moldoveneşti. În aceste luni, se face o propagandă vie printre soldaţi şi ţărani, de către tineri şi de reprezentanţii Blocului moldovenesc din Sfatul Ţării. Multe organizaţii naţionale şi obşteşti adoptă moţiuni, prin care cer unirea Basarabiei cu România. Astfel, la 16 ianuarie 1918, Comitetul studenţilor moldoveni din Basarabia adresa o chemare, în care se pronunţa pentru unire, încheind cu aceste cuvinte: ,,Trăiască libertatea şi unirea tuturor românilor”. La 24 ianuarie, Comitetul studenţilor revenea cu un manifest, în care se spunea: ,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară”. La 2 februarie 1918, Corpul didactic din ţinutul Chişinău adopta o Declaraţie, în care se enunţa ideea unirii: ,,…la serbarea unirii întregului neam românesc vom putea striga cu cea mai mare însufleţire: trăiască România, mama tuturor românilor!”.

Cele mai semnificative moţiuni de unire provin din partea adunărilor unor zemstve, alese prin vot universal, astfel, la 2 martie, un grup de 18 ţărani, din Bălţi, membri ai zemstvei, propuneau să se pună ,,la glăsuire dorinţa noastră arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră mamă: România”. Apoi, la 3 martie 1918, adunarea generală a zemstvei din Bălţi vota în unanimitate următoarea moţiune: ,,Proclamăm astăzi în mod solemn, în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României”. Mai mult, zemstva din Bălţi făcea apel la toate adunările din Basarabia, ,,să se unească prin votul lor la moţiunea noastră”, de menţionat că printre cele 102 semnături, aflăm şi pe acelea ale unor minoritari, ruşi, evrei, polonezi. O moţiune asemănătoare vota, la 13 martie 1918, adunarea zemstvei din judeţul Soroca şi uniunea proprietarilor, moţiune acoperită cu numeroase semnături. Pe de altă parte, în şedinţa Sfatului Ţării, din 16 martie 1918, deputaţii minoritari interpelau guvernul în legătură cu manifestările de la Bălţi şi Soroca, Orhei, cerând arestarea celor care au votat moţiunea pentru unire. Guvernul a fost nevoit să interzică zemstvelor adoptarea unor asemenea hotărâri, care sunt numai de competenţa Sfatului Ţării.

În ciuda reacţiei unor elemente minoritare şi a pretenţiilor teritoriale ucrainene, curentul naţional care se pronunţa pentru unire era de nestăvilit (vezi supra). La 1 martie 1918, a avut loc întâlnirea delegaţiilor basarabeni, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, cu oameni de cultură, academicieni, profesori unuiversitari aflaţi la Iaşi. Din partea Academiei Române, delegaţii au fost salutaţi de Petru Poni, care a precizat că ,,deviza adunării ce o vedeţi azi este ,,prin ştiinţă spre patrie”, exprimând speranţa că ştiinţa românească va fi împărtăşită nestingherit şi de fraţii din Basarabia. Dr. Bacaloglu, din partea Societăţii de Medici şi Naturalişti, era optimist în privinţa mişcării naţionale basarabene: ,,Dacă azi nori negri se îngrămădesc înspre apus (pierderea Carpaţilor-n.n.), dinspre Basarabia se iveşte o geană de lumină”. Cei doi delegaţi, primiţi cu deosebită căldură, au prezentat situaţia din Basarabia, activitatea Sfatului Ţării, exprimând încrederea în reuşită. Ciugureanu declara textual: ,,Suntem tineri, nu avem experienţa şi priceperea ce se cer pentru împrejurări atât de mari. Cu ajutorul larg ce-l găsim la dumneavoastră, nu ne îndoim că vom ajunge acolo unde fiecare român doreşte şi că Republica Moldovenească va juca un rol mare şi frumos”. N. Iorga, prezent la întâlnire, spunea: ,,Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere”.

Contactele liderilor basarabeni cu factorii politici de la Iaşi deveneau tot mai intense şi mai apropiate, opinia publică românească fiind pregătită pentru unirea Basarabiei. Pan Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării, într-o convorbire cu un corespondent de presă, la Iaşi, respingea din nou pretenţiile Radei ucrainene, făcând referire şi la dorinţa moldovenilor (românilor) de peste Nistru, care, la Congresul de la Tiraspol, evocau aspiraţia lor ,,de a fi una cu fraţii lor din Basarabia”. Să precizăm că încă la 17-18 decembrie 1917, la Tiraspol, s-au desfăşurat lucrările Congresului românilor transnistreni, erau reprezentate 20 de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta, fiind prezenţi soldaţi din garnizoana locală, membrii adunării zemstvei, ai învăţătorilor şi ziariştilor, precum şi o delegaţie a Sfatului Ţării, din care făcea parte şi Pan Halippa. Participanţii au cerut unirea românilor de pe ambele maluri ale Nistrului, urmând ca hotărârea definitivă să fie luată într-o viitoare adunare cu o reprezentare mai largă. Congresul a decis, desemnarea delegaţilor pentru alegerile în parlamentul Ucrainei, printre ei se aflau Şt. Bulat şi T. Jalobă, fruntaşi ai mişcării de renaştere naţională. Spre sfârşitul lui 1917, mişcarea naţională din Transnistria cuprinsese diverse straturi sociale, însă evoluţia contradictorie a evenimentelor a dus la complicarea situaţiei din zonă.

Partidul Naţional Moldovenesc, care promova o atitudine pro-unionistă explicită, desfăşura o activitate intensă, pentru a-şi extinde influenţa şi a face cunoscută poziţia faţă de unirea Basarabiei. În cursul unor dezbateri aprinse, s-au limpezit căile acţiunii unioniste, prin propagandă directă sau prin presă, prin publicaţiile ,,Cuvânt Moldovenesc”, ,,Sfatul Ţării”, ,,România Nouă” ş.a. Prin numeroase articole, scrisori, telegrame, manifeste, procese-verbale, anunţuri s-a urmărit trezirea conştiinţelor şi mobilizarea energiilor.

În acele zile, din martie 1918, s-a discutat modalitatea concretă de înfăptuire a unirii Basarabiei, adoptându-se soluţia deliberării în Sfatul Ţării, iar guvernul român urma să accepte solicitarea de unire şi să-şi expună poziţia oficială după exprimarea votului în parlamentul de la Chişinău. În cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, din 23 martie 1918, la care au luat parte şi I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi C. Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a pregăti lucrările Sfatului Ţării, care avea să se pronunţe asupra unirii Basarabiei. Sosirea lui Const. Stere la Chişinău, la 24 martie (st.v.) a fost întâmpinată cu bucurie şi entuziasm: ,,Cu sosirea lui, atmosfera apăsătoare de griji zilnice, combinaţii, ambiţii, mici uri, lupte de culise…s-a curăţit pentru moment, s-a înseninat, s-a însănătoşit… Într-o serie de convorbiri, conferinţe, discuţii, interviuri, discursuri, toasturi, chestiunea unirii repede s-a pus pe bazele ei istorice, naţionale şi morale a dreptului de viaţă politică şi culturală naţională a moldovenilor…”. La 26 martie, sosea la Chişinău şi primul ministru Al. Marghiloman.

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”. A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (66)” →

Paul LEIBOVICI: Misterele de la Vârtoape

Un concediu petrecut în una din cele mai interesante regiuni din România, a cărei natură pe cît de frumoasă pe atât de impresionantă, o cucerire a harului ceresc pusă la dispoziția omului – SARMISEGTUZA – m-a determinat să scriu povestea pe care am publicat-o ,,BARONUL din DABA,, 2011.

Străbătusem meleagurile României de pe vremea când licean fiind și având profesor un pasionat drumeț-I.Voledi. Numai că, vorba românului ,,pofta vine mâncând,,!. Îmi doream să străbat Făgărașul, dar timpurile și preocupările nu mi-au permis. Pînă când un alt prieten-Stelian –mi-a făcut legătura cu profesorul și îndrumătorul excelentei regiuni în care ,,Brățările ,,au denumirea ,,Sarmizegetuza,,.

Îndrumătorul din anii aceia, mă primise și mă îndrumase pe cărările –necunoscute decât prin povestiri și cu el am hoinărit zi de zi împrejurimile. Îmi făcuse legături cu localnicii satelor. Unde mai puteți adăuga, gazda la care am primit adăpost și hrană pe tot timpul șederii mele răsfățându-mă cu de-ale gurii-bunătăți originale, gustoase și prezentate în vase de ceramică a căror desene erau inimaginabil de originale.

-Dorești salată din legume proaspete-culege din livadă ce-ți poftești și din cuibar, ouă proaspete.

Cunoscând cărările, împrietenându-mă cu sătenii, am descoperit ,,secretele Sarmizegetuzei,, pe care le-am pus, apoi pe coloanele unei cărți cu coperți de un verde pur –ca și natura în care mi-am petrecut vacanța. Numai că din acea regiune și până la Vârtoape, unde am plecat anul acesta, erau vreo câțiva kilometri, pe care nu-i făcusem decât în anul 2019.

,,Vârtoape,,aș putea spune e ,,cât o alergătură de numai 200 de km. Vârtoape- să nu zic vorbe mari ,dar are nu numai un farmec deosebit,dar și o istorie pe care fiecare localnic ,e dispus să ți-o relateze timp de zile întregi. VÂRTOAPE-e pe lângă o așezare asemănătoare –din punct de vedere al naturi –cu multe din aceeași parte a locului.

VÂRTOAPE-își are istoria după cum urmează: Pe culmea Vârtoapelor se află o întinsă așezare dacică, iar dealurile sunt stâncoase dintr-un material calcaros și e plină de mici grote care adesea mi s-au părut a fi peșteri. Ghidul mi-a atras atenția, trecând pe unele platouri –de anumite locuri unde s-au descoperit originalele ceramice dacice.

Tocmai pășeam pe una din terase, ce e drept, eram destul de istoviți de oboseala urcușului care începuse din zori. Ghidul, un individ bine pregătit în domeniul geografiei și geologiei mi se adresă: pe aici pot să-ți dezvălui ,,secretul,,: terasele dacilor erau aprovizionate cu apă, nu numai locuința acestora dar, și atelierul de fierărie.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Misterele de la Vârtoape” →

Al. Florin ŢENE: Scrie despre ceilalți cum ai scrie despre tine – Decalogul 4 pentru ziariști

1. Ne-a ajuns până la noi apoftegma lui Confucius, scrisă pe la anul 500 î.Hr. care spune: “ Nu face altuia ce nu-ți place ție…dacă îți dorești înțelegere, ajută-i și pe ceilalți să aibă parte de ea; dacă îți dorești succes, ajută-i și pe ceilalți să-l atingă“.

2. În această idee, Iisus propovăduia: “Faceți altora cum v-am făcut eu vouă, că în asta stau legea și profeții. “ Adică, ziaristul e necesar să ajute cititorul cu adevărul din cuvânt, dar și fapta.

3. Cei care susțin că valoarea morală a unei acțiuni trebuie judecată în funcție de consecințe resping, în general, doctrina;aceasta este acceptată, de regulă, de filosofii care conferă acțiunilor valoare morală și le cuplează cu datoria de a proceda într-un anumit fel, indiferent de consecințe. Acționează în așa fel încât maxima acțiunii tale să poată deveni oricând un principiu al unei legislații universale.

4. Să zicem că ți se pare greșit să permiți ca milioane de imigranți să se stabilească în România în fiecare an, dar că ești, totuși, de acord că unii este în regulă s-o facă. Unde ar trebui să tragem linie? Faptul că există și că e inevitabilă o doză de incertitudine în privința acestei decizii sau în legătură cu contextul nu înseamnă că nu ar trebui, totuși, luate o decizie. De aici se desprinde ideea: dacă le dai un deget…îți ia mâna toată.

5. Există la un nivel mai elevat, idealuri morale. Acestea sunt, de obicei, pozitive și pot reprezenta finalități deschise: astfel, deși există o datorie morală în a nu fura de la ceilalți, faptul de a fi generos este un ideal moral care este, în principiu, nelimitat.O idee de bază se desprinde: e necesar să fim cu toții eroi, în condițiile când aceștia au două valențe? Eroii noștri sunt criminalii oponenților noștri, și invers.

6. Problema dacă există noroc moral sau dacă judecățile morale sunt determinate măcar în parte de elemente de șansă care sunt în afara controlului nostru – a stârnit, în ultima perioadă, dispute filosofice intense.

Dacă un jurnalist nu se poate abține în dușmănia sa față de cineva, poate fi un laș sau un egoist- pentru că e Continue reading „Al. Florin ŢENE: Scrie despre ceilalți cum ai scrie despre tine – Decalogul 4 pentru ziariști” →

George ANCA: Nick

Lui Pushi aka Rabindranath

Fă altceva după ce stai de vorbă. Le scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă. Singurul scriitor e Breban.

Să nu mai vii că îmi aprind ţigara. Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele, nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie nevie?

Îi convine cu vistavoiul la poartă. O petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute. Chipăruşi în furaje.

Numai ei pe batistă, tot ţambalul. Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton. A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam, abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.

Să-mi dai pielea înapoi, ca la Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege, da’ nu articulo de papel.

Duhori anti-duh. Transcriere de pe hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină, la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă, poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca ieri.

Cartea mansuetudinii scriind-o (de când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat, fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să nu mă mai uit la box. Cu Eliade, în proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.

Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.

Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore. M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance Continue reading „George ANCA: Nick” →

Valeriu DULGHERU: Cine este mai vinovat? Alegătorul care votează incorect sau intelectualul care nu-l informează corect

Scriam ceva timp în urmă, în zbuciumata perioadă post electorală de trei luni de chinuri de naștere a guvernului că Blocul ACUM este ca între Scilla și Caribda. Dacă se ducea în opoziție era criticat că au fost aleși pentru a se bate pentru guvernare nu să se odihnească (în opoziție e cel mai simplu să te afli. Am mai avut șmecheri politici care cu voturile noastre se duceau în fotoliile parlamentare pentru a se odihni și se căpătui patru ani, mimând din când în când revolte coordonate cu bosul!). Dacă a făcut pact cu satana (pentru a trece podul!) este și mai criticat că a trădat și s-a vândut Rusiei. Cei care nu au acceptat din start acest pact politic atipic pot jubila: lucrurile nu merg așa cum se declarase la început. N-o să mă mai opresc la alte variante de guvernări posibile după alegerile din 24 februarie totuși aceasta variantă atipică a fost răul cel mai mic posibil. Nu poate fi negat faptul că Guvernul Maiei Sandu (nu vorbesc despre președintele turist și aripa sa) a reușit să zdruncine sistemul Plahotniuc, să deconspire mai multe scheme frauduloase, să stopeze înstrăinarea Aeroportului pornită de vechea guvernare, să repornească cu adevărat procesul lui Șor, tergiversat aproape 3 ani de către Plahotniuc care l-a făcut la început primar de Orhei mai apoi și deputat în parlament, dar căruia vechea guvernare, care se laudă și acum cu succesele sale, i-a permis să de-a bir cu fugiții (ca un adevărat hoț!), de altfel și bosului lor Plahotniuc. Se face un lucru major în pofida împotrivirii sistemului lui Plahotniuc care încă a rămas funcționabil. Dar e puțin.

Ca și ex-premierul Ion Sturza pun mâna în foc că membrii guvernului (mă refer la cei ai Blocului ACUM nu și ai lui Dodon) sunt cinstiți, deci nu vor tolera nici într-un caz corupția, nu se vor lăsa atrași în diferite scheme de corupție cum s-a întâmplat altă dată cu unii parcă de-ai noștri. Sunt convins că ar reuși ce și-au pus în plan – dezoligarhizarea și decapturarea statului, deconspirarea schemelor frauduloase prin care din buzunarele noastre se scurg în ale hoților miliarde, dacă ar fi susținuți. În această luptă inegală guvernul Maiei Sandu nu este susținut nici de „partenerul” său de guvernare Dodon, dar nici de o parte a dreptei extrem de divizate, căreia i s-au creat condiții prielnice de a se uni (Blocul ACUM ar avea strictă nevoie de un aliat de nădejde de pe același segment politic pentru ași atinge scopul – crearea în Republica Moldova un stat de drept). Problema e că corupții sunt ca păduchii: ies în față ca oameni foarte cinstiți curați ca lacrima și se dau în sfaturi cum de luptat cu corupția. Î-l auzeam deunăzi pe S. Urecheanu indignat foc de ce se întâmplă la primărie, aflând ulterior de la doi martori credibili că el a vândut postul de procuror general cu 2 mln de euro lui Plahotniuc. De la el se trag toate relele cu procuratura. Bine spune proverbul nostru ca „Banul este ochiul..”. Nu te-ai aștepta la japonezi (mai ales la cei care ocupa posturi înalte) să fie corupți. S-a dovedit însă că presupunerile sunt una, si realitatea alta. Totuși, exista o deosebire între corupții japonezi și cei autohtoni: japonezul promite că va returna banii, iar la noi nici pomeneală.

Președintele turist Dodon (cineva din oficialii europeni a menționat în timpul ultimei vizite a lui Dodon la Bruxelles că președintele Dodon a efectuat timp de 3 ani peste 40 de vizite în străinătate, dar nu a spus că 99% din ele au fost la Moscova!) a vizitat în calitate de „mare președinte de țară” Bruxellesul unde s-a întâlnit cu oficiali de rang înalt mai mult stricând din imaginea acestei așchii de țară după vizitele Maiei Sandu. Unui oficial îi explica că „pentru moldoveni Acordul de Asociere de cooperare cu Uniunea Europeană înseamnă doar un trai mai bun (adică ca și în cunoscuta frază rostită cândva de marele Moțpan să continuăm să sugem de la două vaci!) dar nici într-un caz nu doresc integrarea în UE cu atât mai mult că nici UE nu dorește extinderea granițelor ei”. Cu ce drept a făcut acest intrus această declarație. A făcut vreun referendum pe rezultatele căruia s-a bazat? Altui oficial îi băga în cap că Republica Moldova dorește doar o „neutralitate constituțională” fără să adere la vreun bloc (mă întreb și î-l întreb și pe acest kremlinez: trupele ruse aflate pe teritoriul Republicii de peste 30 de an sunt un garant al acestei „neutralități constituționale”?), asta după ce premierul Maia Sandu a discutat cu Secretarul General Stoltenberg cooperarea de mai departe cu NATO!). Unui alt oficial european îi demonstra că acum s-au creat condiții favorabile pentru reglementarea diferendului transnistrean prin „acordarea unei autonomii puternice” (în viziunea lui Dodon, de păstrat status-kwo-ul actual doar puțin retușat). Asta după ce Ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene dl N. Popescu a declarat tot la Bruxelles că nu poate fi vorba acum de nicio federalizare a Republicii, lucru reiterat anterior și de Maia Sandu. Observați cum lucrează acest parteneriat atipic: ca broasca, știuca și lebăda. Iar dușmanii, mă refer în primul rând la PDM, simțind acest lucru, au prins la curaj, nu mai sunt acei plioștiți de după cedarea puterii. Și-au organizat cu fast „congresul extraordinar”, la care și-au ales conducerea în frunte cu P. Filip și și-au formulat scopul de revenire la putere și de „ai mătura pe toți care ayu adus haos” (adică pe cei care le-au stricat schemele frauduloase atât de bine puse la punct de bosul lor Plahotniuc) (drept că mai modest decât pe timpul lui Plahotniuc!). Și declarația hoțului Șor din bârlogul său din Israel (halal de așa țară care apără hoții de drumul mare!) „Eu vin la voi!” trebuie să dea de gândit actualei guvernări.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Cine este mai vinovat? Alegătorul care votează incorect sau intelectualul care nu-l informează corect” →

Ben TODICĂ: Soarele şi Umbra – orb, da drept!

În unul din articolele apărute pe blogul lui Ben Todică intitulat; “Stalin – Soare înşelător / opinii / 1”, a avut loc următorul dialog între autor, prof. Viorel Roman din Germania şi un cititor prof. Florentin Smarandache din America:

“Domnule Roman, mulţumesc din nou de mesaj. Eu am întrebat un om de ştiinţă, şi mi-a răspuns un om religios. Dacă puterea divină a fost singura care a ştiut de acel război sângeros, de ce l-a lăsat să se desfăşoare?“ Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA

Domule Smarandache, ştiinţele sociale sunt în ultimă instanţă credinţă, religie, teologie, nu putem experiment în istorie, antropologie, sociologie. Putem adânci cunoaşterea unui Plan divin la care avem un acces logic sau/şi metafizic. În schimb Aristotel, revoluţia papală, cu sacralizarea raţiunii, emancipează de mituri ştiinţele naturale, care au o siguranţă pe sine de invidiat, ele pot experimenta, demonstra logic tot ce fac sau vor, şi au deja statutul unui cult dominant. S-a ajuns în situaţia ca ştiinţele sociale le imita pe cele naturale, ca să supravieţuiască la Universitate. În ciuda tuturor, „credinţa şi raţiunea“ se completează de minune, asta schiţez în textul de mai jos. Viorel Roman

Stalin – Soare înşelător / opinii

Domnule Roman, am citit mai multe din eseurile dvs. Istorice şi vă felicit, sunteţi un erudit. Cum probabil ştiţi, eu sunt profesor de matematică, deci m-am gândit dacă ar exista vreo legatură, dacă există determinism în evoluţia istoriei sau doar întâmplare? Or rolul personalităţii în istorie. Deci, de pildă, dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi fost altcineva care să fi făcut ceva similar ca el şi să pornească cel de-al doilea război mondial? Trebuia să se facă un nou război mondial? Şi analog despre alte războaie, revoluţii, răscoale de-a lungul istoriei? Adică, am putea prevedea care ar fi următorul război mondial, sau cum va evolua istoria? Prof. Florentin Smarandache, PhD, Postdoc University of New Mexico, Mathematics Department, 705 Gurley Ave., Gallup, NM 87301, USA

Domnule Smarandache, noi, creştinii credem în Adevărul / Iubirea absolută, într-un cuvânt, în Dumnezeul creator pe care îl urmăm, imităm, căutăm, rugăm. Ne împărtăşim aşadar adevărul, iubirea, fiecare în felul său, în numele Lui. Planul Lui ne depăşeşte, ştim asta de la Iov, şi totuşi facem parte indisolubil din el, avem şi noi, instrumente imperfecte, de la oameni de rând la mari conducători ca Stalin, Hitler, planuri, care dau roade numai dacă concordă cu Adevărul / Iubirea. Acest determinism nu-i cuantificabil şi totuşi evident, dacă privim în ultimii cinci mi de ani de când oamenii scriu şi îşi bat capul cu: de ce sunt? cum să trăiască „ca lumea“? şi apoi? O prevedere a războaielor, revoluţiilor, răscoalelor ar fi posibilă, numai dacă am avea acces la Planul Creatorului cu omul. Descoperirea atomului, cosmosului sau descoperirile Dv în matematică sunt fascinante, dar nu poate înlocuii raportul Credinţa şi Raţiunea. Cu mulţumiri şi cele mai bune gânduri, al DV, Viorel Roman”

Găsind dialogul extrem de interesant, am îndrăznit să continui logica matematică, punând şi eu următoarea întrebare domnului Smarandache:

Acum 500 de ani, o diavoliţă a salvat un muritor de rând din flăcările iadului, lucru care a încălcat legile diavoleşti şi pentru asta ea a fost ferecată într-un abis de gheaţă. Torturată zi şi noapte de extrem frig. O pasăre din lumea iadului, atrasă de frumuseţea feţei ei circula pe deasupra stâncii de gheaţă, abisul zilnic până când într-una din zile se hotărî să ciocănească în perete ca să o trezească şi tot aşa ciocnind şi ciobind această fereastră de gheaţă, plesni în zeci de bucăţi. Aerul cald de afară trezi fata care îşi rupe lanţurile şi evadează în lumea muritorilor, cu dorinţa de a fi iubită. Inima omului este fierbinte iar lacrimile-i sunt amare. Parfumul Azaleelor este cu adevărat plăcut! Ce ziceti domnule profesor Florin Smaradnache? E adevarată povestea sau e imaginaţie?

Desigur că din punctual meu de vedere e adevarată! De ce? Pentru că eu sunt convins că trăim într-un infinit de lumi paralele şi că tot ce îşi poate imagina omul nu sunt invenţii ci trăiri din alte lumi (numere reale sau imaginare ele toate dau rezultate adevărate) la care avem acces unii dintre noi. Nu există fantezii ci doar adevăruri citite de noi în librăria universală şi convertite în lumea de azi a raţionalului creat de cei care ne exploatează şi orchestrează evoluţia, pentru a obţine istoria pământului. Trăim într-un univers al numerelor. Matematicienii înţeleg asta. Viaţa e un infinit câmp de teorii matematice. Universul e perfect matematic, nu există fantezii în cifre. Lumea imperfectă e invenţia omului pentru a-l exploata şi opri de la perfecţiunea de care aparţine. Adevărul şi logica sunt invenţiile omului, iar căutarea lor e un virus contagios inventat pentru a ţine în viaţă violenţa. Uitaţi-vă la toate instituţiile şi conducătorii care conduc omenirea. Mint, exploatează, ucid printr-un număr nelimitat de tehnici, organizaţii şi instituţii, justificându-şi adevărul lor prin logică, deflecţie sau fals. Barbarii din umbră care trag sforile şi ne conduc prin magie nu preţuiesc viaţa. Probabil nu mai sunt în stare s-o iubească. Ca tot ce se întâmplă pe pământ sunt gunoaiele unor şmecheri în ochii omului. Realitatea este interzisă! Toate filozofiile sunt formule de adormit copiii şi ca atare suntem adormiţi. Hitler a fost creat din umbră, de umbre. O specie violentă şi barbară raţional. Ne manipulăm unii pe alţii spre decimare. Academicii sunt convinşi că ştiu totul şi pregătiţi ca scuturi pentru sistem. Un minut ei sunt viitorul, în al doilea sunt demodaţi. Şi nebunul de la casa de nebuni e convins că vede, atunci care e diferenţa? O inteligenţă dinafara sistemului solar nu poate face deosebire între specia om şi viermi. Toţi ne comportăm la fel de urât, doar sculele folosite diferă. Viermii sunt puţin mai avansaţi, ei trec direct la multiplicare, noi suferim întâi, ne batjocorim.

Am văzut de mic că omul caută să fie iubit şi admirat. Că eşti recompensat dacă munceşti şi studiezi din greu, însă în acelaşi timp golanul, vagabondul şi chiulăul violent violează tot oraşul, iar ţie îţi rămâne curva şmecheră sau proasta care nu ştie să iubească şi nici să te aprecieze, care te fură sau moşteneşte. Atunci îi înţeleg pe cei frustraţi din industria de război care bombardează specia, conştiinţa şi ecologia. Adicted politic şi adicted la şefie. Naziştii au vrut să conducă lumea, după pârjol a fost împărţită între americani şi ruşi şi controlată în continuare. Alţi adicţi.

De aceea o numesc boală, pentru că toţi învingătorii se comporta la fel. Hei domnilor doctori!: Medicamentele sunt pentru tratare, vindecare nu pentru profit. Unde vă e conştiinţa, unde e jurământul depus? Valabil şi pentru politicieni şi justiţie. Toate organizaţiile de pace sunt inventate să manipuleze. Iar boşorogii care ne conduc din umbră ori ştiu ceva despre sfârşitul lumii…, vreun asteroid sau altă apocalipsă, ori sunt geloşi că nu mai pot iubi. Adică îi alegi la conducere ca să te apere şi să te reprezinte iar ei îţi vând dreptul de cetăţean şi de a exista, adică te execută. Ăsta da terorism legal şi nu doar local, ci internaţional.

Continue reading „Ben TODICĂ: Soarele şi Umbra – orb, da drept!” →

Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță

Una dintre cerințele esențiale, poate cea mai importantă în existența omenească, este cea de a stabili ierarhia valorilor, a credințelor și, mai exact, nevoia de a avea ferm în conștiința și cunoștința important a lucrurilor, ce este important, ce este secundar, ce nu are importanță si, mai ales, să știe ce are maxima importanță, importanță esențială.

“Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl sau și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu/Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”(Luca,14;26-27)

Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de pret lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.

Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.

Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.

În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță” →