Categorie: Eseu

Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele

Motto:

„Numerosi ganditori si profeti au concluzionat ca: foamea, epidemiile, razboaiele, deveneau o parte integranta a planului cosmic al lui DUMNEZEU sau a naturii noastre imperfecte. La inceputul Mileniului Trei am reusit sa cunoastem cum am putea impiedica foametea, epidemiile si razboaiele si in mare parte din timp am reusit asta, bineanteles au  fost intodeauna si esecuri notabile .In fata lor, ne multumim sa ridicam din umeri si sa afirmam: „Bine, asa este in lumea noastra imperfecta”, sau „Faca-se voia DOMNULUI.”

Yoval Noah HARARI, HOMO DEUS, Un breve histoire de l,avenir, Ed. Albin MICHEL, 2015

            De-a lungul civilizatiei umane, foametea a devenit inamicul public numarul unu care, a generat saracia biologica cu efecte devastatoare, tragice pentru milioane de oameni, dar, considerata ca fiind „benefica” si o cerinta vitala a planului de control demografic, sustinut de adeptii ocultei globaliste. De la aparitia formelor de asociere a oamenilor in grupuri mai mici sau mai mari, preocuparea prioritara a fost de a gasi solutii pentru a asigura hrana zilnica cu „sudoarea fruntii” fara insa a produce perturbari ecosistemului din care facea si el parte. Treptat, oamenii s-au adresat  Marelui Creator, spiritelor naturiii, entitatilor angelice, sfintilor, ori au inventat instrumente, institutii, sisteme sociale care, sa-i protejeze de foamete, saracie si de urgia stihiilor naturii. Istoria omenirii abunda in momente dramatice cand foametea a impins oamenii la gesturi disperate de canibalism, violenta extrema, revolte sangeroase. Saracia creaza cu certitudine si alte probleme de sanatate, generand aparitia unor maladii care s-au transformat in pandemii, scurteaza speranta de viata chiar si in unele tari bogate. Cand saracia ia proportii, ameninta armonia sociala favorizand bolile, suferintele si conflictele armate, afecteaza serios drepturile omului care se traduc in respect pentru viata si demnitate umana. Periodic, foametea mai loveste si azi multe regiuni ale planetei ,insa cauza identificata, mai intodeauna, rezida in proasta guvernanta, in deciziile politice marcate de coruptie si mai putin din vina calamitatilor naturale, singura granita posibila dintre violenta si non-violenta este motivatia, iar coruptia este o forma de violenta pentru ca motivatia ei este inselaciunea, minciuna, este o fapta violenta prin natura ei.

Paradoxul civilizatiei umane care a pasit in secolul XXI, este ca astazi se moare de prea multa mancare decat lipsa ei, se moare de batranete decat de boli infectioase, iar oamenii care se sinucid fiind victime ale depresiei, sunt mai numerosi decat victimele soldatilor, teroristilor si criminalilor, reunite. „Fiinta umana medie risca sa moara mai degraba de un exces de Mc DONALD, decat de seceta, Ebola sau atentatele AL QAIDA”.(Yuval Noah HARARI, op.cit.) Saracia, foametea, bolile, violentele de tot felul, sunt amenintari la adresa democratiei, produc dezechilibre sociale si ecologice, genereaza adversitati si rivalitati intre state bogate si sarace, declanseaza procese necontrolate de migratie a populatiei sarace, catre tari cu o prosperitate afisata in mod arogant si indecent. „Daca observam peste tot diferente uriase intre cei mai saraci si cei mai bogati, democratia trebuie sa actionize, sa-i ajute pe cei saraci pentru a beneficia de drepturile si libertatile lor. Iata de ce este buna politica, iar noi ii putem descoperi temeiul spiritual. Avem nevoie de cooperare interguvernamentala si multilateralism, pentru ca acum stim ce se intampla pretutindeni.”(Stephane HESSEL- Dalai LAMA, Declarons la paix! Pour un progres de l,esprit, Ed INDIGENE, 2012).

Recent OIT (Organizatia Mondiala a Muncii) prin vocea directorului general, Guy RYDER, intr-un interviu acordat Agentiei chineze de stiri XINHUA,declara ca: „La nivel global se recunoaste performanta CHINEI din ultimii patru ani de a scoate din saracie cateva milioane de persoane. Este un succes fara precedent. CHINA s-a declarat constienta ca eliminarea saraciei este principalul obiectiv al strategiei de securitate nationala si o preocupare majora a executivului.”

BANCA MONDIALA a avertizat inca din luna octombrie 2020 ca: „pandemia de covid-19, a impins intre 85 si 115 milioane persoane in plus in lume la extrema saracie, estimand ca in 2021 sa se ajunga la 150 milioane.”

Problema saraciei, care genereaza foamete, boli, instabilitate economica si politica, coruptie, nemultumiri si revolte sociale, s-a aflat inca de la infiintarea ONU pe agenda Programelor de dezvoltare durabila care imaginau si solutii, dar insuficiente pentru a schimba decisiv starea de lucruri din tarile afectate, cu precadere din AFRICA, AMERICA LATINA, ASIA.

Interesant ca majoritatea programelor aveau in vedere alocarea de sume importante pentru a fi puse la dispozitia guvernelor tarilor afectate in scopul aducerii la indeplinire a proiectelor aprobate din domeniile: agriculturii, infrastructurii, educatiei, sanatatii, protectiei mediului etc. Din pacate, de multe ori aceste fonduri erau directionate de guvernele in cauza in mod preferential si oneros, spre firme si persoane aflate in anturajul puterii, formandu-se adevarate retele de interese nelegitime si o oligarhie politico-financiara corupta, atotputernica care controla parghiile puterii fara sa dea socoteala in fata propriilor cetateni privind modul de cheltuire a acestor fonduri destinate dezvoltarii durabile si eradicarii saraciei si subdezvoltarii. Asemenea practici se regasesc acum la unele tari membre UE, printre care si ROMANIA, unde o clasa politica iresponsabila si corupta directioneaza fondurile europene destinate proiectelor de modernizare a infrastructurii, inclusiv administrative, catre clientela de partid ori rudelor si prietenilor apropiati,f apt pentru care tara noastra este plasata printre cele mai corupte si birocratice din UE.

Daca aruncam o privire in agenda ONU-2020 pentru dezvoltare durabila vom intelege mai bine directiile de actiune la nivel planetar pentru eradicarea saraciei si subdezvoltarii, in conditiile in care 3 miliarde de persoane traiesc in regiuni agricole afectate de lipsa apei, care indirect se reflecta in lipsa hranei, aparitia diverselor boli si conflictelor locale. In contextul crizei declansata de pandemia de covid-19 (sanitara, economica, alimentara si educationala), Secretarul General al ONU, pledeaza pentru un „NEW DEAL” international, adica :”un contract social la nivel international si national, axat pe educatie, acces la economia digitala si noi masuri de protective sociala si de munca echitabila.” De asemenea, indeamna omenirea sa „faca pace cu natura”, iar „puterile, resursele si oportunitatile sa fie mai bine impartite la nivel mondial si mecanismele guvernarii sa reflecte mai bine realitatile de azi. Pentru atingerea acestor obiective, trebuie sa integram principiile dezvoltarii durabile in toate deciziile ce se iau, astfel incat reluarea economiei mondiale sa se faca de o maniera a asigura o dezvoltare incluziva.”

Pentru aceasta este nevoie urgenta sa fie luate, urmatoarele masuri:

– solidaritatea si coordonarea mondiala sunt vitale;

– mobilizarea finantarilor pentru a construi un viitor si a pune economiile pe o cale durabila;

– alinierea tuturor eforturilor pentru relansarea Programelor de dezvoltare durabla, orizontul lui 2030 si Acordului de la Paris privind schimbarile climatice;

– punerea in practica a masurilor necesare in materie de protectie sociala, recalificare profesionala, pentru o tranzitie spre locuri de munca noi, verzi.

Ca de obicei, proiectiile ONU spre viitor sunt „cai verzi pe pereti”, fara a avea o viziune clara si a-si aduce aportul de expertiza in gasirea celor mai fezabile solutii la problemele cu care se confrunta omenirea. Structurile sale executive s-au transformat intr-un organism birocratic si anchilozat, puternic politizat, fapt pentru care pe buna dreptate administratia TRUMP a refuzat continuarea finantarii. Sansa ca ONU sa ramana un organism cu vocatie universala, este reformarea sa profunda si o noua viziune in pas cu evolutiile aparute in sistemul de organizare spirituala a societatii omenesti in era noilor tehnologii si IA care a revolutionat intregul sistem de gandire si guvernanta a lumii. Pentru Dalai LAMA, ONU a devenit „o organizatie a guvernelor si nu a oamenilor. Am spus in numeroase randuri ca lumea este a oamenilor ,nu a regilor, nu a liderilor spirituali,nici a oamenilor de afaceri. De la popor pentru popor, iata un adevarat sistem democratic! Este cel mai bun. Functionarea ONU este impiedicata de sistemul lor de guvernare nedemocratic, amestecul SUA si a altor membri ai Consiliului de Securitate prin veto pentru a bloca  initiative generale, este insuportabila. As dori sa vad organizatia ca fiind formata din reprezentantii popoarelor, nu a guvernelor, oameni buni, care intr-adevar sa reprezinte omenirea, alaturi de Secretarul General,mai ales in situatii de criza”, iar Stephane HESSEL tinea sa sublinieze ca: „este nevoie de un comitet ONU compus din oameni intelepti pe care puterea I-a emancipat si sunt interesati de binele omenirii care sa ceara abrogarea dreptului de veto in Consiliul de Securitate si de o noua generatie care sa iasa in strada peste tot in lume si sa strige: Nu mai putem tolera modul in care suntem guvernati. Vrem un guvern cu adevarat democratic.”(lucrare cit.)

 

Occidentul si tarile dezvoltate economic si tehnologic sunt ocolite de saracie, foamete, boli si conflicte?

Bineanteles ca NU.

Daca pana mai ieri vorbeam de saracie, foamete, pandemii si instabilitate politica si economica cu precadere in tarile lumii a treia, iata ca, dupa criza economico-financiara din 2008, statisticile europene indica cifre ingrijoratoare cu privire la existenta unui numar tot mai mare de persoane care se afla in pragul saraciei, fapt pentru care periodic UE aloca fonduri pentru distribuirea lunara de alimente de stricta necesitate familiilor nevoiase, prin intermediul administratiei locale. Aceste semnale alarmante vin sa se suprapuna peste criza sanitara, economica si sociala generata de pandemia de covid-19 care, a gripat motorul dezvoltarii economice europene si mondiale, cu efecte dezastruoase ce a implicat cresterea gradului de indatorare publica, reducerea semnificativa a PIB-urilor, tulburari pe pietele bursiere si monetare internationale.

In ciuda promisiunilor si declaratiilor incurajatoare formulate de Comisia Europeana si Consiliul European, mecanismele de functionare a institutiilor europene insarcinate cu sprijinirea programelor de relansare economica si rezilienta, sunt in continuare blocate de norme si reglementari birocratice, cat si de unele pozitii obstructioniste ale unor membri ai UE. Pe acest fond de confuzie si tensiune, fiecare tara membra se gandeste serios la solutii de avarie pentru iesirea din acest impas, conform principiului „scapa cine poate”, sens in care cantaresc cu multa atentie posibilitatile de repozitionare pe tabla de sah geopolitica, geoeconomica si geostrategica a EUROPEI stabilind noi aliante in interiorul UE, bazandu-se pe relatiile de buna vecinatate. Actuala stare de precaritate economica in care au ajuns societatile occidentale dezvoltate, se datoreaza unor politici paguboase de incurajare a consumului, imprumuturilor pentru nevoi personale cu buletinul, politici care au imbolnavit si saracit in mod indirect un numar tot mai mare de persoane, atat in SUA cat si in tarile europene. Astazi platim factura lacomiei, lipsei de cumpatare si superficialitatii in cunoasterea modului de functionare a mecanismelor lumii, care ne-au atras in turbionul crizelor de tot felul si paradoxului ca in tarile dezvoltate supra alimentatia sa devina o problema care se adauga la ingrijorarile legate de saracie si foamete. Spre exemplificare aratam ca in 2014 peste 2,1milioane persoane erau supraponderale, fata de 800 milioane care sufereau de subnutritie: in 2010, foametea si subnutritia au ucis 1 milion de persoane, pe cand obezitatea generatoare de diabet si boli cardiace, a facut 3 milioane de victime. In 2030, daca situatie se mentine la acelasi nivel, vom avea jumatate din umanitate suferinda de obezitate, si ceea ce este mai grav ca aceasta va afecta copiii si tinerii. Pe masura ce omenirea traverseaza o perioada de tranzitie spre o civilizatie bazata pe noile tehnologii si IA, ar trebui ca aceste probleme sa se reduca, dar din pacate asistam la un adevarat derapaj al lumii care risca sa cada in haos si anarhie, mentinand un sistem economic care s-a lepadat de orice fel de protectie, care se poate transforma intr-un capitalism pradator dominat de gigantii IT, IA si cei care administreaza retelele sociale. Acesti capitalisti vor controla si directiona destinul omenirii atat in privinta modelului de viata ofertat, dar si a modului de construire a economiei viitorului care se va baza pe economia numerica si mai putin pe activele existente pe piata. Tot mai multi futurologi si filosofi se intreaba daca nu cumva acestea sunt semnele APOCALIPSEI, care anunta sfarsitul lumii.

Sanctitatea sa, Papa BENEDICT al XVI-lea, in lucrarea sa „LUMIERE du MONDE”, Ed., BAYARD, 201, sublinia ca: „Sunt sceptic fata de aceste interpretari. APOCALIPSA este 

O carte misterioasa si are numeroase disensiuni..Ceea ce este frapant in ea, este ca in mod precis, in momentul cand crezi ca a venit sfarsitul, totul reporneste de la inceput.”

Pentru a concluziona la acest punct, trebuie sa mentionam ca, la inceputul Mileniului III, popoarele traiesc o revolutie de o dimensiune de neanchipuit, fie ea economica, ecologica si spirituala care, va influenta si modul de a privi saracia, foametea si conflictele, oamenii de stiinta considerand urmatoarele decenii ca fiind hotaratoare pentru supravietuirea planetei. In 2010, in Omelia Papei BENEDICT alXVI-lea, de la FATIMA, a afirmat ca: „Omul a declansat un ciclu al mortii si terorii, pe care nu reuseste sa-l intrerupa…Lumea poate nu va dispare, dar ar putea lua o noua directie, O societate bolnava, in care sunt in crestere problemele psihice, resimte dorinta arzatoare de salvare si mantuire.” Demersuri, proiecte, initiative vizand eradicarea saraciei, a foametei si pandemiilor, le regasim in cartile sacre ale Orientului si Occidentului, cat si in lucrarile unor personalitati marcante ale Iluminismului, dar si in strategiile pentru dezvoltare durabila elaborate de institute de cercetari si academii. S-au inregistrat progrese in obtinerea de soiuri de cereale si legume rezistente la daunatori si la schimbari bruste climatice, in idea de a produce materie prima suficienta pentru industria agro-alimentara care sa sustina proiectele de amenajare a unor terenuri aride care sa fie transformate in campii manoase. Este posibil ca, folosind nanotehnologiile, mutatiile genetice, noi tehnici de identificare si valorificare a rezervelor de apa din panza fratica, zone desertice ale planetei sa devina adevarate oaze de verdeata si plantatii de citrice ,banane, cafea, nuci de cocos, curmale, care vor imbunatati nivelul de trai al populatiilor aflate astazi in pragul subnutritiei. Deja guvernul chinez si companii de prestigiu din CHINA, au lansat un amplu program de dezvoltare durabila pentru AFRICA, avand in spate suportul financiar al Bancii Centrale si a unor fonduri de investitii.

Dar, pentru a reusi acest proiect, strategii chinezi, concep planuri de a combate si anihila in prima instanta coruptia politica si institutionala din aceste tari, pregatind in paralel o noua generatie de tineri autohtoni, educati in spiritul armoniei cu natura, respectului libertatii si demnitatii umane, a compasiunii si a lucrului in interesul comunitatii si pentru binele comun. Este o mare provocare pentru CHINA, tinand seama de instabilitatea politica si de proasta guvernare practicate de clanurile care s-au perindat la conducerea acestor tari si la prezenta pe teritoriul lor a unor grupari teroriste inarmate si bine organizate, care intretin o atmosfera de teroare si insecuritate, practicand pirateria maritima si luarea de ostatici.

Cu toate aceste masuri de eradicare a acestor fenomene, este greu sa prevezi sau sa controlezi efectele violentei, dupa cum s-a vazut in IRAK, SIRIA, LIBIA, AFGANISTAN, YEMEN, NIGERIA, MALI, SOMALIA s.a.,insa ne punem nadejdea si speranta ca, aceasta forma de dictatura va dispare intr-o zi si lumea va pasi intr-o era a cooperarii si intrajutorarii pasnice, cand oamenii vor practica omenia, prietenia si fraternitatea de rasa.

Problema eradicarii saraciei si dezvoltarii durabile,s-a aflat si pe agenda lucrarilor G-20 si a Consiliului Sefilor de guverne ai tarilor membre OCS (Organizatia de Cooperare SHANGHAI (30.11.2020), prin videoconferinta, unde premierul rus, Mihai MICHUSTIN a declarat ca: „Este necesar sa parafam parametrii precisi pentru a uni strategiile nationale si proiectele multinationale, astfel ca OCS sa serveasca drept legatura esentiala in formarea unui spatiu de liber-schimb si cooperare in beneficiul mutual si pe baze egale in EURASIA,OCS avand un potential puternic pentru a asigura dezvoltarea economica durabila si securitatea regiunii. OCS acorda importanta mare economiei digitale, introducerii tehnologiilor moderne, dezvoltarii infrastructurii de transport si cooperarii regionale. Cu participarea OCS, UEE (Uniunea Economica Eurasia), Asociatia Natiunilor Asiei de sud-est si a altor blocuri regionale, suntem in masura sa construim un parteneriat eurasiatic extins, un  spatiu de dezvoltare si securitate comun.”

RUSIA doreste in mod activ sa asocieze UEE la RCEP, care deja pune in lumina avantajele liberului schimb si integrarii regionale,”creeaza oportunitati suplimentare in particular economiilor mai putin dezvoltate ale ASIEI” (Joachim von AMSBERG, vice-presedinte BAII (Banca Asiatica de Investitii in Infrastructura).

Epidemiile si bolile infectioase, al doilea inamic al umanitatii

La inceput de Mileniu III, in ciuda progreselor inregistrate de bionanotehnologia, totusi epidemiile cu care a debutat secolul XXI: Sindromul Respirator Acut Sever (2002-2003) cu formele sale evoluate din 2008; gripa aviara din 2015; gripa porcina 2009-20010; Ebola-2014 si pandemia de covid-19 si noua amenintare cu un nou val de rujeola, au, scos in evidenta fragilitatea sistemului sanitar la nivel mondial, lipsa unor protocoale pentru coordonarea masurilor de combatere si propagare a virusilor la nivel national si international, o comunicare defectuoasa intre structurile cu atributiuni, lipsa materialelor si echipamentelor necesare dotarii spitalelor si populatiei, masuri excesive si ineficiente de ingradire a drepturilor si libertatilor individuale si colective.

Ultima pandemie a produs pe langa un numar impresionant de contaminari si decese, perturbari la nivelul economiei mondiale soldate cu prabusiri ale pietelor bursiere, intrarea in faliment a unor companii de transport, indeosebi cele de pasageri, scaderi dramatice ale PIB-urilor, tulburari pe pietele financiare si valutare, etc.Intr-un cuvant, economia lumii s-a oprit o clipa si s-a resetat orientandu-se spre zona economiei digitale, a monedelor virtuale si dezvoltarii la scara larga a noilor tehnologii, IA, si roboticii. Cred ca, pandemia de covid-19 a fost declansatorul marii resetari a lumii si pregatirea pentru a trece pragul, inclusiv psihologic, catre o noua etapa  a istoriei civilizatiei umane,si anume civilizatia post-umana, a combinatiei om-masina (IA). Dupa „trezirea” din pandemie, vom constata ca, s-au produs o serie de schimbari ireversibile in habitatul cu care eram obisnuiti, reflectate si in modul in care vom privi si intelege mai bine sensul vietii si nevoia de a ne schimba comportamentul social si de viata cotidian, sa pretuim mai mult viata, valoarea relatiei sociale si implicarea voluntara in sprijinul comunitatii, dezvoltand calitati umane cum sunt: compasiunea, toleranta, integritatea pe temeiul valorilor ce apartin eticii seculare, nu in mod necesar religiei. Experienta traumatizanta a pandemiei va duce la un progres evident al spiritului, spre o stiinta a spiritului si la o democratie spirituala.

Dar, pentru a nu dramatiza efectele covid-19, va propun sa evocam doua momente din istoria civilizatiei umane, care au fost marcate de pandemii cu efecte devastatoare: 1330 „pesta neagra” si 1918 „gripa spaniola”.

Anul 1330 ramane in memoria istoriei ca fiind atins de o boala teribila,”pesta neagra” aparuta in ASIA CENTRALA si de EST, care s-a raspandit rapid in toata ASIA, EUROPA, AFRICA de NORD, iar in mai putin de 20 ani, a atins si AMERICA, facand intre 75-200milioane de victime, aproape un sfert din populatia eurasiatica. Aceasta pandemie nu,a fost un eveniment unic si izolat, nici cel mai rau flagel din istoria omenirii, ci a fost urmat de alte epidemii care au facut ravagii in  AMERICA, AUSTRALIA, MEXIC, insa viata a mers inainte, iar daunele provocate au fost reparate printr-un efort colectiv si prin mintea iscoditoare a omului, care prin cunoastere a ajuns sa inventeze vaccinuri si scheme de tratament post-pandemie.

Un alt moment memorabil l-a constituit pentru EUROPA, „gripa spaniola” care, in cateva luni s-a transformat in pandemie, infectand jumatate de miliard de persoane si 50-100 milioane de victime in mai putin de un an (1918),in comparatie cu razboiul mondial (1914-1918) care a ucis 40 milioane de persoane.

Mai aproape de zilele noastre, la inceputul anului 1980, SIDA ucidea 30 milioane de oameni, iar alte milioane au ramas cu sechele grave fizice si psihice. S-a scris si s-a comentat mult de-a lungul vremii, ca unele din aceste boli au fost create in laborator si raspandite in anumite zone ale planetei, cu scopul de a reduce cresterea demografica, indeosebi in tari din lumea a treia, unde nu exista programe de planning familial, o suprapopulare a planetei punand serioase probleme privind: poluarea, consumul de apa si energie, hrana, imbracaminte, bunuri de larg consum (electrocasnice, autoturisme, biciclete, consumabile pentru gospodarie, cosmetice, etc.). Se pare ca nimic nu este intamplator, ca evenimentele au timpul lor critic pentru maturare, apar ciclic anuntand schimbari inscrise in Cartea Vietii, urmand un anumit plan, conceput de Inteligenta Suprema a Universului, odata cu realizarea Marii Creatii a lumilor vizibile, invizibile si entitatilor nonorganice. De altfel, invataturile profetilor si filosofilor biblici, fac referire la evenimente si incercari la care va fi supusa civilizatia umana pe parcursul evolutiei sale,subliniindu-se ca: „nimic nu este nou sub soare, ce este sus, este si jos,ceea ce a fost, o sa mai fie,totul este efemer si desertaciune”.

In incheiere la acest punct, putem concluziona ca, pe masura ce eforturile stiintifice vizand prevenirea pandemiilor vor fi incununate de succes, ele vor declansa conflicte politice, iar adevarata batalie se va deplasa din laboratoare catre parlamente, tribunale si in strada, anuntand de fapt o lupta crancena pentru tinerete fara batranete si viata fara de moarte, toate eforturile urmand a fi orientate pentru dobandirea fericirii eterne.

Despre fericire ,EPICUR arata ca: „Adoratia zeilor este o pierdere de timp, nu este viata dupa moarte, iar fericirea  individuala este singurul scop al vietii”,iar filosoful britanic Jeremy BENTHAM (secolul XVIII-lea) declara ca: „fericirea generala este obiectivul unic si demn al statului, a pietei, a comunitatii stiintifice. Oamenii politici trebuie sa asigure pacea, oamenii de afaceri prosperitatea, iar savantii sa studieze natura, nu pentru marea glorie a regelui, tarii sau a lui DUMNEZEU, ci pentru ca tu si eu sa ne bucuram de o viata fericita.” In secolul XX, fericirea unui popor era masurata in PIB-ul tarii ,insa in viitor, chiar economisti reputati sugereaza inlocuirea PIB-ului cu BIB-ul (Fercirea Interioara Bruta), iar in secolulXXI, cu dezvoltarea noilor tehnologii ale informatiei si extinderea IA la toate domeniile, se va impune de la sine, o noua modalitate de a defini fericirea, de a o masura in alti termeni, care vor depinde mai mult de asteptarile noastre si mai putin de conditiile obiective.

„Daca stiinta are dreptate ca sistemul nostru biochimic determina fericirea noastra, atunci, unica maniera de a asigura o satisfactie durabila este de a pacali acest sistem, adica de a manipula biochimia umana prin folosirea diverselor medicamente pentru cresterea concentrarii mentale, pentru controlul insomniei si fricii…Viitorul ne va pune in fata manipularile genetice, pentru a ajunge la o fericire controlata.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.).

Omul secolului XXI, cautand fericirea, beatitudinea si nemurirea, incearca de fapt sa se ridice la rangul de zei, pentru ca sunt cu atribute divine, picurate in ADN de catre Marele Creator, la inceputuri. Provocarea stiintei viitorului va fi crearea de fiinte nonorganice, adica retelele neuronale umane sa fie inlocuite printr-un logicial inteligent care ar functiona atat in lumile virtuale si nonvirtuale, scapand de limitele chimiei organice, astfel ca IA nonorganica ar putea cu usurinta coloniza alte planete, fara sa mai fie calauzita de om.

Dezvoltarea  rapida a geneticii, medicinei regenerative si nanotehnologiilor, hranesc speranta ca, supraoamenii viitorului ar putea muri intr-un razboi sau accidental, insa viata lor, in comparatie cu cea a muritorilor de rand, nu are termen de expirare. Prelungirea vietii aduce cu sine transformari profunde de ordin social si moral, influenteaza evolutia relatiilor: parinti-copiii, casatoria, carierele profesionale, sistemul de asigurari sociale si de pensii, politica, religiile, credinta. GOOGLE a numit la conducerea fondului de investitii GOOGLE VENTURES pe Bill MARIS pentru a rezolva problema mortii. Acesta declara in 2015 ca: „Daca ma intrebati astazi daca va fi posibil sa traiesti pana la 500 de ani, raspunsul meu este DA.” Este bine sa ne reamintim ca in Sfanta BIBLIE si in Cartea lui ENOH, se vorbeste despre personaje placute lui DUMNEZEU care, au depasit varsta de 500 ani, NOE, MATUSALEH, LAMALEH, ori barbati si femei care au adus pe lume copiii la varste inaintate, insa cu voia lui DUMNEZEU care le-a ascultat rugaciunile. Care este secretul acestor longevitati? Ramane ca oamenii de stiinta sa gaseasca raspunsuri, dar important ca exista interes pentru studierea acestei probleme.

Razboaiele si conflictele locale, regionale si mondiale,a treia amenintare

 De-a lungul istoriei acestea au constituit o modalitate de reasezare temporala geopolitica a intereselor marilor puteri (imperii) si o posibilitate ca acestea, periodic sa-si imparta zonele de influenta si acces la resursele naturale si demografice ale planetei. A fost si ramane o optiune viabila pentru acapararea si devorarea tarilor mai mici, care pentru a supravietui in aceasta jungla de interese, devin vasale marilor puteri, cu costurile de rigoare.

„Suntem la momentul crucial al istoriei civilizatiei umane, cand se face tranzitia de la epoca luptei pentru supravietuirea amenintarii nucleare a HOMO SAPIENS, la transformarea lui in HOMO DEUS, odata cu pasirea in secolul XXI, cand omenirea va lupta pentru atingerea nemuririi, amintindu-si ca viata este cel mei de pret dar oferit de divinitate, de Univers.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.) Oricare ar fi pretextele declansarii unor conflicte si de transformare in razboaie, acestea nu sunt justificate „nici de ratiuni de stat”,nici de „ratiuni de securitate nationala” (americana, rusa, germana sau altele) ci ele simbolizeaza esecul ratiunii si diplomatiei.

Am pasit deja in secolul XXI sub amenintarea razboaielor hibride, atipice care imbraca forme cat mai diverse: razboaie comerciale, razboaie ale devizelor, psihologice, cibernetice, meteorologice, apei si hranei, razboaie in numele religiei. De multe ori asistam la combinarea simultana a diverselor forme de manifestare a razboaielor viitorului. Cercetarile stiintifice cu aplicatie militara si intelligence, au reusit realizarea unor arme si mijloace inteligente de purtare a razboiului, care muta confruntarea in spatial virtual sau in cosmos, alocarile bugetare anuale din partea marilor puteri reprezinta procente importante din PIB-ul tarilor, sume care ar putea fi orientate spre domeniile educatiei, sanatatii, protectiei mediului s.a. Nu voi insista asupra acestui subiect care zilnic se afla in atentia mediei internationale, dar analizand tendintele evolutiei starii de insecuritate la nivel planetar, putem anticipa ca, urmatoarele decenii omenirea se va afla sub spectrul amenintarii cu izbucnirea unor razboaie hibride care vor redesena harta geopolitica a lumii.

In urma cu cateva luni, intr-un articol publicat in prestigioasa revista „SUD”, imi puneam intrebarea, daca pandemia covid-19 nu mascheaza un eveniment mult mai periculos si anume un atac cibernetic de amploare asupra infrastructurilor critice (banci, spitale, laboratoare de cercetare in domeniul vaccinurilor, transportului de energie, arsenalelor  si silozurilor cu arme nucleare etc) din SUA si din alte tari occidentale.

Evenimentul s-a produs la 13 decembrie 2020 si a vizat atacuri informatice inclusiv asupra unor institutii guvernamentale americane si a bazelor de informatii care se refera la stocarea armamentului nuclear din mai multe tari, codurile de acces si alte date care pot crea brese in sistemele de aparare antiracheta, inclusiv cele instalate pe submarine. Administratia TRUMP a trecut sub tacere evenimentul, dar a condamnat CHINA, RUSIA, COREEA de NORD pentru aceste atacuri in serie. Cum a fost posibil atacul cibernetic botezat „SUNBURST” care a reusit ca un logicial sa se insereze in anumite versiuni ale platformei „ORION”, care este un organism de supervizare a retelelor informatice comercializate de catre intreprinderea „SOLAR WINDS”, care face parte din sistemul de securitate cibernetica americana? Este un mare semn de intrebare in conditiile in care PENTAGONUL aloca anual sume importante pentru securizarea informatiilor. La 17 dec.2020, presedintele ales, Joe  BIDEN si-a exprimat ingrijorarea privind aceasta situatie, iar ziarul „Le MONDE” tine sa precizeze ca: „Faptul ca ministere si agentii de prim rang ale SUA au fost vizate, face sa ne temem ca o tara s-ar putea camufla in spatele acestui atac cibernetic .Piratii par a fi operat sub nasul si barba autoritatilor americane acaparate de a asigura protectia alegerilor prezidentiale.”

Fiind la un prag de trecere spre o civilizatie super-tehnologizata, a oamenilor roboti si a robotilor umani, si a unei dinamici fara precedent a progresului tehnologic, trebuie sa alegem cum folosim aceste noi instrumente daruite din Pomul Cunoasterii pentru a usura viata oamenilor si a intelege mai bine cum functioneaza legile Creatiei, inainte ca aceste tehnologii sa hotarasca pentru noi.

In mod paradoxal, cu cat acumulam mai multe cunostinte, si competente cu atat evenimentele devin mai imprevizibile, dezordonate si se succed cu o repeziciune nemaiantalnita, istoria schimbandu-si directia, iar cunostintele dobandite de noi, devin perimate.

Recentele miscari extremiste din SUA, sunt botezate de unii ca neo-marxiste si anti-sistem, cauta sa schimbe lumea prin rescrierea istoriei, permitand astfel oamenilor sa-si reimagineze viitorul, iar noua istorie ne va explica ca „situatia noastra prezenta, nu este nici naturala, nici vesnica.” Dar, suntem chemati noi ca generatie, sa raspundem pentru abuzurile, rasismul, discriminarea de sex, colonizarea fortata si genocidul practicat de catre generatiile trecute, prin daramarea de statui si stergerea din memoria colectiva a  trecutului istoric. Fata de aceasta „revolutie maoist-bolsevica„, fiecare dintre noi si intreaga societate, mediul academic si sistemul de invatamant, trebuie sa se uneasca pentru a ne asuma istoria cu luminile si umbrele ei, fara a ceda acestui curent ideologic care seamana haos si anarhie, producand fracturi in societate, indiferent despre ce tara este vorba.

Concluzia ce se desprinde din lecturarea acestui material este clara: saracia, pandemiile, conflictele, razboaiele, nu vor disparea niciodata, ele existand sub diverse forme de-a lungul istoriei zbuciumate a civilizatiei umane, fiind inscrise in Cartea Vietii , considerate drept regulatori necesari, care asigura regenerarea si rafinarea rasei umane si a ecosistemului pe TERRA, permitand ca ciclic proiectul initial sa se reseteze. In ciuda progresului rapid si uluitor al noilor tehnologii si a IA, si introducerea lor in toate fibrele societatii, nu se poate realiza mai mult decat o mentinere sub control a acestor fenomene, prin identificarea cauzelor si diminuarea efectelor, printr-o limitare a propagarii lor pe zone intinse ale planetei.

   CONCLUZII si informatii de interes:

 

– In 2021, intram in pas alergator pe terenul crizelor deja existente: sanitara, economica, financiara, identitara si de incredere fata de institutiile  si organizatiile nationale si internationale, care manageriaza aceste crize. Este posibil ca aceasta stare de neliniste si confuzie la nivel global, sa incurajeze declansarea de noi conflicte, si tensiuni intre marile puteri,dar si intre marile puteri si tari emergente in plin proces de emancipare care, isi revendica un scaun la masa tranzactiilor pentru a-si apara propriile interese;

– SUA post-TRUMP, va continua sa se afunde in „mocirla statului paralel”, care isi va repozitiona la butoanele puterii, o elita birocrata si corupta care se va stradui sa lanseze un amplu proces de evaluare a „mostenirii” lasata de administratia TRUMP, inclusiv de a se da unda verde inculparii fostului presedinte si apropiatilor sai. Un prim pas s-a realizat la 13 ian.2021, cand Congresul a aprobat cu o majoritate confortabila, punerea sub acuzare a lui TRUMP, pentru „instigare la asaltul asupra Congresului, soldat cu 5 morti si zeci de raniti”, eveniment care a zguduit AMERICA si socat intreaga planeta. Procesul ar urma sa aiba loc dupa 20 ianuarie 2021, cand oficial Donald TRUMP paraseste Casa Alba. Aceasta atitudine si comportament ale AMERICII la inceputul secolului XXI, este comparabila cu cea a unui adolescent si anume: un amestec de aroganta si depresie profunda care se reflecta intr-o criza identitara adolescentina extinsa, completata de oscilatii incredibile de noi forte si de stari irationale. GEORGE  FRIEDMAN, politolog si fondatorul agentiei private de geopolitica, STRATFOR, in lucrarea „The Next 100 Years” (2009) scria: „SUA abia isi incepe calatoria culturala si istorica. Pe masura ce devin centrul gravitational al lumii, isi dezvolta acea cultura care,pentru inceput, este, inevitabil barbara. AMERICA este un loc in care aripa dreapta uraste musulmanii pentru credinta lor, iar aripa stanga pentru felul in care isi trateaza femeile.” Intr-adevar, ultimele evenimente soldate cu ocuparea prin violenta a CONGRESULUI, simbolul sacru al democratiei, de catre sustinatorii presedintelui Donald TRUMP, atesta, daca mai era cazul, ca nu ne putem astepta in acest moment de la  AMERICA, decat la bravada si la nesiguranta, intrucat vointa ei este puternica, vulcanica, iar emotiile sale o duc in directii diferite, de multe ori contradictorii si imprevizibile.

 

– CHINA, cu discretia-i cunoscuta, profitand de starea „pre-revolutionara” care se poate transforma intr-un inceput de razboi civil in SUA si de confuzia si tensiunea generata de pandemie in interiorul UE, si de efectele negative ale BREXIT, continua nestingherita orientarea unor importante investitii in paradisul fiscal numit LUXEMBURG, indeosebi pe piata obligatiilor verzi, marele ducat devenind placa turnanta si portalul de acces in EUROPA, a bancilor si fondurilor de investitii chineze. Presedintele bursei luxeburgheze, Robert SCHAREE declara in ajunul conferintei virtuale, HORARIS ASIA MEETING ca: „Din ce in ce mai multi gestionari ai activelor chineze se instaleaza direct la LUXEMBURG pentru a atrage capitalurile chineze. Cred ca nu va trece mult timp, pana cand vom vedea fluxuri egale in sens invers, catre CHINA.”

 

-In legatura cu atacurile cibernetice  lansate asupra ministere si agentii guvernamentale americane, inclusiv PENTAGON si NSA (Agentia Nationala de Securitate) de catre grupul de pirati intitulat „SHADON  BROKERS”, Franck DeCLOQUEMENT, expert in strategii cibernetice de la Institutul de Relatii Internationale si Strategice si membru al CYBER TASK FORCE, a tinut sa precizeze urmatoarele: „Dupa WANNA CRY, santajul cu Apocalipsa nucleara lansat de piratii care au atacat si furat informatii secrete de la NSA, au afirmat ca detin date si despre programele nucleare ale mai multor tari: CHINA, IRAN, COREA de NORD, RUSIA, iar pentru a nu fi date publicitatii, sugereaza NSA ori „tertilor responsabili” sa le rascumpere. De asemenea, grupul pretinde ca detine date confidentiale furate din reteaua bancara SWIT, care daca ar fi date publicitatii, ar produce neancredere si prejudicii serioase pe pietele financiar-bancare.”

 

 – In bilantul cibernetic pe 2020 intocmit de Institutul pentru Relatii Internationale si Strategii si CYBER TASK FORCE, se fac urmatoarele precizari de catre Franck DeCLOQUEMENT, care merita a fi luate in seama de catre cei interesati:

   – anul 2020 -un an pandemic, care va schimba radical datele in materie de securitate cibernetica pentru haosul creat in spatiul virtual;

  –  2020 va ramane in memoria colectiva ca un an negru, dar nu numai din cauza crizei sanitare legata de corona virus, ci pentru ca viata noastra a fost schimbata radical si

transformata intr-o viata numerica la domiciliu, prin recurgerea la telemunca, telescoala si pentru folosirea retelelor sociale pentru a mentine contactul cu rudele si prietenii, in timpul deselor izolari la domiciliu sau introducerii periodice a carantinei partiale sau totale;

   – previziunile noastre privind implicarea retelelor sociale in destabilizarea societatilor democratice si a acelor algoritmi folositi pentru a ne manipula colectiv si individual in

scopuri ideologice sau comerciale s-au adeverit;

 – s-au identificat operatiuni criminale cibernetice din ce in ce mai sofisticate vizand infrastructurile critice, iar amenintarile din partea piratilor au fost completate printr-o expertiza in crestere in materie de analiza de securitate pentru protectie, traversand diferitele bariere de securitate;

– criminalitatea cibernetica s-a indreptat masiv catre obiecte conectate (IoT) pentru a practica spionajul si santajul tintind cu precadere platformele blockchain pentru tranzactii subterane frauduloase si mafiote.”

– Ramanand in zona virtuala, la 28.11.2020,”hulitul” WUHAN a organizat Conferinta Mondiala privind comertul numeric, care a atras 37 de state si reprezentanti ai peste 100 de intreprinderi, WUHAN devenind un centru promitator pentru comertul numeric, ca de altfel intreaga regiune HUBEI (cu 100 milioane de locuitori), cu avantajele sale in termini de productie, stiinta, educatie.

– O problema aproape necunoscuta si neluata in seama de occident, este confruntarea, deocamdata la nivel local si in surdina, intre teroristii islamici si buddhistii din MYAMAR, SRI LANKA, THAILANDA, BANGLADES, care tinde sa se transforme intr-un conflict religios intre buddhisti si un islam agresiv din INDIA, PAKISTAN, AFGANISTAN, care ar putea reactiva populatia islamica uigura din CHINA;

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele” →

Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

 

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

         Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

         Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

         Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc.  Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

                                                    împlinirile.              

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei.  Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

 cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind  izvoarele  PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

 

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua

 

                                 

Valeriu DULGHERU: Masochismul – o boală națională

„Dacă vreți binele poporului vostru, faceți ce am făcut eu.

Eu am putut și voi puteți, numai să vreți”

                             (Kolinda Grabar-Kitarovic, presedintele Croației).

Această așchie de popor român din acest colț de țară pre nume Basarabia, atât de prost guvernat, aflat chiar în centrul geografic al bătrânei Europe, cedează în fața popoarelor Europei mai la toate capitolele: economic (suntem cei mai săraci în Europa), politic (de 30 de ani ne bălăcim într-o mizerie totală, cu un sistem extrem de corupt, de care nu putem scăpa), iar acum și pandemic (cu un centru unic de luptă cu COVID-19 practic inexistent, cu un minister aflat acum practic fără conducere, bieții lucrători medicali fiind unicii care luptă cu acest virus ucigaș). La ce excelăm este arta de a ne război între noi, frate cu frate, chiar și atunci când lupii au intrat deja în stână, de a promova acest masochism diabolic. Odinioară l-am avut pe Iu(da) Roșca și ortacii lui, care s-au luptat pe viață și pe moarte nu cu Lucinschi, nu cu Voronin, nu cu Moțpan, ci cu ai săi. Au bătut metodic în confrații lor până i-au distrus complet, pierind și ei. Au bătut diabolic în marii intelectuali. Vă mai aduceți scriiturile lui Iu(da) Roșca de tristă faimă „Falșii amici ai PPCD-ului” ș.a.

Și acum, în aceste zile, setea de sânge prevalează la unii. Au trecut ceva mai mult de două luni de la alegerile prezidențiale, mai puțin de o lună de la investirea Doamnei Maia Sandu, perioadă plină de sărbători când nu s-a prea lucrat, iar unii pseudopatrioți deja îi cer socoteală. Observați, fac acest lucru alături de marele trădător kremlinez Dadon, care la biroul său politic (ca pe timpuri!) de ieri îi cerea socoteală „pentru situația foarte gravă în care a adus țar (în doar vreo trei săptămâni !) la nicio lună de la investire și în o învinuia de uzurparea puterii în stat! La nicio lună cu atâtea sărbători, fără guvern, fără parlament, fără instituții de forță, Doamna Maia Sandu a reușit să uzurpeze puterea în stat! Curat murdar cum ar spune un mucalit. Ceea ce a făcut el timp de patru ani sau cel puțin în apr. doi ani după rușinoasa (pentru el) perioadă Plahotniuc, i se impută președintelui Maia Sandu, care încă nici nu a reușit să intre plenar în funcție. În aceeași zi, când Doamna Maia Sandu a plecat la Kiev, el a zburat de urgență la Moscova (nimeni nu-i verifică cum și pe ce bani a zburat, atunci când Doamna președinte Maia Sandu, care a plecat la Kiev cu o delegație din 9 persoane cu 2 microbuze, este verificată de tot soiul de ultrapatrioți), după instrucțiuni. Iată că după revenire de la Moscova le aplică în viață, declarându-i război total noului președinte, amenințând-o cu proteste stradale și impichment.  Este absolut vizibil acest lucru. Kremlinezul își continuă funcția de mare trădător, primindu-și solda de la Kremlin.

Kremlinezul Dadon își regrupează forțele pentru noua bătălie, pe care vrea cu tot dinadinsul s-o câștige (dar și stăpânul, care-l plătește, îi cere acest lucru). Cazul cu cei câțiva primari din raionul Soroca intimidați să părăsească PDM face parte din această strategie. Ruperea din hoitul muribund a unor bucăți cât mai mari este tactica gunoierilor.

Ce face dreapta-centru dreapta? O parte din centru-dreapta savurează victoria din noiembrie, nevăzând nimic ce se întâmplă în jurul lor. O altă parte așteaptă când primii se vor poticni. Unii de pe dreapta, în loc să facă tot posibilul pentru a se uni toți unioniștii într-un singur partid, își fortifică partiduțele cu personalități cu rolul de locomotive în viitoarele alegeri pentru a lua deja tradiționalul scor de maxim 4-5%, pe care le vor dărui lui Dadon și Șor.

Iar societatea? O bună parte înțelege foarte bine situația și încearcă s-o susțină măcar moral pe președintele Maia Sandu, aruncată practic de una singură în mijlocul haitei de lupi. Parcă ar fi puține atacurile mârșave din partea bandei de interlopi Șordon, o mai atacă și dintre cei care, conform logicii autoconservării, ar trebui măcar să tacă dacă nu doresc nici într-un fel s-o susțină. O brează ultrapatrioată ne luminează pe rețelele de socializare că „sacii cu bani ai lui SOROS au rezolvat totul, că analiștii politici cu jurnaliștii așa-zisi independenți cu interese meschine au manipulat împreuna că doar Maia Sandu șanse să câștige”. Nici nu observă acești păre(ologi) cum se plasează de aceeași parte a baricadei cu urmașul lui Chinghis Han hoțul Țîrdea. Chiar să nu înțeleagă că prin astfel de gogomănii aduce insulte milionului, care au votat-o pe Maia Sandu, celor peste 250000 din Diasporă, care, inclusiv cu cheltuieli materiale și de timp, au votat-o? La îndemnul logic de a termina războiul fratricid și ași pune toată energia și timpul la consolidarea centru-dreptei prin unificarea celor trei partide cu doctrină liberal-democrată, membre al PE (PAS+PPDA+PLDM) „ultrapatrioata” a răspuns franc: „Platforma DA este cel mai credibil și curat partid. Ceilalți să facă ce o vrea”. Dar tocmai așa vorbeau și Iu(da) Roșca cu ortacii săi despre PPCD. Și unde este astăzi PPCD, cel mai „puternic, curat și important” partid de la începuturile Mișcării de Eliberare Națională? Unificarea celor trei partide ar fortifica Partidul unificat cu astfel de personalități ca I. Munteanu, A. Slusari ș.a. de la PPDA, cu Țap, Deleu ș.a. de la PLDM, în caz contrar se vor pierde. Păcat, de pierdut vom pierde cu toții.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Masochismul – o boală națională” →

Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici

             Există o vorbă  ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.

            Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.

            Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.

            La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.

Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici  a avut şase copii.
Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme  în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este  profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între  anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.

            In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.

            Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista  “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.

            Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

            Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”

           Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.

        In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici” →

Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?                                 

            Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

            Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

            Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi       a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

            Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să         aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

            Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

            Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa  tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?” →

Nelu BARBU: Doina… (Lui Eminescu)

 

            Motivul Doinei în literatura română coboară la origini. Doina populară: Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud nu m-aş mai duce… a fost apreciată de Vasile Alecsandri. Doina lui Mihai Eminescu constituie vârful curbei lui Gauss, pe această temă, în estetica romantică. Doina lui Coşbuc de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nuanţează tema, iar în creaţia lui Şt. O. Iosif, motivul este filtrat prin sita ab-ignitio a simbolismului românesc.

            A sărbători Marea Unire fără a recunoaşte rolul lui Mihai Eminescu în naşterea conştiinţei naţionale De la Nistru pân’ la Tisa, ar fi mai mult decât o greşeală, ar fi o ingratitudine (Nicolae Ioniţă, Eminescu, ziaristul, Karta Graphic, Ploieşti, 2016, p.3). Această poezie nu a mai putut fi depăşită şi nici limitată. Deschizi paginile cu cele opt variante tipărite de către scriitorul Tudor Nedelcea (Doina de Mihai Eminescu, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Ausrom, Craiova, 1998) şi, marea simfonie a odei care a sublimat toate lacrimile noastre, a început…

            Misiunea unui scriitor este verificată, de posteritate, printre alte lucruri, de două dimensiuni: de conştiinţa şi filozofia umanităţii şi de credinţa şi vizionarismul istoric. Prima deviză presupune vigoarea şi autenticitatea creeării valorilor, iar a doua dimensiune ţine de puterea prin care autorul reuşeşte să transmită generaţiilor viitoare continuitatea tradiţiilor şi conştiinţa identitară.

            Mihai Eminescu a înţeles conotaţia acestor dimensiuni, încât ele au devenit coordonata stării sale existenţiale pe tema ideii de unire şi de continuitate la români. Aşa cum Fichte a înţeles să sugereze organizarea durerii poporului german şi Eminescu în Doina, prin cele opt variante, face acelaşi lucru, transfigurând suferinţa românilor. De aceea structura motivică a elegiei se deschide cu motivul plânsului pe tema unirii. Avea conştinţa personalizării conceptului în spaţiul românesc, exprimată prin metafora strigătului de durere pentru soarta neamului. Vizionarismul său din Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie! era periclitat.

            Pesimismul eminescian este justificat chiar prin geneza Doinei la care a lucrat cinci ani, între 1878-1883. Eminescu era profund revoltat că după Războiul de Independenţă din 1877-1878, am trecut de sub tutela otomană sub cea rusească. De aceea el n-a scris nimic despre acest război, coborând la Mircea cel Bătrân prin Scrisoarea III. Prin Tratatul de la Berlin am pierdut Basarabia.

            Cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în prezenţa regelui Carol I, din 5/17 iunie 1883, din partea ziarului Timpul, Eminescu intenţiona să citească Doina. Atmosfera însă îl dezgustă. În loc să elogieze sacrificiile apărătorului creştinătăţii la porţile Europei, nulităţile se lustruiau pe ele, sub razele numelui domnitorului. Într-o şedinţă a Junimii, ţinută ad-hoc în casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu a citit poezia, cu glasul grav şi muzical, întristat… în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă (George Călinescu). A fost ultima lectură a poetului. Pe 28 iunie 1883 este internat la ospiciu.

            Filozoful Petre Ţuţea recunoştea meritul poetului de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român, nu numai prin operă, ci şi prin civismul său. La 24 ianuarie 1882 participa la fondarea societăţii secrete Carpaţii care milita pentru unirea tuturor românilor în hotarele Daciei Mari. A fost unul dintre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii de unire în politica poporului nostru. Activitatea sa de redactor este dedicată ideii luptei de independenţă. A fost un membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: Românismul, Orientul, România jună. A rămas unul dintre cele mai importante repere ale românismului, un simbol major în toate spaţiile locuite de români.

            Doina reprezintă momentul iluminării, al înţelepţirii, cel puţin în două direcţii. Mai întâi că noi trebuie să cultivăm travaliul artistic al unui geniu şi, în al doilea rând, să cercetăm variantele poeziei aflată la interferenţa speciilor genului liric: odă şi elegie, satiră şi pamflet, rugăciune şi blestem, metitaţie lirică şi imn, nu în ultimul rând, doină cultă.

            Perfecţiunea formei şi idealitatea fondului Doinei se realizează pe tablouri şi părţi expresive asimetrice. Varianta I, cuprinde 33 de versuri accentuând sentimentul înstrăinării. Poetul sugerează permanentizarea conştiinţei trecutului în jurul lui Ştefan cel Mare. Respingerea hoardelor tătare şi calmuce constituie o necesitate, altfel riscăm să dispărem din istorie. Pentru motivul jidanului poetul a fost acuzat de antisemitism. Aspectul trebuie privit însă nuanţat şi judecat în contextul timpului. El se referă la aspecte care ţin de tipologia caracterologică şi de mentalităţi socio-culturale ale timpului, aşa cum problematica apare şi în creaţiile lui Creangă şi Caragiale.

            Motivul hristic al înălţării din mormânt al lui Ştefan cel Mare presupune

responsabilitate şi demnitate pentru a nu ne pleca în faţa invadatorilor. Ideea unităţii românilor este sugerată printr-un alt motiv – cel al cornului, din legenda Vrâncioaiei, nelipsit din toate variantele. Varianta I se încheie cu motivul cruzimii ungureşti din Ardeal: Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane! Poetul a utilizat toate registrele stilistice, motivele poetice având mai mult un sens ironic.

            Varianta a II- a conţine 57 de versuri, reia motivele amintite insistând pe cel al rugăciunii către Ştefan cel Mare. Sunt introduse unele inedite, precum motivul spinului: Numai umbra spinului/ La uşa românului, motivul codrului care geme şi se pleacă şi al izvorului care seacă. Ideea iluminării este sugerată prin versurile: Frăţioare românaş/ Cum nu vezi şi cum te laşi?. Este îndemnat să nu mai semene grâu, să-şi hrănească duşmanii, ci mai bine cânepioară pentru spânzurători. Motivul străinătăţii din prima variantă este extins: Din Hotin şi pân la Mare/ Din Braşov pân la Abrud/ De la Turnu’ în Dorohoiu/ Curg străinii în puhoiu. Cum ţara s-a modernizat, vin cu drum de fier. Urmarea: toate cântecele pier. Sunt utilizate rimele în iu şi scurtarea cuvintelor prin haprologie: O să-i mânce ciorile/ Şi spâzurătorile.  Poezia sună folcloric, dar sunt prezente şi expresiile livreşti.

            Ştefan cel Mare este rugat să părăsească Cetatea Putnei lăsând-o în grija Arhimandritului şi popilor. Caracterul ironic creşte în intensitate: Clopotele să le tragă/ Şi să cânte ziua ‘ntreagă/ La metanii să tot bată/ Ziua toată, noaptea toată. Este introdus motivul binecuvântării: Să-ţi ajute Dumnezeu/ Ca să mântui neamul tău. Sunt folosite forme vechi: Din hotară în hotară, morfeme cu valoare adjectivală, precum prepoziţia la. Ele ne aduc aminte de cuvintele lui Platon: Cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei…

            În Varianta a III-a sunt 53 de versuri şi apare forma definitivă a delimitării spaţiului românesc. Căutarea perfecţiunii formei şi selecţia sinonimică sunt evidente. Motivul amploarei invaziei străinului este comparat cu cel al omizilor. Nimic nu mai înfloreşte, nici ulmii şi nici cornii, iar frunza molizilor E prada omizilor. Străinii sunt încurajaţi de cozile de topor din interiorul ţării: Şi umbra pădurilor/ E dată securilor. Un motiv interesant este al racului: Vai de un biet român săracul/ Câ’ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă masa lui... Interesant este motivul blestemului care cuprinde întreaga ţară: Cine ne-au adus străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…, iar motivul corbilor va fi reluat mai târziu de craioveanul Traian Demetrescu. Varianta se încheie cu motivul mişelului: Iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima’n el.

            Toate cele trei variante au câte un tablou,  Varianta a IV-a cuprinde două tablouri, primul în 22, iar al doilea în 24 de versuri. Este introdusă tema ciumei prin care poetul încearcă să scape de muscali prin înecarea în Nistru. Partea a doua exprimă speranţa poetului că Dumnezeu îl va ajuta pe apărătorul creştinătăţii să-şi mântuie neamul.

            Trei părţi asimetrice cu 68 de versuri: 32, 23, 13, cărora un numerolog le poate dezvălui conotaţiile, cuprinde Varianta a V-a, înobilată semantic printr-o conexiune între semnificat (idee, conţinut, nume) şi semnificant (sens, simbol). Între cele două noţiuni, prin procesul reflectării eului poetic subiectiv, Eminescu creează o tensiune a filozofiei şi luptei pentru unire sub Ştefan cel Sfânt. El aşteaptă litvele să le zboare tigvele, să le spuie molitvele. O monorimă interesantă şi multe toponime: Braşeu, Sătmariu, Săcele care nu apar în variantele anterioare. Un motiv interesant este acela al flamurilor (steagurilor, armatelor) domnitorului.

            Varianta a VI-a cuprinde tot trei părţi şi apar două motive noi, al stejarului şi al tremurului frunzelor. E o variantă prelucrată superior din punct de vedere artistic care include toate temele abordate anterior.

În Varianta a VII-a, în două tablouri toponimul Tisa e scris cu un singur s, iar versul: Nu’nfloresc de veacuri cornii apare pentru prima dată. Interesantă este imaginea toamnei, motiv sugerând bogăţia roadelor de care nu se pot bucura românii pentru că ei muncesc Pe străini să tot hrănească. Poetul se dezlănţuie, devenind patetic în spiritul esteticii romantice mai ales în prezentarea blestemului.

Varianta a VIII-a, finală, cuprinde două părţi inegale, bine pieptănate care stau sub semnul criteriului estetic. Sunt folosite arhaisme de plural pentru singular prezente în motivul omizii. În ceea ce priveşte metafora Codrul – frate cu românul, temă, idee ancoră, motiv poetic, Eminescu realizează ceea ce, mai târziu, Tudor Vianu va denumi dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Sintagma semnifică permanenţa specificului naţional, mana cerească prin care am fost înzestraţi de la natură, dar uneori din această mană se hrănesc la sânul ţării trădătorii interni. Înălţarea din mormânt a lui Ştefan semnifică mitul biblic. Eroul devine simbolul îngerului sunând din corn Învierea, adică Deşteptarea României.  Idealul pentru care au luptat trei generaţii: paşoptistă, junimistă şi aceea a începutului de secol XX. Ele au realizat Unirea mică (24 ianuarie 1859) şi Unirea mare (1 decembrie 1918).

Varianta finală se încheie cu motivul blestemului, mai ales pentru păcatul care planează asupra românilor, de-a trăi despărţiţi, în graniţele lor printre străini. Mântuirea totuşi va veni numai prin Unire!

Eminescu nu trebuie absolutizat, relativizarea ar fi cea mai bună cale a înţelegerii sale.

 

Prof. Nelu BARBU

Paul LEIBOVICI: Pandemia

,,Și ce-ar fi dacă, /Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții /  Deodată ?

Și medicii  și pacienții /Și părinții și copii ? / Ce-ar fi , ce-ar fi ?

Centrul orașului  cunoștea –în special  vinerea, o circulație, agitație amețitoare iar vocile se amestecau, se învăluiau într-o multitudine de sunete. Pluteau în văzduh. Se întreceau cu ciripitul păsărelelor –și ele îmbrăcate în hăinuțe purpurii, zburînd de pe o creangă pe alta, înconjurînd numeroasele crengi cu ramuri înfrunzite. Sub aceste creste a căror frunze strălucitoare, de un verde puternic, dar cu nuanțe bine echilibrate, erau înșirate de jur împrejur mese rotunde. Fumul țigărilor, celor care sorbeau cafeaua, înghițitură cu înghițitură, plescăitul vocilor formînd  un cor-mai bine zis o vâjuială. Amestecătură de voci, gîlgîituri sonore care  se răsturnau ca valuri imense, își întregeau zgomotul, adesea insuportabil. Chelnărițele nu pridideau cu serviciile, făcîndu-și loc printre valurile de oameni care inundau trotuarele. Sacoșe încărcate, pachete cu marea lor diversitate de culori și reclame înfrumusețau peisajul. Orașul trăia fiecare moment ,,hohotele de bună-voie erau amețitoare! Strada principală a orașului semăna în diminețile sfîrșitului de săptămînă, ca valurile apelor învolburate. Autobuzele, mașinile particulare gîfîiau scoțînd pufăituri, scîrțîind, producînd sgomote de-a dreptul obositoare. Șușuitul comun se transforma adesea într-un cor bine dirijat, dar a cărui muzicalitate era de-a dreptul …obositoare!

La orele tîrzii, ale amiezii, treptat, treptat începea retragerea spre străzile laterale,către apartamentele personale,la treburile gospodărești. Cînd apusul se apropia ,liniștea își făcea loc parcă anunțînd: ssst!ssst! e vremea intrării în sărbătoarea odihnei, a Sîmbetei!

Acoperit de mister / Cădeau peste el umbre mari și adînci /Ca peste toți cei ce vin din cer…Rătăcind  pe stradă,/Și-a aruncat ochii peste o grămadă/ Stau pe prispă halucinat ,/M-a văzut …nu m-a văzut ?…Era așa de abătut /Ce m-a mișcat ?/ Cînd a strigat…:..O carte pentru o pîine /Să treacă copii…ziua de mîne!

Purta peste haina neagră, aruncat peste gît un șal de catifea. Era încălțat cu pantofi prin care străpungeau ,prin rosături, degete pămîntii. Buzunarele mari, adînci, ca niște pungi adăposteau cărți cu scoarțe de carton. Înghesuite, una lîngă alta, stăteau nemișcate, în așteptarea tăcută, monotonă a unei zile tăcute. Razele coborîte din înălțimi, reușeau să-i încălzească chelia înconjurată de firele lățoase, lungi care-i cădeau peste urechile care de-abia se întrezăreau. Privirea-i alerga spre porțile închise, spre ferestrele între deschise …Mergea alene …ținînd între palmele, nu prea mari, o carte cu foi de mărimea unor frunze de nuc; litere mărunte,negre, înșirate ca boabele de poame …Doar privirea-i zbura spre cafeneaua cu ușile zăvorîte.   Privirea ochilor aproape ieșiți din orbite, căutătoare în găsirea cuiva, a oricărui individ căruia să-i poată oferi ,,cartea,, – creația sa din care  potolea foamea copiilor. ,,CARTEA,, cuprinzătoare a frumuseții naturii, a conversației, a cîntului poenilor și al ciripitului. Ce poate fii mai melodios decît conversația dintre noi și sburătoarele care descind în zori pe prispa casei?! El, scriitorul, el înțeleptul care descifra fiecare sunet, bătaie cu ciocul în pervazul ferestrii…transforma finețea sunetelor în bogăția cuvîntului rostit! .

Rătăcind pe stradă / Aruncînd privirea spre mine…în ogradă!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Pandemia” →

Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto

Toate merg cu capu’n jos”

                                (Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE” şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:
1. Credinţa în Dumnezeu

  1. Respectul față de Adevăr
  2. Iubirea de țară
  3. Recunoştinţa pentru Canada, țara de adopţiune

Revista noastră consideră că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, astăzi, în lumea noastră pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Şi nu e vorba aici de bigotism sau mai ştiu eu de ce alte „isme”. Aşa cum nu e vorba de o credinţă teoretică şi o rugăciune formală. Considerăm că Existenţa nu are „căderea de a fi” fără principiul său unic, Dumnezeu, şi vom promova tradiţia creştină, cu speranţa că şi cei care rătăcesc în lume, înşelaţi de „realizările ştiinţei” (care există, incontestabil, în domeniul pur grosier şi material), vor deschide ochii. Sperăm în acest sens că slujitorii bisericii se vor lupta să infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popă, nu ce face popa”, căci ne este imposibil să înţelegem că vreun preot să transmită cuvintele lui Hristos, în biserică şi să considere aceasta doar un job.

Aşa cum nu credem că Biserica trebuie să facă vreun compromis cu lumea modernă. Ideea de a încerca, de pildă, de a împăca „creaţionismul” cu „darwinismul” este ridicolă fiindcă nu există măsură comună. Pentru cei care înţeleg metafizica producerii Existenţei, este caraghios a încerca să raportezi două ordine diferite ale realităţii.
Considerăm că smerenia şi rugăciunea prin care tăiem avântul egoului şi înfumurării atât de caracteristice zilelor noastre (priviţi în jur!), duc la acea aparentă de cumsecădenie de care vorbeam.

„Observatorul” are un respect deosebit pentru adevăr. A fi onest şi a spune lucrurilor pe nume, fără patimă, fără injurii, înseamnă a avea stimă pentru cititori, dar mai ales pentru adevăr. Nu dorim să inventăm evenimente, dar dacă ele se întâmplă, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele să fie spuse, căci altfel cum am putea îndrepta şi ce rost ar mai avea revista noastră? Cumsecădenia de dragul cumsecădeniei e literă moartă. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor şi a relata evenimente, fără măguliri sau atacuri inutile. A respecta adevărul nu înseamnă ceartă la colţ de stradă, căci punctele de vedere sunt variate şi noi le prezentăm ca atare, ci înseamnă a ne menţine la un standard care să poată fi referinţă pentru alţii.

Iubirea de tară promovată de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde şi demagogice, nici cu criticile agresive şi vindicative. Noi înţelegem foarte bine că ţara, adică acel pământ la nord de Dunăre, a existat cu mii şi mii de ani înainte de a fi noi şi va exista şi după noi. ţară a fost şi va fi acolo mereu. Dar ceea ce face această tară vie este populaţia care o umple şi o foloseşte. Or, ştim prea bine că, la ora actuală, această populaţie trece prin clipe grele.

Să ne înţelegem bine. Nu e vorba atât de bunăstarea materială, chiar dacă sunt mulţi săraci, ci de sufletul naţiei. Şi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecădenia să, să nu ocolească adevărul, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să încerce să reclădească sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientă; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacă are vreun rost, dacă va avea un efect. Nu e pentru noi să judecăm aceste lucruri. Noi avem datoria să ne concentrăm cumsecădenia în a denunţa minciuna şi răutatea, ticăloşia şi corupţia, şi a pune în loc ceea ce a menţinut sufletul românesc peste veacuri. Ştim că marele Caragiale, după multiple încercări, a renunţat dezamăgit să mai reformeze mentalitatea contemporanilor săi, dar aceasta nu schimbă cu nimic datoria noastră. Ni se pare însă foarte important ca să nu ne limităm la critică. A critică e uşor. De aceea, „Observatorul” e convins că nu demolarea ci construcţia este ceea ce contează.

În fine, e bine să apreciem țara de adopţiune, deşi unii, prea obişnuiţi numai cu critica, preferă să se creadă importanţi şi să-şi imagineze că, fără ei, Canada nu ar putea exista. Aceştia ar fi bine să-şi imagineze o situaţie similară în România şi să se gândească cât de mânioşi ar fi românii să vadă străinii venind la ei acasă, vorbind pocit româneşte şi luându-le locurile de muncă etc.

Continue reading „Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto” →

George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis

Având în vedere prietenia dintre Nikos Kazantzakis și Panait Istrati (chiar în primele pagini ale romanului Alexis Zorba, autorul îl menționează pe ilustrul nostru compatriot: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”), cred că cititorii români ar trebui să știe mult mai multe lucruri despre poetul, romancierul și dramaturgul grec decât ceea ce, eventual și absolut accidental, au putut afla din filmul „Zorba grecul” (în acest film britanico-elen, regizat în anul 1964 de Michael Cacoyannis, rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas).

N.B.: Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni Evtușenko din cartea „Dulce ținut al poamelor” (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul „Frații Karamazov”, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.

Ei bine, românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S., Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale însemnări din aceste călătorii (Însemnări de călătorie din U.R.S.S. – 1928, Însemnări de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că, retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză, care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii antice grecești și universale (Divina Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26 octombrie 1957.

Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole, este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le  apropie, pentru ca în acest chip să poată fi evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl uimește tot ce vede, cântă la santuri și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce, curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”, „Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”, superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă: „Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept vorbind, cum putea jupânul să le spună  cretanilor că adevăratul lui scop era acela să scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!…

Da, două personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează” romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele, madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât „Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul liber, cu sabia în mână”.

De altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea), își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză capul”.

Durerea lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (…) ca pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu…”

Puțin mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și câtă vreme nu tai sfoara…” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”

Dacă despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă. Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști, neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și pe mine?”

Continue reading „George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis” →

Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul

„Poarta Bucegilor’’, (oraşul Buşteni), ni s-a „deschis” în acel glacial 28 noiembrie 2013 (zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc, Soarele creează o piramidă energetică) asaltată de  ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, împreună cu minunatul meu prieten, profesorul Gheorghe Valerică Cimpoca, am pornit către Sfinx survolând pădurea imensă și înzăpezită de conifere, pe care o ghiceam și pe ea înfrigurată.

Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turişti. Cu toții ne gândeam temători, la ce ne așteaptă acolo sus pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal magic, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc și soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul glacial, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.

Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind , scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, muntenește, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare. La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându- i-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav, hotărât și tainic.

După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx și era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii și  văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens, transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechi, râvâșitoare , (de om al muntelui şi prospector geolog, de poet născut, convins, şi loial) ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al „civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide. Duhul Muntelui era din nou, cu mine şi în mine, și îl simțeam în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern.

Noi cei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primii care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri  şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest spațiu. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi și rabdători. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu sacru.

Cineva îmi spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă’’. La un asemenea moment eram martor acum, în acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă între fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite (cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi) şi această odă, mută de adulație închinată sincer și cu  speranţă, deopotriva Creatorului, Soarelui şi  lui Sfinxului…

Continue reading „Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul” →