România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu înţelegea tot mai mult că războiul era pierdut şi împreună cu Maniu s-au angajat într-o nouă iniţiativă de pace cu anglo-americanii. În februarie 1944, cu acordul său tacit, a fost trimis la Cairo, prinţul Barbu Ştirbei, ca reprezentant al opoziţiei române, căruia i s-a alăturat şi C. Vişoianu. La 17 martie 1944, la prima întâlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, Ştirbei a declarat ca toţi factorii politici din România, guvernul Antonescu, regele şi Opoziţia doreau ca ţara să treacă de partea Aliaţilor. El a adăugat că ar putea fi organizată o lovitura de stat cu condiţia să fie respectată independenţa ţării şi recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României. Însă Aliaţii, fără a-şi lua vreun angajament, au specificat că, înainte de orice înţelegere, era necesară capitularea necondiţionată a României. În 22 martie 1944, generalul Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, a dat un răspuns demersurilor României: el a cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici o rezistenţă trupelor sovietice în înaintarea lor.

O nouă întâlnire Hitler-Antonescu a avut loc în martie 1944, în cursul căreia Hitler a propus un război total împotriva Rusiei. La Cairo, la 12 aprilie 1944, Aliaţii au făcut cunoscute României condiţiile de armistiţiu care prevedeau ruperea relaţiilor cu Germania, alăturarea României Naţiunilor Unite, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord precum şi anularea Dictatului de la Viena. Dar guvernul Mareşalului Antonescu a respins categoric propunerea de armistiţiu a Aliaţilor, deoarece acceptarea lor ar fi echivalat cu capitularea în faţa trupelor sovietice şi ameninţa existenţa ţării. El spera că negocierile secrete de la Stockholm ar putea aduce îmbunătăţirea condiţiilor de armistiţiu şi în acelaşi timp a continuat lupta alături de Germania, deoarece nu vedea nici o alternativă.

La începutul anului 1944, aflate în ofensivă, trupele sovietice au ajuns la Bug, iar la 17 martie, au forţat Nistrul la Hotin şi au pătruns pe teritoriul României. În urma înaintării sovietice, o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Basarabiei, Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, au fost ocupate. Ca urmare a avansării rapide inamice, trupele aliate româno-germane n-au mai putut organiza apărarea pe linia Nistrului, ci s-au retras pe o poziţie de luptă care trecea din nordul Moldovei pe înălţimile Carpaţilor, vest Siret-Târgu Frumos-nord Iaşi-masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru-Marea Neagră. Grupul de armate ,,Ucraina de Sud”, comandat de generalul Hans Friessner, a fost reorganizat în felul următor: „Gruparea general Wöhler“, care cuprindea Armata 4 română şi Armata 8 germană, aflate în Moldova, şi „Gruparea general Dumitrescu“, alcătuită din Armata 6 germană şi Armata 3 română, aflate în Basarabia. Aici, în Moldova, între Iaşi şi Poarta Focşanilor, un culoar de 75 km, urma să se decidă, în urma unei mari bătălii, soarta României şi a Europei de Sud-Est şi Centrale. Situaţia politică-militară a României era dramatică, iar contextul european era complex. La 6 iunie 1944, trupele anglo-americane au debarcat în Normandia, iar la 23 iunie, trupele sovietice au atacat şi distrus Grupul de armate Centru din Bielorusia, apoi au eliberat Minsk, apropiindu-se de frontierele Poloniei. La Stockholm, au continuat negocierile şi, la 2 iunie 1944, Frederic Nanu a obţinut trei concesii importante din partea diplomaţilor sovietici: o perioadă de graţie de 15 zile acordată trupelor germane pentru a evacua România, o reducere a despăgubirilor de război şi o zonă liberă de trupe străine pentru guvernul român. Se aştepta confirmarea acestor concesii din partea guvernului sovietic, dar în iunie-august, Moscova a tergiversat discuţiile cu România.

În 20 iunie 1944, sub presiunea evenimentelor, s-a constituit Blocul Naţional Democrat, alcătuit din patru partide politice: PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Programul acestei coaliţii prevedea încheierea păcii şi instaurarea unui regim democratic. În pregătirea viitoarei acţiuni politico-militare au fost cooptaţi o serie de ofiţeri superiori şi generali, precum Const. Sănătescu, Gh. Mihail, Aurel Aldea, C. Vasiliu-Răşcanu, col. Dumitru Dămăceanu ş.a. Între 20 iunie-23 august 1944, au avut loc numeroase consfătuiri ale partidelor din cadrul B.N.D., ale Palatului şi ale Armatei. În iunie, Regele Mihai a aprobat planul de înlăturare prin forţă a lui Antonescu, iar în iulie, s-a decis ca lovitura de stat proiectată să aibă loc în 26 august 1944, ora 13.

Mareşalul Antonescu era informat despre conjuraţia ce se pregătea, dar el credea că în acel moment, vara anului 1944, „ţara are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată, orice altă atitudine ar putea transforma un dezastru presupus într-unul real, sau ar putea, prin acţiunea necugetată a câtorva, să transforme într-o catastrofă o situaţie foarte grea şi periculoasă.“ Mareşalul Antonescu era călăuzit în acţiunile sale politice şi militare, în demersurile de încheiere a armistiţiului de o serie de principii, precum o înţelegere prealabilă cu Germania, prin acordarea unui termen de graţie de 15 zile, garanţii anglo-americane din cauza neîncrederii în politica Rusiei sovietice şi, doar în ultima instanţă, o acţiune militară împotriva Germaniei, dacă aceasta refuza să-şi dea asentimentul pentru ieşirea României din război. Din spatele liniei Galaţi-Focşani, aflat în fruntea armatei române, Antonescu urmărea să obţină un armistiţiu avantajos, care să asigure existenţa independentă a României.

Mareşalul Antonescu acţiona astfel pentru că avea în minte drama statului român, în 1878, când principele Carol, aflat în fruntea armatei sale, s-a retras dincolo de Olt, hotărât să reziste cu orice preţ, în faţa atitudinii agresive a Rusiei, care intenţiona să ocupe ţara. Şi în 1944, soarta României urma să fie decisă pe câmpul de luptă, dar era necesar ca ţara să fie unită şi să manifeste voinţă de luptă.  La 5 august 1944, la Rastenburg, a avut loc ultima întâlnire Hitler-Antonescu, unde s-a discutat situaţia militară şi posibilitatea de a opri ofensiva sovietică. La începutul lui august, Comandamentul sovietic a decis organizarea unei ofensive în zona Iaşi-Chişinău, pentru zdrobirea Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. În acest scop, au fost concentrate trupele Frontului 2 Ucrainean din Moldova şi ale Frontului 3 Ucrainean din Basarabia, care totalizau peste 90 de divizii, adică 930.000 de oameni, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane. Acestor forţe sovietice, net superioare în oameni şi armament, li se opuneau pe un front de 654 km., 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, susţinute de blindate şi avioane germane. Bătălia Moldovei a început în noaptea 18/19 august 1944, printr-o puternică pregătire a artileriei sovietice, iar în după amiaza de 19 august, s-a declanşat marea ofensivă sovietică. Sub impactul loviturilor primite, trupele române au cedat destul de repede, spre surprinderea germanilor. După trei zile de luptă, frontul româno-german a fost străpuns, oraşul Iaşi a fost ocupat şi s-a hotărât retragerea prin luptă spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

În paralel cu acţiunile Armatei 4 română de la Odessa, Armata 3 română, în cooperare cu Armata 11 germană, opera în teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi la nord de Marea Azov. La 10 August, Armata 3 română a ajuns pe Bug, iar la 14 august, Hitler cerea lui Antonescu ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi Crimeea şi de aceea, la 20 august, Armata 3 română a reluat înaintarea spre Nipru. La 30 august, Armata 11 germană a forţat Niprul, continuându-şi înaintarea, iar la 15 septembrie, Armata 3 română a trecut la rândul ei Niprul şi a înaintat spre est. La 24 septembrie, Armata 11 germană, condusă de generalul Manstein, a început ofensiva spre Crimeea la care participau şi unităţi române şi la 17 noiembrie, este cucerit oraşul Kerci, iar la începutul lui ianuarie 1942, au început luptele pentru cucerirea oraşului Sevastopol.

În urma înţelegerii dintre Germania şi România, la 17 august 1941, statul român a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar la 19 august, printr-un decret al guvernului român, regiunea Transnistria era pusă sub administraţie civilă românească, iar prof. Gh. Alexianu a fost numit guvernator al noii provincii. Acest aspect a fost reglementat oficial prin Convenţia de la Tighina, din 30 august 1941, care a stabilit administrarea şi exploatarea economică a teritoriului Transnistriei. În urma aderării României la Pactul Antikomintern, din 25 noiembrie 1940, începând din luna decembrie 1941, România s-a aflat în război cu Anglia şi SUA. În februarie 1942, a avut loc la Rastenburg, întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu, unde acesta şi-a reluat angajamentul de a participa cu o mare parte a trupelor române la ofensiva germană în Răsărit, iar Germania urma să ofere echipament militar modern.

La 28 iunie 1942, a început ofensiva germană spre Stalingrad şi Caucaz. În urma înţelegerii stabilite cu Germania, 8 divizii româneşti au fost angajate în operaţiunile de la est de Marea Azov, dar majoritatea trupelor române au luat parte la înaintarea spre Volga. În septembrie 1942, trupele române au ajuns împreună cu cele germane la porţile Stalingradului. În acelaşi timp, unităţile Armatei 3 române au pătruns până la sfârşitul lui octombrie în centrul Caucazului. Aşadar, după luni de lupte, în octombrie 1942 trupele române se aflau în apropierea Stalingradului şi în centrul Caucazului. În octombrie 1942, mareşalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, la Wervolf şi aici s-au discutat probleme militare şi anume angajarea Armatelor 3 şi 4 române în luptele de la Stalingrad. Însă ofensiva rusă declanşată, la 19 noiembrie 1942, a lovit din plin poziţiile Armatei 3 române de la Cotul Donului, iar la 20 noiembrie, poziţiile Armatei 4 române din Stepa Calmucă au fost atacate de armata sovietică. La sfârşitul lui decembrie 1942, armata română, înfrântă în luptele cu sovieticii, a pierdut în zona Stalingradului cea mai mare parte a celor 18 divizii angajate în luptă. Cele două armate române au înregistrat pierderi de 160.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La 2 februarie 1943, Armata 6 germană a generalului Paulus a capitulat în faţa trupelor sovietice.

Înfrângerea trupelor române şi germane de la Stalingrad a dus la replierea trupelor germane şi române în urma ofensivei sovietice din Caucaz, unde luptau 7 divizii române. Ele s-au retras apoi şi din Cuban (în octombrie 1943) şi apoi din Crimeea (în primăvara lui 1944). După dezastrul de la Stalingrad, s-a produs o încordare în relaţiile germano-române, inevitabilă după o înfrângere de proporţii. Problemele militare şi în general relaţiile dintre cele două părţi au fost discutate în cursul vizitei făcute de mareşalul Antonescu lui Hitler, la Wolfsschanze, la 12 ianuarie 1943. S-a convenit aici, refacerea armatei române până în primăvara lui 1944, prin înarmarea completă a 19 divizii române, pe front rămânând doar diviziile din Caucaz şi Crimeea. În lunile următoare, aceste divizii, sub presiunea ofensivei ruse, se vor retrage treptat din teritoriile respective.

Deşi încrederea a fost restabilită între cele două ţări, după catastrofa armatelor germano-române de la Stalingrad, Antonescu a înţeles că Germania nu putea învinge Rusia şi de aceea el a căutat mijloace pentru a proteja ţara de pericolul invaziei sovietice. Astfel, el şi-a îndreptat în sfârşit privirea spre Apus şi în primăvara 1943, l-a împuternicit pe vicepreşedintele Mihai Antonescu să stabilească contacte cu Aliaţii Occidentali. Aceste contacte au ajuns la cunoştinţa germanilor şi la următoarea întâlnire Hitler-Antonescu, de la Klessheim, din aprilie 1943, Führerul a reproşat mareşalului demersurile făcute de Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu pentru stabilirea de legături cu occidentalii. Legăturile cu Aliaţii au fost aprobate tacit de către Antonescu.

După Stalingrad, începea o nouă fază în politica externă a României, fără ca oficial tendinţa ei fundamentală să se schimbe. Mareşalul Antonescu era preocupat în această perioadă de un singur lucru: protejarea României faţă de marea primejdie de la Răsărit. Pe plan european aveau loc acum evenimente importante. După debarcarea Aliaţilor în nordul Africii (noiembrie 1942), aceştia se pregăteau să debarce în Europa şi se întrevedea chiar perspectiva unei debarcări aliate în Balcani. După cum am văzut, începând din decembrie ’41-iunie’42, ca urmare a alianţei cu Germania, România se afla în stare de război cu Anglia şi SUA şi, la 12 iunie 1943, a avut loc primul raid aerian american asupra României (Ploieşti). Cooperarea politică şi militară a României cu Germania priva statul român de orice sprijin din partea Angliei şi SUA. Poziţia acestor state a fost clar exprimată de Anthony Eden, în martie 1943: „Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Rusia şi nu putem întreprinde vreo acţiune fără acordul guvernului sovietic.”

După întâlnirea de la Klessheim, din aprilie 1943, Antonescu a încurajat pe Mihai Antonescu să continue contactele cu aliaţii occidentali şi să atenţioneze asupra primejdiei pe care o reprezenta Rusia comunistă pentru întreaga Europă, nu doar pentru răsăritul ei. Cei doi Antoneşti, majoritatea oamenilor politici şi opinia publică românească nu au considerat niciodată Anglia şi SUA, inamici ai României. Mihai Antonescu a iniţiat contacte cu aliaţii occidentali, în primăvara 1943, pe două căi: prin intermediul Italiei şi al ţărilor neutre. Mai întâi, el a abordat Italia prin intermediul ministrului ei la Bucureşti, Bova Scoppa, şi a stabilit legături cu contele Ciano, ministru de externe al Italiei. Însă, răsturnarea lui Mussolini la 25 iulie ’43, a dus la eşecul iniţiativei, deoarece Italia va semna armistiţiul cu Aliaţii, în septembrie’43. A fost abordată apoi, a doua cale, ţările neutre europene. După eşecul ultimei ofensive germane (bătălia de la Kursk), mareşalul Antonescu a cerut colonelul Teodorescu de la Ankara să stabilească legături cu reprezentanţii anglo-americani. Acesta s-a întâlnit în septembrie ’43, cu generalul englez Arnold, ataşatul militar de la Ankara şi i-a comunicat că România dorea să coopereze cu anglo-americanii şi oferea „42 vagoane de aur, 400 de vagoane de grâu şi 22 de divizii complet echipate”. Dar anglo-americanii n-au fost atraşi de aceasta ofertă şi la Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, au decis să nu se efectueze o debarcare în Balcani, ci în Europa apuseană.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (99)” →