Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!

De Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia, un gând pios.

Astăzi, La 1 aprilie, se împlinesc 79 de ani de când trupele sovietice au masacrat sute sau chiar mii de români bucovineni, într-o singură zi, lângă localitatea Fântâna Albă. Despre acest masacru s-a putut vorbi abia în anul 2000, până atunci orice referire la acest eveniment fiind interzisă de către autoritățile sovietice şi mai apoi, de cele ucrainene.

Fiind ademeniți cu promisiunea de a li se permite să treacă frontiera, în anul 1941 mai mulți locuitori din satele Bucovinei au pornit într-o coloană spre România, cântând cântece patriotice și purtând icoane și steaguri bisericești. Dar la hotar îi așteptau mitralierele NKVD-ului, care au început să tragă în coloana de oameni pașnici, printre care se aflau mulți bătrâni, femei și copii. După mărturiile ultimului supraviețuitor, Petru Huțan, cadavrele zăceau unele peste altele, de parcă erau “o stână de oi culcate”, iar în gropile comune au fost înmormântați și mulți oameni vii. Potrivit opiniei reputatului istoric Anatol Petrencu, acesta a fost un Katyn al românilor, în care au fost omorâți, răniți, iar ulterior prinși și deportați în jur de 3 mii de români.

”Cei care erau în primele rânduri au fost masacrați, alții s-au împrăștiat în păduri și acolo au fost împușcați, fiind ajunși din urmă de grănicerii sovietici. Numărul total de victime ar putea fi de circa 3 mii de oameni. A fost o mare tragedie pentru românii de acolo, pe de altă parte a fost o mare crimă a autorităților sovietice. Au vrut astfel să bage frica în ceilalți. Și a fost una din cele mai sângeroase pagini din istoria românilor”, a menționat istoricul.

Despre masacrul de la Fântâna Albă s-a putut vorbi abia după anul 2000. Până atunci orice referire la acest eveniment a fost interzisă de către autorități. Anatol Petrencu consideră că au mai fost cazuri similare. Istoricul Igor Cașu, în opinia căruia numărul victimelor, inclusiv al celor deportați ulterior este de aproximativ 1500, spune că aceste pagini ale trecutului trebuie să fie cercetate mai amănunțit în arhivele din Ucraina.

”O cercetătoare originară din Cernăuți a scris o teză de doctorat în Canada, acum câțiva ani, ea citează câteva rapoarte ale NKVD-ului din Bucovina de atunci și spune că de fapt au fost mai multe încercări de acest fel de a pleca în România a locuitorilor din acea zonă și reacția sovieticilor era asemănătoare – fiind la început ademeniți cu promisiuni, doritorii erau împușcați. Trebuie să cercetăm acest incident, masacrul de la Fântâna Albă într-un context mai larg, probabil acesta a fost un apogeu. Trebuie să încercăm să cercetăm mai amănunțit acest moment în arhivele SBU, a serviciului de securitate de la Kiev, unde voi pleca în scurt timp. Sper la anul viitor, de 1 aprilie să vă pot prezenta noi detalii referitor la acest caz”, a mai spus Igor Cașu.

În memoria victimelor de atunci, în România 1 aprilie a fost decretată „Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia„.

„Eliberarea” de la 28 iunie 1940 (peste mai puțin de 3 luni se vor împlini 80 de ani!) și acest tragic caz a fost începutul iadului adus de sovietici în teritoriile românești ocupate (Basarabia, Bucovina).

Veșnică amintire tuturor jertfelor crimelor staliniste!

——————————

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

1 Aprilie 2020

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine

„Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.”

(Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

Logosul – Fiul lui Dumnezeu, Lumina, Cuvântul şi Zidirea Vieţii, Izvorul Cerului senin şi-al Pământului înmiresmat peste care a pus Omul-Rege, suveran al chemării şi al conlucrării cu Atotcreatorul, întru care Şi-a revărsat întreaga Sa Frumuseţe şi Iubire, Splendoare şi Cântare, purtându-Şi peste tot Aura, Voinţa şi Dorul Său pelerin.

„La început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este dintru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.

(Evanghelia Apostolului Ioan, 1, 1-4)

Obârşia lumii este deci, Voinţa divină. Cele Şapte Zile ale Creaţiei nu sunt un proces natural în sine, ci sunt miracolul Voinţei şi Iubirii lui Dumnezeu înainte de timp şi de spaţiu, dinaintea începerii funcţionării întregului proces natural al cosmosului şi al omenirii. Cele cunoscute nouă prin derularea Evenimentului fenomenal al creaţiei le-am aflat prin revelaţia dumnezeiască, nu prin speculaţiile şi extrapolările ştiinţifice.

Logosul Dumnezeu – Cuvântul dătător de viaţă, odrăsleşte şi înfrumuseţează Poemul Creaţiei Sale cu cuvintele omeneşti ales împodobite, ca o Corolă a Pomului cunoştinţei Binelui şi răului, rânduite diafan, serafic, armonios şi strălucitor în limpeziri liturgice pe Altarul Cosmosului unde este aşezată pururea Cartea Vieţii.

Dumnezeu a săvârşit prin gândirea Sa, lucrarea naturală a Creaţiei Sale în cele Cinci Zile programate din veci, prin expresia-voinţă a Logosului: „Să fie!”

În Ziua a Şasea l-a creat din Dragoste pe Om, prin Zidire divină, după Taina Treimii, după Chipul Său, Iubire-Adevăr-Libertate întru perspectiva Asemănării cu Creatorul, a Vieţii veşnice conferindu-i Şase Zile liturgice, de conlucrare, comuniune, creaţie, slujire şi slăvire iar pentru odihna sinelui său i-a binecuvântat Ziua a Şaptea.

„Aceasta este obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor!” (Geneză 2, 4)

Zilele Creaţiei au fost făcute pentru Om, iar Omul a fost zidit pentru Zilele Creaţiei!

După Ziua a Şaptea, Creatorul a întrupat în centrul Creaţiei, Edenul – Grădina Raiului prefigurând astfel Ziua a Opta, care va aprţine unui viitor al viitorului. Cele şapte Zile sunt ale timpului creat, în timp ce Ziua a Opta aparţine Veşniciei necreate.

Ziua a Opta este înainte de Creaţie, în timpul Creaţiei, în vremea Re-Creaţiei după Chipul lui Hristos şi în ultima Creaţie transcendentă, cea întru mântuirea omului.

Ziua a Opta va deveni pentru Omul creştin singura Zi Neînserată a veşniciei divine.

Timpul creat are Şapte zile, iar vremea Veşniciei o singură Zi, cea nesfârşită.

„Sfântul Simeon Noul Teolog prezintă prima Săptămână Mare a Creaţiei ca pe o imagine a istoriei mântuirii culminând în „ziua a opta” sau creaţia cea Nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui.” (Traites theologiques et ethiques, „Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966, Editions du Cerf., p.107)

Însemnătatea celor Şase Zile ale Creaţiei divine arată sensul a ceea ce s-a petrecut întru ele: „ca şase lucrări ziditoare” ale Ziditorului, prin care s-a făcut Universul, neţinând de durată, fiindcă acestea, Zilele se măsoară teologic, nu altfel.

Fiind lucrarea lui Dumnezeu, acele Zile miraculoase nu se subordonează legilor firii care guvernează lumea, ci Tainei Celui de Sus. Experienţa omului firesc nu se poate proiecta până acolo, căci nu poate pătrunde, acest lucru fiind rezervat doar aleşilor.

Sfinţii Părinţi care au primit misiunea profetică să scrie despre Facere, subliniază lucrurile într-un mod cu totul deosebit: „în cele Şase Zile ale Creaţiei lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, a avut loc dintr-o dată, fiind spontană.” (Filocalia I-a)

Sfântul Efrem Sirul înţelege că deşi Ziua creaţiei are 24 de ore, ea a fost cuprinsă de Dumnezeu într-o clipită: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua, cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare”. (Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol. 6)

„Arhiva fosilieră, precizează savantul Părinte Serafim Rose, nu e mărturia celor Şase Zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele şase Zile sunt dincolo de observaţia şi măsurătoarea ştiinţifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară ştiinţa. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către ştiinţă şi nu se potriveşte cu nici o teorie ştiinţifică”. (Ieromonah Serafim Rose-Genesis, Creation and Early Man. The Orthodox Christian Vision. Saint Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, SUA, 2000, p.65)

De la Soborul de Taină angelic al Heruvimilor, Serafimilor şi Arhanghelilor, Domnul a zburat pe aripile Vântului, uimind Stelele şi Luceferii din jur, risipind Norii albi cu strălucirea Feţei Sale, punându-şi în tunet tăria glasului Său, iar în neobositele izvoare cu undele albastre-argintii euforia Bucuriei, dezvelindu-ne Temelia lumii:

„Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vîntului…

De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

Şi a tunat din cer Domnul şi Cel Preînalt a dat glasul Său…

Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii.”

(Ps. 17, 12, 14-15, 17)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Armoniile Divine” →

Alexandru NEMOIANU: Poate

Întreaga lume stă sub semnul unei molimi care este prezentată ca distrugătoare. Până în momentul de față sunt câteva sute de mii de oameni care s-au îmbolnăvit și câteva zeci de mii de oameni care au murit, cei mai mulți având condiții medicale grave pre-existente, zice-se, ca urmare a acestui virus, asta la o populație globala de peste șapte miliarde de oameni. Desigur orice pierdere de viață omenească este dureroasă și ar trebui evitată. În același timp, rămâne un fapt esențial și singura certitudine absolută, că oamenii sunt muritori. Acestea fiind spuse ar trebui să vedem despre ce este vorba.

Încă de la începutul veacului trecut(XX) și mai exact din 1917, lumea a fost confruntată cu virusul gripei. La acea vreme acest virus a fost numit ‘influența spaniolă” și câteva milioane de oameni i-au căzut victima. Iar după aceea, epidemii de gripă au lovit lumea periodic, dar fără aceiași violență. Între timp virusul gripei a fost studiat, au fost instituite reguli de igienă mai stricte și au fost aflate și diferite medicații care, fără să distrugă virusul, atenuau simptomele bolii. În același timp virusologii, specialiștii, au aflat că de fapt suntem confruntați cu o sumedenie de viruși care au capacitatea de a se preschimba, de a se “muta”, cu enormă repeziciune. Din acest motiv este aproape cu neputință de aflat un vaccin. Când un vaccin pentru o formă de virus a fost aflat, o altă varianta a virusului erupe. În esență o asemenea nouă varianta de virus este cea cu care este confruntată azi omenirea, ’coronavirus”. Fără îndoială că,destul de repede, oamenii de știință vor află un vaccin împotriva lui și o medicație care să facă boala curabilă. Până atunci însă va trebui ca toți oamenii să respecte regulile de igienă și de prevenție clasice: spălatul mâinilor, evitarea aglomerațiilor, etc. Ar trebui însă mereu să păstrăm dreapta măsură, să nu cădem în panică și exagerare. Numărul celor bolnavi este mic, foarte mic. Acest lucru poate fi văzut lesne. Fiecare dintre noi să își răspundă la o întrebare simplă, ”câți oameni bolnavi cunoaște personal”. Deci câți cunoaște personal, nu din zvon sau știre TV. În același timp există încă o împrejurare care produce exagerare.

Virusologii au ajuns cei care dau directive și care au pe mână mijloace financiare mari. Este greu de crezut ca ei se vor lăsa de aceste foloase de buna voie. Așa cum nu se lasă de foloase cei care cauta “criminalii din cel de al doilea război mondial”. Ei continua vânătoarea chiar și în condițiile în care prezumtivii “criminali” ar urma să aibă peste o sută de ani. Iar până îi află folosesc banii pentru ei.

În același timp însă să privim care este reacția factorilor politici, a cercurilor de putere.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Poate” →

Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței

Cercetarea Mioriței s-a făcut cu o metodologie deficitară, învechită și a dus la o înțelegere greșită a textului. S-a crezut că ar fi vorba de o crimă josnică, iar ciobanul ar fi un om laș, care acceptă moartea fără împotrivire. Așa s-a ajuns la denigrarea ciobanului, a românilor și la ura față de cea mai frumoasă poezie a strămoșilor noștri. Eu analizez Miorița cu o metodologe științifică, învățată la Universitate în Suedia și arăt pe ce criterii a fost considerată de occidentali ca fiind una din cele mai valoroase capodopere din literatura universală. În Miorița natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. Miorița este etern valabilă și actuală, ca un ghid de înălțare spirituală pe culmile poeziei și spiritualității, a oricărui om, de orice religie, de pe toate meridianele. A denigra Miorița sau a îl defăima pe Eminescu este mai grav decât a pune la cale o crimă împotriva identității noastre naționale. Este o gândire bolnavă.

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. Metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, nu mai corespund exigențelor științifice de azi. Cu așa metodologie cum era cândva, nici nu e de mirare că s-a ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri sau amărăciune și ne-au indus în eroare pe cam toți dintre noi cei mulți. O sumedenie de interpretări contradictorii au dus la defăimarea poemului nostru național, la ponegrirea ciobanului și la discreditarea românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche. Miorița trebuie pusă în discuție dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de analizat.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate, pe motiv că statisticile și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat?

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel trebuie să înțelegem Miorița. Cum ne ajută coșciugele din alte țări să înțelegem răspunsul ciobanului? Fochi scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă (la pag. 529) că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului”. Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi” (pag. 235). Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița?

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în valoare interpretarea juridică a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și a lui Fochi.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). El răstălmăcește mesajul literar al străbunilor și oferă propriul său mesaj personal, ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, el susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”. În acest fel, Eliade pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie.

Eliade afirmă că Miorița prezintă reacția poporului „în fața invaziilor și catastrofelor istorice” și zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. El dă verdicte pe un ton neobișnuit într-o lucrare științifică de importanță majoră: „ești condamnat de istorie…nu există apărare.” Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi, ca indivizi și ca națiune, în fața agresorilor?

Eliade nesocotește lupta înverșunată a românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său pesimism, fatalism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Teoria lui despre „teroarea istoriei” este o concepție personală, tristă, pasivistă și fără speranță, ce ne propune la toți o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fatalistă, fără optimism. Teoria cu „teroarea istoriei” poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și îl apucă mila de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă și nocivă, menită să ne dezarmeze, ca să stăm pasivi în fața vrăjmașilor, să facă ce vor vrea cu noi.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie resping interpretările care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Eliade e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor propriile sale concepții pesimiste despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. El propovăduiește resemnarea în fața terorii istoriei, cu toate că asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii. Eliade are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și, în apărarea lui, aș zice că el nu și-a dat seama că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). El nu arată pe ce dovezi își bazează această teorie și nici nu precizează în ce versuri este „aluziv și cifrat” sau care sunt acele „alte piese”. Victor Kernbach constată că: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva constatării lui Kernbach.

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Care este cauza pentru care studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism?

Academicianul suedez Carl Martin Edsman afirmă într-un anuar universitar din 1985: „De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Edsman, cu scandinavă subtilitate academică, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Asta nu ne împiedică să fim de acord cu Britt Dahlström, care afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”. Eliade rămâne cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe sentimente și păreri, iar nu pe dovezi sau argumente susținute într-un cadru teoretic bazat pe definiții și lucrări de referință și își afișează intuiția drept concluzie.

Am analizat în perspectivă sinoptică 973 de variante ale Mioriţei. Am aplicat metoda calitativ-comparativă de cercetare, învățată la facultatea de Știința religiilor în Suedia. Am fost îndrumat, verificat și aprobat de către doi profesori universitari emeriți suedezi. Iată pe scurt răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza mea:

Care este cauza și scopul uciderii ciobanului? Uciderea e motivată juridic sau religios?

– În câteva sute de variante ale Mioriței apare cuvântul lege. Pe acest cuvânt se sprijină interpretarea juridică a Mioriței. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este secundar și recent, iar înțelesul primordial și mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Toate variantele Mioriței sunt înțesate cu referințe cosmice, una după alta, chiar și în același vers. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței se sprijină pe o confuzie și pornește de la o premisă neîntemeiată. Trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

Ce înseamnă că ciobanul e tras ca prin inel?

– Tras ca prin inel, a fost interpretat cum că el era subțirel de statură. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei citați mai sus, care menționează: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor?”

Continue reading „Victor RAVINI: Cercetarea deficitară a Mioriței” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (99)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

În paralel cu acţiunile Armatei 4 română de la Odessa, Armata 3 română, în cooperare cu Armata 11 germană, opera în teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi la nord de Marea Azov. La 10 August, Armata 3 română a ajuns pe Bug, iar la 14 august, Hitler cerea lui Antonescu ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi Crimeea şi de aceea, la 20 august, Armata 3 română a reluat înaintarea spre Nipru. La 30 august, Armata 11 germană a forţat Niprul, continuându-şi înaintarea, iar la 15 septembrie, Armata 3 română a trecut la rândul ei Niprul şi a înaintat spre est. La 24 septembrie, Armata 11 germană, condusă de generalul Manstein, a început ofensiva spre Crimeea la care participau şi unităţi române şi la 17 noiembrie, este cucerit oraşul Kerci, iar la începutul lui ianuarie 1942, au început luptele pentru cucerirea oraşului Sevastopol.

În urma înţelegerii dintre Germania şi România, la 17 august 1941, statul român a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar la 19 august, printr-un decret al guvernului român, regiunea Transnistria era pusă sub administraţie civilă românească, iar prof. Gh. Alexianu a fost numit guvernator al noii provincii. Acest aspect a fost reglementat oficial prin Convenţia de la Tighina, din 30 august 1941, care a stabilit administrarea şi exploatarea economică a teritoriului Transnistriei. În urma aderării României la Pactul Antikomintern, din 25 noiembrie 1940, începând din luna decembrie 1941, România s-a aflat în război cu Anglia şi SUA. În februarie 1942, a avut loc la Rastenburg, întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu, unde acesta şi-a reluat angajamentul de a participa cu o mare parte a trupelor române la ofensiva germană în Răsărit, iar Germania urma să ofere echipament militar modern.

La 28 iunie 1942, a început ofensiva germană spre Stalingrad şi Caucaz. În urma înţelegerii stabilite cu Germania, 8 divizii româneşti au fost angajate în operaţiunile de la est de Marea Azov, dar majoritatea trupelor române au luat parte la înaintarea spre Volga. În septembrie 1942, trupele române au ajuns împreună cu cele germane la porţile Stalingradului. În acelaşi timp, unităţile Armatei 3 române au pătruns până la sfârşitul lui octombrie în centrul Caucazului. Aşadar, după luni de lupte, în octombrie 1942 trupele române se aflau în apropierea Stalingradului şi în centrul Caucazului. În octombrie 1942, mareşalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, la Wervolf şi aici s-au discutat probleme militare şi anume angajarea Armatelor 3 şi 4 române în luptele de la Stalingrad. Însă ofensiva rusă declanşată, la 19 noiembrie 1942, a lovit din plin poziţiile Armatei 3 române de la Cotul Donului, iar la 20 noiembrie, poziţiile Armatei 4 române din Stepa Calmucă au fost atacate de armata sovietică. La sfârşitul lui decembrie 1942, armata română, înfrântă în luptele cu sovieticii, a pierdut în zona Stalingradului cea mai mare parte a celor 18 divizii angajate în luptă. Cele două armate române au înregistrat pierderi de 160.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La 2 februarie 1943, Armata 6 germană a generalului Paulus a capitulat în faţa trupelor sovietice.

Înfrângerea trupelor române şi germane de la Stalingrad a dus la replierea trupelor germane şi române în urma ofensivei sovietice din Caucaz, unde luptau 7 divizii române. Ele s-au retras apoi şi din Cuban (în octombrie 1943) şi apoi din Crimeea (în primăvara lui 1944). După dezastrul de la Stalingrad, s-a produs o încordare în relaţiile germano-române, inevitabilă după o înfrângere de proporţii. Problemele militare şi în general relaţiile dintre cele două părţi au fost discutate în cursul vizitei făcute de mareşalul Antonescu lui Hitler, la Wolfsschanze, la 12 ianuarie 1943. S-a convenit aici, refacerea armatei române până în primăvara lui 1944, prin înarmarea completă a 19 divizii române, pe front rămânând doar diviziile din Caucaz şi Crimeea. În lunile următoare, aceste divizii, sub presiunea ofensivei ruse, se vor retrage treptat din teritoriile respective.

Deşi încrederea a fost restabilită între cele două ţări, după catastrofa armatelor germano-române de la Stalingrad, Antonescu a înţeles că Germania nu putea învinge Rusia şi de aceea el a căutat mijloace pentru a proteja ţara de pericolul invaziei sovietice. Astfel, el şi-a îndreptat în sfârşit privirea spre Apus şi în primăvara 1943, l-a împuternicit pe vicepreşedintele Mihai Antonescu să stabilească contacte cu Aliaţii Occidentali. Aceste contacte au ajuns la cunoştinţa germanilor şi la următoarea întâlnire Hitler-Antonescu, de la Klessheim, din aprilie 1943, Führerul a reproşat mareşalului demersurile făcute de Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu pentru stabilirea de legături cu occidentalii. Legăturile cu Aliaţii au fost aprobate tacit de către Antonescu.

După Stalingrad, începea o nouă fază în politica externă a României, fără ca oficial tendinţa ei fundamentală să se schimbe. Mareşalul Antonescu era preocupat în această perioadă de un singur lucru: protejarea României faţă de marea primejdie de la Răsărit. Pe plan european aveau loc acum evenimente importante. După debarcarea Aliaţilor în nordul Africii (noiembrie 1942), aceştia se pregăteau să debarce în Europa şi se întrevedea chiar perspectiva unei debarcări aliate în Balcani. După cum am văzut, începând din decembrie ’41-iunie’42, ca urmare a alianţei cu Germania, România se afla în stare de război cu Anglia şi SUA şi, la 12 iunie 1943, a avut loc primul raid aerian american asupra României (Ploieşti). Cooperarea politică şi militară a României cu Germania priva statul român de orice sprijin din partea Angliei şi SUA. Poziţia acestor state a fost clar exprimată de Anthony Eden, în martie 1943: „Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Rusia şi nu putem întreprinde vreo acţiune fără acordul guvernului sovietic.”

După întâlnirea de la Klessheim, din aprilie 1943, Antonescu a încurajat pe Mihai Antonescu să continue contactele cu aliaţii occidentali şi să atenţioneze asupra primejdiei pe care o reprezenta Rusia comunistă pentru întreaga Europă, nu doar pentru răsăritul ei. Cei doi Antoneşti, majoritatea oamenilor politici şi opinia publică românească nu au considerat niciodată Anglia şi SUA, inamici ai României. Mihai Antonescu a iniţiat contacte cu aliaţii occidentali, în primăvara 1943, pe două căi: prin intermediul Italiei şi al ţărilor neutre. Mai întâi, el a abordat Italia prin intermediul ministrului ei la Bucureşti, Bova Scoppa, şi a stabilit legături cu contele Ciano, ministru de externe al Italiei. Însă, răsturnarea lui Mussolini la 25 iulie ’43, a dus la eşecul iniţiativei, deoarece Italia va semna armistiţiul cu Aliaţii, în septembrie’43. A fost abordată apoi, a doua cale, ţările neutre europene. După eşecul ultimei ofensive germane (bătălia de la Kursk), mareşalul Antonescu a cerut colonelul Teodorescu de la Ankara să stabilească legături cu reprezentanţii anglo-americani. Acesta s-a întâlnit în septembrie ’43, cu generalul englez Arnold, ataşatul militar de la Ankara şi i-a comunicat că România dorea să coopereze cu anglo-americanii şi oferea „42 vagoane de aur, 400 de vagoane de grâu şi 22 de divizii complet echipate”. Dar anglo-americanii n-au fost atraşi de aceasta ofertă şi la Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, au decis să nu se efectueze o debarcare în Balcani, ci în Europa apuseană.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (99)” →

Laura OPARIUC: În altă parte de vis…

Lângă un trunchi uriaș de stejar, stau în lumina caldă, sub cerul de culoarea caisei prea coapte, dar atât de dulci, cu aromele tari ale verii.

E timp generos pentru întrebări vechi și noi ivite în cascadă din prea plinul gândurilor, al stărilor ce se mișcă spasmodic între DA și NU măcinându-le obsesiv și iluzoriu.

Va mai fi lumea vreodată la fel ca acum câteva săptămâni? Ce suntem programați să facem? Știe cineva dimensiunea resurselor interioare de supraviețuire? Tăceri… Ce ordine invizibile mai sunt de împlinit? Vin în rostogoliri inegale puține răspunsuri… Pereții casei poartă urmele mâinilor mele, tapetați cu tăceri, fâșii aparent egale de albe și negre tăceri…Focuri invizibile vin către mine în gloanțe reale și spaima se strânge în ghem mișcător de cuie și sârmă ghimpată căci uneori îmi pare că se fac simulări cu arme letale…. Mă zbat să ies viu din coșmar, să îmi văd familia înc-o dată și înc-o dată… Nu, nu plec! Nu plec…Locul meu e aici, pot să mai duc…Pot să și dispar…

Pleacă gândurile care încotro în zbor fără busolă, le alung cu mâna căci sunt vii și migrează haotic prin inimă, grea uneori de furtună, de neputință…

Fragil ca un fluture, sub stelele unei nopți magnifice, stau singur lângă un trunchi uriaș de stejar, la marginea lumii. Flăcări mari ard peste tot, un rug nevăzut mușcă din viață și caut și eu liniștea în povestea vieții mele. Oamenii mor în zile de primăvară precum cade secerată holda coaptă la început de toamnă… Continue reading „Laura OPARIUC: În altă parte de vis…” →

Alexandrina TULICS: Îngerii de-atunci…

-album Splendori –

Fântâna stă ca o bătrână uitată de ani și familie în drum… este casa,familia care i-a saturat pe toți fiii satului și nu numai. Mulțumirea ei era să-i vadă, audă în chiote pe copii, bătrânii în rugi, tinerii în voie bună când scoteau apă din pântecele izvorului strâns între pereții zidiți ca niște poale de mamă, de care se rezemau toți care-și dădeau întâlnire la sațul apei răcoroase. Era acoperită spre a-i da respect, frumusețe dar și protecție de ”ce-ar zbura deasupra ei. Adunase în bunarul ei toate știubeiele dorite de vite când se întorceau acasă mugind mulțumite de saț. Ea știa toate poveștile, secretele satului spuse cu mâna la gură de femeile venite, cunoștea îndrăgostirea tinerilor și zbenguiala copiilor, dar nu i-a trădat și nici învrăjbit. Venise vremea, că fiecare își făcuseră fântâna acasă… era mai lesne, să iei din curtea ta care te făcea mai înstărit. Se auzeau tot mai puțin șoaptele îndrăgostiților, bucuria copiilor, cântecele și rugile spuse ca”mulțumesc din gura lor până a rămas sărmană de ei, de sărutările date apei atât de reci, curate și hrănitoare… I-au îmbătrânit șoldurile, odată atât de tinere și frumoase… Au năvălit-o mușchii verzi, dornici de umezeală și răcoare, ținându-i de singurătate. De dorul iubiților săturați de bunătatea apei…își ”curăță licoarea cu lacrimile care aduceau oglinda cerului…în singurătatea nopții.

Plânsul fântânilor, viilor, islazurilor, livezilor cu prunii încărcați, cu nucii cu miez dulce de-l puneau pe lipie la sărbători femeile cu fețele oacheșe și mânecile albite la fântânița din dealul Fântânii Mari… unde se spăla grâul, se întindea pe cergi ca o sărbătoare a mulțumirii înaintea cerului … Noi eram îngerii sărutați de vară cu fețele mânjite de soare încât ne cunoșteau doar după voce când dădeam ”sărut mâna la fântână și pe uliță … Eram concurența florilor de soare îndrăgostite, cărora le țineam pălăriile în brațe și le ciuguleam câte o sămânță, ca o sărutare dată răbdător că n-am fi vrut să se termine dulceața… Noi, îngerii de atunci, purtăm ca pe trofee splendorile copilăriei apărate de dulceața dealurilor, sărutul apelor fântânilor, răsăriturilor pe care le însoțeam până la nașterea globului de aur peste noi ca tipsie de aur ceresc… Vom pleca cu ele, să le ducem la tronul de domnie al lui Dumnezeu ca jertfă de mulțumire pentru splendoarea copilăriei trăite în România grâului,laptelui, mierii, păcii și frumosului de atunci…

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

29 martie 2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Îngerii de-atunci…” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…

Din cauza crizei, am ajuns să trăim într-o lume și într-o realitate strâmtă. Din ce în ce mai strâmtă. Oare ce n-am da să redescoperim lărgimea lumii, vastitatea ei firească? Ce preț am plăti să descoperim cuprinderea adevărată a Lumii…?

Ei bine, nu costa nimic. Doar o înnoire a minții noastre, cu pretextul acestei molime. Tocmai acum, tocmai aici, ne așteaptă lumi extraordinare…

Ca să înțelegem ideea, vă amintiți, de pilda, de „O lume dispărută” a lui Artur Conan Doyle…? Cine ar fi crezut ca mai poate exista o lume de dinozauri în modernitatea noastră? Și totuși, în minunăția ei, în ficțiunea ei, aceasta lume imposibilă redevenise „posibilă”…

Sau „20.000 de lege sub mări” a lui Jules Verne…? Cartea care deschidea seria aventurilor prin toate minunățiile lumii. Și apropo, se pare ca Jules Verne nu ieșise niciodată din Franța, nu vizitase nici India, nu fusese nici la Polul Nord – totul, totul, toată aceasta bogăție a unor spatii inimaginabile venise din lumea vastă a unui iubitor de biblioteca. Biblioteca Franței îi deschisese lui Jules Verne o pluralitate de lumi, pe care acum le înfățișa cititorilor…

Și care e secretul, totuși? De ce e lectura minunata, chiar sub forma ficțiunii, chiar cu riscul unor narațiuni proaste sau al unor idei alienante? Care e misterul și Taina?

Răspunsul ne pregătește pentru Taine și mai mari. Cartea ne scoate din singura realitate posibilă! Din realitatea cotidiană pe care o trăim. Și ne învață că Existența e mult mai largă, pline de lumi vaste și de idei dezmărginitoare. Ne scoate în celelalte lumi „posibile”, lumi care – pentru noi, până atunci – erau imposibile.

Și faptul că realitatea aceasta nu e singura realitate posibilă ne pregătește pentru bucuria și lărgimea Duhului! Dumnezeu a făcut lumea măreață, nemărginită in idei, cu frumuseți și Taine nesfârșite. Iată, dacă luăm numai primele versete din Cartea Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…” – ni se deschide în față o lume vastă și incredibilă! Căci Biblia e un fel de lectura a lumii în nemărginirea ei, în aerul Creatorului…

La fel și dacă deschidem Psaltirea și citim: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vestește știința…” sau „Când văd luna și stelele, lucrurile mâinilor Tale, zic: Ce este, Doamne, omul, că l-ai făcut pe el…!”. Prin aceste minunății, noi suntem invitați în lumile nemărginite ale lui Dumnezeu, în pluralitatea și universalitatea Creației. Da, Creația e una singură, dar ea e plină de dimensiuni nesfârșite, fiindcă așa a făcut-o Creatorul. Atunci, dragi prieteni, nu mai e nevoie să căutăm „multiversul” din filmele SF. El deja există. L-a făcut Dumnezeu. Îl găsim în orice lectură bună. În orice meditație. În orice rugăciune de mulțumire și recunoștință.

Și aici ajungem unde ne doare… Noi acum am ajuns sa trăim într-o cușcă pandemistică și mediatică. Presa și știrile obsesive din fiecare zi, „noutățile” despre coronavirus din 10 în 10 minute ne-au amputat realitatea, ne-au desfigurat-o, ne-au micșorat-o până ne-au luat „aerul” din ea, ca să trăim în singura realitate propusa posibilă: pandemia.

Dar iată secretul libertății noastre în Creație, secretul nostru de oameni liberi în Dumnezeu: realitatea aceasta, realitatea aparenta, NU ESTE SINGURA REALITATE POSIBILA. Și nu a fost niciodată.

O, cât de largă e pronia lui Dumnezeu! Câte invitații la lumi regăsite, la lumi „dispărute”, la universuri recuperate – pe câți izolați și carantinizați există! Câte seri cu farmec redescoperit, cate cine cu soția și copiii, cate secrete ale casei – o carte, o jucărie, un proiect de meșterit – au ieșit la iveală! Cât de largă poate fi lumea la capătul unui bolnav, cât de nesfârșită e lumea care iese din Psaltirea lui sau din cartea lui preferata…! Câte sensuri noi, sensuri minunate ale vieții și ale bolii au invadat lumea noastră teribil de îngustă, și ne-au făcut-o largă și fermecătoare să petreci în ea…

Așa că, dragi prieteni, avea dreptate Cicero, cu maxima lui frumoasă: „Citim cărți ca să ieșim de sub tirania prezentului…”. Fiindcă „prezentul” cotidian al nostru nu e nicidecum Prezentul în care suntem bucuroși și liberi și ai lui Dumnezeu. E acel „prezent” al lumii care ne sechestrează, și care-l ține pe Dumnezeu departe. În schimb, își pune „zeii” lui: frica, pofta si grija de mâine. Mai recent, spre zilele noastre, criticul literar Alex. Ștefănescu ne invita tot la o lume dezmărginită. El spunea că omul e ca un copac desfrunzit, și, prin lectura, el „își mărește capacitatea de contact cu Lumea, îi sporesc frunzele prin care-i vine Lumina, îi sporește fotosinteza”. Omul descoperă, deci, frumusețea „lumilor posibile”, de gând și de emoții, ascunse de Dumnezeu în marea Creație!

Ce se poate spune, dragi prieteni ai Lumilor imposibile ale Domnului!… Existența e prea largă și prea frumoasă ca s-o reducem la „cușca” în care presa și televizorul au sechestrat-o! Boala – prin ochii lui Dumnezeu – e un pretext, o invitație de a descoperi bogăția lumii interioare, și, prin ea, bogăția de lumi „imposibile” din Creație, pe care Domnul ni le face posibile. Și dacă ne rugam numai să „scăpăm cât mai repede, să treacă, sa ne întoarcem la viața dinainte”, Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Citim și ne rugăm ca să facem din Lumile Imposibile – lumi posibile…” →

Alexandru NEMOIANU: Despre suferință

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prostești despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Este o taină de ce Dumnezeu a alcătuit lumea, este o taină de ce a așezat oamenii pe acest pământ, este o taină însuși adâncul inimilor noastre. Răspunsuri la aceste taine au fost dezvăluite de Dumnezeu în timp, pentru a ne călăuzi spre El și spre Patria noastră, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” iar, la plinirea vremilor, Fiul lui Dumnezeu ne-a vizitat în Trup, a așezat Biserica lui Drept Măritoare și ne-a arătat cale sigură pe care, dacă vom merge, ne vom putea câștigă mântuirea.

În această înțelegere trebuie mereu să fim conștienți că ne aflăm într-o lume pentru care nu am fost creați, o lume coruptă prin neascultarea poruncilor Dumnezeieșți, ne aflăm într-un exil și exilul este amar.

În urma neascultării protopărinților noștri și a alungării din Răi, în lume a pătruns suferința și moartea. Pentru aceea în lume a venit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, din Tatăl născut mai înainte de toți vecii, care a învins păcatul, a învins pe necuratul, a suferit, s-a răstignit, a murit, a treia zi ‘după Scripturi, și a înviat.

Necuratul este cel care cauzează păcatul și păcatul este cel care generează suferință și moarte. Toate greutățile vieții omeneșți, incluzând moartea trupească, sunt rezultatul păcatului, a neascultării de Dumnezeu. Pentru a mântui lumea, pentru a o ridica din starea căzută, pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru această s-a răstignit Iisus.

Dar în afară de aceasta Dumnezeu a făcut că să existe posibilitate de mântuire din toate cursele celui rău, a făcut că însăși suferința să devină mântuitoare. Suferința poate fi cale de mântuire prin maniera în care este purtată și mai ales prin modul în care poate genera unitate, atunci când ne purtăm suferințele unii altora, ”ca toți să fie una, cum Tu Părinte în Mine, și Eu în Tine”(Ioan 17;21).

În suferință este ascuns un tainic semn de mângâiere: ”Binecuvântat este Dumnezeu nostru și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. /Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați’ (Pavel II Corintieni 1;3-4)

În suferință,primul lucru care trebuie făcut, este să ne rugăm. Iar apoi trebuie să ne cercetăm starea noastră interioară, de este cu putință să aflăm păcatele care le avem și care cer suferință și să spunem cu încredințare că, deși nu pricepem toate care ni se întâmplă, suntem încredințați că Dumnezeu toate” spre bine le tocmește”. Suferința mai există și pentru a ne smeri, pentru a ne arată că fără Dumnezeu suntem nimic și cu Dumnezeu toate sunt cu putință.

Slujitorii lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduite de Drept-Judecătorul și Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului. Sfinții recunoșteau că merită necazuri, căutau și întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedică să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele și împrejurările necazului. Cel mai ilustrativ este cazul Sfântulului Pavel. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privința alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.

“Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.

. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;

. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.(Sf.Pavel II Corintieni 12;7-9)

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea.

Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura, păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a două generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Totuşi, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre suferință” →

Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia

„Până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”.

(Francisc Doboș, Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

O veste tristă ne-a venit din străinătate. Ieri, la vârsta de 85 de ani a decedat de infecție cu coronavirus marele scriitor basarabean, disident politic și demascator al crimelor comuniste, Paul Goma. Dumnezeu să-l odihnească în pace după o viață în exil atât de zbuciumată.

Iar la noi, în Basarabia, situația se agravează din zi în zi. Cu încă 24 de cazuri de coronavirus numărul bolnavilor a ajuns la apr. 150 (149). Ceea ce este grav, doar trei sunt de import, restul sunt produs local. Se pare că sămânța de import a prins rădăcini adânci în solul fertil local și va trebui să ne așteptăm la explozie (cum au avut loc în Italia, Spania, Franța – nu dea domnul cu sistemul nostru de protecție a sănătății), mai luând în considerare lipsa de disciplină a conaționalilor noștri (este și cazul femeii din Bălceana care în plină carantină l-a vizitat pe fratele ei din satul vecin, expunându-l la un risc major).

Este absolut clar că acum se cere unirea întregii societăți extrem de divizate în lupta cu virusul ucigaș. Tot atât de clar este că în timpul acestei epidemii nu e locul pentru reglări de conturi. „În aceste timpuri grele, atât partidele politice, cât și societatea civilă pot contribui la identificarea și punerea în aplicare a unor soluții care ar ușura situația cetățenilor dacă va exista mai multă deschidere din partea autorităților”, este declarație partidului PAS, cu părere de rău lăsată fără atenție de președintele Comisiei Naționale pentru Situații Excepționale I. Chicu. Guvernarea, așa cum este, trebuie susținută în eforturile pe care le face pentru combaterea pandemiei. Dacă le face, însă din păcate, face mai mult piar, foarte multe greșeli. Ce ar însemna aceste blindate cu soldați înarmați până-n dinți prin oraș? Coronavirusul nu se teme de mitralierele lor, se teme de acțiuni clar definite de luptă cum ar fi dezinfectarea locurilor publice, ajutorarea bătrânilor aflați izolați la domiciliu. Să nu uităm că astfel de bătrâni sunt și săracii noștri părinți, bunici, de la țară, izolați și abandonați.

Dacă mai există unii creduli, care cred minciuna atunci coronavirusul, la sigur, nu crede.

Privesc și ascult rapoartele zilnice ale premierului Chicu, președintelui Comitetului de Situație de Urgență referitor la lupta cu pandemia de coronavirus. Salut activitățile, care într-adevăr se fac, de ex. respectarea regimului de carantină (ne place sau nu). Dar mă îngrijorează modul triumfalist că noi suntem pregătiți, avem de toate (Dodon – peste o mie de aparate de ventilare, sute de mii de măști!). În toată lumea nu ajung. Chiar și țările cu sisteme de sănătate și economie avansate se confruntă cu această problemă cauzată de numărul extrem de mare al bolnavilor și potențialilor purtători de virus.

Nu știu care sunt dedesubturile demiterii directorului Spitalului Republican dar le intuiesc. Dacă cauza demiterii a fost că el a dorit să-și protejeze colectivul de contaminare atunci situația e gravă. Cum va putea noul director să atragă simpatia colegilor săi în timp scurt. Tocmai acesta poate fi suprasolicitat de pacienții de la sate care încă nu prea au conștientizat marele pericol al coronavirusului), dar știu un lucru că în plină criză pandemică astfel de acțiuni sunt extrem de periculoase. Cu atât mai mult când un număr tot mai mare de medici AMENINȚĂ cu cereri de DEMISIE din cauza lipsei echipamentului de protecție. De asemenea, lipsa unor condiții elementare pentru medicii care se jertfesc pentru stoparea virusului. O angajată a spitalului republican spune că nu se duce acasă pentru că are 3 copii, iar de teama să nu-i îmbolnăvească, ea este nevoită să doarmă în spital, în propriul ei cabinet.

Înclin să cred mai mult apelului medicilor (celor care își fac datoria zilnic cu riscul major de contaminare), care spun că au nevoie de măști, costume de protecție și teste. Nu mai e timp de pierdut. O epidemie masivă poate începe oricând. Medicii fac apel la autorități să pregătească sistemul sanitar pentru efortul uriaş, la care va fi supus. Iar Dodon se întreabă dacă trebuie sau nu de ai testa pe toți. Medicii consideră că trebuie achiziţionate urgent sute de mii de teste şi organizate locuri de testare din maşină şi la domiciliile tuturor persoanelor răcite.

Dar toate acestea costă bani. A trecut mai mult de o săptămână de la decretarea stării de urgență, dar guvernul încă nu a făcut rectificări la buget, de unde să ia bani și să-i îndrepte la lupta cu coronavirusul. Planuri grandioase gen „Drumuri bune și alte ciudățenii dodoniste” să fie lăsate după lichidarea pandemiei (dacă vor mai avea pentru cine să fie construite), toate eforturile, inclusiv financiare, să fie orientate la lupta cu pandemia și cât de cât susținerea economiei, în special, a agriculturii în această perioada când o zi de primăvară va hrăni un an.

Deocamdată știri triste ne vin de la acolo unde s-a născut veșnicia. „Suntem în carantină totală. Mama mea a decedat și locuiește în Cărpineni și eu nu pot să mă duc la înmormântare la mama mea” spune cu durere în suflet tânăra din s. Bălceana. Frica și deznădejdea a pus stăpânire și pe alți locuitori. Oamenii spun că sunt speriați de situația, în care s-au pomenit, dar respectă regimul de autoizolare (din păcate, nu toți!). Singura speranță este la Dumnezeu, spune o altă localnică de 65 de ani care nu a mai văzut așa ceva de când trăiește. Sfâșietoare este declarația unui medic din Spania: „Nu putem să-i lăsăm să moară pe oamenii care au ridicat această țară. Sunt sigur că toți aveți rude de peste 65 de ani (numai Dodon nu are – n.n.) și ar fi groaznic ca ei să moară singuri, sedați și asfixiați, pentru că nu au avut ventilator”. https://www.jurnal.md/ro/news/04bf00cf6533da80/mesajul-sfasietor-al-unui-medic-plangand-in-hohote-ni-s-a-spus-ca-persoanele-de-peste-65-de-ani-trebuie-lasate-sa-moara.html. A făcut înconjurul lumii cazul unui preot catolic din Italia în vârstă de 72, care a transmis ventilatorul procurat de enoriași pentru el, unui tânăr. A murit pe 15 martie.

În același timp încă mai avem persoane iresponsabile, care se plimbă lejer prin oraș (fără trebuință) sau mai fac serbări de tot soiul. Este și cazul primarului de Telenești Vadim Lelic care a sărbătorit cu mult fast (a se vedea fundalul filmării – se pare că este un restaurant, acum când există dispoziția Comisiei Naționale pentru Situații Extraordinare de interzicere) a sărbătorit ziua de naștere a soției sale Natalia Lelic în mare veselie, cu muzicanți invitați. În ciuda pandemiei. A fost un ospăț pe timp de ciumă, pentru care demnitarul ar trebui să fie tras la răspundere. Dar el nu va fi tras la răspundere. Este din gașca lor!

În întreaga lume, în lumea civilizată, se amână din cauza coronavirusului, campionate ale lumii, olimpiade, Festivalul de film de la Nisa, iar în Rusia, care se află pe altă lume, se repară tancurile T-34 pentru a participa cu ele la parada militară, pe care intenționează să o organizeze cu mult fast Putin pe 9 mai, legată de serbarea a 75 de ani de la „Victoria asupra fascismului”. Și pudelul lui Putin Dodon nu șade cu mâinile în șolduri, alocând suplimentar suma de 157000 de lei (suplimentar la suma de 195000 lei planificați în februarie, când deja se știa despre acest coronavirus!), în total 352000 lei! pentru confecționarea medaliilor „75 de ani de la Victoria asupra fascismului în cel deal Doilea Război Mondial”. Atunci când orice bănuț trebuie orientat pentru salvarea celor vii de coronavirusul ucigaș!

Este absolut clar că toată lumea trebuie să se angajeze în lupta cu acest virus ucigaș (fie prin acțiuni concrete (cum fac medicii, polițiștii ș.a.), fie prin simpla totală izolare, pe care trebuie s-o facem noi). Dorința de vindecare trebuie să fie mai mare decât dorința de a sta în boală. Cu cât problema fizică este mai gravă, cu atât persoana trebuie să acționeze mai hotărât. Corpul nostru dorește să respirăm adânc, să ne recâștigăm dorințele și să începem să apreciem viața. Mintal, să acceptăm și să primim cu bucurie într-un echilibru tot ce ni se oferă în viață. Să inspirăm liber ideile divine, pline de respirație și rațiune a vieții.

Este îndemnul unor mari slujitori ai Domnului. Papa Francisc ne îndeamnă la credință în Dumnezeu, dar cu respectarea tuturor măsurilor de protecție. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Francisc Doboș, nu știe încă ce va fi până la sărbătorile pascale (la mijlocul lunii aprilie), dar ne-a declarat că prelații catolici vor respecta întru totul deciziile autorităților: „până la urmă viața e cea mai importantă, deci vom face tot ceea ce ține de igienă, de bun simț și ce nu contravine moravurilor bisericești”. Și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel vine cu un apel: „Biserica face un apel părintesc către credincioșii ei pentru a avea încredere în autorități”. Și Israelul va închide sinagogile, după ce aproape un sfert dintre persoanele infectate au contractat boala în lăcaşuri de cult. Doar patriarhul bisericii ruse Kiril, de care ascultă cea mai mare parte a preoților din Basarabia, tace. Probabil așteaptă ordin de la Putin.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Lupta cu coronavirusul în Basarabia” →