Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (102)

România între 1944-1947

Regimul politic, instalat la 23 August 1944, a acţionat rapid pentru revenirea la monarhia constituţională, parlamentară şi democratică, anterioară anului 1938. Prin Înaltul Decret Regal, din 31 august 1944, publicat în 2 septembrie, se stabilea:

„Art. I – Drepturile românilor sunt cele recunoscute prin Constituţia din 1866, cu modificările aduse de Constituţia din 1923, Art. II. Puterile statului se vor exercita după regulile stabilite în Constituţia din 1923, Art. III. Un decret al Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea acesteia, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri, Art. IV. O lege specială va statornici inamovibilitatea magistraţilor.“

Prin acest act semnat de rege erau abolite toate reglementările (deciziile) din perioada 10 februarie 1938-23 august 1944, şi se revenea la viaţa politică normală din anii 1866-1938. Drepturile românilor însemnau libertăţile constituţionale, guvern reprezentativ, sistem politic bazat pe alegeri libere şi pluripartitism, separarea puterilor în stat, dreptul de proprietate, biserică, învăţământ şi cultură liberă, drepturi generale cetăţeneşti. Pe aceste concepte şi valori fundamentale urma să evolueze viaţa politică a României, după Proclamaţia regelui Mihai I din 23 august 1944.

Însă Rusia comunistă urmărea să instaleze regimuri politice aservite intereselor ei, în toate ţările unde pătrunsese Armata Roşie. Aceasta o spune direct însuşi Stalin, într-o convorbire cu Milovan Djilas: „ În războiul acesta (al doilea), nu este la fel ca în cel trecut, cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa“.⁵⁵

Dar încă înainte de enunţarea acestor intenţii, evoluţia situaţiei politice în sud-estul Europei fusese reglementată prin înţelegerile dintre marile puteri. Astfel, după expirarea acordului de trei luni, iulie-septembrie 1944, (vezi capitolul VIII), prezenţa trupelor sovietice la frontierele Greciei, după ocuparea Bulgariei, l-a determinat pe Churchill să reglementeze personal cu Stalin, delimitarea sferelor de influenţă în sud-estul Europei. Profitând de absenţa lui Roosevelt, care nu a îngăduit nici măcar ambasadorului american, Averell Harriman, să participe la discuţii, la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill i-a transmis lui Stalin un document „destul de murdar şi de grosolan“, care conţinea delimitarea influenţei celor două state, Rusia şi Anglia, în „România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Grecia“. Churchill a propus următoarele cifre pe tabelul ţărilor balcanice: „România-Rusia 90%, Alţii (Anglia) 10%; Grecia-Anglia 90%, Rusia 10%; Iugoslavia-Rusia 50%, Anglia 50%; Bulgaria-Rusia 75%, Anglia 25%; Ungaria -Rusia50%, Anglia 50%“. Ulterior, prin negocieri, procentele s-au agravat în favoarea Rusiei (80% în Bulgaria şi în Ungaria), însă esenţialul a rămas: România în schimbul Greciei !

În urma înţelegerii realizate, Churchill şi Stalin au trecut la aplicarea „acordului secret de procentaj“. După ce Churchill, sosit la Atena, în decembrie 1944, a acţionat, prin intermediul forţelor militare britanice, pentru împiedicarea accesului comuniştilor greci la putere, Stalin, la rândul său, a convocat la Moscova, pe reprezentanţii PCR, pentru instrucţiuni în vederea declanşării luptei pentru cucerirea puterii în România. După ocuparea ţării de către armata roşie, Rusia comunistă exercita un control total asupra ţării, aşa cum în anii războiului nimeni nu şi-ar fi imaginat că poate fi o ocupaţie străină. Intrarea în vigoare a Convenţiei de armistiţiu, în septembrie 1944, marca sfârşitul independenţei politice a statului român. Învinsă în război, România trebuia să suporte consecinţele îngrozitoare ale ocupaţiei sovietice. Partidul Comunist din România, care avea în august 1944, sub o mie de membri, profitând de conjunctura internă şi externă extrem de favorabilă (ocupaţia sovietică), a început lupta pentru acapararea puterii în statul român.

Mai întâi, la începutul lui septembrie 1944, a fost înfiinţată „Comisia de organizare a mişcării sindicale unite din România“, formată din reprezentanţi ai P.C R şi ai P.S.D. Formal, cele două partide îşi împărţeau locurile în mod egal în comisie, dar foarte curând sindicatele vor fi controlate de comunişti. A urmat, curând, declanşarea artificială a unei crize politice, sub pretextul de „a curăţa“ instituţiile şi administraţia de „fascişti“ şi elemente „antonesciene“. Textul Convenţiei de armistiţiu prevedea în mod expres o asemenea epurare, însă motivaţia reală era acapararea puterii de către comunişti.

La 24 septembrie 1944, la un miting desfăşurat pe stadionul A.N.E.F., liderul P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, spunea că „această acţiune de curăţare nu poate fi făcută de către acest guvern“. Comuniştii aveau un reprezentant în guvernul constituit la 23 august (Lucreţiu Pătrăşcanu), dar acesta nu era acceptabil, pentru că nu era controlat de ei. Epurarea aparatului de stat era formula politică perfidă, prin care P.C.R. urmărea de fapt să-şi elimine adversarii, indiferent de apartenenţa politică.

În acest timp, guvernul român democratic, instituit la 23 august 1944, se afla pe poziţii diametral opuse cu autorităţile sovietice de ocupaţie, instalate prin Convenţia de armistiţiu. Dezacordul dintre cele două părţi era total. În timp ce guvernul român acţiona cu bună credinţă pentru instituirea unei administraţii normale în ţară, armata roşie care ocupase întinse suprafeţe româneşti, desemnate ca „zone militare de operaţii“, numise cu de la sine putere, sfidând suveranitatea statului român, oficialităţile locale. Practic, guvernului român i-a fost cu neputinţă să stabilească o administraţie normală în ţară şi să aplice politica sa în afara Bucureştiului Administraţia centrală şi cea provincială au fost obligate să suporte intruziunile ocupanţilor sovietici în rezolvarea treburilor lor. De pildă, în octombrie 1944, preşedintele (sovietic) Comisiei Aliate de Control a înmânat guvernului român o listă de 47 de persoane, pe care figurau şi miniştrii Economiei şi Educaţiei, care au fost denunţaţi drept criminali de război şi a cerut arestarea imediată a acestora. Alte acţiuni similare (interdicţia unei demonstraţii, suspendarea temporară a ziarului „Universul“, etichetarea unui miting al P.N.Ţ. ca antisovietic) ilustrau dispreţul ocupanţilor sovietici faţă de România şi interesele ei. A. I. Vîşinski, sosit în noiembrie 1944, la Bucureşti, pentru a supraveghea aplicarea strictă a armistiţiului, a angajat negocieri dure caracterizate de guvernul român ca „negocieri prin ultimatum“.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (102)” →

Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire

Motto:

„Eu am crezut în jocuri de copii

În faţa casei mele zi de zi

Şi am crezut că primăvara vine

Să mă sărute doar pe mine,

Că florile de câmp nu mor nicicând,

Doar anotimpuri se succed râzând…”

(Paraschiva Florescu – „Copilărie”)

Gânduri învălmăşite într-un şuvoi de lumină, emoţii, trăiri şi cuvinte nerostite încearcă să se aştearnă într-o ordine pământeană pe foile imaculate din faţa mea. Odată cu ele, destinul avid de netimp îmi soarbe clipele ca o lacrimă înrourată într-un finit răsfăţat între fraze cu înţeles profund, aproape un privilegiu ce mă ţine idee în propriul meu timp, al măsuratelor iubiri şi al căutării sensului existenţei pe pământ.

L-am căutat de când mă ştiu, am căutat în cărţile din şcoli stabilind pe veci categorii, am socotit în postulate şi-n erori răsturnându-le cu pledoarii, am aruncat regretele-n cuvânt şi am zburat ca visul unui râu…

M-am reîntors mereu la propriul meu surâs, am învăţat să plâng, să ştiu, să simt dorul şoaptelor din teii îngânduraţi ce străjuiau casa părintească unde am zărit lumina la 31 octombrie 1949, în satul Răchita, judeţul Timiş. O zi ca oricare alta, dintr-o toamnă înmiresmată de roadele bogate, o zi în care se spune că se despart două lumi, una percepută ca reală şi cea a veşniciei tăcerii. Foşnetul frunzelor, adierea vântului printre florile fragile, iernile cu ţurţuri de cristal atârnând la streaşina casei, doinele de dor şi jale ce se tânguiau pe dealurile satului mi-au sensibilizat sufletul, atunci şi pentru vremea viitoare. Îmi aduc aminte de năzbâtiile făcute împreună cu alţi copii când devastam grădinile de fructele coapte şi necoapte pe care le înfundam în gură cu pumnul, de magia alunecatului pe sloiuri de gheaţă, sau în covata ce plutea pe valea din faţa casei, spre disperarea părinţilor noştri, trăindu-ne copilăria într-o neştiinţă şi fericită naivitate.

Am crescut înconjurată de dragostea nemărginită a mamei mele, de îndemnul permanent al tatălui care preţuia învăţătura privită ca un beneficiu pentru un trai demn şi decent. Mi-au îndrumat paşii spre devenirea spirituală dascăli dăruiţi de Divinitate cu har pedagogic şi dragoste infinită pentru vocaţia lor: Biţoianu Elena, Munteanu Ion, Ciorogariu Gheorghe, Păuncu Aurel, Iarmaţchi Margareta, Bulea Ion. Mă plec în faţa părinţilor şi dascălilor mei cu respectul şi recunoştinţa învăţăcelului.

A venit apoi vremea să dau lumii ceea ce am primit cu generozitate lucrând ca profesor suplinitor, dirigintă, educatoare, inspector şcolar de specialitate, director la Grădiniţa de Aplicaţie numărul 22 din Timişoara îndrumând practica pedagogică a sute de elevi şi studenţi. M-am risipit conştient şi voluntar în activitatea didactică conducând cercuri pedagogice, făcând parte din comisii de specialitate, conducând sesiuni de comunicări, perfecţionându-mă prin zeci de cursuri de management educaţional, implicându-mă în programe care au vizat formarea, bunăstarea şi educarea copiilor.

Continue reading „Paraschiva FLORESCU: Taina scrisului (106) – Dincolo de iubire” →

Vavila POPOVICI: Egoism, teribilism

„Egoistul împarte cu ceilalți doar grijile și supărările.” – Honoré de Balzac

Dicționarele definesc Egoismul ca fiind atenția exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți); egocentrism, egotism, individualism. Egoismul este o trăsătură morală care provine din dorința unora de a avea din ce în ce mai multe lucruri materiale; persoana se concentrează asupra propriei persoane, fără a ține cont și de dorințele celor din jur. Egoistul este obsedat de gândul cum să facă că aibă o viață sigură, din care să nu-i lipsească nimic. Câștigul de bani mulți este mobilul principal care îl face să acorde mult timp acestei probleme. Persoana egoistă fiind lipsită de modestie, cere un respect exagerat din partea celorlalți. Ea se crede puternică ca un „leu”, are întotdeauna dreptate, ea știe totul, nu are nevoie ca cineva să-i acorde vreun sfat.

Sunt unii oameni egoiști care conștientizează că muncesc mult și obțin cu mare greutate ce au și atunci refuză cu îndârjire să dea altcuiva din surplusul pe care îl au. Încet-încet dispare la ei sensibilitatea față de cei din jur, nu mai văd că există oameni neajutorați, nu se gândesc că ar putea să facă ceva pentru ei, să le ofere un ajutor: o vorbă bună, un zâmbet, un salut, un dar material. Există o lipsă de empatie față de nevoile celorlalți. Astfel se produce o separare, o tulburare a relațiilor dintre oameni, dintre cei cu nevoi, mai mici sau mai mari și cei care țin totul pentru ei. Totul depinde cum ai fost învățat să gândești, să simți. Rațiunea și sensibilitatea își pun amprenta asupra ființei în acest sens.

Egoiștii își determină scopuri bine definite și au o capacitate impresionantă de a-i manipula pe ceilalți în favoarea lor, pentru a-și atinge scopurile. Sunt preocupați strict de persoana lor, nu empatizează cu ceilalți, nu țin cont de doleanțele altora. De asemenea, ei au tenacitatea de a folosi orice resursă exterioară, materială, umană, psihologică în interesul propriu, fără a avea remușcări sau sentimente de vinovăție atunci când cei folosiți se simt lezați. Consideră că li se cuvine totul, în mod absolut. În viața de cuplu, un partener egoist îl determină pe celălalt să se mulțumească cu foarte puțin, cu lipsa de afectivitate și de empatie, cu indiferență și neimplicare. În sfera muncii, egoiștii sunt cei pentru care „scopul scuză mijloacele“, iar în sfera socială și a prieteniei adesea au prieteni doar de conjunctură, în funcție de resursele pe care aceștia le aduc în folosul egoistului.

Dacă ne gândim bine, căutarea propriului interes este totuși un act rațional și nu poate fi exclus din viața noastră. De aceea s-a ajuns la concluzia că există diferite forme de egoism: egoism bun și egoism rău; egoism rațional și egoism irațional; egoism etic și egoism psihologic (primul este strâns relaționat cu conceptul moralitate, și cel de al doilea are strânsă legătură cu conceptul motivației).

Egoismul bun înseamnă să-ți cunoști foarte bine limitele și resursele, să discerni între nevoia ta personală și nevoile grupului din care faci parte, să găsești căile potrivite prin care să păstrezi echilibrul între nevoi, fără a-i leza pe ceilalți și fără a-ți leza interesele, ajută la o mișcare sănătoasă, din punct de vedere fizic și mental. Cea mai simplă explicație a „egoismului bun“, am găsit-o exemplificată cu privire la cei care îi ajută acum pe cei afectați de această boală Corona-virus, punându-și ei întâi costumația de protecție și numai apoi ocupându-se de pacienți. Despre egoismul cel rău am scris mai sus.

Intensitatea egoismului este importantă la delimitarea egoismului bun de cel rău. Lipsa totală de egoism, altruismul perfect, devine, și el, un defect când uităm total de sine și ne punem mereu în slujba altora.

De asemenea, egoismul de intensitate ridicată devine un defect; este posibilă apariția frustrărilor, sentimentelor de inferioritate, care pot fi mascate prin comportamente din ce în ce mai egoiste.

Limitele sunt necesare în ambele direcții și diferă în funcție de indivizi. Ar trebui să se acționeze conform expresiei românești: „Nici prea-prea, nici foarte-foarte”, ceea ce înseamnă potrivit, așa cum se cuvine.

Egoismul rațional este un comportament virtuos prin intermediul căruia fiecare individ are un țel suprem al vieții lui, și luptă pentru satisfacerea proiectelor sale raționale, fără a folosi violența împotriva drepturile raționale ale altora, și în același timp fără să accepte a fi violentate propriile sale drepturi.

Ayn Rand (1905-1982) scriitor și filozof ruso-american a condamnat egoismul irațional, numind această atitudine adorația/cultul capriciului, iar practicanților ei le dădea numele de „egoiști fără ego”. Ea spunea, referitor la țel – scop, că „Există doar o singură formă de depravare umană: să nu ai nici o țintă”. Iar cu privire la egoism: „Omul, fiecare om, este un scop în sine, și nu un mijloc (o unealtă) pentru scopurile altora. Omul trebuie să existe de la sine și pentru sine, fără a se sacrifica el pentru alții și fără a sacrifica pe alții pentru el. Căutarea propriului interes rațional și a propriei fericiri trebuie să-i fie cel mai înalt scop moral al vieții sale”.

Psihologii au căzut de acord că ființele se nasc egoiste, iar înțelegerea și respectarea drepturilor celor din jur reprezintă un comportament învățat. Astfel, pe parcursul vieții, există, sau mai bine zis ar trebui să existe, o balanță între a urmări propriile interese și a le respecta, în același timp, pe ale celorlalți.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) a scris două Etici, cea Nicomatică și cea Eudemică. Termenul originar al primei era „Despre problemele caracterului”. A fi „eudaimon” înseamnă a prospera, a avea o viață împlinită. Nu este o stare, ci o activitate „în concordanță cu desăvârșirea”. Chiar dacă în anumite studii Aristotel este considerat depășit, nu trebuie scăpat din vedere că el, prin scrierile sale și prin viața sa, ne-a zugrăvit un ideal al desăvârșirii umane.

Jonathan Barnes (n. 1942), profesor de filozofie antică la Universitatea din Geneva, în cartea sa despre „Aristotel” afirmă că un om care-și exercită facultățile sale într-un mod ineficient sau chiar rău, nu va putea spune că și-a transformat viața într-o reușită. Ne relatează spusele lui Aristotel în „Etica către Nicomac”: „Drumul de mijloc este în toate ce trebuie lăudat mai mult. Extremele nu sunt de lăudat, dar nici de condamnat. În ceea ce privește adevărul, cel care ține calea mijlocie, ar fi numit sincer, și mijlocia – sinceritate. Deformarea ei în sensul excesului, este numită lăudăroșenie și cel căruia îi aparține, în propriu, este numit lăudăros; în sensul lipsei, ironia, care este o ascundere a unei neștiințe. În ceea ce este plăcut în relațiile sociale, în general, este prietenos cel care uzează de ele într-un fel drept și mijlocia se numește aici prietenie. Virtutea este o cale de mijloc, este mijlocia între două erori, a excesului și a lipsei, de aceea este mai greu să fii virtuos. Căci vom întâlni mijlocia în măsura în care ne depărtăm de ce este opus ei, tot așa după cum îndreptăm un lemn care este strâmbat. Aceasta poate fi în multe cazuri deosebit de greu”.

Aristotel situează egoismul între serviabilitate și demnitate, iar cumpătarea între desfrâu și insensibilitate, dar dacă te abții de la orice exces, spune el, fie din frică sau dintr-un sentiment analog, nu mai este vorba de cumpătare.

În acest sens, orice măsură care se aplică în situația crizei mondiale apărute, este luată pentru a determina binele, și mulți nu înțeleg, chiar intelectuali care se grăbesc a critica sub diferite forme pe cei ce administrează măsurile populației, aceștia fiind puși să ia măsuri determinate de situații nemaiîntâlnite până acum în viața noastră. Le-ar trebui și criticilor – cumpătare!

Deci, pe Aristotel nu l-a interesat să cerceteze virtutea doar pentru a afla ce este aceasta, ci, mai ales, spre a arăta cum putem deveni virtuoși. El s-a străduit să convingă că iubirea de sine trebuie înțeleasă ca iubire a „părții celei mai înalte a sufletului”, cea care ne îndeamnă să fim interesați de fericirea celorlalți ca de cea a unor „alter-egouri”, afirmând că iubirea pentru ceilalți chiar provine din iubirea de sine. Este vorba despre o afirmație privind natura umană, o observație de raționalitate practică. Aristotel și-a dat seama că dacă încercăm să ne maximizăm fericirea, vom intra, uneori, în conflict cu noi înșine cât și cu ceilalți. Cu toate că explicațiile lui Aristotel l-ar anatemiza drept susținător al egoismului prin afirmația că ar trebui să acordăm fericirii proprii o importanță mai mare decât fericirii celorlalți, totuși când vorbește despre prietenie susține că „în prieteniile adevărate, prietenii se bucură de dragul celuilalt”.

Un filozof idealist italian amintește de cuvintele din Biblie „Vai celui singur” și spune că, atunci când le grăim nu ar trebui să ne referim la acela care nu e capabil să strângă relații sociale cu alți indivizi în mod empiric determinați, ci la acela care nu știe să strângă legături, să se înfrățească, să se unifice cu „prietenul” și cu „judecătorul” pe care-l găzduiește în sine. „Vai celui singur” însemnând, în concepția filozofului, vai celui ce este gol pe dinăuntru, care nu poate sta de vorbă cu sine, nu se poate sfătui cu el însuși, nu-și poate judeca faptele, gândurile sale. Vai celor ce sunt în acest mod singuri, adică fără Spirit, goi înlăuntrul lor!

Dar, singur și în alt mod, este și cel care nu recunoaște pe celălalt, fiindcă de la celălalt pot veni ideile, și împreună cu celălalt se pot defini judecățile, dreptatea, între eu și celălalt poate acționa liantul numit Iubire.

Teribilismul este atitudinea (sau vorba, sau fapta) care șochează, care iese din comun. Este un comportament bizar, excentric; un amestec de ambiție și spirit ludic.

Răutatea, teribilismul adică lipsa de reținere, și gesturile primitive trebuie pedepsite, pentru ca ele să trezească conștiința omului, ca acesta să nu repete greșelile, să nu îndemne și pe alții de a face aceleași greșeli. Deci, cei care dau dovadă de teribilism nu ajută pe nimeni cu această atitudine, ci dimpotrivă, bulversează atmosfera!

Continue reading „Vavila POPOVICI: Egoism, teribilism” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: COROLA de LUMINI a lunii APRIL

„Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

(RADU DEMETRESCU GYR)

Pădurea care abia s-a desprins din Codrul de Argint al iernii, din foşnetul catifelat al cântecelor dalbe de leagăn îşi ţese brocartul din sâmburele vieţii pentru a se înfrumuseţa venind întru Întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, la marile Sărbători împărăteşti, cu care Bunul Dumnezeu ne împodobeşte Primăvara vieţii noastre, Intrarea Regală în Ierusalim – Floriile şi Învierea Domnului.

Peste pădure şi câmpuri, peste dealuri şi şesuri, peste drumuri şi poteci, peste case şi oameni se cerne de sus, în acorduri de suflet, lumina caldă şi purpurie a soarelui. Iarba ieşită de sub hlamida peste care se hârjonea ţesătura de stele îşi întinde măreţul covor pentru a zugrăvi broderia mirificelor şi fascinantelor păpădii.

În sufletul omului creştin nostalgia zăpezii se prelinge în lacrima susurului albastru de izvoare peste care respiră enigmatica rapsodie a ciripitului voios de păsărele.

Dorul omului cucernic se topeşte lin sub streaşina cugetului său şi curge ca o lavă fosforescentă în şiruri de picături fierbinţi şi licăriri de foc. Picături mari ce se lipesc de bolta sufletului, de corola inimi, de pământul arzând şi de bulboana cerului aprins.

O femeie se desprinde din zare cu ochii săi de lumină îmbrăţişindu-i larg privirea.

Se luptă să răzbată cutele vremii răsfirate de rafalele vântului înteţit ca o vrajă.

Zilele de azi şi de ieri ale omului credincios suspină căutându-şi tăriile fiinţei, fie în argintul străveziu al dimineţii răcoroase, fie în safirul de azur al înserărilor calde.

Viaţa se prelinge înlăuntru şi-n afara omului peste suferinţa din clipa plecată care încă mai stăruie, peste pajişti şi zări, peste garduri şi miei, peste gânduri şi fluturi, peste triluri şi flori, peste cetina ce se mângâie sub razele astrului şi refrenul turturelelor-guguştiuci, peste frumuseţi de femeie cu ochi de cărbune aprins, peste cântecul mierlei ce deschide larg ferestrele sufletului însetat de lumină şi mireasmă.

În alcovul cernit al năpastei dramatice ce s-a năpustit cu furie duşmană peste ţară, Viaţa totuşi surprinde îmbrăţişarea angelică a Sărbătorii FLORILOR, ce presară Calea triumfală a Împăratului divin, aprinzând în Duminica sufletului, zarzării libertăţii pentru a-l înălţa dincolo de stelele lucitoare, unde se cuprind înţelesurile cele mai limpezi ale existenţialităţii noastre creştin-ortodoxe daco-valahe.

Fărâma de înţeles a dreptmăritorului creştin dacoromân se pogoară ca o sublimă cugetare sub Candelabrele Zenitului Ceresc, inserând iniţialele lor sacre peste macatul de smarald al ierbii şi marama de brocart a semeţilor brazi carpatini, C.Z.C.: Caişii – Zarzării – Cireşii, Mirii Primăverii ce înmiresmează Pământul şi Cerul întru Venirea Domnului Hristos – Mirele Ceresc al Vieţii nemuritoare.

Florile de Cais, candele mirifice ornate în broderia ştergarului alb-roz, par nişte prunci sublimi – muguri de Dumnezeu, gângurind în aşteptarea celebrării vieţii creştine prin Taina Botezului, risipind în jur aromele lor îmbătătoare de smirnă.

Zarzărul mare ce sprijină bolta Viţei-de-vie, pare un uriaş candelabru sub abajurul căruia neobositele şi hărnicuţele albine într-un cor diafan de grabă, forfot şi zumzet ca Măicuţele celeste de la Mănăstirea Vladimireşti pregătesc mirific rânduiala splendorii Liturghiei naturii, precum celelalte Albinuţe Liturghia cerească.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: COROLA de LUMINI a lunii APRIL” →

Alexandrina TULICS: Mască cu mască!

Zilele petrecute ”la domiciliu” ne fac să gândim altfel ca afară. Avem timp să ne radiografiem stările,sentimentele dar mai ales resentimentele.

Putem să ne facem conștiincios ( poate pentru prima dată) curățenia care ar putea să aducă primăvara reală în mintea, caracterul și sufletul sufletul nostru.

Medicația?

Să ținem cu sufletul de omenie, iubire de oameni să ne salvăm!

Da, toți suntem vulnerabili acum!

Poate învățăm unitatea umană, aplecarea spre nevoile celor de lângă noi atât cât putem ajuta.

Am văzut ce ne-au făcut indiferența, aroganța rasială, națională, ura!!

Ne-au închis!

Fiecare stă și-și mănâncă proviziile ca rozătoarele fără să știm termenul ”vacanței la domiciliu ” dar nu recunoaștem că am intrat cu resentimentele, aroganța, ura față de aproapele,monștrii care ne ocupă locul destinat nouă ca oameni și ne consumă tot oxigenul!!

Ce mă împiedecă să iubesc?

Masca pusă peste masca defectelor de caracter?

Masca sufletului înrăit, murdar, povara care apasă atât de greu… ?

Când vom ieși… mă tem că ei, monștrii vor fi primii cu pancardele mari în gheare pe care vor fi scrise numele noastre,mutilate de sclavia lor…

Atunci steaua aurie va fi iar înjumătățită de durere din cauza monștrilor”purtați la loc de cinste!!

Nu există viață fără iubire!

Iubirea este sacrificiul sufletesc de a-l vedea bine și pe aproapele tău așa cum tu vrei să fii!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

10 aprilie 2020

Continue reading „Alexandrina TULICS: Mască cu mască!” →

Flora Mărgărit STĂNESCU: Notă de autor

Privesc pe fereastră și abia deslușesc clădirile din față, din cauza negurii de afară. O ceață densă ce persistă chiar și după ora 9.oo dimineața într-o zi de toamnă târzie. Pe așa vreme nu mă încumet să ies din casă, mă sufocă. Există și o parte bună în tot acest rău. Încerc să mă pierd în negura vremurilor, să-mi amintesc bune și rele pe care, fie că le-am trăit eu, fie doar mi s-a povestit despre ele.

Când ai deja 70 ani îți pui la modul cel mai serios o sumedenie de întrebări, dacă tot ce știi a fost realitate sau nu. A fost un timp când citeam tot ce-mi cădea în mână. Era greu de separat ficțiunea de realitate. Asta am început s-o fac mai târziu, la maturitate dar, s-a dovedit că ce credeam imposibil la vremea aceea, în timp a devenit realitate.

Dacă mintea omenească crează imagini, evenimente, atunci probabil că cineva crează și modalitatea, condițiile propice pentru realizarea și rezolvarea problemelor create. Acum știu că dacă îmi doresc ceva rezonabil foarte mult, mai devreme sau mai târziu, acea dorință mi se împlinește. Nu degeaba se spune ” ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple ” Un real motiv de a gândi pozitiv, creativ în limite normale, constructiv.

Deci m-am decis să mă pierd în negura vremurilor dar uite că nu știu cu ce să încep. Doar lumea nu a început cu mine, ar trebui să încep cu începutul, dar oare știe cineva cum a fost în realitate începutul? La care început să mă refer, la al cui început? O întrebare la care savanții se străduiesc de sute de ani să găsească un răspuns.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Notă de autor” →

Liana NICOLAE: În căutarea identității

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia, și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”

Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Nu știu ce sunt… poet și eseist. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Și mă opream adesea la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile? Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd? Iată chinul perfecțiunii!!”. Nu mi-am amintit despre nostalgia tinereții, e lucru de mare preț, numai că am înțeles asta prea târziu dar fiecare vârstă are farmecul și rostul ei. Mi-e teamă să spun cuvinte mari dar cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu, noi doar influențăm foarte puțin din ce ne-a dat, doar încercăm. Important e să slujim viața, nu neapărat să rămânem vii, ci de a ne găsi drumul, rațiunea de a fi… Cum și un sclav poate dovedi teorema lui Pitagora, eliberându-l? Și noi să ne eliberăm de la ignoranță și dacă-l urmărim pe Platon, nu ne vom opri niciodată, pentru că nu vom primi niciodată răspunsuri, paradisuri de lumină sau ultimul rămas-bun care nu se spune. Perfecțiunea este o boală a națiunilor, e un mod de a fi prezente în lume, nu are nici început nici sfârșit.

Timpul meu nu mai are timp, nu mai are loc să-și întindă trupul și încerc să-mi conștientizez subconștientul, pentru a nu crede că el îmi va călăuzi viața și eu să cred că e soarta. Orice viață se desfășoară sub anumite semne, încă nu l-am descifrat pe-al meu, mi-e greu să ies cu oameni care nu mă consideră egală cu ei, care cred că totul li se cuvine și nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. Oamenii mereu greșesc, fac confuzii luând acceptarea drept iertare. Singura singurătate care merită e cea pe care o alegem, nu cea pe care o suferim. Mi se pare că străbat o singurătate fără sfârșit, fără să știu încotro mă-ndrept și eu sunt cel care este deopotrivă deșertul, călătorul și cămila. Ce sens are viața dacă nu o punem în versuri, așa cum deciziile din viața noastră vin singure, nu le ia omul… „Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa așa cum suntem, decât încercând să părem ceea ce nu suntem.” Să admirăm viața înseamnă ceva, dar durerea ei este un lucru la fel de greu ca și tristețea.

Să nu lăsăm focul și ura să se-ntindă, să le-mbunătățim din primul moment, altfel, rămânem doar cu cenușa. Modelul poetului este natura și călăuza, adevărul; el se află pe lume ca preot al libertății, hamalul și sclavul frumosului. Cărțile mele au foat călăuză în adolescență și o distracție pentru o vârstă coaptă. Arta nu se potrivește cu mediocritatea; ea dă aripi nu bastoane și cârje… pentru a suporta bătrânețea, s-o faci agreabilă nu-ți povesti viața, nu te văita și termină cu sfaturile. Să nu uităm că libertatea se naște din goluri, ca un sclav eliberat alergând spre paradisuri de lumină. Câtă măreție, câtă purificare a ființei… și tăcerea… doar ea… Viața înseamnă eliberare de ignoranță și o fericire obositoare, fără răspuns. Este greu cum întreaga înțelepciune umană se oprește doar la două cuvinte: speranță și așteptare. Viața noastră-i un fulg, o adiere, nimeni nu știe de ea, n-o luăm în serios, la urma urmei, în final, n-am auzit să fi scăpat cineva vesel din ea. Tot ce este bun nu mai este în stăpânirea nimănui, ci aparține limbii sau tradiței. Spinoza spunea: „că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru.” Eu trebuie să rămân veșnic ce sunt, într-un alt personaj, adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile acelui personaj decât în vaietul stăruitor al unei ghitare. Sentimentele ne dau imaginile, le punem pe hârtie, unele nu ne pot spune nimic. Mă-ntrebam cum de-mi ies cuvintele din gură, ele sunt ca secundele unui ceas care sună și există de la sine.

Câtă vreme există timpul, cuvintele apar și de aici și gândurile ; pentru mine toate acestea reprezintă un mister fundamental. Mă simt ca un ceas întors, secundele ticăie, apar cuvintele, iată o enigmă totală pentru mine. Nu știu dacă poemul mă găsește pe mine sau eu îl găsesc pe el. Parcă aș crede mai degrabă că poemul mă descoperă pe mine, parcă atunci sunt chemată. Trebuie să scap de el și atunci îl pun pe hârtie. Mă sâcâie și altă șansă nu am. Poeziile mele sunt exerciții de imaginație, de limbă, încerc să le ordonez. Ca să ne schimbăm viața trebuie să ne schimbăm vibrațiile. Eu sunt un bun pierzător și un bun învingător. Încerc să fac pace cu trecutul meu ca să nu-mi saboteze prezentul. Presupn că un poet trebuie să trăiască din amintiri, și eu, desigur, trăiesc, din amintiri. Pentru că până la urmă ce este imaginația ? Dacă este după părerea mea, ea este făcută din uitare și amintiri, un fel de amestec al acestor două lucruri. Am simțit cum de la reverie ajung la coșmar, la visul labirintului, la coșmarul esențial al scrisului, al despărțirii și al oglinzilor. Le am aproape în fiecare noapte ; ele se petrec între somn și veghe, sunt o sursă de inspirație de pus pe hârtie. Îmi amintesc aceste clipe și cum Wordsworth zicea că poezia provine din sinceritate și emoție retrăită în calmă singurătate. C’est peut etre la fin du monde, ca m’est egal.

Continue reading „Liana NICOLAE: În căutarea identității” →

Ioan POPOIU: O întâlnire cu Noica

Mai înainte de a mă întâlni cu persoana filosofului Noica, am făcut cunoștință cu opera lui. Eram în anul trei de facultate (1974-1975), ca student la Istorie-Filosofie, la Iași, când un coleg, Ștefan Lemny, plecat după 1989 în Franța, mi-a înmânat o lucrare a lui Noica. Este vorba despre Douăzeci și șapte de trepte ale realului, apărută prin 1967-1968, prima carte a filosofului pe care am citit-o. Ceea ce m-a frapat la primul contact cu opera lui a fost noutatea, optica sa originală asupra filosofiei. Noica scria altfel decât așa-zișii filosofi ai momentului pe care îi citisem până atunci.

În anii următori, după terminarea facultății, incitat de cea ce descoperisem în opera sa, am citit și alte cărți ale filosofului: Rostirea filosofică românească, Eminescu sau omul deplin al culturii românești, Despărțirea de Goethe, Sentimentul românesc al ființei, Povestiri despre om, Șase maladii ale spiritului contemporan. Eram suficient de familiarizat cu universul său filosofic, când, în a doua parte a anului 1983, a apărut eseul lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Prima persoană cu care am comentat această carte a fost același coleg de la Iași, Ștefan Lemny, care, în ianuarie 1984, m-a vizitat la Făgăraș, unde mă aflam pe atunci ca muzeograf, la ,,Muzeul Țării Făgărașului”.

În această perioadă, fiind tot mai atras de filosofia sa, de prezența sa inconfundabilă în cultura românească a acelor ani. s-a născut în mine gândul de a-l cunoaște personal pe Noica. Așteptam doar un prilej potrivit, iar acest moment, binecuvântat pentru mine, a apărut în septembrie 1985. După o îndelungă deliberare și pregătire sufletească, în 14 septembrie 1985, ziua în care împlineam 33 de ani, m-am hotărât să urc la Păltiniș. Din spatele gării din Sibiu, am luat un autobuz, de unde se putea ajunge, prin Rășinarii lui Goga și Cioran, la Păltiniș. Am ajuns fără peripeții, dar cu multe emoții, în stațiune, dar, spre marea mea dezamăgire, Noica nu era la Păltiniș. Am aflat acolo, că era plecat în Germania, unde voia să publice opera filosofică a lui Blaga, în limba germană. Hotărât să nu renunț la întâlnirea proiectată, am căutat o altă împrejurare pentru a vorbi cu Noica, care s-a ivit în februarie 1986, Pentru a evita o nouă surpriză neplăcută, mi-am luat o precauție și am dat telefon în stațiune, înainte de a pleca la drum. Am aflat că Noica era în Păltiniș, puteam pleca liniștit.

Nu reușesc să-mi amintesc ziua când l-am întâlnit, dar rețin că într-o zi de februarie 1986, spre seară, am ajuns la Păltiniș. Ningea liniștit, iar zăpada acoperea totul. Cum am ajuns, am întrebat de el – îl cunoșteau toți în stațiune – și am aflat că Noica era la poștă, unde aștepta o convorbire telefonică cu străinătatea.

Am intrat vădit emoționat în clădirea poștei și l-am văzut pe Noica vorbind într-o cabină telefonică. Am așteptat vreo 10-15 minute să termine, timp în care încercam să-mi ordonez gândurile, pentru a mă hotărî cum să încep. Făcusem atâtea eforturi pentru a-l întâlni, iar acum îmi era teamă că nu voi ști ce să-i spun. În cele din urmă, Noica a terminat convorbirea și, ieșind din cabină, s-a îndreptat spre mine zâmbind, în timp ce își descoperea capul în semn de salut. Gestul lui m-a încurajat, așa încât m-am prezentat, i-am spus că i-am citit toate cărțile și vreau să vorbesc cu el. În timp ce vorbeam, siguranța de sine mi-a revenit și mi-am dat seama că aceasta era cea mai inspirată introducere, pentru o discuție cu Noica. Cuvintele mele i-au plăcut filosofului, el și-a păstrat zâmbetul și în clipele următoare. Am părăsit împreună poșta, în timp ce făceam remarci generale despre stațiune și despre vreme. Noica avea o lanternă asupra sa, pe care a aprins-o în timp ce ne apropiam de vila nr. 9, unde locuia. Ajunși în fața vilei, mi-a spus să mă aflu a doua zi, la ora 9, în același loc. Ca un gest de atenție față de mine, mi-a dat lanterna (,,îți dau lampa”, așa s-a exprimat el), ca să mă pot întoarce pe potecile întunecoase până la hotel.

A doua zi dimineața, la ora convenită, m-am prezentat în fața vilei, iar Noica, politicos și punctual, a coborât foarte curând și i-am restituit lanterna. Mi-a spus că o să stăm de vorbă, în timp ce vom face turul Păltinișului, amănunt pe care îl știam din jurnal. Am deschis convorbirea cu Noica pornind de la cărțile sale și de la viziunea lui asupra lumii. I-am spus că filosofia sa este bine receptată de tineri și de intelectuali. În acest moment al conversației, am evocat Cuvântul său către tinerii de la Liceul ,,Gh. Lazăr” din Sibiu, care îmi plăcuse foarte mult. Am afirmat că sunt un intelectual (am subliniat: singurul meu blazon!), care citește și scrie – scriam poeme, dar nu eram mulțumit și revistele nu publicau materialele mele pesimiste. Noica mi-a spus, în acest context al discuției noastre, că cine vrea să scrie, trebuie să citească mult. A fost vorba în continuare – eu am evocat episodul – despre Scrisoarea deschisă către Noica a poetului Dorin Tudoran, publicată în revista ,,Steaua” de la Cluj. Dorin Tudoran își exprima nemulțumirea, deoarece Noica afirmase că nu-l deranjase ,,defel” cei douăzeci de ani de claustrare din perioada stalinistă, ca și de susținerea filosofului că poeții trebuie să citească mai mult decât cei care scriu proză! După această paranteză, peste care Noica a trecut destul de elegant, am revenit la discuția noastră și, cu referire la preocupările mele intelectuale și la nemulțumirea mea, mi-a spus două lucruri. Mai întâi, a afirmat că, în general, creația poetică stă sub semnul tinereții, este prin definiție juvenilă, intuițiile poetice sunt mai pregnante la tineri. și a dat exemplu pe Villon, Rimbaud, Eminescu. În al doilea rând, referindu-se concret la mine, mi-a spus că dacă talentul poetic ar fi fost puternic, el s-ar fi manifestat până acum (până la cei 33 de ani ai mei).

Și el a făcut următoarea remarcă: dacă vine cineva și ne spune că este cel mai mare matematician, îl punem imediat la probă și ne lămurim. Însă dacă cineva ne spune că este cel mai mare poet, afirmația este mai greu de dovedit (demonstrat), voind, probabil, să sublinieze că intuiția poetică este mai dificil de ,,cuantificat”. (În Cuvântul său către liceenii din Sibiu, el arătase că, în filosofie, lucrurile stau oarecum la fel ca și în poezie: ,,în afară de categoriile lui Aristotel, nu sunt sigur de nimic”). El a adăugat tot pentru mine, ca o consolare poate, dar și din generozitatea sufletească care îl caracteriza, că, dacă nu poți sau nu ești mulțumit de ceea ce scrii, atunci ,,citește cât mai mult”, deoarece (parafrazez) prin lecturi extinse și profunde, poți deveni un ins cultivat în sânul comunității. Totuși, ca o paranteză, adaug amănuntul că discuția dintre noi nu s-a referit numai la preocupări intelectuale. I-am spus direct că, pe de o parte, sunt intelectual, iar pe de altă parte, mă percep ca un luptător și am insistat că am 33 de ani și trebuie să mă hotărăsc ce voi face în fața provocărilor acelor ani (anii 80!). În acest context, i-am vorbit despre Robert Kennedy și Alexander Dubcek, modele umane politice ale generației noastre din anii 68. El a fost iritat și a ridicat tonul în fața insistenței cu care i-am vorbit despre hotărârea mea de a mă implica într-o societate răvășită de autoritarism. Pentru a mă ajuta să mă decid, mi-a dat următorul exemplu: dacă vrei să fii om de acțiune, ,,atunci fă ca Albert Schweitzer și mergi în Africa”!

Am depășit însă repede împreună acest moment, eu însumi nu eram foarte convins de oportunitatea unei atitudini intransigente, deși, în februarie 1986, eram deja perceput de autorități și de cunoscuți ca disident față de regimul existent.

În partea a doua a convorbirii noastre, am revenit la filosofie, poezie și cultură în general. Întrebându-mă despre cărțile și autorii pe care i-am citit, ca să vadă ,,cum sunt așezat în cultură”, i-am vorbit succint despre marii scriitori pe care i-am parcurs, începând de la greci și până la romancierii latino-americani contemporani. Răspunsul meu nu l-a mulțumit decât parțial și el a făcut o remarcă, pe care țin să o subliniez în mod special pentru cei pasionați de marea cultură. Astfel, Noica mi-a vorbit despre cele două metode de a-ți face o cultură: metoda culegătorului, care culege de ici de colo, adică citește autori sau opere din culturi diverse, și metoda agricultorului, care cultivă sistematic, pe suprafețe mari de cultură! El a exemplificat: în cultura greacă, sunt 65 de autori, este ușor de citit, dar în cea franceză, sunt 300, iar în cea germană tot pe atâta, apoi urmează cea engleză, spaniolă, italiană, rusă, care cuprinde fiecare sute de autori…

Continue reading „Ioan POPOIU: O întâlnire cu Noica” →

Alexandru NEMOIANU: Un sfârşit fără glorie

În 1977 am fost la săpături arhelogice la Gura Sada. Săpătura arheologică a fost condusă de către Radu Popa. Scopul acelei cercetări era stabilirea vechimii bisericii din Gura Sada și etapelor de construcţie. Având un plan deosebit, pe bună dreptate, Radu Popa, intuise că biserica din Gura Sada era un foarte vechi monument al Ortodocșilor Români din Transilvania. Lucrările au cuprins însă și vechiul cimitir din jurul bisericii. Între altele acolo au fost dezvelite mai multe morminte, datate ca fiind de la sfârșitul veacului al XVII-lea, cuprinzând schelete de copii, câteva zeci de asemenea schelete. Fără îndoială erau victimele unei epidemii petrecută atunci. Erau morminte simple, fără podoabe, dar având și demnitate și seninătate. Acele morminte înfățișau starea spirituală a unei comunități sărace, oprimate, dar demne. O comunitate care primea necazurile vieții și trecea peste ele cu nădejde și credință. Asemenea comunități și asemenea oameni au făcut și fac viitorul posibil.

Am făcut această introducere mai lungă pentru a scoate în evidenta dureroasa deosebire dintre atitudinea Românilor veacurilor ce au trecut și atitudinea celor căzuți sub ideologia și stăpânirea “globalismului-sodomit”.

Întreaga lume “apuseană”,lumea “libertăților”(?!) este copleșită de o epidemie de virus,”coronavirus”, COVID 19, prezentată că o stare vestind sfârșitul lumii.

Până în prezent câteva sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit și câteva zeci de mii au murit,majoritatea dintre ei având afecțiuni medicale grave anterioare. Orice pierdere de viață omenească este regretabilă. Dar raportat la populația planetei,peste șapte miliarde de oameni,cifra pierderilor este efectiv minusculă și asta, ținând seama că oamenii sunt muritori. Este de înțeles că atunci când omenirea este confruntată cu o epidemie trebuiesc luate măsuri de prevenire a răspândirii molimei și, la caz extrem se pot institui carantine locale. În plus,în aceste împrejurări,serviciile medicale trebuie sa dea măsura capacității lor. Dar ce se întâmplă astăzi este pur și simplu isterie colectivă,panică și manifestarea unei fricii care ține de esența actualei oranduiri,de esența “globalismului-sodomit”.

Țări întregi au ajuns a fi “închise în casă”, activitatea economică a încetat, pe străzi patrulează poliție și armata cu arme, gata să aplice amenzi,pedepse și abuzuri care sunt consecința statului politest. Adevărul este că societate “apuseană” și acoliții ei,au capitulat fără conditii în fața unei epidemii minore și nici nu ptea fi altfel.

Această capitulare este consecința unor “teorii” și “ideologii” ale destrămării. Ideologii care din relativism au făcut virtute și din necredință model. Întreaga Europa apuseană și mlădițele ei nord-americane au ajuns entitati emasculate, secătuită de orice urmă de vitalitate și voință existențiala. Ceea ce se petrece astăzi în această lume este sinucidere colectivă! Mult trâmbițata “solidaritate” între țările apusene s-a prăvălit ca un castel de nisip. Țări în profundă nevoie, ca Italia și Spania, nu au primit ajutor de la Europa Unită, au primit generos ajutor din partea Rusiei și Chinei. În esență s-a dovedit că “globalismul sodomit”,conducătorii săi,folosesc o lozincă,pusă în circulație de către Ion Luca Caragiale,”sau toți să trăim,sau toți să muriți”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un sfârşit fără glorie” →

Veronica PAVEL LERNER: Cuvântul bine temperat – Singularitate

Trecem printr-o situație fără precedent: omenirea face față unui dușman nevăzut și necunoscut, iar ceea ce ni se recomandă de către medici este izolarea fizică.

Când eram copil și aveam câte o boală contagioasă, fie eu, fie fratele meu, cu care locuiam în aceeași camera, mama ne izola, adică îl trimitea pe cel sănătos să locuiască temporar la altcineva. Eu am avut multe boli contagioase, drept care am stat multă vreme izolată acasă. Atât de mult, încât mă jucam construind – dintr-un scaun mare, întors – o nouă casă, mai mică, pe care o acopeream cu pledul și în care eram „și mai izolată”.

Atunci am învățat să-mi împart gândurile cu mine însămi, să comunic cu obiectele din jur și să mă bucur de tot ce mă înconjura în cameră. Iar când m-am făcut mai mare, am fost întotdeauna convinsă că proverbul „omul sfințește locul” se referă la faptul că obiectelor li se transmite ceva din sufletul celor care trăiesc printre ele. Și am în continuare această convingere.

Natura m-a înzestrat cu un trup neputincios, care m-a ținut întotdeauna departe de o viață socială foarte bogată. Și, aș spune, cu cât am înaintat în vârstă, cu atât suprafața de „mișcare liberă” a mea în lume s-a restrâns.

Trăiesc singură. Sunt oare nefericită? Nici gând. Mă simt izolată? Nici pe atâta. Ba dimpotrivă, continui același dialog cu ceea ce mă înconjoară. Observ, de pe balconul blocului, viața exterioară. Acum străzile sunt pustii și de oameni și de mașini, pe cer nu mai zboară avioane, mișcarea și forfota s-au transformat în liniște.

Continue reading „Veronica PAVEL LERNER: Cuvântul bine temperat – Singularitate” →