Paul LEIBOVICI: Despre umor

Umorul este o problemă individuală și de gust.Umorul negru-în mod special nu poate fi gustat de oricare persoană.

Adesea întîlnim persoane care refuză a da ascultare unor glume,,negre,, sau să lectureze un astfel de umor. Alții,dimpotrivă îl gustă cu plăcere.

Deoarece nu aș dori să generalizez subiectul la diverse grupuri din societate,mă voi referi la un mănunchi de prieteni. Aceștea au obiceiul să-și petreacă concediul într-un grup închis –grup care în cursul anului se întrunesc la sfârșitul săptămînii. Rareori sunt invitați și cîteva perechi pentru a întregii societatea.

E drept, sunt unii dintre prieteni care în cursul săptămînii muncesc greu,cercetători,profesori în care intelectul se complectează cu manualul.

Deoarece toată energia intelectuală și fizică le sunt concentrate în această direcție ,jocurile din perioada vacanței le ușurează traiul, într-o măsură oarecare. Încordarea de zi de zi își găsește doar acum un echivalent.

S-a constatat de altfel, într-un studiu despre ,,umorul negru,, ca fiind folositor ca un liant al unor societăți precum al polițiștilor, al grupelor de salvare ambulatorii, a unor persoane care duc o muncă dublă:intelectuală și fizică.

Umorul negru permite indivizilor care fac parte din grupări de muncă intensivă (intelectuali sau alte grupări) să caute momente de reculegere spirituală. Viața în condiții de muncă grele, obositoare,adeseori periculoase pretinde, fac bine unei destinderi ,momente de relaxare.

Umorul negru este una din căile reale de a înlătura pentru scurtă vreme ,problemele deficite, ,,a scoate mănușile,,și a te îndepărta cîteva momente de la preocupările zilnice,,

După prof.Keisi M.Henrig ,care se ocupă într-un material despre,,umorul negru,,al stendapiștilor ,rezultatele asistări la astfel de spectacole au un rol pozitiv.

Profesorul susține că în majoritatea cazurilor –a unor astfel de spectacole ,nu au existat intenții negative.Cei ce vor ,,critica aspru,,un astfel de umor ,ar trebui să gîndească mai adînc la semnificația, adresa acestora.

Umoriștii doresc să înveselească societatea.Munca artiștilor comedieni-pot cuprinde ,se pot exprima și prin umor negru.

Umorul negru nu are destinație doar de a ne face să rîdem,căci prin rîs se pot prelucra subiecte de o anumită valoare,greutate ,care e necesar să le considerăm ,,tratamente,,.Medicina nu are întotdeauna posibilitatea de a trata cu,,medicamente,,anumite cazuri. Numeroase subiecte ,de altfel sunt în atenția și tratamentul medicilor ,cu deosebire în cazurile de urgență,dar nu numai…tratate cu ajutorul UMORULUI.

Fiecare dintre noi ,are uneori momente de a se întîlni, față în față, cu o anumită tragedie(mai bine spus )într-o formă sau alta. Umorul negru ne dă posibilitatea de a ne relaxa ,de a deveni un instrument deosebit.GLUMA trebuie și adeseori are posibilitatea de stîrni o reacție ,a da o replică pozitivă,căci ea conține un sîmbure de adevăr. Prezența la timp-în general-a glumei,e atunci cînd ea atinge ,,nervul,,sau simțul estetic.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Despre umor” →

Alexandrina TULICS: Îngerii de-atunci

Fântâna stă ca o bătrână uitată de ani și familie în drum… este casa,familia care i-a saturat pe toți fiii satului și nu numai. Multumirea ei era să-i vadă, audă în chiote pe copii, bătrânii în rugi,tinerii în voie bună când scoteau apă din pântecele izvorului strâns între pereții zidiți ca niște poale de mamă,de care se rezemau toți care-și dădeau întâlnire la sațul apei răcoroase.Era acoperită spre a-i da respect, frumusețe dar și protecție de ”ce-ar zbura deasupra ei. Adunase în bunarul ei toate știubeiele dorite de vite când se întorceau acasă mugind mulțumite de saț. Ea stia toate poveștile, secretele satului spuse cu mâna la gură de fomeile venite,cunoștea îndrăgostirea tinerilor și zbenguiala copiilor,dar nu i-a trădat și nici învrăjbit. Venise vremea, că fiecare își făcuseră fântâna acasă… era mai lesne,să iei din curtea ta care te făcea mai înstărit. Se auzeau tot mai puțin șoaptele îndrăgostiților,bucuria copiilor, cântecele și rugile spuse ca”mulțumesc din gura lor până a rămas sărmană de ei,de sărutările date apei atât de reci,curate și hrănitoare… I-au îmbătrânit șoldurile,odată atât de tinere și frumoase… Au năvălit-o mușchii verzi, dornici de umezeală și răcoare, ținându-i de singurătate. De dorul iubiților săturați de bunătatea apei…își ”curăță licoarea cu lacrimile care aduceau oglinda cerului…în singurătatea nopții.

Plânsul fântânilor,viilor,islazurilor,livezilor cu prunii încărcați, cu nucii cu miez dulce de-l puneau pe lipie la sărbători femeile cu fețele oacheșe și mânecile albite la fântânița din dealul Fântânii Mari… unde se spăla grâul, se întindea pe cergi ca o sărbătoare a mulțumirii înaintea cerului … Noi eram îngerii sărutați de vară cu fețele mânjite de soare încât ne cunoșteau doar după voce când dădeam ”sărut mâna la fântână și pe uliță .. Eram concurența florilor de soare îndrăgostite,cărora le țineam pălăriile în brațe și le ciuguleam câte o sămânță, ca o sărutare dată răbdător că n-am fi vrut să se termine dulceața… Noi,îngerii de atunci,purtăm ca pe trofee splendorile copilăriei apărate de dulceața dealurilor,sărutul apelor fântânilor, răsăriturilor pe care le însoțeam până la nașterea globului de aur peste noi ca tipsie de aur ceresc… Vom pleca cu ele, să le ducem la tronul de domnie al lui Dumnezeu ca jertfă de mulțumire pentru splendoarea copilăriei trăite în România grâului,laptelui, mierii,păcii și frumosului de atunci…

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

21 aprilie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bat Clopotele de Înviere

„Eu sânt Învierea şi Viaţa;

cel ce crede în Mine, chiar

dacă va muri, va trăi!”

(IISUS HRISTOS)

În podoaba Creaţiei divine, Lumea se îmbracă şi devine strălucitoare prin originalitatea, prin forţa gândirii sale şi prin autoritatea spirituală reflectată în ipostasurile naţiunilor care au rămas şi rămân în comuniune cu Atotcreatorul.

Existenţa Istoriei vine la viaţă, prin comuniunea dintre Creator şi făptura umană, creşte, se maturizează şi trăieşte plenar numai prin veşmântul şi podoaba filosofico- filocalică, ce trasează, argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului.

Izvorul cunoaşterii curge din Matca divină a conştiinţei filosofice a lumii hristice, sau prin „drenarea” deliberată a inconştientului, a gândirii autonome, a raţiunii iraţionale.

Calea filosofiei hristice este un mare Pisc, poate cel mai înalt al experienţei religioase, continuu vie, permanent tumultoasă, adesea aprigă, cu multitudine de suişuri şi aglomerări de coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat, după un paradis pierdut, într-o permanentă zvârcolire a iluziei prea necesare sau prea abundente.

Calea Filosofiei Hristice a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum inspirat a remarcat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de a-ţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”. (Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI)

Calea Omului este un drum neted al gândirii sale umane, liber cugetătoare care are doar cădere şi nu urcare, doar sfârşit şi nu finalitate, fiindcă este doar o „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)

Sensul esenţial, vital şi mântuitor al Filosofiei Hristice îl constitue dogma limpezirii spirituale şi duhovniceşti printr-o mărturisire totală, permanentă, jertfelnică a Adevărului revelat în dreapta credinţă, într-o continuă nădejde şi într-o dragoste arzătoare, atotcuprizătoare, de o claritate hristică trăită plenar ca marii martiri şi sfinţi, precum „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu: „Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.” (Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 181)

Toate problemele omenirii se asumă în gândirea omului religios, respectiv a creştinul ortodox, fiindcă toate înfăptuirile omului se rezumă doar la conlucrarea lui cu Dumnezeu-Omul. Separat de Hristos, omul şi lumea se dezmembrează, se dezumanizează sau se prea umanizează, se autonomizează, desfigurându-se religios, moral, spiritual, zvârcolindu-se în neputincios, într-un nesfârşit chin al disperării. Cel mai insuportabil chin spunea Sfântul Iustin Popovici este să te gândeşti la absurditatea gândirii: „Găsiţi-mi sfârşitul gândirii, moartea ei, şi veţi deveni cei mai mari binefăcători ai omenirii”. (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.51)

În raţiunea bezmetică a iraţiunii lor oamenii, decăzând din Chipul Creatorului, au devenit nişte indivizi suficienţi loruşi, care L-au izgonit, L-au prigonit, L-au rerăstignit pe Dumnezeu, urcându-L mereu pe Golgota Calvarului, suindu-L continuu pe Crucea Pătimirii, în vreme ce prin Înţelepciunea şi Dragostea dumnezeirii Sale, Logosul întrupat, Iisus Hristos le-a dăruit oamenilor din Viaţa Sa veşnică, clipe de eternitate.

Dumnezeu nu le-a cerut nimic oamenilor, care sunt totuşi fiii Săi spirituali.

Ne-a oferit Dragostea Sa în schimbul Iubirii noastre, astfel ca Omul religios să poată trece prin moarte întru nemurire.

Viaţa nu trăieşte decât în religiozitatea însăşi, respectiv în pleroma creştinismului divin hristic. Prin urmare, Învierea Mântuitorului Hristos a devenit Mama vieţii tuturor creştinilor hristofori.

Învierea lui Hristos este ţelul suprem al omenirii, aşa cum spunea şi purtătorul de Hristos, misticul teofor Valeriu Gafencu, adăugându-se Cetei Aleşilor lui Dumnezeu: „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului.” (Ierom. Teognost, op. cit., p. 174)

Crucea a devenit din obiect de osândă, din obiceiul barbar de tortură, prin Răstignirea Mântuitorului, Răscumpărător al omenirii, izvor de renaştere religios-spirituală, adică urmarea lui Iisus Hristos, a Maicii Sale Maria şi a Jertfelor lor.

Învierea Domnului este o Faptă dumnezeiască şi umană, istorică deci, care poate fi reconstituită prin orice cuget curat creştin, eliberat de prejudecăţi, descătuşat de cele lumeşti, iubitor de Adevăr, Libertate, Jertfă şi Dragoste de Neam şi Dumnezeu, aşa cum a fost de-a lungul mileniilor în Dacia şi în mod expres în regimul ateo-comunist totalitar, care s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului Bisericii lui Hristos.

Cine are curajul mărturisirii şi dragostei de Dumnezeu să se grăbească de Martiriu!

Cine are curajul mărturisirii şi iubirii de Patrie şi de Neam să se gătească de Jertfă!

Cine are curajul mărturisirii, al dăruirii şi al demnităţii să se pregătească de Înviere!

Clopotele au bătut şi vor bate în toate vremurile de Sărbătoare şi de persecuţii.

Dumnezeu ne-a lăsat Adevărul, noi am ales minciuna.

Dumnezeu ne-a lăsat Armonia, „aleşii” au ales Oculta.

Dumnezeu ne-a lăsat Bucuria, noi am ales întristarea.

Dumnezeu ne-a lăsat Credinţa, noi am ales erezia.

Dumnezeu ne-a lăsat Crucea, noi am ales piroanele.

Dumnezeu ne-a lăsat Demnitatea, noi am ales laşitatea.

Dumnezeu ne-a lăsat Dragostea, „aleşii” au ales vrăjmăşia.

Dumnezeu ne-a lăsat Familia, noi am ales Sodoma şi Gomora.

Dumnezeu ne-a lăsat Frumosul, noi am ales grotescul.

Dumnezeu ne-a lăsat Glia străbună, „aleşii” au vândut-o.

Dumnezeu ne-a lăsat pe Hristos, „aleşii” au ales Antihristul.

Dumnezeu ne-a lăsat Iertarea, noi am ales răzbunarea.

Dumnezeu ne-a lăsat Jertfa, noi am ales blasfemia.

Dumnezeu ne-a lăsat Libertatea, noi am ales robia.

Dumnezeu ne-a lăsat Liturghia, noi am ales simfonia morţii.

Dumnezeu ne-a lăsat Lumea Sa, noi ne-am încuscrit cu păgânii.

Dumnezeu ne-a lăsat Onoarea, „aleşii” au ales sperjurul.

Dumnezeu ne-a lăsat Panteonul sacru, „aleşii” l-au vândut străinilor.

Dumnezeu ne-a lăsat Răbdarea, noi am ales răzvrătirea.

Dumnezeu ne-a lăsat Slava, noi am ales cununa de spini.

Dumnezeu ne-a lăsat Suferinţa, noi am ales nechibzuinţa.

Dumnezeu ne-a lăsat Viaţa vieţii, noi am ales moartea vieţii.

Dumnezeu ne-a lăsat Zidirea, „aleşii” au ales zădărnicia.

Dumnezeu ne-a lăsat Nemurirea, „aleşii” i-au ales Răstignirea.

Și Dumnezeu știe că pe ”aleși ” i-am ”ales” NOI !

În trecutul nu prea îndepărtat al persecuţiilor şi prigoanelor religioase declanşate de sistemul totalitar ateo-comunist, Clopotele Bisericilor băteau, iar corul creştinilor torturaţi se auzea şi înlăuntru şi în afară: Hristos a înviat!/ Adevărat a înviat!

Astăzi, Clopotele încă mai bat, mai plâng, dar corul credincioşilor nu se mai aude.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bat Clopotele de Înviere” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Învierea se produce în etajul cel mai „de jos” al vieții noastre…

Oare de ce e atât de greu de pătruns și de trăit Învierea? De ce sensul ei pare că ne scapă, mai ales cand simțim că viața noastră e, în general, în regulă? Când suntem, fie și relativ, mulțumiți de viața noastră… Când vrem să sărbătorim fără să ne punem la îndoială cu ceva, fără să „deranjăm” ceva dinlăuntrul nostru.

Pentru că Învierea ne cheamă să ne „coborâm” în viața noastră. Până la etajul cel mai de jos. Până la acea parte joasă a ființei noastre, până la întunericul nostru, până la ceea ce este, personal, iadul nostru. Căci, lucru minunat, Învierea lui Iisus s-a petrecut mai întâi în Iad, și oamenii de acolo au înțeles mai întâi – înaintea celor de pe pământ – slava și frumusețea Învierii! Iată, în icoanele ortodoxe, accentul cade pe Iisus care-i trage pe Adam și Eva din iad, nu ca în picturile de inspirație apuseană unde Iisus calcă biruitor pe sicriu, cu doi îngeri martori dar cu oamenii… nicăieri. Acea Înviere „ostaseasca”, din etajul de „deasupra” este lipsită de slava cea adevărată și plină de sens pe care o are în etajul „de dedesubt”.

Așadar, Învierea se petrece, cu adevărat, în „underground-ul” vieții noastre. Dacă îi căutam resorturile în păruta stabilitate a vieții noastre cotidiene, în relativa armonie și bunăstare a vieților noastre – nu le vom găsi. De aici și lipsa bucuriei și a sensului Învierii, un gol pe care nu-l pot umple nici rudele, nici mesele, nici nimic… Pentru că este locul lăsat liber în noi de Domnul „privilegiat” pentru Înviere, și pentru nimic altceva.

Dar cum să accesam acest etaj „de jos” al vieții noastre? Când de mult nu mai simțim nimic, și n-am ști ce înseamnă pocainta fără să ne prefacem… Când suntem pătrunși de însemnătatea realizărilor noastre și nu avem prea multe lucruri de care să ne fie rușine. Ei bine, acesta este exact tipul de moralitate „rezonabila” care stinge Învierea!

Ca să primim Lumina, trebuie să coborâm în etajul întunecat al vieții noastre. Și un fel smerit și frumos de-a face asta, și accesibil tuturor, este un gând. Un gând extraordinar, cu o putere de a ne întoarce viața…!

Gândul că viața noastră este, în general, o ratare…

Dar cum să te uiți la viața ta cu acești ochi? Cu alții decât cei cu care ne-am obișnuit până acum? Cum sa-ti repudiezi „succesele” de până acum, cum sa-ti negi reușitele, profesionale, personale, familiale etc. Și, la o adică, de ce, dacă sunt „ale tale”?

Ei bine, prin ochii minunați ai pocaintei, lucrurile se văd cu totul altfel. Prin ochii pocaintei, toate momentele vieții noastre fără El, fără Iisus, se văd ca… ratări! Fie că am absolvit masterate sau doctorate, fie că am condus afaceri, fie că am contribuit la dezvoltarea economiei și binele țării – toate momentele în care nu era Iisus în viața noastră, în inima noastră, toate le vedem ca ratări. În afară de pruncii pe care i-am născut, și de câteva Taine pe care le-am trăit (Cununia, Împărtășania și altele), date toate de Domnul, simțim că un imens 90%, poate, din viața noastră l-am trăit fără El. Fără Iisus în inimă. Bucurandu-ne cu prietenii, poate mulțumind Domnului apoi, felicitandu-ne că am făcut un lucru bun, dar totul în rest petrecîndu-se… în discreta Lui absență.

Fericiți sunt cei care nu cad sub acest 90%. Pe aceia îi știe Domnul. Dar noi, restul, cei care simțim că am trăit o sumedenie de clipe fără prezența Domnului, pentru noi Învierea are sens numai când coborâm în acest „subsol” al vieții noastre, în acest 90% de uitare și de întuneric. Aici ne declarăm înaintea Domnului neputința de a fi fost cu El, rupem titlurile de „succes” ale vietii noastre și lăsăm să cadă acea dulce siguranța în reușitele noastre. Aici ne lăsăm din nou iubiți de Domnul, ne facem iarăși copiii Lui, acceptăm cât suntem de vulnerabili și de ușor de rănit, cât suntem de suferinzi fără El! Aici ne abandonăm viața noastră „de succes”, socotind-o ca de nimic înaintea Domnului, și recunoscând că tot ce s-a întâmplat frumos în viața noastră a fost din Grația Lui! Aici – și asta e minunea – separăm Lumina de întuneric, întunericul punându-l tot pe seama noastră și Lumina toată pe seama Lui. Și atunci, o prefacere măreață se întâmplă în noi! Atunci, fiindcă am coborât în viața noastră risipită și am declarat-o pierdută și am dat-o în mâinile Domnului, atunci Lumina Învierii răsare peste imensa noastră pierdere! Și răsărind, o recuperează pe toată, o reface bună de trăit și de amintit – pentru că acum e fără falsa siguranță, fără impenetrabila suficiență de sine. Acum, viața noastră pierdută am facut-o „infranta și smerită” (Psalmul 50), și Domnul ne-o dă pe toată înapoi – laolaltă cu copii, nepoți, proiecte reușite sau mai putin reușite – cu toate cele pe care, până acum, le separasem de Grația Lui! Acum Învierea s-a petrecut, cu slavă, acolo unde trebuia: în etajul de „jos” al vieții noastre. Și de aici resorturile să fim senini, să o trăim și la „suprafața”, între mese, rude și prieteni… Fiindcă am adus-o de „dedesubt”.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Învierea se produce în etajul cel mai „de jos” al vieții noastre…” →

Victor RAVINI: Cavalerul Trac și Sf. Gheorghe

Pe tatăl meu l-a chemat Gheorghe. În sat i se zicea Ghiță al lu’ Ioniță al Tiții. După clasa a patra, a plecat la oraș să învețe carte și s-a întreținut singur din munca sa. Așa făceau mulți băieți de la țară pe vremea aceea. A absolvit Universitatea din București cu diplomă magna cum laude și a devenit profesor de limba latină și greacă veche. L-au luat pe front. În încercuirea de la Odessa, pe 23 aprilie 1944 a primit frontal un proiectil rusesc ce a explodat în corpul lui și i-a ieșit făcându-i o gaură mare în spate. Mie mi s-a explicat că el a fost un înger trimis pe pământ și că Dumnezeu l-a chemat înapoi la ceruri, chiar de ziua numelui lui. Am crescut cu fotografia tatălui meu și cu icoana Sf. Gheorghe deasupra patului. Adormeam cu ochii în ochii lui și mă trezeam privindu-l în ochi. Știam, așa cum mi s-a spus, că tata mă vede și mă protejează de acolo de unde e acum, numai să fiu cuminte ca un înger, să mănânc tot, să nu mă mai urc prin copaci sau pe casă și să îmi fac lecțiile. Însă eu nu am vrut să fiu un înger și să pățesc ca el. Nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac, nici acasă și nici la școală, nu mi-am făcut niciodată nicio lecție și le-am scos peri albi profesorilor mei. După facultate, nu am vrut să fac aceeași școală militară pe care o făcuse tata înainte de a fi trimis pe front și am tras armata în piept. Am obținut livret militar de inapt medical, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Dar, când intraseră rușii în Praga și se auzea că vor intra și în România, obținusem brevetul de pilot pe aparate de zbor fără motor și m-am oferit ca voluntar să îmi apăr patria, cu riscul vieții. Mama nu m-a împiedicat, ba încă mi-a spus să le plătesc rușilor scump glonțul cu care l-au ucis pe tata. Dar să revin la titlul acestui eseu.

Peste 200 de imagini în piatră ale așa-numitului Cavaler Trac au fost găsite pe teritoriul României, cam peste tot prin țară, chiar și în Transilvania. Icoana Sf. Gheorghe, cu simbolul ei pe care îl înțelege orice creștin, de pe orice meridian, reproduce aidoma imaginea Cavalerului Trac, care simboliza același lucru ca și Făt-Frumos din basmele din folclorul românesc: eroul (simbol al binelui) care ucide balaurul (simbolul răului). Icoana creștină, Cavalerul Trac și basmele românești, ne asigură că binele învinge răul întotdeauna. Chiar și după lupte grele, cu răsturnări de situații, cum știm din basmele copilăriei noastre, până la urmă binele învinge răul. Cunoașteți vreo filozofie mai optimistă și mai frumoasă, din vreo altă cultură de pe glob? E filozofia bazată pe experiența multimilenară a strămoșilor noștri, arhivată oral în folclorul românesc. Basmele din folclorul românesc sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează o mitologie mai veche decât mitologia greco-romană, decât cea indiană, cea sumeriană, cea egipteană sau decât Biblia și, în mod cert, este o mitologie eminamente optimistă. Basmele noastre pot fi cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Creștinii din întreg Imperiul Roman au preluat Cavalerul trac și sărbătorirea lui la 23 aprilie. Așa se sărbătorea de către populațiile sedentare, ce practicau agricultura și creșterea animalelor, la o lună după echinocțiul de primăvară, când muncile agrare erau în toi. Se știe că biserica creștină a preluat din pre-creștinism principalele sărbători religioase și chiar cultul icoanelor, precum și multe alte elemente de cult, ce nu își au originea sau justificarea în Noul Testament. Tot ce era bun și umanist din religia pre-creștină și nu contrazicea învățătura creștină a fost păstrat și a fost sfințit. Preoții nu aveau niciun interes să combată credințele pre-creștine, în măsura în care erau omenoase și apropiate de sufletul oamenilor, ci le-au acceptat și acordat în creștinism o calitate superioară. Biserica ortodoxă română nu a făcut inchiziție și nu a ars oameni pe rug, cum a făcut Biserica catolică. Catolicii și protestanții au ars femei pe rug, sub pretextul că erau vrăjitoare, când de fapt ele păstrau cunoștințe de medicină folclorică și un bogat folclor literar, sau nu cedaseră insistențelor unor preoți celibatari, obsedați sexuali și pedofili. Preoții ortodocși români nu au recurs la crime. Ei erau legați de interesele țăranilor dintre care se ridicaseră și beneficiau de sfaturile înțelepte ale soțiilor lor, prin care ei se legau și mai strâns de interesele țăranilor. Din ordinul împărătesei Teodora a II-a, mama împăratului bizantin Mihail al III-lea Bețivul (842-867, înscăunat la vârsta de 2 ani, ucis la 27 de ani) au fost masacrați în anul 843 în Anatolia mii de creștini, care se încăpățânau să pronunțe Periclytos, în loc de Paracletos (= Mântuitorul, the Helper, the Comforter, the Counselor, le Consolateur, el Consolador, der Tröster, your Advocate, Someone else, lo Spirito Santo, Hjälparen, den Helige Andens nedstigning). Biserica Ortodoxă Română nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința.

Sărbătoarea și simbolul icoanei Sf. Gheorghe sunt printre cele mai vechi elemente sau idei din spațiul Carpato-Balcanic ce s-au răspândit în întreaga lume și care au contribuit la clădirea civilizației actuale. Biserica ortodoxă cât și cea catolică spun că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un soldat roman de origine greacă din Cappadocia (în Turcia de azi) și ofițer în garda împăratului Dioclețian, care a fost condamnat la moarte în anul 303, pentru că nu a renunțat la credința creștină. Viața personajului din calendarul bisericesc este un mit și, ca orice mit, e un adevăr de taină, un mister, adică aparține așa numitei teologia mistică. Orice mit este indiscutabil, inatacabil, deoarece are un sens simbolic, alegoric, măreț, mai presus de adevărul istoric. Viața personajului istoric Gheorghe din Cappadocia este cu totul altceva și nu impietează cu nimic asupra personajului mitologic din calendarul bisericesc pe care îl sărbătorim la 23 aprilie, nici asupra icoanei Sf. Gheorghe, nici asupra Cavalerului Trac și nici asupra personajului mitologic Făt-Frumos.

Pentru a aprecia și mai mult sensul curat și sublim al frumoasei noastre sărbători de Sf. Gheorghe și a nu confunda mitologia cu istoria, așa cum unii sunt ispitiți să facă, rezum aici ce spune savantul englez Edward Gibbon (1737 – 1794) despre personajul istoric Gheorghe din Cappadocia. Gibbon se bazează pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Epifanie de Salamina (315 – 403), Sf. Grigore de Nazians (329 – 390) și Ammianus Marcellinus (330 – 400), general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu personajul istoric Gheorghe din Cappadocia spun aceleași lucruri despre viața lui și despre cauzele pentru care a fost sanctificat.

Sf. Gheorghe, protectorul armatei din Anglia și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut din el ecleziaștii de la începuturile creștinismului, când se știe bine că oportuniștii se ucideau între ei sub pretexte religioase, ce ascundeau conflicte de interese materiale. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică.

După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă, cea a lui Arius (250 – 336), de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria (295 – 373), alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor.

Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II (337 – 361). Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (361 – 363), cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului, a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare.

Continue reading „Victor RAVINI: Cavalerul Trac și Sf. Gheorghe” →

Cosmin DARIESCU: Dragostea de curte în vremea pandemiei

În ciuda progreselor tehnologice (telefonie 5 G, Internet, nave spațiale și automobile electrice), avem aceleași nevoi fundamentale ca ale strămoșilor noștri. Orice obiecție dispare atunci când deschidem ochii într-o nouă dimineață de izolare la domiciliu (din cauza pandemiei de Covid-19). Mașinal, aruncam un ochi pe ecranul televizorului unde mereu se actualizează niște cifre asemeni unui contor al vieții noastre. Poate că este ceasul ce măsoară orele și minutele pe care le mai avem de petrecut în această lume.

Te uiți în jur… Ești singur într-un pat gol, într-o casă goală, populată doar de amintiri. La televizor, diverși inși, crainici ai puternicilor zilei, te sfătuiesc să te izolezi și să stai acasă… #StaiAcasă, fără niciun orizont de așteptare motivațional. Scufundat într-o galaxie de glasuri pe jumătate speriate care se revărsa cu generozitate din difuzorul aparatelor de radio sau TV, îți arunci ochii pe telefon. Îi mai pasă cuiva de tine? Existența ta izolată, singurătatea ta veșnică mai are însemnătate pentru cineva?

Solitudinea te izbește cu o negație dureroasă ca un bici… Uneori, se întâmplă ca zidul de gheață al negației să fie sfredelit de țârâitul telefonului venit de la iubită… Înfrigurat, răspunzi… Vocea ei, îți picură în inimă fericirea… Vorbești cu ea, îți spune ce griji are, îi destăinui necazurile domestice care-au tăbărât pe tine, și, din când în când, îți faci curaj și îi descrii tristețile tale mai profunde (care te atacă precum șacalii turbați în singurătatea stepei). Urmează explicații, încurajări și declarații…

Alteori, nu ai norocul să-i auzi glasul și începi să te îngrijorezi. Apelul își consumă durata rezonabilă de țârâituri într-o tăcere sfâșiată de urletele hienelor nesiguranței… Dar, mai târziu, după o așteptare care îți pare de veacuri, primești încurajări scrise și vorbe frumoase de dragoste… Cuvintele au ajuns unicii mesageri ai sentimentelor pe vremea pandemiei…

În evul mediu, muzica trubadurilor le purta până la urechea îndrăgostiților. Astăzi, undele radio ni le aduc scrise sau rostite în creierul nostru… Cum putem întrupa aceste cuvinte? Cum le putem da carne, membre, nervi, silueta persoanei dragi? Vremea miracolelor a apus de mult… Doar imaginea bidimensională a omului drag îți zâmbește din fotografii…

Continue reading „Cosmin DARIESCU: Dragostea de curte în vremea pandemiei” →

Alexandru NEMOIANU: Mărturia centurionului

În Cuvântul adresat de Mântuitorul înainte de Patimile Sale,le spune uncenicilor Săi și următoarele: ”Iată,vine ceasul și a și venit ca să va risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur”.Ioan 16;32

Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa,; ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul,; Maria lui Cleopa și Maria Magdalena.Toi ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce,la vremea Patimilor nu se mai aflau, dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți. Icoanele Ortodoxe,cele care infatiseaza cu supremă exactitate evenimentele scripturistice,reproduc această “singurătate”, amenințătoare, sinistră, copleșitoare. Dar totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Patimilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost “cineva”. Un “cineva” , atâta de evident și vizibil, încât a ajuns să fie nebăgat în seama.Acel “cineva” a fost Centurionul.

În realitate rostul acelui Centurion,pe toată durata răstignirii și de fapt după Ea, a fost esențial și mărturia acestui Centurion fundamentală.

În sistemul penal al Romanilor,crucificarea era pedeapsa supremă și executarea ei avea un proces lung,elaborat și strict.

În primul rând ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată unui detaliu militar, cel mai adesa o “contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari dar având în frunte, de această dată, un Centurion (“sutaș). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins dintre militarii, ’fără comisie”. Se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau “centurioni”. Centurionii erau cei care păstrau unitatea pe câmpul de lupta și lor li se datora uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oameni pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă divină, absolută.

Deci, o asemenea unitate militară, sub comandă unui centurion, primea misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerata ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau.Concret asta însemna că încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.

Misiunea dura de la primirea ordinului și până la constatarea morții celui osândit.Pe durata acelei misiuni,cât va fi durat,nici un soldat nu putea fi schimbat din “contubernium”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mărturia centurionului” →

Adrian BOTEZ: Hristos a înviat !

”HRISTOS A ÎNVIAT ! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT !…și NUMAI PRIN EL, NOI, TOȚI, VOM ÎNVIA !!!” – spunea Părintele DUMITRU STĂNILOAE (cf. Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939 – urmându-l, astfel, în Revelație, pe Sfântul Apostol PAVEL – Învierea şi arătările lui Hristos – 1 Corinteni 15).

…În primăvara anului 2020, HRISTOS-DUMNEZEU-UNU ne-a încercat, pe toți, într-o Strălucit-Minunată Făptuire, a Duhului Său de Foc !

Și, poate, unii (chiar mulți…!) dintre trădătorii Lui HRISTOS-DUMNEZEU măcar și-au conștientizat ipocrizia lor trădătoare, prin care-și NEAGĂ ÎNVIEREA ÎNTRU DUH – și, astfel, își re-neagă DUMNEZEUL UNIC : pe CEL ÎNVIAT ! !

Acum, abia, spusele Lui HRISTOS-DUMNEZEU : „Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei, 10/34) vor fi fost înțelese de mult mai mulți, decât în restul anilor noștri, de ”stagiu” pe acest Pământ-Vale a Plângerii – ani de viață adormită, văicărită (cu lacrimi de crocodil) și teribil de ipocrită și degenerată spiritual.

Grăiește, despre aceste Vorbe Sfinte ale HRISTOSULUI, Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI : ”A se citi: <<NU AM VENIT SĂ ÎMPAC ADEVĂRUL ŞI MINCIUNA, ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PROSTIA, BINELE ŞI RĂUL, DREPTATEA ŞI SILNICIA, DOBITOCIA ŞI OMENIA, NEVINOVĂŢIA ŞI DESFRÂNAREA, PE DUMNEZEU ŞI PE MAMONA, CI AM ADUS SABIE CA SĂ TAI ŞI SĂ LE DESPART, ÎNCÂT SĂ NU SE AMESTECE>>. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu SABIA ADEVĂRULUI. Ori cu SABIA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU, ceea ce e totuna. Fiindcă ADEVĂRUL ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ŞI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ESTE ADEVĂRUL.

Apostolul Pavel sfătuieşte: <<LUAŢI SABIA DUHOVNICEASCĂ, CEA CARE ESTE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU>>. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu, în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie, ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? ACEASTĂ SABIE ESTE MÂNTUITOARE PENTRU LUME, NU PACEA BINELUI CU RĂUL. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac”. (Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia, p. 39).

Iată și zicerile înțelepte ale Părintelui ILIE CLEOPA (armonizate, perfect, cu predicarea Sfântului NICOLAE VELIMIROVICI !), despre LUPTA PENTRU ÎNVIEREA DUHULUI NOSTRU :

”(…) Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin Învierea Sa. Cerul şi pământul, după cuviinţă, să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pământul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborârea Mântuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin Învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ. (…) Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului. Astăzi, după dreptate, ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: <<UNDE-ŢI ESTE, MOARTE, BIRUINŢA TA? UNDE-ŢI ESTE, MOARTE, BOLDUL TĂU?>> (Osea XIII, 14; I Corinteni XV, 55).

În cele ce urmează, dorim să arătăm, pe scurt, cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte, de la sfârşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvântul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: <<SE SEAMĂNĂ TRUPUL ÎNTRU STRICĂCIUNE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU NESTRICĂCIUNE. Iată darul nestricăciunii! SE SEAMĂNĂ ÎNTRU NECINSTE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU SLAVĂ. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor>> (Matei XIII, 43). <<SE SEAMĂNĂ ÎNTRU SLĂBICIUNE, ÎNVIAZĂ ÎNTRU PUTERE>>. Iată darul puterii! SE SEAMĂNĂ TRUP FIRESC, ÎNVIAZĂ TRUP DUHOVNICESC. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor” (I Corinteni XV, 42-44). Continue reading „Adrian BOTEZ: Hristos a înviat !” →

Al. Florin ŢENE: Amintiri pe când bucuria expresiei “Hristos a Înviat !“ne era interzisă

Acum, când pandemia virusului corona, mă împiedică să merg la Sfânta Înviere oficiată la Categrala din centrul Clujului, mi-am adus aminte de anii pe când eram elev la liceul din Drăgășani, când ne era interzis să mergem la biserică.

Îmi aduc aminte că în primăvara anului 1958, m-am dus cu mama la Catedrala din centrul orașului nostru, Drăgășani, să participăm la Sfânta slujbă a Învierii Domnului nostru Iisus Cristos. Slujba era oficiată de preotul paroh Grigore.Printre mulțimea de acolo l-am văzut pe profesorul de matematică de la școala noastră, care se uita după elevii prezenți în biserică și pe care îi nota pe un carnet. Acesta era secretarul UTC pe liceu. În această situație, mama mi-a spus:

-Du-te cu colegul tău Liviu Lică la Biserica Sfântu Ilie, și ascultați slujba ascunși de după brazii din curtea lăcașului de cult.

-Așa facem, mama!

Ne-am strecurat afară din biserică și ne-am dus repejor, pe strada Nicolae Bălcescu unde am ascultat Sfânta slujbă. Aici, l-am văzut pe secretarul p.c.r pe oraș Roșoagă, care nota elevii prezenți, după numărul matricol ce-l aveam pe mâneca stângă a hainei.Acesta mai nota numele fucționarilor și salariaților prezenți. Greu se găsea un brad după care să ne ascundem.Fiindcă erau ocupați de elevi și mai de toți salariații prezenți.Totuși, am găsit unul liber în spatele biserici. În felul acesta am ascultat slujba și m-am întors acasă cu lumina Înverii.Și cum era obiceiul, mama s-a întors mai repede cu “Paștele”, pus într-un pahar curat acoperit cu un mileu înflorat. aranjând în pragul casei o brazdă de iarbă pe care să pășim când intrăm.

-Hristos a Înviat! Le-am spus tatei și surorii mele.

-Adevărat a Înviat!

Dimineața ne-am spălat cu apă dintr-un lighean în care mama pusese un ou roșu .

-Să fiți frumoși și sănătoși!

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Amintiri pe când bucuria expresiei “Hristos a Înviat !“ne era interzisă” →

Daniela ACHIM-HARABAGIU: ,,Vremurile care-au fost, au mai fost și-or să mai vină!”

Titlul este un citat din memorie inspirat din una din legile lui Zalmoxis, zeul Dacilor, străbunii noștri, cel care îi îndemna pe aceștia la curățenie sufletească și trupească, la iubire și solidaritate umană. Acum, mai mult ca oricând, noi, poporul român și întreaga umanitate trebuie să ne aplecăm asupra acestor îndemnuri pentru că avem nevoie să le împlinim întocmai pentru a depăși pandemia covid-19 iscată la finalul anului 2019 în China și răspândită pe aproape întreg globul pământesc.

Pentru aceasta, este abolut necesar să lucrăm împreună și noi cu noi înșine pentru a face tot ce ne stă în putință să obținem starea de iubire și pace lăuntrică, apelând la curățenia sufletului și a trupului. Putem face asta foarte bine mai ales că ne aflăm în Postul Mare ce precede sărbătoarea Învierii Domnului.

Bunicul meu după tată, singurul bunic de altfel pe care l-am prins în viață, s-a născut în plină vreme de holeră. El a viețiut între holeră și cele două războaie mondiale, năpaste ce cuprinseseră întreaga omenire ca și covid 19, la care s-au mai adăugat și cele personale.

În copilărie, ne povestea mama despre bunicul că a rămas orfan de ambii părinți și că l-au cresut niște mătuși, pe el și pe frații lui mai măricuți decât el, fără să ne spună cauza morții. Bunicul însă, nu ne-a spus asta niciodată. Ne mai povestea câteodată, iarna la gura sobei din întâmplările de vitejie săvârșite de el sau alți camarazi pe front din vremea celui de-al doilea război mondial.

Seara trecută, tata mi-a amintit despre faptul că tatăl lui, născut în 1913 pe 21 iunie, a rămas la vârsta de un an și jumătate orfan de ambii părinți care au murit de holeră. Au fost văruiți înainte să-i pună în groapă. Fiind cel mai mic, pe el și pe frații lui puțin mai mari decât el, dar și ei tot minori, i-au crescut prinții unchiului Vasile, brutarul, om bun, cel de la care am mâncat cea mai bună pâine în afară de cea făcută de mama, bineînțeles.

Bunicul a fost înrolat în cel de-al doile-a război modial la Bazargic, oraș cu denumire actuală Dobrici. A fost rănit pe front, tratat și vindecat într-un spital din orașul Roman și trimis înapoi pe front. În timp ce se afla pe front i-a murit soția, bunica mea după tată și a rămas văduv cu trei copii. A supraviețuit războiului, a făcut case și-a însurat copiii, a rămas văduv a doua oară și a trăit până la 82 de ani! Niciodată nu se văicărea de nimic, niciodată. Dimpotrivă, avea tot timpul un zâmbet abia perceptibil pe chip. Tot timpul. Și o bunătate rar întâlnită, o statură și o forță extraordinare, deși mânca puțin. În zilele în care nu lucra nimic spunea că nu mănâncă, pentru că nu a lucrat.

Îmi amintesc că avea vreo 74 de ani când am urcat în tren din mers eu, ca o nebună, fără să mă gândesc că el e vârstnic și rămâne pe peron singur într-o gară, iar eu mergeam singură cu trenul, copilă fiind. În clipa imediată în care am realizat acest lucru, l-am văzut aruncându-se lângă mine pe scara trenului, determinat și hotărât sa ajungem la nepotul lui, fratele meu, care depunea jurământul de credință pentru țară. Abia în Roșiori Est am reușit să urcăm scara și să ne găsim un loc în picioare pe holul trenului. Era în vara anului 1987. Tot drumul, de la Roșiorii de Vede până la Dej și înapoi, a stat în picioare. Eu am mai prins câte un loc, am mai și dormit chiar. La rugămințile mele să facem cu rândul, adică să mai stea și el jos, poate chiar să ațipească, a rămas ferm, determinat și neclintit în picioare. Și cu același zâmbet pe chip, zâmbet care, acum ma gândesc, că acel zâmbet de pe chipul lui izvora de undeva din adâncul sufletului lui mare. Posibil ca tot drumul să nu-și fi aruncat privirea de la mine. Nu a dat niciun semn de oboseală. De câte ori deschideam ochii sau mă uitam la el, mă privea cu o bucurie imensă. Știa el bine de ce. Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: ,,Vremurile care-au fost, au mai fost și-or să mai vină!”” →