Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI

Tudor Arghezi, este pentru mine un poet al mărimilor fundamentale; complet și complex. Îl iubesc fiindcă prin poezia sa a dat o lumină constantă în poeziei. Nimic nu te orbește, nimic nu te întunecă.

Poezia sa transmite un fel de referințe perpetue vieții, dragostei, muncii, morții – ca și cum una fără cealaltă, nici nu ar fi de conceput. De aceea cu harul său bijuteresc a reușit prin toate scriierile sale, să ofere culturii românești echilibru în expresia cuvintelor, o viziune aparte a limbajului de cuvinte nestemate.

Privit acest grandios tablou de cuvinte nestemate, aranjate, șlefuite precum pietrele prețioase de rubin și safir, Tudor Arghezi, își are valoarea sa fundamentală pe scara valorilor în scrisul românesc. Avem nevoie de valori cum avem nevoie de apă, de aer, de hrană, de dragoste și frumos să putem trăi perpetuum într-o lume de bună credință.

Cât a fost în viață, se spunea că Arghezi este cel mai mare poet roman și că întreaga sa activitate poate fi înscrisă pe orbita valorilor universale. Până la vârsta care a murit, jumătate de secol, Tudor Arghezi l-a acordat scrisului! Poezia, se găsește în cantitate enormă în opera sa. Ca prozator, a fost și va rămâne un romancier, un povestitor, un pamfletar desăvârșit. Trebuie să mai știm că în perioada celui de al II-lea război mondial, a ridicat glasul tocmai prin poezia sa nu numai prin poemele sale greu de publicat atunci, dar și împotriva fascismului.
Arghezi a fost un înfocat promotor al vieții culturale românești, precum și un adversar acerb împotriva cotropitorilor sau al trădătorilor de neam și țară. Simplu, susținând toate acestea, poporul l-a iubit mult, prin poezia sa de stil arghezian, devenind foarte popular.

Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)

România în perioada postbelică (1945-1947)

Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).

În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.

România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.

Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.

Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.

Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)” →

Constanța Abalașei-Donosă: Ion Irimescu – Patriarhul artelor

Ion Irimescu este o sinteză pentru arta plastică românească. Singur a dat ceea ce a dat mai valoros o pleiadă de artişti începând cu Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Gheorghe Anghel, Ion Jalea, până la inegalabilul Constantin Brâncuşi, care decurând s-a sărbătorit împlinirea a 135 de ani de la naşterea sa. Ion Irimescu s-a născut pe 27 februarie 1903, în satul Preuțești la câţiva kilometri de Fălticeni. Mama sa, a fost descendentă din familia Cozaban care l-a înzestrat cu acestă sensibilitate pentru artă, pentru frumos, iar tatăl său, i-a dat tenacitate şi vigoare, statornicie şi ambiţie. În perioada 1910-1924, a urmat la Fălticeni clasele primare, gimnaziale şi liceul. În liceu, l-a avut coleg pe Grigore Vasiliu-Birlic.

În anul 1924 se înscrie la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, unde beneficiază de toate cunoștințele și îndrumările lui Dimitrie Paciurea. După 1929, când termină şcoala, funcţionează ca profesor de desen în Fălticeni.

În anul 1930, pleacă la Paris, pentru a studia. Parisul îi oferă şansa de a se desăvârşi în arta sa. A expus cu regularitate în toate Saloanele de Primăvară şi Toamnă, organizate la Paris, fiind remarcat și apreciat de Societatea Artiștilor Plastici Francezi. În anul 1932, i se acordă Mențiunea de Onoare pentru talentul său.

Face călătorii de studii în Belgia, Olanda și Anglia. În 1933 revine în ţară unde funcţionează ca profesor de desen până în anul 1940. În toată această perioadă, participă la expoziţiile unde este invitat.

Între 1941-1943 este trimis pe front, ajungând până la Cotul-Donului. În acest timp soţia sa trimite lucrări pentru expoziţii, astfel primeşte marele premiu al Academiei Române: ”Constantin Hamangiu” şi Meritul Cultural. În anul 1953, realizează busturile monumentale ale lui Octav Băncilă şi al dirijorului Antonin Ciolan.

Din anul 1955 când se desfiinţează Academia de Artă din Iaşi, primeşte catedră la Institutul Ion Andreescu din Cluj.

După multe participări la alte expoziţii, în anul 1964 i se conferă titlul de Artist al Poporului şi este numit Şef de catedră la Institutul Nicolae Grigorescu din Bucureşti.

În 1967 realizează statuia lui Constantin Brâncuși din Parcul Herăstrău.

După 1969 este prezent la toate expoziţiile din ţară şi străinătate unde este invitat.

Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Ion Irimescu – Patriarhul artelor” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Purtătorii de Mir ai vieții noastre…

Iată, mai jos, o profesoară de limba română care a uns cu Mir viața noastră. Ne-a făcut – pe mine și pe alții – să iubim literatura, poezia, eseurile, să încercăm să prindem „în chingi lumea”, cum îi plăcea să spună… Cu doamna Teodora Bentz, de la CNAIC Focșani, am avut sentimentul că lumea e mult mai largă, mai nobilă și mai plină de Idei. Că Grația există, și că facem parte din Ea…

Acești oameni sunt purtători de Mir în viața noastră. Ne-au uns sufletul cu ideile, cu frumosul, cu Adevărul. Tot ceea ce suntem, suntem și datorită lor. Și cine știe cum Dumnezeu i-a trimis în calea noastră, ca să ne facă mai dornici de El, ca să căutăm lucruri înalte și veșnice? Cu siguranță literatura e un „pretext” nobil de a descoperi această Grație a Lumii…

Așa că îți mulțumesc, Doamne, că am ajuns călugăr, prin purtătorii tăi de Mir în viața mea! Un Mir care văd că nu se termină niciodată…

La Mulți Ani femeilor Mironosițe și oamenilor care au uns cu Mir viața noastră!

————————

Pr. Iustin T.

3 mai 2020

Ierodiacon IUSTIN T.: În fiecare parte a vieții noastre noi „exersăm” Întregul ei…

De ce nu ne „lipsește” viața pe care n-am apucat s-o trăim…? Timpul pe care n-am apucat sa-l cuprindem, cu tot cu lucrurile care erau de făcut…? De ce nu ne lipsește „restul” vieții noastre?

Pentru că, într-un fel minunat, noi ne exersăm Întregul vieții noastre de fiecare dată! În fiecare din părțile Ei, din zilele Ei. E un alt fel de-a spune că „restul” vieții e aici cu noi… Și nu avem pentru ce să ne gândim cu angoasă la bătrânețe. Fiindcă noi, și mai departe, când vom fi „bătrâni”, vom continua să exersăm Întregul vieții și atunci. Poate Întregul va încăpea în noi altfel, dar, oricum, îl vom scoate afară și-l vom exprima în fiecare din acele zile. Vom pune toată viața noastră în micile gesturi, în micile treburi, în micile gânduri… Și toate, toate, vor fi o arătare a Întregului vieții noastre.

Și, bineînțeles, trăim de fiecare dată acest Întreg înaintea Domnului. Ora în care citim o carte e Întregul vieții noastre exprimat în acea oră… Și ora în care muncim sau lucram ceva exprimă parcă tot lucrul vieții noastre. Și ora când trebuie să luăm de mână un copil e toata viața noastră exprimată într-o plimbare. Nu ne lipsește ceva. Căci suntem aici, cu tot ce suntem, înaintea Domnului.

Dar păcatele? Dar greșelile vieții noastre – făcute aseară, alaltăieri, acum 2 luni sau acum 10 ani…? Oare ele nu conțineau „toată” viața noastră? Oare parcă atunci când le-am făcut, nu ne-am pierdut „toată” viața noastră în exprimarea lor…? Ba da. Dar, într-un fel minunat, asta înseamnă că avem să ne luăm „toată” viața înapoi de pe urma lor…! Din moment ce am pierdut-o, parcă, pe „toată”, nu ne rămâne decât s-o recuperăm pe „toată”! Și asta e frumusețea pocăinței! Am pierdut viața noastră înaintea Domnului de atâtea ori. Și ce știm cel mai bine, fiecare dintre noi, e cum am pierdut-o recent, ultima dată… De aceea știm că înaintea noastră e momentul de recuperare a Întregului vieții noastre.

E minunat să știi, să crezi că ora dinaintea ta e ora în care-ti vei lua înapoi toate pierderile vieții tale! Cu viața pierdută cu tot. Că vei primi înapoi zilele greșite ale vieții tale, că nu-ți va mai rămâne decât sa-ti reiei Întregul vieții tale, totalitatea vieții tale într-un ceas al dup-amiezii.

Iar asta, dragilor, înseamnă ca-ti poți trăi viața toată intr-o după-amiază! Că nu te opreste nimic sa-ti exprimi toată viața ta în 2-3 ore în sufrageria ta. Sau în bucătăria ta. Sau – când om avea voie să umblăm din nou – pe aleea ce trece pe la locuința ta…

Acum suntem strâmtorati de această criză. Pe dinafară. Nu avem voie să ieșim, să muncim, poate, să facem prea multe… Dar în restrângerea asta a vieții noastre – nimic nu ne oprește să ne Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: În fiecare parte a vieții noastre noi „exersăm” Întregul ei…” →

Paul LEIBOVICI: Eminescu – o stea între stele

,,Ceea ce la caracterizat mai întâi ca personalitate a fost inteligența sa covârșitoare, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreo dată nu-i mai scăpa….încât lumea în care trăia el, după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusivă, lumea ideilor generale, ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”. ( T. Maiorescu).

Tot Maiorescu a afirmat ,,omul cel mai silitor, veșnic atent, meditând și scriind Eminescu sintetizează tendințele contradictorii și complementare epocei sale, anume aspirația de a asimila temele și ideile culturii contemporane –în ceea ce are ea mai caracteristic, în arta științelor, în filosofie. Eminescu, îndepliniind condițiile în realizarea operei sale – poezia lirică, este impresionant tocmai prin înălțimea de vederi care apare în toate articolele sale, cu alte cuvinte în activitatea publicistică, fenomenelor de sinteza unei direcții istorice naționale”.

Foarte puțini oameni, bineînțeles cei aleși, își urcă numele pe o stea. Acesta e poetul român MIHAI EMINESCU, care prin opera sa –fie poezie, fie publicistică-a urcat treptat, treptat până cea ajuns sus, din ce în ce mai sus, cucerind văzduhul.

Eminescu pe lângă imaginația sa poetică-colosală era un analizator profund a situației economice, sociologice a țării. În ceea ce privește politica-a fost considerat de contemporanii săi ca un creier luminat, a cărei poziție era adoptată de numeroși dintre colegionarii săi. Ceea ce se dovedește în special în perioada 1880-1883 ca fiind un adevărat ,,cap limpede,,

Auzind mai întâi, apoi citind în literatura popoarelor că anume personalități de renume mondial dețin locuri –prin NUME-pe unele astre, procesul a început să mă intereseze. Aflasem că ,,stelelor,, nu li s-a acordat ,,nume,, ci doar altor corpuri cerești precum planetelor, asteroizi, comete. Personalități remarcabile aparținând institutelor de astronomie din lume, întruniți în ședințe speciale de lucru, făceau propuneri. Acestea erau nume celebre din rândul oamenilor de știință dispăruți, dar care prin lucrările lor –cu totul remarcabile, au rămas ca înaintași vrednici –a căror nume să fie drept simboluri. În acest mod,-a fost propus și admis de către Înalta Comisie Internațională de Astrologie numele lui SPIRU HARET (1970) denumit un crater de pe fața nevăzută a LUNEI; În o altă perioadă, oamenii de știință din România au propus numele pentru un asteroid a lui Constantin Pîrvulescu (m. 1912). Nume românești –după cum rezultă din literatura de specialitate sunt a mai multor asteroizi: .Pe Marte: craterele IAZU (2006), BRATOȘ (1976) deasemeni numele antic al râului JIU- RHABON. Deasemenea, pe lună este consemnată localitatea CARPATUS (1961) și pe Venus – patera Darclee-care ne amintește de solista Operei Hariclea Darcle (2006).Deoarece VENUS este simbolul D R A G O S T E I , Institutul de Astronomie din București a mai propus câteva nume simbolice Esterica, Natalia, Zina și Iruca.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Eminescu – o stea între stele” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (17) – Baruck Spinoza

„Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înțelegi.”

Baruch Spinoza

Unii spun că în secolul XVI-lea, filozofii sau oamenii de știință trebuiau să fie atenți la ideile lor, pentru a nu supăra autoritatea statală și nici pe cea religioasă, ceea ce au și făcut mulți dintre ei. Adevărul este că prin progresele astronomiei de la începuturile timpurilor moderne, cu Copernic, Galilei și Newton, concepțiile religiilor preistorice și istorice nu au putut să nu fie zdruncinate de știință. Marile sisteme filozofice din epoca modernă – cea care a succedat epocii evului mediu, adică sistemele lui Descartes, Spinoza și Leibniz – au promovat încrederea în puterea rațiunii. Spre exemplu: Dacă Pascal credea în Dumnezeul descris în Biblie, Spinoza avea o concepție diferită despre divinitate, ceea ce i-a făcut pe unii să-l considere un ateu disimulat. Aceeași întrebare putea să le pună românul Petre Țuțea celor care gândeau întocmai despre Descartes: Cum poate fi considerat Spinoza (de data aceasta) materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui? Apoi, majoritatea religiilor spuneau că Dumnezeu există undeva în afara lumii, Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”.

El, Baruch Spinoza (1632-1677) s-a născut în Portugalia într-o familie de evrei portughezi. Renegat de comunitatea evreiască pentru o gândire neconformă, destinul i-a deschis calea literară, limba sa maternă fiind portugheza. Tatăl său a fost comerciantul refugiat la Amsterdam de teama inchiziției portugheze, iar mama sa a fost a doua soție a tatălui său. După absolvirea școlii, Spinoza a lucrat în întreprinderea comercială a tatălui. În acel timp a elaborat o transcriere într-o formă geometrică a Principiilor filosofiei lui Descartes („Renati Descartes principiorum philosophiae mori geometrico demonstrata”) – singura apărută sub numele său – și a pregătit un tratat asupra progresului înțelegerii („Tractatus de intellectus emendatione”). În 1655, la vârsta de 23 ani, a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din cauza ideilor sale neconforme privind religia, preluând de atunci prenumele de Benedict, (Benoit), cu care și-a semnat scrisorile și scrierile ulterioare. El considera că atât creștinismul cât și iudaismul ar fi fenomene trecătoare în raport cu substanța universală eternă. A fost obligat să părăsească Amsterdamul și s-a stabilit la Haga (Olanda), unde și-a câștigat existența lucrând ca șlefuitor de lentile și dând lecții particulare. Acolo a redactat prima sa operă filosofică de amploare „Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate” („Tratat cu privire la Dumnezeu, om și fericirea sa”), în care erau de acum cuprinse trăsăturile de bază ale sistemului său filosofic și a lucrat la „Tractatus theologico-politicus” („Tratat teologico-politic”), tipărit la Amsterdam în 1670, tratat ce conține o teorie politică în care explică necesitatea guvernării democratice, a libertății de exprimare și a toleranței religioase, având ca punct de plecare conceperea ființei umane ca trăitoare într-o stare a naturii.

Caracteristicile primelor lucrări, influența lui Descartes și preocuparea pentru rigoarea geometrică se găsesc în capodopera lui matură, „Etica”, scrisă în anii 1660, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa. În 1661 s-a mutat într-o localitate în apropiere de Leiden. Nu s-a căsătorit, și-a trăit viața ca un gânditor solitar.

Din cauză că în instituțiile oficiale vederile filozofice erau îngrădite de teologie, Spinoza a refuzat în 1673 oferta prințului elector Karl Ludwig din Palatinat de a ocupa o catedră de filozofie la Universitatea din Heidelberg (Germania). De asemenea a refuzat o pensie oferită de regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Când prietenul său De Vries a vrut să-i ofere o sumă mare de bani, el a refuzat-o, considerând că atâția bani l-ar împiedeca în meditația sa, i-ar lua liniștea necesară unui filozof. A refuzat și testamentul făcut în favoarea sa de același prieten, și a murit sărac. Despre viața, moartea și înmormântarea sa, a scris Jean Colerus în „La vie de Baruck Spinoza”, în 1706, interogând personal martorii oculari ai ultimelor sale clipe. A murit neașteptat, conform acestei surse bibliografice, la vârsta împlinită de 44 ani, de ftizie, stingându-se încet, la ora 3 noaptea în camera s-a, într-un Han din Haga; un doctor a stat lângă patul său până la moarte. Moartea ar fi fost cauzată în parte de inhalarea de praf de sticlă, un pericol permanent pentru un șlefuitor de lentile, el fiind diagnosticat ca bolnav de plămâni de la 20 de ani.

Spinoza nu a aparținut unei anumite școli filozofice, nici nu a creat un nou curent în filozofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea multor filozofi, dar și creația literară a unor poeți, ca poetul german Goethe, Wordsworth – poetul englez din prima perioadă a romantismului, și poetul rebel Shelley.

Depersonalizarea lui Dumnezeu era de fapt un panteism, precum și reducerea întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. Ideea panteistă a mai fost exprimată în istoria filozofiei, în filozofia medievală, sau în Renaștere, la Giordano Bruno, dar Spinoza i-a dat forma cea mai clară. Nu mai este o separare între creator și lumea creată, ci o identitate: totul în Dumnezeu, nimic în afară de El. Dumnezeu este substanța care gândește, și sufletele nu sunt decât moduri ale gândirii divine. Dumnezeu își împlinește natura sa prin desfășurrea lui în toate aspectele lumii. El este natura naturantă, lumea este natura naturată. Sufletul este ideea. Corpul este o piedică pentru cunoștința clară, distinctă, a ideilor sufletului. Amintesc și cuvintele lui Platon: „Creatorul a zidit Universul punând spiritul în suflet și sufletul în trup și a rânduit Universul în așa fel, încât acesta să fie, prin alcătuirea sa, opera cea mai frumoasă și mai desăvârșită.” Dar tot el spune: „Tot ce putem face în timpul vieții este să ne apropiem de știință cât mai mult, să rupem orice legătură cu trupul, și să n-avem nimic de împărțit cu el (…) să ne ferim de pângărirea pe care ne-o poate aduce natura lui…” Contrar lui Platon, care mai susținea că „trupul este povara și josnicia sufletului curat”, Aristotel considera sufletul inclus în corp: „el este ceva al corpului, care îi dă această calitate particulară de viu”. Aristotel era convins că în depășirea percepției își află știința prima ei posibilitate, spiritul fiind fundamentul originar al științei, care este cunoașterea universului. Referitor la această problemă, Petre Țuțea s-a exprimat: „Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător…” Percepția, care este o cunoaștere a corpului, este astfel cunoștința cea mai obscură, cea mai neclară. Modurile de cunoaștere superioară sunt: cea logică, rațională, discursivă și cunoașterea intuitivă care ne dă vederea lucrurilor în Dumnezeu. Afectele umane domină viața omului, dominate la rândul lor de ideea putinței sau neputinței noastre; suntem veseli sau triști, după cum avem sentimentul puterii sau al neputinței. Afectele dau pasiunile sufletului. Viziunea lui Spinoza – realistă: „este bine ceea ce ne este util și este rău ceea ce strică ființei noastre”. El nu dă posibilitatea unei speranțe în libertatea voinței, ci o distruge ca pe o iluzie. Perfecțiunea sau imperfecțiunea morală, depinde de modurile de gândire, de înțelegere. A acționa prin virtute nu înseamnă decât a lucra după idei adecvate, raționale. Răul este ura, disprețul, furia. Opus lor: dragostea, generozitatea. Negând posibilitatea libertății voinței, omul liber, pentru Spinoza, este cel care se conduce după rațiune, cel care înțelege. Cunoașterea intuitivă înseamnă înțelegerea perfectă a lui Dumnezeu, ea este suprema fericire a omului.

„Etica” este opera sa de bază, în care Dumnezeu nu mai este privit ca cel care conduce universul pe baza providenței, ci este înțeles ca fiind unul cu natura, formând un sistem infinit, necesar și determinist, din care fac parte și oamenii. Ea cuprinde 5 cărți: Prima este consacrată lui Dumnezeu; a doua naturii și originii sufletului; a treia naturii și originii pasiunilor; a patra studiază sclavia umană; a cincea este dedicată libertății sufletului. Fiecare parte are la început un set de definiții și axiome, și deduce din ele, în manieră formală, propoziții numerotate, pe care le-am putea numi teoreme, cu mențiunea că nu trebuie acceptat nimic ca adevărat care să nu rezulte din axiome și definiții. Pentru Spinoza, conexiunile logice sunt ceea ce ține universul împreună. Ordinea și legătura dintre idei sunt la fel ca și ordonarea și conectarea lucrurilor. Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: „Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază, negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși”. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Urmează teza argumentată – Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. Orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să le folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale. Un corp nu poate să determine sufletul să gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Deci sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe, ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității. Aici este granița gândirii sale bazată pe rațiune.

Analizează genurile cunoașterii, spunând că acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet și mai adevărat lumea, și prin urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa Sa.

Sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința (esența omului), iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Omul este sclavul întâmplării, puterea lui se micșorează sub influența cauzelor externe care determină forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui Dumnezeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe Dumnezeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.

Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată. Dumnezeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) spunea că tot ceea ce se întâmplă în univers, se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfășurare, ci a unei legi de existență a universului însuși: „aceasta pentru că efectul este conținut în existență în același fel în care suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuși”.

Natura nu activează în baza cauzelor, dar în baza necesității, deci în lume nu se petrece nimic întâmplător; lumea este supusă unui lanț de evenimente unite printr-o relație cauzală care nu se întrerupe. Natura subliniază Spinoza, este vie nu numai fiindcă este Dumnezeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune. O atenție deosebită o acordă stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea, cele finite – multitudinea lucrurilor existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii, pe când substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de timp.

Sufletul și corpul sunt reciproc independente. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă, cum am spus mai sus, ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

În volumul „Spinoza”, ed. de stat pentru literatură științifică, 1952, și reluat în „Filozofie, Crestomație”, ed.1989, găsim ideile lui referitor la libertate: „Eu numesc liber un lucru care există și lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. (…) Vedeți că pentru mine libertatea constă nu într-o hotărâre liberă, ci într-o necesitate liberă. Dar să coborâm la lucrurile create. Toate sunt determinate din cauze externe să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. Pentru ca să înțelegem aceasta clar, să concepem un lucru foarte simplu. De exemplu, o piatră primește de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mișcare (…) Mai departe, gândiți-vă, dacă vreți, că piatra, în timp ce continuă să se miște, cugetă și știe că tinde, pe cât se poate, să continue mișcarea sa. De bună seamă că această piatră, fiind conștientă numai de tendința ei și nefiind deloc indiferentă, va crede că este cât se poate de liberă și că ea continuă să se miște numai fiindcă vrea așa. Aceasta este libertatea umană, pe care toți se fălesc că o au și care constă numai în faptul că oamenii sunt conștienți de faptele lor și nu cunosc cauzele care îi determină”.

În „Etica”, ed. Științifică și enciclopedică, 1981; partea întâi, definiții III-VI, găsim spusele lui Spinoza referitor la Dumnezeu: „Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esență eternă și infinită.(…).O substanță nu poate fi produsă de altă substanță.(…) Existența ține de natura substanței.(…) Orice substanță este cu necesitate infinită. Cu cât un lucru este mai real sau mai real existent, cu atât are mai multe atribute.(…) Dumnezeu sau substanța alcătuită din atribute diferite infinite, fiecare exprimând o esență infinită și eternă, există cu necesitate. (…) Nu poate fi conceput cu adevărat nici un atribut al substanței din care să rezulte că substanța s-ar putea diviza. (…) Substanța absolut infinită este inepuizabilă…”.

În „Tratat teologico-politic”, dintr-un început trece cititorii printr-un fel de „istorie naturală a religiei”, prin credințe și comportamente superstițioase. O persoană călăuzită de teamă și speranță, principalele emoții dintr-o viață dedicată urmăririi avantajelor temporare, se transformă, în fața chinurilor norocului, în comportamente calculate pentru a asigura bunurile pe care le dorește. Astfel, ne rugăm, venerăm, oferim ofrande, sacrificăm și ne implicăm în toate ritualurile religiei populare. Dar, emoțiile sunt la fel de trecătoare ca obiectele care le-au adus și astfel superstițiile fundamentate în aceste emoții sunt supuse fluctuațiilor. O analiză aprofundată a Bibliei este deosebit de importantă pentru orice argument, deoarece libertatea de gândire și de vorbire nu prejudiciază pietatea. Dacă se poate demonstra că Scriptura nu este o sursă de „adevăr natural”, ci purtătorul unui mesaj moral simplu („Iubiți-vă aproapele”), spune el, atunci oamenii vor vedea că „credința este ceva separat de filosofie”.

Or, noi cei mulți, noi oamenii trăitori ai acestei planete, simțim acest liant care este iubirea și care ne apropie fără a face, în prealabil vreun calcul matematic; acesta îl putem face după apropierea sufletească care este ca o chemare, venită în dobândirea liniștirii, fericirii, sentimentul nostru de omenie pe care nu-l putem ignora, eventual, calculul îl putem face concomitent cu ea.

Apoi, cu privire la Stat, este de părere că putem acorda predarea unui suveran dreptul și puterea noastră naturală de a face tot ce putem, pentru a ne satisface interesele. Acest suveran – indiferent dacă este vorba despre un individ (atunci statul rezultat este o monarhie), un grup restrâns de indivizi (o oligarhie) sau corpul-politic în ansamblul său (o democrație) – va fi absolut și nerestricționat în domeniul de aplicare din puterile sale. Acesta va fi însărcinat să mențină ordinea societății, în special prin valorificarea temerilor cetățenilor de consecințele încălcării „contractului social”. Ascultarea față de suveran nu aduce atingere autonomiei noastre, deoarece urmând comenzile suveranului urmăm o autoritate pe care am autorizat-o în mod liber și ale cărei comenzi nu au alt obiect decât interesul rațional propriu. Tipul de guvernare care este cel mai probabil să respecte și să păstreze această autonomie, să emită legi bazate pe motive solide și să servească scopurile pentru care guvernul este instituit este democrația. Este „cea mai naturală” formă de guvernare care decurge dintr-un contract social – deoarece într-o democrație poporul se supune numai legilor care decurg din voința generală a corpului politic – și cel mai puțin supus diferitelor abuzuri de putere. Într-o democrație, raționalitatea comenzilor suverane este practic asigurată, deoarece este puțin probabil ca o majoritate să fie de acord cu un design irațional. Monarhia, pe de altă parte, este cea mai puțin stabilă formă de guvernare și cea mai susceptibilă de a degenera în tiranie.

De vreme ce practicile exterioare ale religiei influențează comportamentul și relațiile cetățenilor, ele se încadrează în categoria „afacerilor de stat” și, astfel, în sfera puterii suverane. Suveranul ar trebui să aibă autoritate completă în toate problemele publice seculare și spirituale. Nu ar trebui să existe o biserică separată de religia instituită și reglementată de stat. Acest lucru va împiedica sectarismul și multiplicarea disputelor religioase. Toate întrebările referitoare la riturile și ceremoniile religioase externe sunt în mâinile suveranului. Acest lucru este în interesul tuturor, deoarece suveranul, în mod ideal și în conformitate cu datoria „contractuală”, se va asigura că astfel de practici sunt în concordanță cu pacea și siguranța publică și bunăstarea socială. Suveranul ar trebui să conducă în așa fel încât poruncile lui să pună în aplicare legea lui Dumnezeu. Justiția și caritatea dobândesc astfel forța dreptului civil, susținută de puterea suveranului. Pe de altă parte, pietatea interioară – aparține exclusiv individului.

Filozoful român, suceveanul Iosif Brucăr (1888-1960) spunea că deși „strict vorbind pe noi nu ne interesează viața filozofului, ci gândirea lui, iar această gândire, dacă într-adevăr are o valoare excepțională, trăiește de-a pururi și fără cunoașterea vieții filozofului”, totuși scriind „Filozofia lui Spinoza”, spune că filozofia lui nu poate fi despărțită de omul care a făurit-o, ci viața și opera acestuia trebuie studiate împreună. De ce? Întrucât lucrările lui Spinoza, în special „Etica” sunt așezate în orizontul unei structuri spiritual-psihologice duale, occidental-orientale (iudaice), precizând că intenția Eticii a fost aceea de a arăta oamenilor fericirea pe pământ printr-o comportare rațională a vieții. El neagă panteismul sau materialismul filozofiei lui Spinoza, întrucât la Spinoza, Dumnezeu fiind una cu natura, nu este numai imanent, ci și transcendent acesteia. Dar, demonstrarea existenței lui Dumnezeu, a cărui natură este (numai) de a exista, sprijinită pe ideea substanței, constată Brucăr, este opusă teismului, care presupune un creator personal al lumii, având libertatea și voința de a interveni în ordinea și necesitata naturii.

De asemenea „Gândirismul” lui Nichifor Crainic (1889-1972) – scriitor român, ziarist, politician, ideolog de extremă dreaptă – a repudiat valorile tradiționale raționaliste și umaniste a valorilor perene ale culturii, respingându-i pe Descartes, Spinoza, Rousseau și Kant, pentru dimensiunea raționalistă a gândirii lor.

Irvin Yalom, profesor în Psihiatrie la Universitatea din Stanford, SUA, în Prologul scrierii sale „Problema Spinoza”, mărturisește: „Spinoza m-a intrigat multă vreme, și ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneț gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comunitate —, autor al unor cărți ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum și apariția științelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci și patru de ani și cenzurat de către creștini pentru tot restul vieții, m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinații iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informația că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanțele, un Dumnezeu «care nu joacă zaruri cu universul» — ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepție, respectă legile ordonate ale naturii. De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche și Schopenhauer, despre viața și filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei și psihoterapiei — de pildă că ideile, gândurile și sentimentele sunt provocate de experiențe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înțelegerea duce la transcendență — și am dorit să-i comemorez contribuțiile printr-un roman de idei. Dar cum să scrii despre un om care a avut o viață foarte contemplativă, marcată de atât de puține evenimente exterioare remarcabile?…” În fine, a scris totuși despre gândirea lui Spinoza, despre „Muzeul Spinoza”, despre cele aflate în legătură cu naziștii care au venit și au furat obiectele și lucrările lui, găsite după 1945 în diferite locuri. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (17) – Baruck Spinoza” →

Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul

Soarele apune, roşu, deasupra râului … Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor. Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi. Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză „Binecuvântarea cireşului” şi-n zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.

Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „benjo“ din Orientul Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde“). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta). Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.

Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul. Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj.

Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.

Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre“, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă. Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor …

Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.

Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul. Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul” →

George Liviu TELEOACĂ: Autonomii și europenism

De când eram copil mi se spunea: Cu Țara nu te poți juca în bunghi și cu toate acestea pentru aprobarea Legii privind Autonomia Ținutului Secuiesc, Camera Deputaților a adoptat procedura „tacit”, acest „tacit” fiind echivalent cu o nepăsare similară celei manifestate pentru … soarta stelelor căzătoare.

Această evidentă lipsă de responsabilitate îi discreditează în egală măsură pe toți cei din Camera Deputaților, indiferent de culoarea lor politică, dar discreditează și întregul sistem, de până acum, de instruire științifică și de formare a elitelor noastre politice și administrative. Această deficiență de ordin general a sistemului nostru de învățământ, regăsită, mai ales la vârf, în ținuta, în comportamentul și rezultatele deputaților noștri, este și motivul pentru care întrebarea unui ministru din Guvernul Spaniei ne-a fost adresată nouă, tuturor: România nu a înnebunit, cumva?

Da, se spune că Stilul este omul, însuși, dar în acest caz mai trebuie spus că stilul celor ajunși parlamentari ai României continuă stilul însușit de la profesorii, care i-au pregătit și le-au semnat promovarea privind cultura generală, cunoștințele și viziunea asupra rostului pe care îl are România în lume.

Cu toată echilibrarea situației realizată de Senatul României, modul necalificabil, în care a fost abordat de Camera Deputaților acest proiect al autonomiei secuilor, lansat public de peste 20 de ani, dovedește că deficiențele existente în pregătirea parlamentarilor noștri sunt atât de mari, încât au redus la zero posibilitățile, dar și voința lor de autoperfecționare. Când 329 de deputați dezarmează, în bloc, preferând tăcerea în locul dezbaterii de argumente, începând cu cele constituționale, referitoare la Autonomia Ținutului Secuilor, principalele cauze ale jalnicului comportament trebuie căutate, găsite și corectate în, chiar, sistemul nostru de învățământ, dar și în cel european, care funcționează și azi după paradigme rămase din secolele XVIII-XIX, secole prea sumare în informație științifică pentru a nu revizui, astăzi, paradigmele rămase de atunci, în lumina cunoștințelor oferite de explozia informațională.

Neantizarea prin tăcere a unei dezbaterii de fond, ca cea necesară pentru o asemenea temă majoră cum sunt autonomiile în Uniunea Europeană, exprimă lipsă de viziune și echivalează cu desconsiderarea rolului, pe care îl are argumentul științific în lume, deși în logica democratică primează argumentul științific, în lipsa căruia orice poate deveni troc.

Întrucât argumentul științific este singurul care poate proba adevărurile necesare reîntemeierilor de azi, a venit vremea să se știe și să se înțeleagă la toate nivele de învățământ, ca și din cultură, că există și că s-a acumulat cantitatea de informație necesară pentru a dovedi că România cu întregul său etos valahic reprezintă Matricea Europei, primul criteriu, ca să nu zic singurul, care poate edifica unitatea ontologică a Europei, unitate atât de afectată astăzi.

Ca o dovadă că problemele actuale de această natură pot fi abordate și rezolvate în mod principial, vă propun articolul apărut în revista UNIVERS STRTEGIC Nr.40/2019 (https://iss.ucdc.ro/revista-pdf/US40.pdf), pagina 209, de la care pornind să se facă inventarierea celorlalte cunoștințe acumulate pentru a se trece la actualizarea paradigmelor din sistemului nostru de învățământ, ca parte a învățământului european. De aceea titlul articolului ar trebui reformulat: Unitatea valahică a Europei, idealul public al oricărui european.

Ca unul dintre cei care au scos la lumină și au publicat asemenea dovezi, ca unul care m-am adresat mai multor universități din România, ca unul care am purtat corespondență cu specialiști din țară și din străinătate, ca descoperitor în domeniu, aștept cu deosebit interes punctul de vedere al celor responsabili, dar și al specialiștilor de orice naționalitate ar fi. În egală măsură doresc deschiderea unor cicluri de dezbateri publice, pentru a netezi împreună, pe baze principiale, drumul spre o existență fără conflicte stupide.

Cu stimă și

multe urări de sănătate

Cercetător George Liviu Teleoacă

Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (2)

Occident ajuns pe o dublă Golgota, una a morţii economice, Wirtschafttod, cealaltă a morţii virusale, Coronatod, sau Covidtod!

Sapiens, prin dezvoltarea extrem de complexă, atât BIOLOGICĂ (suntem evoluţie din natură, dar de o formă şi structură anatomio-fiziologică cu totul aparte!), cât şi ONTOLOGICĂ (suntem evoluţie din cultură, dar de o formă de exprimare abstractă cu totul aparte!), nu poate supravieţui unilateral (adică Biologic fără Ontologic, sau Ontologic fără Biologic!) Deci, în Sapiens nu există Biologic fără Ontologic şi nici Ontologic fără Biologic! (După cum în lumea ideilor nu există Libertate fără Adevăr şi Adevăr fără Libertate, Libertatea – Freedom – Freiheit, fiind astfel o măsură, un etalon, o relaţie, o echivalenţă a adevărurilor dobândite şi cucerite!)

Ce-i de făcut? What’s to be done? Was ist zu machen? Sto Delati? Răspunsul vine în însăşi extrema dificultate de autoizolare a umanului dezvoltat social şi industrial din ultimii 5.000 de ani de civilizaţii şi imperii, de oraşe, de polis şi de Metropolis, care este grav neadaptabil la carantine prelungite implicând populaţii de milioane de potenţiali infectabili, care este greu de convins la dezinfecţii în masă, implicând regiuni cu zeci de

milioane de locuitori, căruia îi este greu de impus igienizări de proporţii naţionale, continentale şi transcontinentale, şi evident de neconceput ca economic (fundamentalitate ontologică a umanului), se poate colapsa sau chiar sucomba prin prezenta molimă!

Occidentul este cel mai lovit sub toate aspectele, atât în cifre virusale de coşmar astronomic (peste 2 milioane din cei 3 milioane de infectaţi sunt occidentali, iar din cele 210.000 de decese mondiale, peste 150.000 sunt occidentali), cât şi în cifre de pierderi economic-financiare, toate de proporţii apocaliptice!

Occidentul s-a dovedit cel mai vulnerabil şi mai fragil în faţa acestui Pathologion şi Pandemion de proporţii planetare, plătind extrem de scump utopismelor sale nesfârşite (nu avem nevoie de frontiere, de control şi legalitate, toată lumea are numai drepturi şi nici o obligaţie, elogiul inimaginabil al nemuncii şi imoralităţii, politizarea excesivă a societăţilor occidentale prin subcultură şi neînvăţătură, falsificarea realităţilor biologice şi ontologice din uman, urmând modele de dobitocism generalizat, tragic înscrise în legi, constituţii, tratate, respingerea brutală la toate nivelele a oricărei forme de prezentări a unui nucleu de medicină teoretică, extrema aroganţă şi ignoranţă a aşa-zişilor specialişti şi experţi, instituţionalizarea dictatorială, quasi-imposibil de clătinat prin reclamaţii, memorii sau chiar plângeri juridice!) Iar lista exemplelor tragice ale acestui occident nenorocit este mult mai lungă! În plus, suntem intraţi într-o temporo-tehnologizare axială a umanităţii în care individul, comunitatea, naţiunea, s-au artificializat, s-au domnit în proporţii uriaşe, prin radio şi televizor, prin auto, prin telefon şi smartphone, prin fax şi email, prin internetul cel de toate formele şi de toate zilele, prin masiva orăşenizare, prin cityzare, toate glorificate, toate deificate şi zeificate, uitând de natură, de mişcare, uitând de munca în natură, uitând de munca în mişcare!

Avem, pe acest fond de modernizare, un sistem imunitar general slăbit? Desigur! Totul este artificializat şi hibridizat şi genetizat, şi fructe şi legume, şi carne şi lapte şi pâine şi dulciuri şi cartofi şi roşii şi mere şi pere! Triada industrializare – artificializare – hibridizare aduce profit, are randament, este plătită de piaţa marelui şi micului business, evident, toate acestea, cu costurile umanului artificializat şi el, a umanului virtualizat deasemenea, a umanului extrem de fragil şi vulnerabil în sistemele sale imunitare (Immunity system – Immunabwehr!)

Ca de obicei, o nenorocire nu vine niciodată singură! Ca de obicei, criza este prezentă, şi niciodată singulara! Ca de obicei, boala, patologia, suferinţa, vin, şi niciodată, nu vin singure! Facem parte dintr-un destin planetar în care legile echilibrului biologic nu le facem noi!

P.S. 1

Să mulţumim cerului (Gott sei dank!), că cel puţin în România, cifrele de infectare şi decese virale, se menţin foarte scăzute în comparaţie cu horificul West! Indiferent de inerentele controverse, măsurile de restricţie (Stay-at-home / Lockdown / Ausgangsperre / Abriegelung 2 m Abstand), trebuie urmate întru binele general şi accelerarea ieşirii din molima COVID-19, rebotezată de mine în cărţile de pe Amazon KDP şi Google Play Book prin SAPIENTOCOVID- 2020!

P.S. 2 Continue reading „Augustin OSTACE: Sfârșitul Occidentului (2)” →