„Munca te izbăvește de cele trei mari rele: plictiseală, viciu și nevoia de a vorbi.” – Voltaire

   François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, a fost un ilustru filozof francez iluminist, dramaturg, istoric, poet, romancier, eseist și pamfletist; un spirit enciclopedic, cu o uimitoare mobilitate intelectuală.

   Se presupune că pseudonimul a fost adoptat în 1718, în urma încarcerării lui la Bastilia, vrând intenționat să transmită conotațiile de viteză și îndrăzneală prin asociații de cuvinte, „Arouet” nepotrivindu-se cu reputația sa în creștere. Într-o scrisoare adresată lui Jean-Baptiste Rousseau, în martie 1719, Voltaire, la finalul scrisorii îl întreba dacă ar vrea să-i trimită o scrisoare ca răspuns, în care să i se adreseze cu „domnul Voltaire”, explicând în post-scriptum: „J’ai été si malheureux sous le nom d’Arouet que j’en ai pris un autre surtout pour n’être plus confondu avec le Roi Poète”, (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet încât am luat alt nume, în primul rând pentru a nu fi confundat cu poetul Roi). Se bănuiește că se referea la Adenet le Roi, un francez minstrel – trouvère (poet și muzician ambulant din Franța Evului Mediu, din secolul al XIII-lea, favoritul lui Henric al III-lea, ducele de Brabant.

   Pe de altă parte, Voltaire – fiu al unui notar înstărit – a avut o relație tensionată cu tatăl său, acesta descurajându-i aspirațiile literare și încercând să îl forțeze să urmeze o carieră în domeniul juridic. Este posibil, se mai presupune, să-și fi schimbat numele pentru a arăta respingerea valorilor tatălui său, renunțând la numele de familie, adoptând pseudonimul și aceasta după terminarea primei piese de teatru în anul 1718.

   Oricum, de la o vârstă fragedă și-a dat seama că este lipsit de avantajele unei genealogii aristocratice care să-i poată veni în ajutorul ridicării pe o treaptă superioară, și că, numai printr-o activitate intensă se va putea ridica. A mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Acolo și-a descoperit spiritul critic. De la vârsta de zece până la șaptesprezece ani, Voltaire a primit instruire clasică în limba latină, retorică și teologie. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor, deism fiind doctrina filozofic-religioasă, răspândită în secolele XVII-XVIII. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început totuși Dreptul, pe care nu l-a terminat, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris.

   Spiritul sarcastic al lui Voltaire a deranjat autoritățile pentru prima dată în luna mai 1716, când a fost exilat pentru scurt timp din Paris, deoarece nu ezita să se exprime în batjocură la adresa potentaților vremii. Mai târziu, publicând opiniile satirice la adresa prințului regent, a cărui viață sexuală incestuoasă scandaliza opinia publică, s-a ales cu o condamnare de 11 luni între zidurile Bastiliei. N-a ieșit de acolo „reeducat”, ci înrăit. Înrăit împotriva curtezanilor și a preoților care, după părerea lui, le țineau partea. Deranjați de ironiile lui, slujitorii Bisericii au simțit nevoia și momentul să ceară ajutorul autorităților împotriva acestui, așa numit „păgân”. În închisoare aflase mai mult din tainele deismului – concept filozofic al Credinței în existența lui Dumnezeu, însă fără recunoașterea revelațiilor, ci numai ca o cauză primară, în baza căreia există natura care se menține într-o perfectă armonie. Se nega orice valoare a ritului, cultelor, a textelor sacre, Bisericii și mai ales a slujitorilor ei. Voltaire li se alăturase. Deiștii constituiseră o adevărată școală în secolele XVII-XVIII reprezentată cu mare succes de Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Jean-Jacques Rousseau și mulți alții. Scrierile lor i-au inflamat spiritul satiric.

   Voltaire se dovedea însă a fi un mare talent scriind poezie, teatru și literatură. După eliberarea din închisoarea Bastilia în 1718, a avut loc premiera operei sale „Oedip”, la Paris, care s-a bucurat de un succes senzațional. Fiind amenințat apoi cu o nouă arestare în Franța, în urma unei provocări la duel după o ceartă cu un tânăr care a insultat schimbarea numelui său, a plecat forțat în Anglia, unde se simțea suflul democrației reprezentat prin monarhia constituțională, dar și prin entuziasmul literaților, sub a căror influență a scris neîncetat și unde a stat din 1726 până în 1729.

   În Anglia, Voltaire a fost influențat de empirismul lui John Locke (1632-1704), filozof și om politic englez preocupat mai ales de societate și epistemologie, figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne care a urmat. De asemenea a fost preocupat din nou de deism. A avut o perioadă fecundă, dar și admirată, devenind, în scurt timp, o personalitate notorie. Chiar și oficialii francezi i-au acordat permisiunea de a reveni la Paris.

   În anul 1729, Voltaire a format o echipă de matematicieni, cu scopul de a exploata o portiță de scăpare profitabilă din loteria națională franceză. Guvernul punea în joc premii uriașe în fiecare lună, dar o eroare de calcul însemna că plătitorii erau mai mulți decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație. Cu această idee, Voltaire și echipa respectivă au putut să păcălească piața și să încaseze câștiguri imense. Această schemă i-a adus un chilipir de aproape jumătate de milion de franci, cu ei asigurându-și un trai decent pentru toată viața, permițându-i să se dedice în întregime carierei literare.

   În toamna anului 1732, când următoarea etapă din cariera sa a început să se deruleze, Voltaire locuia la curtea regală de la Versailles, semn că reabilitarea sa în societatea franceză fusese completă. Însă, după ce a scris „Scrisori privind națiunea engleză” care a fost lansată în anul 1734, s-a declanșat un scandal uriaș, întregul tiraj a fost confiscat și ars, iar Voltaire amenințat din nou cu Bastilia. Nu mai putea rămâne la Paris și s-a refugiat pentru o lungă perioadă în Champagne, în partea de nord-est a Franței. „Scrisorile” reflectau impresiile sale despre Anglia, țară a liberalismului și toleranței (religioase, politice, științifice, filozofice, literare, comerciale), pe lângă care Franța lui Ludovic al XV-lea părea o țară despotică și plină de prejudecăți.

După editarea cărții „Istoria lui Carol al XII-lea”, foarte incomodă pentru monarhie, autoritățile au ordonat confiscarea întregului tiraj, dar cărțile au continuat să circule clandestin. Acest volum a precedat „Istoria sub Petru cel Mare”, scrisă la rugămintea țarinei Rusiei Ecaterina cea Mare, subiectul fiind domnia și războaiele purtate de ambițiosul rege al Suediei. Voltaire făcea primele referiri la apariția Rusiei pe harta Europei, la „rolul ei în stabilirea configurației politice din Nord-Estul continentului și, mai ales schița primele elemente ale portretului marelui țar rus, Petru I, cel mai temut adversar al regelui Carol I”, scrie Irina Vlăsceanu în „Rusia lui Voltaire”. Accentul era pus pe lupta victorioasă a țarului de la Poltava (oraș în Ucraina).

   Viața lui personală a implicat o serie de amante, concubine și iubite pe termen lung. A avut o aventură faimoasă de 16 ani (din 1734 până în 1748) cu geniala și „foarte căsătorita” autoare și cercetătoare, Émilie du Châtelet, la Castelul Cirey în Champagne. Tatăl cercetătoarei Du Châtelet, baronul de Breteuil, era un aristocrat; cuplul a putut să formeze un parteneriat de durată care să nu interfereze cu căsătoria Emiliei Du Châtelet. Acest aranjament s-a dovedit deosebit de benefic pentru Voltaire, până când scandalul l-a obligat să fugă din Paris și să se stabilească permanent la moșia familiei Du Châtelet de la Cirey. Din 1734, când a început acest aranjament, până în 1749, când Du Châtelet a murit în timpul nașterii, Cirey a fost locul unei colaborări intelectuale intense. În această perioadă, atât Voltaire, cât și Du Châtelet au devenit importante figuri filozofice. Și mai târziu, s-a dedicat, în secret, unei relații cu nepoata acesteia, Marie-Louise Mignot. Cei doi au trăit ca un cuplu căsătorit de la începutul anilor 1750 până la moartea sa și chiar au adoptat un copil în anul 1760, când au ajutat o tânără femeie nevoiașă. De fapt, Voltaire nu a fost niciodată căsătorit și copii nu a zămislit.

   La Castel, și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză.

   În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani a scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filozofie și câteva cărți de istorie. De-a lungul drumului, Voltaire a reușit să realizeze foarte multe poeme, eseuri, cărți și o corespondență stufoasă care cumulează aproape 20.000 de scrisori către prieteni și contemporani. Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică i-au adus faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să-și consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale ale Iluminismului. Se spune că Voltaire și-a păstrat obiceiul din tinerețe, acela de a-și petrece până la 18 ore pe zi scriind sau dictând secretarelor, în timp ce era, adesea, în pat. Se prea poate să fi ingerat cantități imense de cofeină – conform unor surse, ajungând să bea până la 40 de căni de cafea pe zi.

   Principalele titluri ale publicațiilor sale: „Odipe” (1718); „Henriade” (1722); „Lettres philosophiques” (1731); „Zaïre” (1732); „Eriphile” (1732); „Traité sur la tolerance” (1763) ; „Irène”, „Socrates”, „Mahomet”, „Merope Nadine”, „La princesse de Navarre” (1745); „Vision de Babouc” (1748); „Memnon” (1749); „Zadig”; „Le siècle de Louis XIV” (1751); „Micromégas” (1752); „L’Orphelin de la Chine” (1755) ; „Poème sur le désastre de Lisbonne” (1756); „Essai sur les mœurs” (1756); „Candide” (1759); „Histoire de l’Empire de Russie sous Pierre le Grand” (1763); „Traité sur la tolerance (1763)”; „Dictionnaire philosophique” (1764).

   Până în 1768 Voltaire a fost un dramaturg foarte popular, dar faima a diminuat odată cu introducerea pieselor lui William Shakespeare în Franța.

   Din moment ce scrierile sale denigrau orice, începând cu religia și până la sistemul juridic, Voltaire se lovea frecvent de cenzură din partea guvernului francez. O bună parte din opera sa a fost suprimată și autoritățile au ordonat ca anumite cărți să fie arse de executorul statului. Pentru a evita lupta cu cenzorii, Voltaire și-a tipărit majoritatea lucrărilor în străinătate, și a publicat sub diferite nume false și pseudonime. Faimoasa sa nuvelă „Candide”, a fost inițial atribuită lui „Dr. Ralph” și a încercat activ să se distanțeze de aceasta timp de mai mulți ani, întrucât guvernul, cât și biserica o dezaprobau. În ciuda eforturilor sale de a rămâne anonim, Voltaire a trăit neîncetat cu frica de închisoare. Acest celebru roman e o critică deschisă a optimismului providențial. Aventurile și experiențele protagonistului său vor să dovedească că nu e totul cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile, dar că oamenii au încă speranța de a corecta ceea ce merge prost. Soluția – să nu se stea cu mâinile încrucișate, ci „să ne cultivăm fiecare propria grădină”.

   A fost purtat de o mare curiozitate caracteristică omului de știință și, având un temperament vulcanic, a jucat un rol cheie în răspândirea ideilor fizicianului și matematicianului englez Sir Isaac Newton, deși cei doi nu s-au cunoscut vreodată. A oferit una dintre primele expuneri despre cum un savant cunoscut și-a dezvoltat teoriile despre gravitație. După ce a primit o copie a lucrării lui Newton „Principia Mathematica”, Voltaire a mărturisit că a îngenunchiat înaintea ei cu reverență „așa cum se cuvenea”. În „Eseu despre poem eroic”, Voltaire a scris că Newton „a avut primul gând despre sistemul de gravitație, după ce a văzut un măr căzând dintr-un copac”. Voltaire nu a fost sursă inițială pentru povestea momentului „Evrika!”, așa cum susținea adesea, dar prezentarea sa a fost importantă în a fi transformată într-o parte fabuloasă a biografiei lui Newton.

   A scris mult până în anul 1750, când și-a adus aminte de o mai veche invitație a regelui Prusiei, Frederic al II-lea, să viziteze Berlinul, invitație pe care o tot amânase, dar acum deodată a acceptat-o.
Voltaire întreținuse corespondența cu Frederic cel Mare la sfârșitul anilor 1730, a și făcut câteva călătorii pentru a-l întâlni pe monarhul prusac în persoană, fiul regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei care obișnuia să se relaxeze cu prietenii, pe când fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filozofie. Pentru militărosul tată, fiul era: „ un băiat efeminat , care nu posedă nici o  înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot”. Dar, fiul avea înclinații spre filosofie, lingvistică (știa perfect latina și franceza, care a fost pe timpul său limba Curții din Berlin), literatură franceză (a corespondat cu Voltaire și Diderot) și muzică (cânta foarte bine la flaut şi a compus 100 de sonate pentru acest instrument) și avea să domnească 46 de ani, între 1740-1786.

   Înainte de una dintre aceste vizite din anul 1743, Voltaire a născocit un plan de a-și folosi noua poziție pentru reabilitarea reputației sale la curtea franceză. După ce a încheiat un pact prin care devenea informatorul guvernului, acesta a scris câteva scrisori către francezi dându-le informații din interior despre politica externă și financiară ale lui Frederick. Voltaire s-a dovedit a fi un spion incompetent, iar planul său s-a destrămat repede după ce Frederick a început să devină suspicios. Dar, la venirea sa, Regele l-a primit la reședința sa de vară Sanssouci, de la Potsdam, unde îi construise un apartament special pentru această vizită, în stil franțuzesc baroc, un apartament de un deosebit rafinament care există și astăzi, putând fi vizitat de public. Cei doi rămăseseră prieteni apropiați – unii chiar au susținut că au fost amanți, iar Voltaire s-a mutat, mai târziu, în Prusia în anul 1750 pentru a ocupa o poziție permanentă la curtea lui Frederick. În cele din urmă, relația celor doi s-a răcit în anul 1752, după ce Voltaire a făcut o serie de atacuri distrugătoare la adresa conducerii Academiei de Științe a Prusiei. Frederick a răspuns prin mustrarea dură a lui Voltaire și a ordonat arderea pamfletului satiric scris de acesta. Voltaire a părăsit ispititorul apartament de la castelul Sanssouci, în anul 1753, instalându-se, în 1755 lângă Geneva, la Freney, unde și-a petrecut, pe proprietatea sa din Ferney, ultimul deceniu ca „înțeleptul din Ferney”.

   La Potsdam luase cu el materiale unde își exprima credințele sale anticlericale, a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la „Encyclopédie” a lui Denis Diderot și a putut scrie primele articole pentru „Dictionnaire philosophique portatif”.

   În timp ce locuia în Ferney, Elveția, în anii 1770, Voltaire s-a alăturat unui grup de orologi elvețieni pentru a începe o afacere de fabricare de ceasuri pe proprietatea sa. Septuagenarul a devenit manager și contabil, iar tentativa acestora a devenit, în curând, o industrie la nivel de sat, ceasurile Ferney reușind să rivalizeze cu unele dintre cele mai bune din Europa. „Ceasurile noastre sunt foarte bine făcute”, a scris Voltaire odată ambasadorului francez la Vatican, „foarte arătoase, foarte bune și ieftine”. Scriitorul a văzut întreprinderea ca o modalitate de a crește economia satului Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (21) – Voltaire” →

„Compasiunea este baza moralităţii.” –

Arthur Schopenhauer

   Compasiunea este emoția pe care o simți față de altă persoană, pentru suferința sa, cu intenția de a-i veni în ajutor, de a-i ușura suferința. Dar, poate fi și emoția pe care o poți simți față de tine însuți, față de o situație în care te afli. Compasiunea urmărește crearea unei stări mai bune și în acest sens Dalai Lama a exprimat: „dacă vrei ca cei din jurul tău să fie fericiți, arată-le compasiunea ta. Dacă vrei ca tu să fii fericit, arată-ți ție compasiune”. Desigur ea poate avea diferite intensități, depinzând de dimensiunea suferinței celui de lângă tine, dar și de sensibilitatea sufletului tău.

   În comparație cu empatia, compasiunea arde de dorința de a atenua suferința altuia. Empaticul simte în sufletul său oglindirea emoțiilor celuilalt/celorlalți și este cuprins de profundă mâhnire.

   Compasiunea, sentiment care lipsește omului egoist, are la baza ei comportamentul altruist – pornire generoasă, sentiment de înaltă vibrație înțelegere și dezinteres, care te face să ajuți pe altul, să te jertfești pentru el – , pe când compasiunea se manifestă în context social. Substantivul englez compassion însemnând „a iubi împreună cu” este clasat ca o mare virtute în numeroase filozofii și în aproape toate tradițiile religioase.

   Filozofii greci și romani nu acordau mare atenție compasiunii, considerându-i efectul „nici admirabil dar nici de disprețuit”, pe când rațiunea în sine era calea determinantă a comportării.

   Osho (1931-1990), filozof, guru și învățător spiritual indian, spunea: „Știind ce este pasiunea; prin urmare, nu este foarte greu să înțelegem ce ar putea fi compasiunea. Pasiunea este o stare de febră biologică – e fierbinte, ești pur și simplu cuprins de energii biologice, inconștiente. Nu mai ești propriul stăpân, ești doar un sclav. Compasiunea înseamnă că ai transcens biologia și fiziologia. Nu mai ești un sclav, ai devenit stăpân. Acum funcționezi conștient. Nu mai ești condus, împins și ghidat de forțe inconștiente; poți decide ce vrei să faci cu energiile tale. Ești complet liber. Aceeași energie care devine pasiune este transformată în compasiune. Pasiunea este pofta trupească, compasiunea este iubire. Pasiunea este dorința, compasiunea este starea lipsită de dorință. Pasiunea este lăcomie, compasiunea este împărtășire. Pasiunea cere ca celălalt să fie folosit ca mijloc, compasiunea îl respectă pe celălalt ca fiind o finalitate prin el însuși sau ea însăți. Pasiunea te ține legat de pământ, de mocirlă, și te împiedică să devii un nufăr”. Frumos definite dar, există și pasiuni înălțătoare. Viața, de exemplu merită să fie trăită cu pasiune. Ceea ce facem, să facem cu pasiune. Pasiunea are darul de a ne face să ne simțim vii, strălucitori, chiar dacă nu suntem, iluzia ei ne dă curajul, energia necesară pentru a merge mai departe, spre idealul propus. Căci pasiunea ajută la definirea sensului vieții, ne aduce bucuria, clipele de fericire. Pasiunea face să fie apreciată chiar și cea mai nesemnificativă activitate. Nu mai spun de artă, literatură, segmente ale vieții care nu pot fi concepute în lipsa pasiunii.

   Compasiunea este asemănătoare milei întrucât ambele au la bază empatia, abilitatea de a recunoaște, percepe și simți direct emoțiile celorlalți. Dar există și diferențe între ele. Spre deosebire de compasiune pe care o putem vedea empatică, generoasă și dăruită din inimă, mila ne distanțează de cei aflați în suferință. Expresia: „A ajuns la mila lumii”, sau „A ajuns de râsul lumii” scoate la iveală nuanța de superioritate și sentimentul de control, de putere față de cel slab. Or, în compasiune ești pe picior de egalitate cu cel în suferință. Dar, mila împărtășită într-o comunitate cu aceleași valori, pare a fi mai apropiată de compasiune. Mila este o emoție de superioritate, care te pune pentru o clipă în pielea personajului de care ți-e milă, te gândești cum ai simți tu în locul lui, apoi te consolezi că nu ești în situația respectivă: „Eu sunt aici, el este acolo”. Și totuși poate să apară teama să nu ajungi să treci și tu prin acea situație, moment în care te hotărăști să îl ajuți. Mai sunt oamenii care au răutatea în suflet și izbucnesc uneori în jigniri dureroase precum expresia: „mi-e milă de tine”, continuând în gând: „în ce hal ai ajuns!” Sau expresia: „Îmi provoci milă!”, creând o falie între el și cel neajutorat și arătându-și astfel superioritatea.

   Există și sentimental milei de sine care duce de cele mai multe ori la depresie. Sunt oameni care ajung să se umilească cerând mila cuiva și simțindu-se totodată separați de ceilalți care le oferă sau nu, ajutor. Și dacă mila te face să te simți separat de ceilalți, compasiunea te face să realizezi că nu există ceilalți, ci Tu împreună cu Ei. Compasiunea înțelege că, în fond, toți suntem unul și nimeni nu e nici inferior, nici superior prin nimic. Iar dacă îți plângi de milă, este bine, dacă poți, să te oprești și să te întrebi cum te raportezi la situația respectivă, adică să analizezi puțin gestul tău: Îți place să spui oamenilor că ți-e greu, că ești depresiv, că toate-ți sunt potrivnice? Ce anume cauți prin acest comportament? De ce ai nevoie de mila altora? Greu de răspuns! Poate pierdem puțin din demnitatea noastră plângându-ne, dar nici să păstrăm în suflet fără a mărturisi, nu putem. Și nici nu este sănătos! Sinceritatea ne împinge la mărturisiri, dar de multe ori pierdem… Și pierdem când nu suntem înțeleși, când ne izbim de suflete „de piatră”. Este ca și cum te-ai trezi dintr-o dată deposedat de bijuteriile avute… Și totuși, este bine să alegem compasiunea față de cei care își destăinuiesc suferințele; ea înseamnă conectare, încredere, îngăduință.

   Nu poți să realizezi întru totul durerea traumei prin care a trecut un om, decât dacă ai o adâncă sensibilitate și înțelegere a sufletului. Oamenii sunt din naștere diferiți și distincți între ei, lucru ce ar trebui să conducă la concluzia că suferința umană este întotdeauna individuală și unică. Ei reacționează diferit și în funcție de societate, educație, convingeri și multe altele. Da, oamenii sunt Continue reading „Vavila POPOVICI: Compasiunea – suprema virtute umană” →