Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie

Circulă pe Net un text care începe așa:

Țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;
am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);
suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.

Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Cine e de condamnat? Cei ce pleacă din țară? Sau aceia care i-au împins să ia drumul pribegiei? Vremurile de băjenie nu au început după căderea comunismului, ci doar s-au accentuat. Deja din comunism, barcagii dădeau găuri în barca țării noastre, încât mulți își doreau să fugă din țară, care cum puteau sau nu puteau. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:

Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în anul cinci și în preajma examenului de Stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință U.T.C. pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării, pe vremea când se numea U.T.M., se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște activiști de partid. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic cât și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După aceea, cei din prezidiu mai numeau pe careva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Studentele erau exmatriculate mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră propunerile murdare ale unor băloși, ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu careva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent, era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu — care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor — îmi dădeam seama că acei colegi și colege de facultate, care nu veneau la aceste adunări și totuși nu erau exmatriculați, puteau fi informatorii Securității. Noi aveam un coleg cu părul cărunt, care nu se sfia să ne spună că fusese ofițer de Securitate. El era foarte prietenos cu noi și ne-a asigurat că nu mai avea nimic de a face cu activitatea sa anterioară. Așa că nici el nu venea la ședințele pentru exmatriculări din Universitate.

Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Ăsta era omul nou, al comunismului: licheaua. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?

De data asta, la ședință, în pragul examenului de Stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la C.F.R., la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv C.F.R. Era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Noi aflam despre succesele lui din ziarul Sportul Popular. Dacă vreunul îl felicita, el se făcea că era surd și nu răspundea. Am observat că el era extrem de prudent și refuza să își facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci a cui invidie o stârnise el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Înseamnă că uneltește să răstoarne guvernul. Aveam să aflu peste un an și ceva că altul era motivul excluderii lui din Universitate. Însă lui nu a avut cine să îi spună de ce căzuse măgăreața tocmai pe el. Sper că trăiește și că află acum, odată cu dumneavoastră, care citiți aceste rânduri.

Un rahat cu ochi din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a bălmăjit o serie de fraze fără sens. A sărit peste etapa obișnuită, cu cei ce se ridicau de bună voie să turuie, s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Acesta era un mic detaliu, care putea să treacă neobservat, dar micile detalii îți pot dezvălui ceea ce e ținut ascuns. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Însă eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început pe când eram minor, când am fost trezit din somn, noaptea, de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au forțat ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de al doilea, fost colonel în armata veche și cu decorații de război pe frontul de răsărit, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis fără să știe pentru ce.

— Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!

— Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.

Deci comandantul de Securitate căpitanul Pupăză, așa era numele lui real sau conspirativ, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. M-au arestat în al doilea val de arestări de minori, de după retragerea Armatei Roșii din România. Au arestat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Așa se făceau arestările, noaptea. Cei din primul val primiseră condamnări între 20 și 25 de ani. Unul din ei este colegul meu de clasă Paul Ion Popescu, acuzat, pe când avea 15 ani, de apartenenţa la o ”Organizaţie de tip fascist cu caracter legionar” şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea în întregime a averii. Ce avere avea el? Ghiozdanul de elev și tenișii din picioare. Când a fost reactivat Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), s-a înscris în această formaţiune politică, ajungând senator şi unul dintre apropiaţii lui Corneliu Coposu. După moartea acestuia, s-a retras din politică. Pe când Paul și alți colegi erau condamnați, m-au mutat de la Securitatea din Caracal. Nu știam unde. Am aflat mai târziu că mă duseseră la Craiova. Toți cei arestați eram izolați, fără să știm unii de alții. Am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Din întrebările cotite ale anchetatorilor, am dedus patru informații folositoare pentru mine și pentru ai mei. Cum le-am obținut și cum le-am folosit, am povestit în Barca veselă, apărută în 2017 la Editura Alcor Edimpex, din București. Iar anchetatorii nu au aflat de la mine nimic util pentru ei.

Acum mă bucur că am trecut pragul de la copilărie la adult în acest fel. A fost chiar un privilegiu. Citesc în cărțile lui Mircea Eliade despre riturile de trecere a pragului în triburile primitive și văd că securiștii au aplicat, fără să fie conștienți, același model sau pattern, cu aceleași proceduri sau modalități, pe care le foloseau oamenii primitivi: răpirea adolescentului din mediul familiei, noaptea, de către oameni necunoscuți și înfricoșători, transportarea într-un loc necunoscut, izolarea totală, înfometarea, însetarea, statul în picioare în continuu, mutarea dintr-o încăpere cu beznă totală în alta cu lumină puternică, sufocatul din lipsă de aer, sâcâirea cu tot felul de zgomote și de către tot felul de insecte ce te împiedică să închizi ochii și să adormi, așa lungit sau ghemuit pe podea, fără nimic de acoperit, lipsa somnului, tremuratul de frig, tremuratul de frică, varietatea spaimelor de tot felul, teroarea psihică, săptămâni la rând încât pierzi numărătoarea zilelor. Nesiguranța momentului și a viitorului, anularea ca persoană, anularea speranței, de ajungi să invidiezi morții din mormânt și simți moartea pe viu, ca singura realitate prezentă și salvatoare.

Știm de la Mircea Eliade, de la Joseph Campbell și de la alți cercetători, că în toate riturile de inițiere se trece prin privațiuni extreme, îndelungate și este nelipsită trecerea prin moartea așa-zis simbolică, simțită ca o moarte reală. Știm din cărți că riturile de inițiere sunt o traumă psihică violentă și prelungită, în urma cărora unii se prăbușesc. Mor sau li se șubrezește resursa biologică ori rămân psihopați pe viață, pe când alții, puțini, se vindecă singuri și devin din cale afară de tari și de rezistenți. Nu există altă vindecare decât prin sine însuși. Cum bine zice Nietzsche: Ceea ce nu te poate omorî, te întărește. Însă el a murit nebun. Acum, când toate au trecut, la vârsta la care am ajuns, le sunt recunoscător tuturor celor care mi-au făcut rău. Nici măcar nu mai privesc înapoi cu mânie, ci cu recunoștință. Le mulțumesc, cum le mulțumesc și celor ce mi-au făcut bine.

Așa că, aflându-mă în amfiteatrul Universității, aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Atunci, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Am înțeles că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile. În primul rând, păstrați-vă conștiința. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor. Conștiința împăcată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința împăcată este secretul forței tale. Dacă nu e împăcată conștiința, nu ești împăcat cu tine însuți. Din cauza conștiinței neîmpăcate, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul.

M-am ridicat și am spus răspicat:

— Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.

Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Le-ați smuls preșul de sub tălpi și cad pe spate. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra pe Sfăt, ca să treacă apoi la excluderea mea. Iar eu nu mă încadram în făgașul preconizat de ei. Cum să mă dea pe făgaș? M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.

— Toată lumea își dă seama de acest lucru! am zis eu răspicat, ca să trag de timp, să îmi vină vreo idee, cum să o dau cârmită.

— După ce își dă seama toată lumea? În ce fel se vede că e dușman al poporului?

— Păi toți, când vin la sala de lectură — unde întotdeauna e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.

— Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?

— Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.

— De ce e otrăvit?

— Din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase!

Uluiți de așa răspuns neașteptat, într-un mediu universitar și atât de tensionat de către teroarea politică, toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Studenții râdeau cu lacrimi și tropăiau. Hohoteau chiar și activiștii de partid din prezidiu, ținându-se cu mâinile de burtă și legănându-se. Râdeau de se înecau și se țineau unii de alții, să nu cadă pe jos. Studenții s-au ridicat și au părăsit amfiteatrul hohotind de râs. Râdeau ca un ecou pe coridor.

Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor. Una din cheile umorului este vorba neașteptată și nepotrivită în situație. Așa că trebuie să o potrivești bine.

În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.

— Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.

N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă. Am scris în Barca veselă cum am ucis cu cuvântul, ba chiar și prin tăcere. Tăcerea poate fi mai elocventă decât vorba. Uneori tăcerea ustură cel mai tare.

Peste un an și ceva, mi-au spus cei din redacția revistei Orizont că trepădușii de la U.T.C. nu aveau nimic cu Sfăt Ioan. El era doar trambulina lor ca să ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister sau unde ceruse, să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Asta fiindcă el mă remarcase și a vrut să mă rețină ca asistent. Scrisesem o mică lucrare studențească, de o pagină, despre etimologia unui cuvânt, când eram în anul patru. Decanul Stoica voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul. Însă lui Ivănescu nu îi era frică de decan și plutea deasupra norilor, în gândurile sale. Nu a înțeles că era vorba de o exmatriculare, a coborât din nori și a spus că el era de acord cu etimologia propusă de mine. Decanul a înghițit gălușca și a trecut la punctul următor de la ordinea de zi, iar eu am fost salvat. Ulterior, etimologia aceea mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, Limba română nr 6, 1970. Când a murit Gheorghiu–Dej, imediat decanul Stoica a fost dat afară pe motiv că l-au prins că avea diplomă falsă. Eu însă cred că el nu avea nicio diplomă, nici măcar una falsă. El fusese pus decan, la fel ca mulți alți incompetenți și fără studii, recompensați cu funcții de răspundere pentru merite politice. Când se schimba organigrama mai sus, sau când Securitatea și partidul nu mai aveau nevoie de ei și voiau să îi înlocuiască cu alte jigodii, lansau zvonul că au fost prinși cu diplome false. Guvernarea prin zvonuri, minciuni și falsuri. Ăsta e stilul în orice sistem social și politic anormal: În funcțiile înalte și de răspundere sunt puși oameni șantajabili. Și cine sunt mai șantajabili și mai supuși decât incapabilii și secăturile?

Cei din redacție mi-au spus despre un alt profesor că era nașul unui coleg de-al meu. Nașul ăla avea nevoie de postul creat pentru mine de Ivănescu, ca să îl plaseze acolo pe finul său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Altminteri, era o figură tristă, un nătăfleață, pe care nimeni nu îl băga în seamă și nici măcar în altceva. Nașul aranjase cu organizația U.T.C. să mă excludă din facultate, ca să plaseze finul său pe postul creat pentru mine. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă ăia la mine. Cozile de topor de la U.T.C. nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate. Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale.

Eu, neștiind de urzeala aceea, l-am ales ca îndrumător la lucrarea de diplomă tocmai pe profesorul ăla, care avea nevoie de postul meu pentru finul său. M-am băgat singur în gura lupului. El și-a frecat mâinile de bucurie și a aplicat altă strategie. Făcea pe inabordabilul și nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, iar examenul se apropia. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de Stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de Stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu asistentul nimănui. Eu priveam spre orizonturi mult mai largi și cu mai multă libertate.

După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Era consecvent cu el însuși, ca să nu își piardă antrenamentul. Atunci, am dactilografiat-o fără să o mai vadă el, am dat-o la legătorie și am depus-o la secretariat. El nici nu a apucat să o citească, dară-mi-te să mă îndrume. M-am prezentat la examenul de Stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra, pe dedesubt sau printr-o fentă laterală! Dar să nu așteptați un an, cum am așteptat eu! Și v-aș mai da un sfat: Atacați frontal și cât mai sus. Cam în felul acesta: Am dus o copie a lucrării de diplomă la redacția revistei Orizont, unde nu cunoșteam pe nimeni. Cei din redacția de la Orizont auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse profesorul îndrumător și știau totul, mai bine decât știam eu, care nu pricepeam urzeala îndrumătorului. Redactorii erau revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse el și mi-au explicat ceea ce nu înțelesesem eu din manevrele lui. Abia atunci mi s-a luat un văl de pe ochi. Redactorii au hotărât pe loc, fără să îmi citească lucrarea de diplomă, că îmi vor publica fragmente din ea în Orizont nr.10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.

Continue reading „Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie” →

Julia Henriette KAKUCS: O frântură de Paradis

Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar o iluzie?

Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat, ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia alunecării timpului colorat în cenuşiu.

Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii. Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă înconjoară. Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de culoarea neonului… Stop! Stop!

Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi, deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui copac din apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie. Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden … Sau am ajuns eu în Paradis?

Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate. Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.

După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor visele…

–––––––––-

Julia Henriette KAKUCS

Wiesbaden, Germania

Început de septembrie 2020

Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)

Când a conceput regnul animal, Creatorul, i-a inoculat omului, în comparație cu celelalte vietăți, într-un mod special, Plăcerea. Ce să fi însemnat oare asta, mituire, șantaj…? Pentru că Plăcerea,

această stare fundamentală, această caracteristică, acest sentiment vital și puternic marchează întregul efort, întreaga zbatere, întreaga viermuială existenţială cu bunele, dar mai ales cu relele ei.

Aflată acolo, într-o părticică infimă de creier, Plăcerea, stare afectivă veşnic prezentă (şi nu necesitatea cum greşit se spune) l-a făcut pe om să declanşeze războaie, să gândească asiduu pentru a cerceta și a descoperi, pentru a crea revoluţii tehnice, pentru a construi edificii și palate sau pentru a supune natura, pe care de fapt doar o mutilează și o distruge…

Da ea, Plăcerea. Plăcerea de a face sex, plăcerea de a mânca mult si bine, de a se distra, de a epata și de a fi adulat, plăcerea de a stăpâni averi și oameni, de a fi lideri politici sau religioși, de a deține bogății și chiar deseori, pur și simplu, de… a ucide.

Ar mai fi făcut oare oamenii copii, dacă nu ar fi existat extazul, acea senzaţie infinită, ameţitoare, generată de punctul culminant al excitaţiei sexuale care se cheamă orgasm? Probabil că nu. Căci dacă actul sexual nu ar fi fost însoţit de placere, primii oameni creaţi, nu ar fi avut, în nici un fel, grija perpetuării speciei, ca nici o altă ființă vie de altfel…

Din păcate, oamenii s-au înmulţit excesiv și paradoxal au degenerat, iar mental au scăpat de sub control, elementul Placere devenind aproape factor predominant, în tot ce au făcut si fac și acum . Astfel că omul, a ajuns să submineze prin întregul comportament social Viața, punând în acelaşi timp în pericol, chiar existența propriului său leagăn, Terra.

Altfel ar fi arătat , la acest moment , fața lumii dacă dominantă ar fi fost Iubirea și nu Plăcerea.

Lupta pentru satisfacerea Plăcerii care, cum spuneam, are multiple fațete, a generat şi încă generează la orice nivel neînțelegeri, vanitate, invidie, ură, egoism…lupta acerbă pentru satisfacerea ei stând ,astfel, la baza declinului umanității, atât de evident în prezent.

Această realitate se datorează faptului că omul, în general, nu a avut şi nu are discernământul necesar pentru a controla și a gestiona obiectiv inegalabila stare numită Plăcere, indiferent de cultură, de educație, de poziție socială, de avere, de vârstă, de sex, de culoare a pielii, sau de rasa pe care un individ le-ar avea.

Pentru că plăcerea este născută şi nu făcută. Ea a dominat și va domina total, cât va fi omul om.

De aceea, numai o profundă mutaţie genetică mai poate schimba ceva. Ori, acest lucru nu depinde de omul cel de toate zilele, ci de Creator care, se pare, are socotelile Lui şi-l lasă pe acesta să-şi mai facă de cap până la accederea spre o altă condiţie mai bună, sau de ce nu, perfectă.

Continue reading „Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)” →

Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?

Răspunsul este în fiecare dintre noi. Eu l-am primit pe Dumnezeu de la părinții mei, din locul unde se aflau. Omul ca ființă l-a căutat încă din peșteră și l-a aflat în foc, în tunet, în vânt și îngheț și i s-a închinat, l-a înjurat, s-a lepădat de el verbal, însă întotdeauna Dumnezeu a fost în același loc.

Eu m-am jucat de când am deschis ochii în astă lume cu El și continui și astăzi. Azi, cu părul alb, înțeleg că Dumnezeu e peste tot: în animale, plante, în molecule și atomi, în marele și micul infinit și toate aceste entități sunt într-un dialog continuu cu El, altcum ar înceta să mai existe. Să mai existăm. Comunicăm permanent, chiar dacă specific sau nespecific, directionțit SPRE O RELIGIE ANUME.

În momentul în care mă rog Lui, mă reechilibrez, îmi etalonez instrumentele de orientare, înțelegere și a mă face înțeles de cei din jur pentru o funcționare eficientă ca om, parte a acestei societăți, pentru a o înțelege și pentru a putea supraviețui. Dacă nu sunt capabil să-mi explic mediul în care trăiesc și să comunic cu el mă simt în pericol. Am învățat despre conștient și despre subconștient, dar știm și faptul că încă nu deținem întrutotul secretul de a comunica cu El. Subconștientul este tradus și descifrat sau interpretat de specialiști ca folosind simboluri în a comunica.

Să nu uităm că limbajul de zi cu zi folosit în comunicarea din societate nu e născut odată cu noi ci e o invenție a omului, o construcție dovedită primitivă, dovedită înceată și ineficientă în explicarea a multor fenomene, emoții și stări ale omului. Încă, și azi se încearcă a se clarifica limbajul de comunicare a subconștientului cu raționalul, cu conștiința.

Continue reading „Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…

Din cele mai vechi timpuri multe s-au mai scris despre Adevăr și Minciună, întotdeauna o temă inepuizabilă, doi poli în care se zbate conștiința omenească, două concepte contradictorii, amandouă noțiunile fiind într-o luptă permanentă, conflictul Adevărului împotriva Minciunii și Minciuna împotriva Adevărului, încă de la începutul existenței umanității, odată cu apariţia omului pe acest pământ, ceea ce implică începutul existenței conștiinței. Se apleacă balanța, când înspre Adevăr, când înspre Minciună și parcă azi, mai mult ca niciodata Minciuna tinde să fie la rang de cinste, instalată în viața noastră socială în special, gura deschizându-se și eliberând-o cu mult mai multa ușurință, perfidie, impertinență, o caramelă a demagogilor, sărmanul Adevăr rămânând undeva uitat prin colțurile prafuite ale minții, acolo unde se mai zbate un pic de conștiință-n agonie.

După o legendă din secolul XIX, într-o bună zi Adevărul și Minciuna se întâlnesc pe-un drum, cea din urmă spunând Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul cercetează cerul puțin neîncrezător și constată că într-adevăr ziua era minunată. Mergând pe drum ajung la o fântână. Minciuna îi spune Adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, iarăși puțin suspect, verifică apa și costată că într-adevăr aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie. Minciuna iese pe furiș din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Adevărul ieșind din fântână începe să caute Minciuna pentru a-și lua hainele înapoi, dar Minciuna, nicăieri! Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își muta privirea cu dispreț. După un timp de căutare, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna se plimbă prin lume îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând astfel cerințele societății, pentru că Lumea, preferă o Minciună frumos dichisită, disponibilă la orice moment, decât să vadă Adevărul gol-goluț. În anul 1896 Jean-Léon Gérôme face o pictură faimoasă, numită „Adevărul ieșind din fântână”!

Este cunoscut din Biblie întrebarea făcuta lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare care-i frământa conştiinţa era de fapt o reflecţie asupra încercării minţii omeneşti de a cunoaşte Adevărul. Adevărul este problema care a preocupat dintodeauna teoria filosofică și științifică a cunoaşterii începând încă din antichitate, cu filosofii din Grecia Antică, ca Parmenide de exemplu în discursul său poetico-filosofic „Despre natură”, în care spunea că există două căi spre cunoştinţă: calea adevărului şi calea opiniei. Prima cale ne duce spre fiinţă, adică spre esenţa lucrurilor sensibile fiind calea adevărului, certitudinii și-a convingerii. A doua cale în cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul oamenilor ajungându-se numai la incertitudine şi nesiguranţă. Alți filosofi antici au căutat să răspundă la această întrebare a fost Aristotel, Platon, Socrate dar și modernii filosofi precum Immanuel Kant, Rene Descartes, Gottfried Wilhelm Leibniz, Frederick Nietzsche, Paul Nathorp și alții s-au ocupat și au dezvoltat teoria adevărului. În „Critica raţiunii pure”, filosoful german Kant scria că definiţia adevărului este acordul cunoştinţei cu obiectul ei; „se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe”- (Kant 2009: 99).

Revenind la aceste două trăsături umane antagonice Adevăr – Minciună, depistăm că pot completa una pe cealaltă, de multe ori Minciuna ascunzând un sâmbure de adevăr și Adevărul de multe ori deviind, împrumută câte ceva din Minciună, vrând să se umfle puțin în pene! Adevărul are la bază realitatea, un fapt real petrecut, doar că oamenii deseori pot transforma cu nonșalanță realitatea în Minciună, pentru a sluji diverse interese, scopuri – „ scopul scuză mujloacele”-, situații dificile create din dorința, nevoia de-a ieși din impas, cu orice preț, doar-doar să scape. De câte ori n-am simțit, de mici copii, această nevoie de-a minți, pentru a ne ascunde faptele, scăpând firește momentan de cicăleală, dar Adevarul, mai devreme sau mai tarziu, ieșind la lumină, am plătit un tribut cu mult mai mare. Pe-atunci, aveam teamă de consecințe, aveam remușcări de conștiintă, ceea ce oamenii maturi, încet-încet își pierd deseori aceste calități. Minţind, omul nu înțelege că de fapt se minte pe sine, scade în ochii celorlalți, pierzând astfel respectul și increderea celor din jurul său. W.Forster afirma că: „Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”

Pentru cei ce mint, greu le-a venit prima data, pentru ca apoi Minciuna să le devină obișnuință, putând mult mai uşor să ascundă adevărul, să amplifice şi mai mult faptele, fără să observe chiar nici el că a devenit un vicios al Minciunii. Este o caracteristică a oamenilor slabi, lipsiţi de personalitate, învelindu-se în mantia ei cu scopul acoperirii neputinţei, a mediocrităţii și snobismului lor, din dorința de-a părea ceea ce nu sunt în realitate. Mint, pentru că prin Minciună cred că pot stăpâni sau domina pe cei creduli, dezinformați, într-un cuvânt, pe cei ce se pot lăsa de mâna lor conduși. În minciună se ascunde viclenia, răutatea şi înşelăciunea, perfidia și ipocrizia, acești oameni neavând scopuri curate, nobile, sunt doar mesagerii tragici ai Minciunii, mințind fără scrupule pentru satisfacerea scopurilor si intereselor personale numai.

Pentru o minte sănătoasă Adevărul înalţă omul, îl preţuieşte, nu-l degradează, nu-l înșeală, nu-l coboară în pesimism și rușine, îi dă speranţă și noimă vieţii parcurgând cu el drumul spre autocunoaștere și desăvârșire. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale, iar dacă acesta recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna. Limita dintre Adevăr şi Minciună deseori este greu de descifrat Adevărul putând fi mai mult sau mai puțin alterat de Minciună, ceea ce face ca acea pudră a Minciunii presărată peste adevăr să determine procesul de ,,fardare” al acestuia.

Adevărul reprezintă existența unei anume situații sau eveniment, este ceea ce majoritatea oamenilor percep ca realitate. Când doi sau mai mulți oameni sunt de acord în ceea ce privește percepția unui fenomen, se creează o convingere comună cu un sentiment comun provocat și dacă acesta coincide și unui grup mare de oameni, toți percepând ceva în mod similar, atunci acest sentiment este acceptat ca fiind adevărat; într-un cuvânt, un fapt real recunoscut de-o lume întreagă înseamnă Adevăr! Se întamplă deseori simțurile să ne înșele, fiecare om având capacitatea lui de-a percepe realitatea, el susținând totuși cu vehemență că nu minte și-i poate adevărat în ce-l privește, acesta cunoscând un Adevăr al lui, dictat de conștiință pe care-l poate susține până în pânzele albe, jurându-se chiar pe ce-i este mai sfânt!

Ce poate face atunci un judecător, să zicem intr-un proces? Poate să decidă unde este ascuns Adevarul, unde Minciuna și unde Înșelâciunea nebenevolă a simțurilor, jocul de hazard al memoriei, poate chiar tulburări în timp și spațiu ale subiectului, punand verdictul de „mincinos” sau inducător în eroare al instanței judecătorești, „vinovat” condamnându-l? Câți condamnați la închisoare, ba chiar la moarte n-au fost duși pe nedrept, pentru ca dupa ani să fie scoși, de erau norocoși să mai traiască și dacă da, cine i-a despăgubit și cum, i-au dat anii pierduți inapoi? Nimeni timpul nu-l întoarce! Pot fi oameni diferiți cu „adevăruri diferite ” în funcție de percepția subiectului și deseori se produc astfel mari greșeli din necunoștință de cauza, dezinformare sau prea siguranță de sine a celui ce judecă. Percepția diferită, greșită uneori poate fi dintr-o cauză cauză medicală.

Luând văzul ca exemplu, toți oamenii privesc cerul, unii însă denumesc „cer azuriu”, alții „cer albastru”, deși același cer văd, unii văd „marea albastră”, alții albastă-verzuie și-astea se pot explica prin faptul că senzația culorii ajunge prin succesiunea de impulsuri electrice de la celulele nervoase receptoare de la nivelul retinei și-apoi prin intermediul nervului optic la centrul optic de pe scoarța cerebrala, lobul occipital, unde impulsul se transformă în culoare. Dar uite de exemplu că pe-acest circuit poate exista o anomalie, numită daltonism in cadrul așa zisei „orbirea culorii”, unde subiectul vede culoarea verde ce alții văd roșu, lucru descoperit doar prin testare, individul neștiind la început de tulburare. Ce se poate întâmpla atunci la semafoare, la mecanicii de tren, piloții de avioane? Alții au tulburare la albastru-galben, altii chiar o „orbire” totala a culorilor, numită acromatopsie. La fel pot există tulburări de auz într-un sens sau altul, când spre-o ultrasensibilizare, când invers, chiar asurzire, ca să nu mai vorbesc de cele cunoscute în lumea medicală ca fiind „acufene ”- zgomote, țiuit în urechi sau „fosfene”- senzație luminoasă in ochi, toate acestea provocând discrepanțe în mărturii.

Adevărul poate fi total, dar poate fi doar jumătate de adevăr, când se fac afirmații aparent adevărate ascunzându-se intenționat parte din el, ceea ce este echivalent cu Minciuna. Minciuna este o afirmație oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin parțiala sau totala contorsionare a faptelor sau prin argumentarea lor selectivă. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere sau de interpretarea greșită. Dar, de multe ori nu-i chiar ușor să spui Adevărul, acesta putând provoca mai multă durere, caz în care se apelează la Minciună, aceasta având în acest caz un rol umanistic, de protejare sau, din instinct de autoconservare.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul

Târziu, trecut de miezul nopții… e ora când partea mare-a omenirii oftează în somnu-i adânc, alții copleșiți de grijile zilei căutând o evadare din faldurile grele ale neputinței și dezamăgirii, alții, pierduți, rătăcitori printre vise, cautând să răzbată intr-o lume ideală, onirică, departe de toate cele de fiecare zi, care în ultimul timp le tulburară liniștea! Târziu… dar nu pentru mine, care încă mai sorb câtiva stropi din cafeaua rămasă în cupă, într-o amorțeală plăcută, deși paralizantă, o visare cu ochii deschiși, deși ceasul de mult a arătat trecut de miezul nopții; vreau însă cu încăpăținare să mai trag de ziua scursă, după cum mi-aș trage capătul de cearșaf peste cap refuzând să cred că așa s-a mai dus o zi din calendar amăgindu-mă. De ce? Nu știu, poate din cauză ca n-am nimic prea bun de prevăzut, ci o infiripată teamă de necunoscut, o incertitudine a zilei ce va veni, doar știind că ce mi-a fost azi, mi-a fost bine, liniștit, mâine fiind alta… cum va fi? De-un timp am invățat să apreciez mult timpul, fiecare zi, fiecare oră, adunând momente de ferice, știind lecția, că fericirea o aduni strop cu strop și că depinde de intensitatea fiecărui moment trăit frumos.

Târziu… fac pași de du-te vino pe balcon, mai sorb un strop de cafea rece, amăruie și privesc cerul plumburiu, miroase a ploaie. Cu siguranță undeva plouă, în nări parcă-i simt mirosul și deodată un vântuleț șuieră zbârlindu-mi părul și stârnind ceva frunze gălbejite ale florilor din glastră și-ale glicinei ce-mi acoperă veranda. Plouă cu funze m-am găndit zâmbind pal și îndepărtând cu mișcări domoale câteva șuvițe rebele de pe frunte! E ceva și asta mi-am zis, măcar vântul mai tulbură liniștea asta ce-a năpădit orașul! Ce pustiu, o liniște de cremene… niciodată parcă atât de scufundat în negura nopții! Nu știu de ce, dar imediat îmi răsar boabe de lacrimi în ochi… mă simt impresionată, nu e romantica noapte ce-am vrea mulți s-o punem în versuri sau pe note muzicale, nu-i Serenada lui Schubert, nici Moonlight de Beethoven, ci-i mai mult un Adagio de Sebastian Bach ce-mi sună ușor în urechi de la tranzistorașul meu.

E… CARANTINA… mă trezesc la un moment din visare analizând cuvântul; pare atât de frumos la pronunție, CA-RAN-TI-NA… ce sonoritate muzicala are, ca un nume de femeie, ce rezonață, plin de vocale, dar și consoane, ce frumos se intercalează și se împletesc unele cu altele! PAN-DE-MI-A… și ea are o sonoritate muzicală! Îmi scutur capul să mă trezesc din gănduri, ce nebunie… auzi, frumos cuvânt CARANTINA și PANDEMIA! Am inebunit de tot? Cum poate fi? Are atâta încărcătura negativă, cuprinde atâta suferintă, atâta grijă omenească, atâta teamă, atâta incertitudine pentru ziua ce va veni, atâta singurătate, atâta izolare! Mă găndesc la câtă durere există, unele ființe s-au dus, altele se duc chiar în momentul de față, altele se vor duce, mă gândesc la cei neajutorați, la cei ce-așteaptă o lumină, o speranță în zare, o miluire, binecuvântare…

Privesc cerul, la fiecare 5 minute sau mai puține moare un om… câte oare suflete se îndreaptă spre cer acum? Căte oare mă privesc de sus cu ochi nedumeriți? Câte vise destrămate? Câtă durere-a despărțirilor? Și unii mai aveau încă multe de facut pe-astă lume, multe de dăruit, încă multe socoteli de închis cu viața! Ce stranie senzație, mă furnică pe spate și tresalt de-un fior glacial, de parcă m-ar atinge șira spiării cu o bucată de gheață, ca gheara Morții! Mă cuprinde frica, mi se cuibărește în sân și mă roade încet, cu satisfacția învingătorului. Mă scutur de parcă aș vrea s-o alung din mine, de pe mine și de pe toți cei suferinzi. Doamne, de-aș avea putere, de-aș putea, ca printr-o vrajă, aș alunga această năpastă căzută peste omenire! Vreau să mă pot reîntoarce la viața de dinainte, așa cum ne-a fost la fiecare, mai bună, mai puțin bună, dar atunci trăiam cel puțin, poate cu neajunsuri, dar cu speranțe, cu visuri…doar când pierzi ceva îî poți înțelege valoarea adevărată!

Ce-avem AZI? Peste câteva ore se va lumina de-o nouă zi… ce ne va aștepta? Vreo minune la răscruce de drum, în haosul în care trăim, vreo lumină poate în bezna unde sutem azvâliți? Vreun zori de zi trandafiriu cu exuberanța unei vieți adevarate și nu coșmarul ce-l trăim de-un timp? Ne-om ridica de jos, de cum azi suntem îngenuncheați în fața unei sorți nemeritate? Avem vreo vină că ne-am înmulțit prea mult pe-acest Pământ ce nu mai vrea să ne suporte deasupra lui? Ne cere lutul îndărăt? Nu mai vrea EL sau… câțiva care dispun de viețile noastre, noi reprezentând doar simple cifre, vrând să ne treiere ca spicii, să ne decimeze?

Care oare ni-i STAPÂNUL sau… STAPÂNII? Vreau VIAȚA înapoi și-o vreau liniștită, calmă, în pace și armonie; nu vreau nici bogății, nici ranguri, nu vreau nimic ce nu pot lua cu mine! Îi vreau pe ai mei lângă mine și eu pe lângă ei, trăind fericiți, doar pentru că putem trăi! Cer mult? Vreau să văd iar orașul meu plin de viață până târziu, plin de luminile vitrinelor și lampioanelor, vreau să simt cu toate simțurile ascutite forfota străzilor, scrâșnetul roților și claxoanele mașinilor ce-ți străpungeau auzul, atât de enervante altădată, vreau să aud voci și strigăte, chemări pe nume, glume și râsete zglobii, hârjoana copiilor după terminarea școlii, plimbările îndrăgostițițor, mână de mână ; vreau luminițele de sărbătoare să strălucească pe străzile azi pustii, vreau ca la fiecare fereastră unde azi se-ascunde teama sub storurile trase și închise ermetic, să lucească globurile colorate-n pomii de iarnă, vreau la balcoane să pâlpâie beculețe de toate culorile, îl vreau pe Moș Crăciun să ne vină la fiecare în prag cu sacul plin de visele ce le-am pierdut, ce s-au zdrobit de-un zid dur, pe care scrie NU, de visele ce le-am mai putea încăface… Ah, cât de multe VREAU, ca un copil mic și dornic de tot ce vede, că-mi tresaltă inima și sufletul avid de dorințe… VREAU să trăim iar clipa de azi precum ne-a fost odată, prezentul și viitorul, că prea mai trăim ascunși prin faldurile treculului, pierduți prin vălurile amintirilor, intr-un „a fost odată, ca niciodată…”

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul” →

Augustin OSTACE: Stingere de Sapiens

Coborâm, coborâm, întru chaos existențial şi deplorabilitate economico-financiară, de la Est la West şi de la Nord la Sud în Abendlandul nostru Occidental, tot mai migrantizat, tot mai pathologizat prin mutagenele Corona, tot mai abrutizat teroristic, între Germania şi Paris, între Nizza, Lyon şi Wien… Suntem uciși şi lichidați pe stradă, în cafenele, în biserici, în catedrale, în pieţe şi parcuri, prin politicile „umanitare” ale Westului disolut şi corupt din ultimii cel puţin 50 de ani…

Iar populaţiile occidentale aplaudă nemilos pe cei ce-l conduc înspre pieire şi neantizare, întru globalizarea de analfabetism şi imbecilism, fragmentați şi fărâmiţaţi de la Merkel la Macron, de la Michel şi der Leyen, de la Biden şi Harris, de la Uniunea (Anti) Europeană şi de la toţi scamatorii de politicianisme ale OREI ZERO!

ORA ZERO în istoria întregului Occident? Mai mult ca sigur, şi asta după aproximativ 3.000 de ani de civilizații Europene, maturate şi executate întru Asiatizarea Europeană, întru Islamizarea Europeană şi Africanizarea Europeană, aplaudând în (pseudo) parlamente şi (pseudo) guvernări, întreg toboganul accelerărilor înspre dispariție!

ORA ZERO în istoria Germaniei? Trei sute procente, şi asta după 2.000 de ani de civilizații pe Rhein şi Mosel, pe Elba şi Oder! Cele mai murdare străzi din lume, cele mai imunde parcuri, cea mai aberantă politică de leadership teutonic, toate însumate în patologicul catastrofic de Corona, întru vasalitate totală faţă de China, faţă de marele MAO, singurul în creştere economică şi neafectat (cel puţin aparent) de Corona!

Continue reading „Augustin OSTACE: Stingere de Sapiens” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)

„Scyţii păstori de la Dunărea de Jos

(Aramaei, Arimi), sunt cei mai civilizaţi,

cei mai avuţi şi cei mai războinici.”

(Edward Gibbon)

După tradiţia istorică pe care ne-a transmis-o marele Tacit aflăm că seminţia cea mai veche a Germaniei barbare, era aşezată între Rhen şi Vistula şi cuprindea peninsulele Danemarca, Suedia şi Norvegia, fiind formată din arimi, împărţiţi în trei grupe, ingaevones, Herminones şi Istaevo, după numele fiilor lui Mannus – părintele ginţii lor: Ignaevo, Hermino şi Istaevo. „Istevonii din Germania se par a fi fost numai o fracţiune dintr-un trib mai numeros pelasg.” (C. Tacit, Germaneis, c.2)

Pliniu cel Bătrân completează afirmaţia istoricului Cornelius Tacit, arătând că de familia ingevonilor aparţineau triburile: cimbrii, teutonii şi caucii, aşezaţi între Rhen şi Elba, în familia herminonilor, ramura cea mai puternică şi cea mai extinsă intrau suevii, hermundurii, chattii şi cheruscii, iar din seminţia istevonilor, care locuiau în Westphalia, Nassau şi Hessen, aminteşte doar ramura sigambri. (Pliniu, lib.IV.28,2: Germanorum genera quinque: Vindili: quorum pars Burgundiones, Varini, Carini, Guttones. Alterum genus, Ingaevones: quorum pars Cimbri, Teutoni ac Chaucarum gentes)

„Generatio regnum”, arborele genealogic redactat în anul 520 d.Hr., în timpul dinastiei Merovingienilor, aminteşte de Alanus primul rege al germanilor, fiul lui Fetuir, Fetebir, Fadir = Vater, traducerea termenului pelasg Tuisto, în româneşte tuţiu care înseamnă tată. În varianta Tacit, Alanus este Mannus, fiul lui Tuisto.

La poziţia 11 Tabela merovinginică a consemnat poziţia Gotos [Walagotos] Wandalu, Gipedes et Saxones, stabilind ca principiu tabu, faptul că vechea seminţie a Germaniei este de origine arimică, prin strămoşii Erminus sau Armen, ai căror descendenţi sunt goţii, walagoţii, wandalii, gepizii şi saxonii; din Inguo sau Neguo coborau burgunzii, thuringii, langobarzii şi bavarii; iar Istio este părintele comun al romanilor de lângă Rhen, al britonilor, francilor şi alamanilor. (în manuscrisele bibliotecilor din Cambrigia şi Paris, apare Erminus sub numele de Boerinus, care ar fi avut 9 fii: Cinrincius, Gothus, Justus, Suethedus, Dacus, Wandalus, Ehecius (sau Gethus), Fresus şi Geathus, întemeietorii celor 9 popoare nordice, saxonii, anglii, lutii, dacii (danesii), norvegii, goţii, vandalii, geaţii şi frisii, care au ocupat Britania. (Uber Pytheas von Massilien, 1858, p. 213)

Goţii, numiţi de Strabon armini şi de Dio Cassius arimani, au emigrat din Scandinavia şi apar în secolul al III-lea d.Hr. sub denumirea de alamanni sau alemanni, capătând ulterior forma de herimani sau hermani, pe care romanii i-au numit germani. (Ptolemaei [Ed. Didot] lib. II. C. 11. 1., în Codicele din Florenţa, Vatican, Paris; Plinius lib. IV. 30. 2.; Stephan Byzantinos, Alamanoi, ethnos Germanois proshoron; Tacitus, Germaneis, c. 2.; Strabonis, Geographia, lib. VII.1.2.)

Goţii erau un popor agricol şi pastoral, adorau Terra mater, Soarele, Luna, Saturn, Mercur (Hermes), Hercule, Castor, Pollux, având ca armă naţională suliţa – lancea.

„Ei nu suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un izvor, un câmp ori o pădurice. Fiecare îşi lasă loc împrejurul casei. La toate ei se slujesc numai de lemn necioplit.” (Cornelius Tacit, Despre originea şi ţara germanilor. Trad. Teodor A. Naum, Bucureşti-1957, p. 29)

Fizionomia lor era robustă, cu o psihologie mândră, aprigă, trufaşă, pătimaşă.

Înainte de războiul troian, la finele erei eroice, invaziile migratoare ale celţilor, care erau mai robuşti, mai barbari şi mai violenţi, cu păr galben-roşiatic, schimbă caracterul vechilor triburi arminico-pelasge, asimilându-i, imprimându-le defectele, moravurile, viciile, politeismul, devenind astfel predecesorii germanilor de astăzi.

Cicero, considera pe germani şi helveţi, „popoarele cele mai violente şi mai temute prin curajul şi numărul lor.”(Ciceronis, De provinciis consularibus, c. 13-14)

Propăvăduirea creştinismului nu a reuşit să le schimbe într-un fel caracterul „barbar”, care prin năşirea cu catolicismul – mândria prin excelenţă cezaro-papistă, firea lor a păstrat violenţa şi a căpătat o mai mare şi invincibilă trufie şi hegemonie.

Tracul Libanius (314-393), născut în Antiohia, unul dintre cei mai vestiţi profesori de retorică al universităţilor creştin-ortodoxe Niceea, Nicomidia şi Constantinopol, filosoful celebrilor teologi, viitori mari sfinţi Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, mărturisea că: „Germanii răpeau bogăţii, femei, copii şi prizonierii îi urmau, ducându-le bagajele pe umeri. Cel ce nu putea servi ca sclav, nici nu putea să se resemneze văzându-şi soţia sau fiica necinstite, era ucis în plânsetele alor săi.” (Libanius, Disccurs, în J. Bidez, La vie de l’empereur Julien, Paris, 1930, p. 138)

Vizigoţii şi Ostrogoţii înainte de a forma regatele Spaniei şi Italiei, au migrat în Scyţia Minor-Dunărea de Jos, după anul 248 d. Hr. venind în contact cu Religia lui Hristos, ostrogoţii s-au creştinat, impunându-se prin ierarhii Theofil şi Ulfilas, cel care v-a traduce Scriptura în limba gotică. „Probabil de la Goţi, afirmă profesorul Panaitescu, a rămas îngropat în pământul ţării noastre tezaurul de la Pietroasa (Buzău) numit şi Cloşca cu pui, compus din mai multe vase, tăblii şi inele de aur masiv încrustate cu pietre scumpe. Inscripţia inelului este în litere runice, întrebuinţate de popoarele din peninsula Scandinavă.” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 41)

Istoricul Florin Constantiniu ne aminteşte de cultura Sântana-de-Mureş-Cerneahov, în perioada prezenţei goţilor în Dacia. (Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p. 48)

Scytia Minor – Patria creştină a Apostolului Andrei a fost o Cetate martirică. „Vasile cel Mare, episcopul Cezareei în Cappadocia, a cerut, de exemplu, moaştele sfîntului Sava (Gotul), ucis în anul 372 pe malurile Buzăului în Valahia, iar cele ale sfîntului Nicetas au fost aduse la Mopsueste, în Cilicia. Douăzeci şi şase de goţi creştini au fost arşi într-o biserică, din ordinul unui trimis al lui Atanaric; rămăşiţele lor pământeşti au fost strânse cu pioşenie de către prinţesa Gaatha şi de fiica sa şi trimise la Cyzicos, pe marea Marmara.” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 57-59)

O altă mărturie privind trecerea goţilor peste teritoriul Daciei libere, o afirmă inscripţia din anul 340 d. Hr. „Regiunea de la graniţă, expusă temerităţii goţilor.” (Ioan Vlăducă, Pagini din Istoria Neamului Românesc – prezentare în lumina Adevărului Ortodox, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 66)

După înfrângerea ruşinoasă şi tragică a împăratului Aurelian, de către legiunile dacilor liberi, augustul roman în drumul retragerii sale din Dacia, înainte de pieirea sa, a dăruit ce nu avea goţilor, promiţându-le Regatul lui Decebal, cu condiţia de a-l apăra de alţi migratori. Probabil la acest aspect se referă inscripţia de mai sus.

Cel mai ilustru împărat al lumii din toate timpurile Constantin cel Mare (305-337) a lăsat posterităţii mărturii importante despre sfârşitul înaintaşilor săi, persecutori sângeroşi ai creştinilor Bisericii lui Hristos, Deciu, Valerian, Aurelian şi Diocleţian: „Dar tu, Decius, – pe tine te întreb acum -, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei!)

Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu toată mantia ta de purpură şi celelelte însemne ale demnităţii împărăteşti), Sapor – regele perşilor – a poruncit să fii jupuit de viu şi îmbălsămat, spre a le fi altora de-a pururi pildă!

Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu, para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat?” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, „Cuvântul lui Constantin către adunările sfinţilor”, cap. 24-25, în PSB, vol.14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991)

Diocleţian, marele persecutor al creştinilor, care a vrut să ardă din temelii Biserica Împăratului Hristos, a fost pârlit-carbonizat de trăznetul Dreptăţii divine sub ochii multora, dar şi ai împăratului Constantin cel Mare.

Împăratul dac Constantin cel Mare, restauratorul Daciei, „i-a adus pe goţi şi pe sarmaţi care ocupau pe atunci Banatul şi Valahia actuală într-o stare de supunere atât de mare, încât întemeietorul Constantinopolului se putea mândri cu faptul că a cucerit Dacia…” (C. Patsch, Beitrage z. Volkerkunde v. Sudosteuropa, III, p. 23)

Francii şi Alemanii – triburi germanice erau aşezaţi în secolele III-IV d. Hr., primii pe cursul inferior şi mijlociu al Rinului, iar ceilalţi pe cursul superior al acestuia, care prin presiunea exercitată asupra Imperiului Roman de Apus, a dus la prăbuşirea lui.

Cca 350 d. Hr. […] „Deja o mulţime de germani se aşezau în toată libertatea în ţara celţilor, în jurul oraşelor ruinate, iar oraşele ale căror fortificaţii le distruseseră erau în număr de aproape 45, fără a număra fortificaţiile de mai mică importanţă.” (Julicus, De Galia, Oevres completes, ediţie J. Bidez, t.I-1, Paris, 1932, p. 22)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea I-a)” →

Ben TODICĂ: Kino

Eram cu Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt Petersburgului.

Ce fac acum? În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară. În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.

Clădirea aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează, îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino Sovietic.

Am plecat printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de catifea și persane luminează drumul spre marea sală. Tablouri celebre, statui de fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ, însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă, Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc. Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață a Bucureștilor.

Continue reading „Ben TODICĂ: Kino” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”

În a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel spunea; ”Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și argint, ci și de lemn și lut, și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.”Pavel,II Timotei,2;20

Cele spuse se referau la starea Bisericii din acea vreme dar și la starea societății în general. Cele spuse acuma două mii de ani sunt perfect adevărate și astăzi. Ele sunt deplin adeverite de starea vieții publice din România.

Vase de “aur și argint” sunt cei, foarte puțini dintre oamenii politici Români, care au dragoste de țară și Neam și care, minimal, nu caută să facă rău, să distrugă. Dar cei mai mulți dintre oamenii politici români fac parte din vasele de “lemn și lut”, profitori,incorecți și dintre ei sunt și “vasele de necinste”, cei care în mod premeditat, programatic, fac rău și vor rău.

Este nevoie să precizăm că prin “vase de necinste”, la vremea respectivă, se cuprindeau acele vase menite să cuprindă gunoaiele,resturile menajere și nevoile fizice omenesti petrecute în vremea nopții, deci, realmente, ”vase de necinste”.

În momentul de față acești politicieni, aceste “vase de necinste”, ni se înfățișează în toată hidoșenia lor scârbavnica. O scurtă explicație este necesară.

Imediat după revolta națională anti comunistă din Decembrie, 1989 România a devenit țintă unui program a cărui cruzime ni se dezvăluie din ce în ce mai clar. Toți cei de bună credință au sperat atunci în”bine”. Dar nădejdea lor se va împlini sub o altă dimensiune și sub o Voință mai tare decât cea a oamenilor. Până atunci însă stăm victime acțiunilor sinistre puse la cale de cei care slujesc negativitatea pură.

Putem vedea cum a mers acel plan.

În primul rând a avut loc un proces de subminare a credințelor în valorile și personalitățile românești. Abea acuma putem vedea cât rău au făcut “intelectualii”, de fapt “elită de mahala”, prin cărțile și publicațiile lor TOATE finanțate prin “Asociația pentru o societate deschisă” a demoniacului Soros Gyorgy. Să ne aducem aminte de acei “intelectuali” care atacau simboluri sacre românești, de la Eminescu la Caragiale și de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu este nevoie să amintesc decât pe acel monstru abominabil care spunea că “spațiul mioritic este radiografia fecalei” sau pe infirmul spiritual, zis, ”istoric”, a cărui maculatură este prezentată elogios de această “elită de mahala”, istoric al cărui nume, predestinate, stă în vecinătatea “lucind boul”. Lucrarea lor nefastă a dat roadă, a semănat neîncredere, derută, panică. În acest climat de îndoială s-au răspândit apoi dezmățul moral, relativismul moral, nerușinarea și cinismul cel mai vulgar. Așa au putut apare formațiuni politice care să își facă program politic din promovarea sodomiei. Sunt abominatia care are nesimțirea să își anine în denumire epitetul de “salvatori”.

Pentru o vreme acești nerușinați au stat în minoritate dar, în urma loviturii de stat de la 26 Mai, 2019 ,ei se consideră “biruitori” și acționează ca și cum ar fi administrația țării. În aceste împrejurări putem vedea care este planul lor de guvernare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Vasele de necinste”” →