Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM

OM AL CETĂȚII…EROULUI MIRCEA BUIE

Motto:

„Se moare doar odată, se-nvie-n nesfârșit/ Dar, a tale fapte bune vor fi de pomenit/ Cât următorii încă ți-aduc o mulțumire/ Mereu te vei renaște, în fală și-n mărire!”

Mircea Dorin Istrate(1945-)Președintele L.S.R. Mureș, poet patriot

1.Erou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.-Joseph Campbell

2.Cred că stă în firea oamenilor să fie eroi atunci când li se dă șansa.-James A. Autrey

3.Eroismul se simte, nu se explică și de aceea este întotdeauna corect.-Ralph Waldo

Argument: Admirația noastră este mai mare pentru eroii trecuți în neființă cu mult timp în urmă-decât pentru cei ce n-au murit încă, mai trăiesc printre noi; s-au găsit în situații extreme, s-au condus după propriile idealuri și nu în ultimul timp au fost patrioți prin fapte. Un erou care a mai trăit câțiva ani după ce tentativa de omor prin spânzurare a eșuat- este omul care se trage din satul unde a copilărit și s-a format ca om de onoare-satul cu multă credință în Dumnezeu-Remeți pe Someș-comuna Mireșu Mare, județul Maramureș. El s-a numit Mircea Buie!

„Eroi au fost, eroi sunt încă,/și-or fi în neamul românesc/

Căci rupți sunt ca din tare stâncă/Românii orișiunde cresc!”

-Cum te numești tu pui de dac?

-Mircea!

-A! Tu ești Mircea?

-Da, împărate!

-Ai venit să mi te-nchini?….și așa mai departe…poezia neamului românesc i s-a întipărit în minte și-n suflet în urma activității dascălului inimos cu multă dragoste de patrie pe nume Dragoș Ioan care era atunci în sătucul Remeți pe Someș , comuna Mireșu Mare-județul Maramureș.

-Ce vrei să fii când vei fi mare?/

-Ostaș al țării vreau să fiu/ Să apăr țara la hotare/ Să mă apăr ca să fiu viu! /Să lupt pentru a mea scumpă țară/ S-o apăr de orice dușman/ Din țară-sau din altă țară/ Voi face asta an de an!

–sunt gândurile și versurile pe care le recita eroul nostru în ciclul primar…„Ce-i mâna pe ei în luptă? Ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier/ A credinței biruință căta orice cavaler!…Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul/ și de aceea tot ce mișcă-n țara asta/ râul, ramul/ mi-e prieten numai mie. Iar ție dușman este!”…recita la școală…

Anii au trecut în zbor-copilul a crescut, visul i s-a împlinit părinții i-au acceptat dorința de-a urma o școală militară, apoi facultatea la București, ce s-au mai bucurat părinții lui- Gheorghe și Florica atunci când l-au văzut cu diploma în mână și aștepta să fie repartizat la muncă în serviciul comunității , în patria lui dragă România. S-a întâmplat acest lucru-la absolvirea școlii militare a primit gradul de locotenent și a fost repartizat la Inspectoratul Județean Harghita al Ministerului de Interne-la Securitatea Municipiului Odorheiu Secuiesc. Când a început așa zisa revoluție din 1989, care a fost se pare o lovitură de stat-el-patriotul ,era tot acolo, își făcea datoria din fișa postului cu drag de țara lui românească.

Pentru „crima” de a fi român în propria țară a fost victima unei tentative de omor. Rămăsese singur în unitate la Odorheiu Secuiesc și se grăbea să strângă documentele și să le pună la adăpost din fața elementelor turbulente ce se găseau afară și făceau multă gălăgie. Este exact situația în care se găsea Conu Leonida față cu reacțiunea din piesa lui Caragiale cu același titlu/nu știa pe moment ce să facă/să plece de la serviciu/ să rămână/ce se va întâmpla cu el…parcă avea o presimțire că ceva nu e în regulă; era un apărător al dreptății și al păstrării ordinii și disciplinei de serviciu și în comunitate. Nu-l stăpânea nici o ură față de cineva anume…dar atunci de ce să se teamă…era prieten cu ungurii care erau majoritari în zonă- ca și cu românii care erau mai puțini. La ieșire îl așteptau o grupare de revoluționari unguri care s-au făcut judecătorii lui, ai românilor-angajați ai Instituțiilor Statului Român. L-au condamnat la moarte prin spânzurare!

O femeie din zonă zicea că: „lor le-a trebuit numai de-a lor, nu români în slujba statului.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: MIRCEA BUIE, POST MORTEM” →

Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții, cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta, împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT

(Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată” →

Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN”

Au trecut de atunci cîțiva ani buni,ba chiar și numeroase sărbători ale ,,CRĂCIUNULUI” dar excursia în LAPLAND rămîne neștearsă din memorie. Excursia, e drept, n-a fost în sezonul iernii, dar imaginile s-au păstrat căci pădurea deasă și CASA LUI Moș Crăciun” -imagini care-și păstrează autenticitatea de-a lungul anilor. Legenda a avut și în acele ,,zile de vară” o prospețime inimaginabilă. Parcul ,,Santa Clauuz,,din Rovani –Cercul Artic .Satul a fost întemeiat în 1989. Parcul e deosebit de tot ce am vizitat (parcuri,grădini cu o mare varietate de soiuri și culori de flori) iar îndrumătorii au fost de o amabilitate ,poate neîntîlnită altundeva. Orașul ROVAN (satul) e veșnic înzăpezit.Ne-am plimbat cu un soi de bicicletă –foarte confortabilă și ușor de mânuit ,pentru orice vârstă. De altfel, toată regiunea este înconjurată de păduri cu arbori semeți, frumoși, soiuri neîntâlnite și destul de deși. Dar cărările sunt însemnate vizibil, încât –chiar fără ghid, nu te poți rătăci. Canionul Koromoma oferă vizitatorilor atracții deosebite, chiar în mijlocul ,,verii”. Excursia oferă imagini unice în ceea privesc ,,căderile de ape Auttikongas” – căderi de la mari înălțimi. Iar coloritul apelor –pentru privirea noastră de la depărtări ,,e fascinantă” – aș putea afirma ,,căderi basmice”. Una dintre excursiile care ni s-au oferit era la PYHA-LOUSTO-un parc de dealuri, sate antice și panorame basmice.

ROVANIEMY –capitala Laponiei, este cunoscută, mai degrabă drept ,,CASA lui MOȘ CRĂCIUN” . Orășelul a suferit enorme pagube în perioada celui de al Doilea Război Mondial ,,Rovaniemy a făcut parte din grupul de sate resfirate în Cercul Artic, unde indigenii practicau agricultura pentru hrana animalelor și întreținerea familiei. În iernile dure, doar renii erau sursa de hrană, cît și animale de companie. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți –ALVAR Aalton a primit misiunea de a proiecta un nou RAVANIEMY. Înspirat de peisajul și viața sălbatică a Finlandei, Aalton și-a ales ca sursă de inspirație unică și originală, cel mai iubit animal al Finlandei ,,RENUL”. Văzut de la înălțime conturul orașului seamănă într-adevăr cu un REN. În 1950 a fost construită o cabană specială pentru găzduirea D-nei ELEONOR ROOSWELT – soția Președintelui S.U.A – în inima orășelului. Casa ,peste vremi a devenit ,,CASA LUI MOȘ CRĂCIUN” care este înconjurată de un imens parc tematic dedicat faimosului ,îndrăgitului personaj de basm ,,MOȘ CRĂCIUN,,

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Legenda ,,MOȘ CRĂCIUN”” →

Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !

…Spune Părintele și Sfântul ILIE CLEOPA, în Predica la Nașterea Domnului – 18 Decembrie 1996 ::

”(…) Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor, nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filosofi şi astronomi şi ghicitori în stele sau astrologi. Şi aceştia ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că va veni o vreme când o să se vadă o stea neobişnuită, iar atunci se va naşte un Împărat care va împărăţi peste toată lumea. Şi ei aveau cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi pândeau – că erau astronomi – să vadă când va apărea o STEA care să-şi facă drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte.(…) Oare nu te-ai speria să vezi acum o STEA că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e un satelit (…). Deci se ştia că acesta este un semn minunat, nemaiîntâlnit, o STEA făcându-şi drumul ALTFEL, nu aşa cum i-a pus rânduială Ziditorul, de la început. (…) A fost o rânduială Dumnezeiască să vadă STEAUA cu doi ani înainte, ca să aibă ei când se pregăti, când se gândi: <<Oare ce-i cu STEAUA aceasta? O fi STEAUA despre care a spus Valaam din Petor; deci hai să ne pregătim!>>. (…) Şi magii au venit, după cum ştiţi şi, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul abia născut. Şi acela s-a umplut de frică – fiindu-i teamă să nu-i ia domnia – şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului la curtea sa, i-a întrebat: <<Unde este să se nască Hristos, Mesia?>>. Iar ei i-au zis: <<În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul (…)>> (MATEI 2, 4-6).

Şi înţelegând Irod că din Iudeea şi în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: <<Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui>> (MATEI II, 7-8). N-avea el de gând să-L cinstească, ci vrea numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar (…) PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI! El înaintează veşnic, după cum e rânduit de Dumnezeu. S-au dus, deci, magii, după cum ştiţi şi au aflat deasupra peşterii din Betleem STEAUA, s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului Iisus, I-au adus daruri – AUR, SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE – şi înainte de a porni să-i spună lui Irod – căci s-ar fi dus, fiind oameni cinstiţi şi de cuvânt şi necunoscând vicleşugul aceluia –, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod. Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie (…). Deci a hotărât să taie toţi pruncii care-s de doi ani mai jos, că numai aşa va fi sigur de uciderea Aceluia Care-i Hristos, Mesia. Şi a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, ca să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos” (cf. CredințaOretodoxă.ro).

…Da, oamenii simpli, de atunci, au văzut, și ei, Steaua ”care-şi face drumul nu aşa ca toate celelalte, ci de la miazăzi spre miazănoapte” – și s-au uimit, dar nu s-au întrebat : ”Nu cumva Voia Domnului se arată, prin această Ciudată Stea ?” Și nu s-au întrebat : ”Dacă nu aduce războaie, atunci ce va fi vestind și ocrotind ea, ce va fi fiind, oare, sub această neobișnuit de strălucitoare și pașnică Stea ?”

Numai Magii, ”cu cărţi vechi, rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi” (iar nu cu tablete electronice și interneturi !), au aflat, deci au știut și au acționat, în consecință : au văzut Pruncul-”Împărat” – și i s-au închinat, ”I-au adus daruri – aur, smirnă şi tămâie”. Daruri împărătești („<<Magii au venit ca reprezentanţi ai tuturor popoarelor lumii spre a se închina la leagănul pruncului Isus. Ei nu erau simpli muritori, erau cu poziţii înalte. Erau înalţi demnitari. Au venit la regele Iisus, Împăratul veacului şi i-au adus daruri ca unui împărat>>, a explicat preotul timişorean Ionel Popescu”), prorocind, prin ele, că Pruncul Nou-Născut este Domnul Vieții, Morții și Învierii :

” <<Aurul se oferea şi se oferă regilor, împăraţilor – în semn de preţuire şi de respect faţă de demnitatea înaltă. Tămâia este adusă ca unui mare preot, ca unui mare arhiereu. Iisus Hristos Domnul întruneşte şi demnitatea de arhiereu. Tămâia, se ştie din vechime, era folosită la servicii religioase. Se folosea la templul din Ierusalim, se folosea la sinagogi. Arată că Domnul Isus a venit în lume să slujească şi nu să i se slujească. Smirna era folosită în ritualurile de înmormântare. Cu smirnă şi alte mirodenii erau îmbălsămaţi morţii, înainte de a fi puşi în mormânt. Smirna adusă de magi simbolizează moartea şi jertfa Domnului Iisus, pentru întreaga omenire. Erau reprezentanţii întregii omeniri şi au adus daruri, pe care le-au pus la leagănul Domnului Iisus>>, a arătat preotul Ionel Popescu”.

Dar și nouă, celor de azi, ni se arată semne. Pandemia asta bizară (cu hidosul ei număr, de victime – fizice și morale –, număr rezultat în urma tratării, HAOTICE ȘI MALONESTE, a gravei situații, de către MAI TOATE GUVERNELE LUMII – care încep să semene, tot mai bine, cu Irod cel Mare, ucigașul de prunci !) !) nu este de la Dumnezeu, ci de la Diavol este – dar intră tot în PLANUL LUI DUMNEZEU : căci, cum adevărat spune Părintele Sfânt ILIE CLEOPA : ”PLANUL LUI DUMNEZEU NU-L POATE OPRI NIMENI, NICI DRACII, NICI ÎNGERII, NICI OAMENII, NICI POPOARELE – NIMENI, NIMENI!”

De ce spun eu asta ? Pentru că Dumnezeu, mereu, îl încearcă pe Om, să-i vadă acțiunile și reacția, față de tot soiul de Uneltiri Demonice – să vadă CÂND, ANUME, VA MERITA OMUL (prin DESCOPERIREA FORȚELOR DIVINE ALE DUHULUI său, cât și prin CONDUITA LUI MORAL-SOCIALĂ !), SĂ SE ÎNTOARCĂ ÎN STAREA SA ORIGINAR-REALĂ : STAREA PARADISIACĂ ! Dar, veți spune : ”De data asta, lipsesc Magii, știutorii !” Nu lipsesc Magii ! Noi, toți, putem și chiar avem datoaria, față de noi și față de Pruncul-Dumnezeu, IISUS HRISTOS – SĂ FIM MAGII : adică, în cazul de față – să aflăm/identificăm adevăratele rădăcini ale Răului, și să le stârpim. Nu neapărat prin vaccinuri dubioase, ci, în primul rând, printr-o atitudine fermă, a Duhului nostru, în care sălășluiește HRISTOSUL ! Dacă sub Steaua Neagră a Pandemiei NU se află HRISTOSUL, apoi, numai că, sub această Stea Neagră, se află Diavolul ! IRODUL ! Și dacă aflăm asta, să avem tăria să luptăm pentru HRISTOS – ”CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA” ! Afând pe Diavol (în oricât de înalte și aurite palate !), NOI să-l înhățăm și să-l băgăm în Cușca Fiarelor ! Căci Diavolul este FIARA APOCALIPTICĂ : el vrea, cu toate puterile lui (pe care tot Dumnezeu i le-a dat !), să vină Sfârșitul Acestei Lumi – să ”RESETEZE LUMEA” !

”MAREA RESETARE A LUMII”, pe care o pregătesc (o plănuiesc și o elaborează) BOGĂTAȘII-CRIMINALI AI LUMII, IROZII LUMII – STRÂNȘI-CIOTCĂ, în PALATELE LOR DEMONIACE !

Continue reading „Adrian BOTEZ: UN CRĂCIUN LUMINAT ȘI CURAJOS ! LA MULȚI ANI BUNI !” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: REDAREA MAPAMONDULUI A CULTURII ANCESTRALE DIN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

Mapamondul nu cunoaște cea mai veche cultură şi a exclus-o din rândul culturilor lumii. Impresionaţi de „Sanlada” scriitorii din epoca romantică, aflaţi în ţările europene s-au axat pe revelarea comorilor sanscritei. Aşa cum evident indica sanscrită înseamnă scrierea sfântă şi ea şi-a păstrat relevanta denumire de la provenienţa din spaţial carpato-danubiano-pontic, bogat în cele mai impresionante valori culturale, cum o demonstrează monumentala lucrare „Strămoșii Românilor”, în special al patrulea volum „Preistoria Daciei”.

„Preistoria Daciei” ca şi întreaga lucrare în patru volume, conţine descoperirile arheologice, comentate de arheologi din toată lumea şi introduce în muzee. Recent am văzut pe TV cel mai de seamă tezaur aurifer, simbol al comorilor aurifere în care strămoşii noştrii erau deosebit de bogaţi. Se spune: – „„Cloşca cu puii de aur” aparţine goților – este relevant faptul că autorul Carolus Lundius, un scriitor de la curtea Suediei, în jurul anilor 1600 publică cartea „Zalmoxis primul legiuitor al geților” evidenţiindu-l în prim plan pe autorul antic Iordanes, care vorbim de geţi aşează în paranteză goţi. Deci goţii erau geţi.

Situaţia aceasta a interzicerii strămoşilor noştri, 1000 de ani în istorie inclusiv a anticilor autori (li se tăia capul celor care pronunţau cuvintele dac şi Dacia) este de asemenea greu de a se revela.

Va urma…

–––––––––––––––––

Prof. Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Scriitoare, doctor Honoris Causa

Preşedinta Academiei DacoRomâne (Filiala Braşov)

Nominalizata pentru premiul Nobel

Diploma: „Părinte al Patriei”

Brașov, 20 decembrie 2020

Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă

În ziua de 20 decembrie este sărbătorit Sfântul Ignatie Teoforul, sacrificat pentru credința în Dumnezeu, ca hrană vie pentru lei, spre înspăimântarea celor care afirmau și susțineau credința creștină, pe vremea împăratului Traian.

Jertfa cumplită s-a petrecut în 20 decembrie, 107 d. Hr.

Sfântul Ignatie a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul și, potrivit Tradiției, a fost pruncul luat în brațe de Mântuitorul, atunci când le-a zis ucenicilor:

„Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18,5).

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului și i-a mărturisit ca este creștin, atunci când a fost întrebat, într-un dialog ce s-a sfârșit în martirizare sângeroasă:

„Ești, deci, ucenic al Celui răstignit sub Pilat din Pont.

– Sunt ucenicul Celui Care a pus pe cruce păcatele mele, Care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui.

– De ce te numesc Teoforul?

– Pentru că îl port în mine pe Hristos cel viu.

– Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?

– Eu sunt.

– Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?

– Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu.

– Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?

– Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dânşii şi voi umbla.

– Dar de noi ce crezi?

Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor? Continue reading „Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă” →

Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun

Aud și citesc adeseori, că datorită epidemiei actuale, cum se vaită unele persoane de restricțiile impuse de oficialități că nu pot sărbătorii Crăciunul. Uitând că pe 25 decembrie creștinii sărbătoresc nașterea Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Cristos, nici de cum sărbătorirea unei zile comerciale. Iar ziua nașterii Fiului Lui Dumnezeu este o sărbătoare creștină de familie și nu prilej de benchetuială.

Sărbătoarea naşterii lui Iisus Hristos există din secolul al III-lea în lumea creştină. Însă care a fost motivul care a stat în spatele alegerii datei de 25 decembrie? În realitate, primele sărbători de Crăciun se derulau nu doar pe parcursul unei zile, ci timp de mai multe zile, într-o perioadă care începea din luna noiembrie şi dura până în ianuarie. Alegerea acestei perioade a ţinut de o strategie a Bisericii, ce a permis dispariția vechilor obiceiuri şi tradiţii păgâne, care au fost înlocuite cu una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii: naşterea Domnului. Cu mult înainte de nașterea lui Hristos, romanii celebrau Saturnaliile din 17 până pe 24 decembrie. Saturnaliile erau sărbători care celebrau zeul Saturn, echivalentul roman al zeului grec Kronos. Înlănţuit de Zeus pentru că şi-a devorat copiii, Kronos, eliberat, s-a refugiat în Italia, unde a adus prosperitate – ”Epoca de aur”. Pentru toţi romanii, el a devenit Saturn, zeul semănăturilor şi al agriculturii.

Saturnaliile au devenit sărbătoarea libertăţii redescoperite de către toţi. În timpul Saturnaliilor, clivajele sociale dispăreau, iar rolurile puteau fi inversate. Sclavii luau locul stăpânilor pe care îi serveau. O amnistie judicară era declarată pe toată durata sărbătorii, fapt ce dădea naştere unor excese de tot felul. Casele erau decorate cu frunze şi ramuri, în onoarea zeului agriculturii.

Biserica a combătut însă aceste sărbători şi a sfârşit prin a le interzice la sfârşitul secolului al IV-le. Originile cuvântului ”Crăciun” sunt diverse, controversate şi, adeseori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde ”Crăciun” se spune ”Natale” (Italia), ”Natal” (Portugalia) şi ”Natividad” (Spania).
Pentru alţi istorici, originile cuvântului ”Crăciun” vin de la vechii gali din Franţa, deoarece ”Crăciun” (”Noel” în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – ”noio” (”nou”) şi ”hel” (”soare”). La români, ar veni de la „creangă” simbolul verde al renașterii naturii. Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de către vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului ”Crăciun”. Epifania din zilele noastre este ”moştenitoarea” străvechilor Saturnalii. În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în originile bradului de Crăciun se pierd în negura vremurilor şi combină elemente păgâne, protestante şi catolice. Înainte de naşterea lui Iisus, romanii îşi împodobeau casele cu frunze şi crenguţe de laur, iederă şi brad, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor. De altfel, cultul ”arborelui sacru” există în mai multe culturi şi tradiţii din lumea întreagă. zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – ”creatio, – onis” însemnând ”naştere”. În fiecare an, pe tot Globul, cuvântul ”Crăciun” aduce multă bucurie în sufletele creştinilor. Familia, decoraţiunile, cina de Crăciun, cadourile, bradul şi Moş Crăciun sunt familiare tuturor şi se înscriu în ritualul acestei sărbători, care este celebrată atât de catolici, cât şi de protestanţi şi de ortodocşi la aceeaşi dată – 25 decembrie. Cu toate acestea, anumite ţări păstrează şi anumite tradiţii specifice.

Legenda lui Moş Crăciun s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua de Crăciun a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

(II)

„Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda-i din stânga ajunge la cer,

Şi VODĂ-I un MUNTE!”

(George Coşbuc)

Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)

În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”

Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)

Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)

La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.

În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.

Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni, s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)

La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)

În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)” →

Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?

Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu golan. Orice-o fi mai lesne, măcar și cioban. După cum își închipuie unii, ciobanii nu fac nimic și stau sprijiniți în ciomag sau lungiți în iarbă, la fel ca ciobanii din tablourile lui Nicolae Grigorescu. Viața de cioban e mai dură decât a multora dintre noi, care avem alte meserii.

Ca să putem înțelege ciobanul din Miorița și să beneficiem de mesajul lui, ar trebui să ne recunoaștem în el și să trezim conștiința noastră la realitatea divină, prezentă în natura înconjurătoare și în noi înșine, oricât de atei sau anticlericali am putea fi. Asta nu se obține apăsând pe un buton, luând pilule după rețeta cuiva, făcând exerciții călăuzite de vreun guru sau lăsându-ne pe seama bisericii. Un cioban bătrân zicea: Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, numai sfințenia omului nu. Totul depinde de sufletul și de cugetul fiecăruia din noi. Depinde de propria noastră conștiință. Dar cine mai stă de vorbă cu propria sa conștiință, cu sine însuși, așa cum vorbește ciobanul cu mioara năzdrăvană? Oamenii arhaici, așa analfabeți cum erau ei, au făcut cele mai mari și mai importante descoperiri: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, cu opt sau zece mii de ani în urmă.

Ciobanul din Miorița nu este un om adevărat și identificabil, ca Nechifor Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Este un alt personaj literar, ce reprezintă perfecțiunea umană, cu toate însușirile bune și frumoase ale omului în general, din totdeauna și de pretutindeni, nu numai ale românilor, ci ale omului bun, ideal, așa cum și-l poate imagina întreaga lume. Nimic în Miorița nu este realitate. Totul e simbol.

Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița? Dar de ce să îl înțelegem? Pentru că ne este folositor fiecăruia din noi să îl înțelegem. Personajul principal din Miorița a fost conceput de către autorii anonimi ca un îndrumător spiritual. În dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, tradus și în română, scrie: „Într-o civilizație de crescători transhumanți de animale, imaginea ciobanului este încărcată de simbolism religios. (…) Simbolismul ciobanului comportă un sens de înțelepciune intutivă și experimentală. Ciobanul simbolizează starea de veghe; funcția sa este un permanent exercițiu de vigilență: el este treaz și vede. Din această cauză el este asociat cu soarele care vede totul. Ciobanul, simbolizând nomadul, reprezintă sufletul, care întotdeauna e trecător prin lume. (…) Ciobanul e un observator al cerului, al soarelui, al lunii, al stelelor, prezice viitorul. (…) Din cauza diferitelor funcțiuni pe care le exercită, ciobanul apare ca un înțelept, ale cărui acțiuni decurg din contemplație și viziune interioară. (…) Ciobanul se dezvăluie că e stăpân suprem pe forțele cosmice ca pe turma sa.” Na! Să mai spună careva ceva de rău despre ciobanul din Miorița. Cine îl mai ponegrește pe ciobanul din Miorița cu tot felul de cusururi și păcate… își face autoportretul.

Avem multe de învățat de la ciobanul nostru din Miorița. Multe și importante de învățat pentru a ne îmbunătăți existența. Când ne vom îmbunătăți existența lăuntrică, psihologică, ne vom îmbunătăți și existența materială: sănătatea și situația socială sau economică.

Am scris cartea Miorița – izvorul nemuririi (publicată la Editura Alcor din București în 2016 și 2017) pentru a înlătura o veche eroare, care încă mai persistă. Eroarea cum că ciobanul ar fi pasiv, resemnat și fatalist a fost lansată de trei scriitori de limbă franceză: Jules Michelet, care a semnat traducerea Mioriței făcută de Alecsandri, elvețianul Amiel – marcat din copilărie de tragedii familiare și care avea o viziune descurajantă asupra vieții – și Edgar Quinet, care s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi. Ei trei au înțeles ciobanul, pornind de la romanul Roșu și negru al lui Stendhal și de la refuzul lui Julien Sorel de a primi ajutor ca să scape de pedeapsa cu moartea. Simpatia francezilor și interesul Europei pentru România i-a putut deruta pe bonjuriștii noștri, care s-au luat după mofturile născocite de câțiva occidentali deziluzionați politic după revoluția de la 1848, căzuți în romantism lugubru, pesimism și fatalism. E cam greu să ne lăsăm derutați de fasoanele francezilor. Cei trei au spus că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru întregul popor român, ceea ce nu este greșit. Greșit este doar felul în care ei au înțeles ciobanul. Miorița a fost creată în Carpați de către ciobani arhaici, care ciomăgeau lupi și urși. Nu are de a face cu ideile vânturate în cafenele la Paris.

Eu susțin că ciobanul din Miorița reprezintă românii prin faptul că e creativ în producția de bunuri materiale și artistice. El produce materiile prime de bază în societatea vremii sale: alimente (lactate și carne), lână, blănuri și păcură. În unele variante el e păcurar, adică știe să extragă păcură din pământ. Un cioban destoinic își lucra singur fluierele, își sculpta bâta ciobănească, sulița, vasele de lemn și își contabiliza producția pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică a ciobanilor. Ciobanul din Miorița este poet, muzician și sculptor. El este un precursor al lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Geniul lor într-unul.

În toate variantele, alegoria cu moartea ciobanului simbolizează renunțarea la cele pământești. Nunta sa cosmică cu mândra crăiasă, fată de crai este o altă alegorie, ce semnifică o nuntă sfântă cu o divinitate cerească (uranică), divinitatea supremă din matriarhat. Alte variante prezintă unirea lui cu o divinitate a pământului (chtonică), ce apare pe munte sub înfățișarea unei Fete Frumoase cu podoabe aurii, simboluri solare, ceea ce înseamnă că ea este o înfățișare terestră a sorei soarelui, care coboară din cer pe pământ pentru a căuta ciobanul. Această Fată Frumoasă a fost considerată în cercetarea anterioară ca o femeie în carne și oase, o nimfomană fără rușine. Unii savanți au crezut că baciul este ucis de cei doi subalterni din cauză că ea îi refuză pe ei.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?” →

Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !

Dragi prieteni, dragi români,

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Continue reading „Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !” →