Alexandru NEMOIANU: Moarte unde ți-e boldul?

Este strigătul de biruință adresat de către Sfântul Ioan Gură de Aur în sfânta lui predică rostită în Noaptea Învierii. Este strigătul prin care Iadul își recunoaște înfrângerea, este strigătul prin care „ultimul dușman” este zdrobit, umilit, alungat. Este strigătul care afirmă în veci și în veșnicie biruința planului divin, este bucuria celor care stau sub Nădejde, Credință și Dragoste. Este strigătul victorios al Ortodoxiei.

În doar câteva zile acest strigat de biruință va fi pe buzele tuturor Românilor care au știut și știu că „am fost și om fi”: ieri, azi, întotdeauna. Cu aceste gânduri aș vrea să repet câteva lucruri.

De aproape două sute de ani istoria Românilor a fost condiționată prin pana unor istorici stăpâniți de duh „sincronist”, care au crezut și cred că Românii și istoria lor sunt un apendice, un soi de rudă săracă și demnă de dispreț, a „marilor” popoare din apusul Europei. Acei istorici au considerat ca fiind valide doar sursele care confirmau gândul lor preconceput și au desconsiderat și insultat tot ce nu folosea gândului lor preconceput și bazat pe mimetism slugarnic. Dar în fața acestor teoreticieni mercenari și slugarnici a stat și stă REALITATEA românească.

Această realitate românească este foarte veche și rezultatul unor dezvoltări istorice îndelungate și unice, rezultatul unei dezvoltări „protocroniste”, o dezvoltare liberă de influențe și mimetism, o dezvoltare independentă și fascinant originală. Astfel s-a dovedit din nou și din nou că Neamul Românesc nu își schimbă firea. Neamul Românesc se poate preface, poate mima, dar firea lui a rămas și rămâne aceiași, încăpățânată și în veci Ortodoxă, încăpățânată și în veci tradițională, încăpățânată și în veci dominând spațiul de la Nistru, până la Tisa și Marea, „cea mare”. Dacă ne vom uita la hotarele structurilor românești de bază, a satelor, care au fost și sunt garanția existenței românești și a modelului existențial românesc, vom vedea că aceste hotare arată străvechimea românească. Satul românesc a rămas în esență identic satelor din vremea neolitică și sihăstriile Ortodoxe s-au așezat pe locurile unde erau sihaștrii Daci, iar această alcătuire nu face decât să dovedească o continuitate fără egal în Europa. Românii nu au putut și nu au avut de imitat pe nimeni, căci au fost în Europa mai înaintea tuturor. Românii sunt băștinașii Europei, iar ceilalți sunt „vinituri”.

În același timp ar fi cu totul ilogic să ne imaginăm că Neamul Românesc străvechi, adus în existență spre a dovedi că „apa trece și pietrele rămân”, nu ar fi, trup și suflet, legat de „locul” lui, de pământul lui. Să încerce cineva să spună unui Român că „locul” în care este nu ar fi cel mai frumos din lume. Numai să încerce!

Aceasta nu înseamnă de loc că istoria românească a fost presărată cu bucurii și biruințe. Nu, Neamul Românesc a trecut prin enorme greutăți, prin sinistre umilințe, prin nopți fără stele și reci. Dar biruința românească stă în faptul că în ciuda acestor rele care l-au bântuit, Neamul a rămas același în Credință lui Ortodoxă și în rosturile lui.

Iar atunci când a fost nevoie, când însăși ființa și firea Neamului erau în primejdie, atunci blânzii Români, „mămăliga”, a explodat cu o forță nimicitoare.

Asemenea clipă stă în față noastră azi. Azi trebuie să decidem dacă Familia va însemna Mamă și Tată sau va ajunge o batjocură a necuratului.

Îmi pare că toată suflarea „râul, ramul” s-au ridicat contra răului. Ierarhii Ortodocși, fără frică și în cea mai curată manieră jertfelnică până la martiriu, sunt în fruntea turmei Bine Credincioase. Nimic nu va putea opri voința acestui Neam: nici amenințări, nici minciuni, nici zâmbete false. În aceste clipe Neamul Românesc spune iarăși, „am fost și om fi”. In aceste zile Neamul Romanesc, ca întotdeauna, stă în calea răutăților cu Crucea în frunte. În aceste clipe Neamul Românesc intră din nou în Istorie, fără frică și cu fruntea sus!

SUS INIMA!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

26 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Dansând în ploaie

O lumină prelungă, albă, se frânse de-a lungul orizontului, urmată de o tăcere înfricoșată… apoi un tunet care clătină temeliile cerului și ale pământului. Zgomotul fu atât de puternic încat mi se înfundară urechile. Abia reuși să îți citesc de pe buze și din ochi chemarea înfricoșată:

– Să fugim!

Rămăsesem stâlp de sare, precum soția biblicului Lot, privind spre câmpiile Sodomei…

Te-ai întors după doi pași și înfingându-ți unghiile în mâna mea stângă m-ai târâit după tine, luându-te la întrecere cu tunetele dezlănțuite din tobele cerului.

– Să fugim!

Un fior dureros mă străbătu din creștet până în tălpi, dezmorțindu-mă. Alergam cu un pas în urma ta, strângându-ți degetele delicate.

Păreai în rochia vaporoasă de vară o velă roșie, agățată de mine, catarg gata să se frângă. Aleea parcului se termina brusc în marginea pădurii din apropiere. Parcă plonjasem într-un ocean verde ale cărui valuri ne trăgeau înspre adâncuri. Crengile de deasupra noastră se frământau în bătaia puternică a vântului, gata să se rupă în orice moment. Vârtej de frunze verzi si uscate ne învăluia, ca o furtună de nisip. Pe cărarea bătătorită de urmele animalelor începură să cadă primele picături. Crenguțe uscate ni se frângeau sub picioare…

Alergam gâfâind, simțind că nu mai pot respira; nădușeala acelei zile toride îmi uscase gâtlejul. Ajunși la o răscruce de cărări, în mijlocul unei poienițe străjuite de tufe de mur grele de rod, ți-am eliberat mâna privind năuc. Udate de picăturile de ploaie, fructele de un negru lucios păreau sute, mii de ochi ce ne priveau iscoditori, ca într-o vrajă.

Picăturile deveneau tot mai dese, mai mari, parcă prevestind potopul.

– Ajută-mă!, mi-ai șoptit așezându-mi mâna dreaptă după cap. Am înțeles; ca o mângâiere, mâna mea coborî desfăcând fermoarul. Asemeni unui foc ce arsese mocnit izbucnind la deschiderea ușii, ai erupt…

Ridicând mâinile înspre crengile ce parcă te căutau, ai început să dansezi. Dansezi?…Nu, nu era dans, era ritual, magie… Părul eliberat din strânsoarea cocului ți se revărsa pe spatele dezvelit și pe umeri asemeni Niagarei. Când te învârteai, aruncai perdea de stropi grei… Când te mlădiai, păreai o flacără roșie, în luptă cu picăturile ploii. Ba te înălțai, părând că vei cuprinde pădurea, ba te domoleai, doar o pâlpâire, spre a renaște din nou, întețită de privirile mele lacome.

Dezlănțuit total, cerul părea să se prăbușească peste noi. Poienița era străbătută de pâraie mici în care tălpile tale plescăiau nesătule de dans.

Când se domoli puțin, ai alergat spre mine ridicându-mă de pe cioata pe care odihnisem.

– Auzi?…sirtaki!…mi-ai șuierat printre coralii imaculați ai dinților, dezlipindu-ți o șuviță lipită pe ochi.

Erai udă, dar fierbinte ca un cazan încins. Simțeam că prin vene îți curgea lavă.

Nu știam să dansez, dar văzusem filmul lui Cacoyannis de sumedenie de ori. Am început să dansăm acompaniați de picăturile ploii.

Când te apropiai de mine, ochii tăi păreau mure, jăratec căprui ce mă aprindea. Priveam adânc înlăuntrul tău, citind următoarea mișcare. Te lipeai de mine precum rochia de culoarea macilor de trupul tău fremătând precum crengile stejarilor.

Ploaia se întețea din nou, dar tu erai tot mai lentă, te cuibăreai în brațele mele, tremurândă.

– Acoperă-mă, mi-ai șoptit mușcându-mi buza de jos, înflorind-o cu un bob de rouă sângerie.

Te-am așezat pe frunzele căzute în toamna trecută. Când ți-am eliberat umerii și sânii, pielea ta arămie emana aburi. Te-am acoperit cu propriul trup sorbindu-ți de pe pleoape picăturile de apă.

Te frământam pe covorul de frunze eliberându-te de rochia ce ateriză peste pantofii rușinați.

Simțeam o senzație între zbor și cufundare în ape. Erai vârtej, absorbindu-mă. Nu îmi doream altceva decât să mă afund tot mai adânc, să caut perla tainică a fericirii. Nici nu știam dacă gemetele ce îmi penetrau timpanul erau ale pădurii ori ale tale.

Mi se părea continuarea la un nivel superior, lăuntric, al dansului, o coregrafie a lutului din noi pe scena lutului de sub noi, acoperită de covorul frunzelor uscate.

Păream fiecare prizonierul celuilalt, născând din strânsoarea dureroasă a îmbrățișărilor, sentimentul totalei eliberări.

Eu eram tu și tu erai eu, două entități unite într-un singur trup.

– ,,Eu sunt lut, tu ești ploaie,
Eu sunt ploaie, tu lut,
Rug aprins, vâlvătaie,
Doi fugari de trecut.”

Îți șopteam aceste versuri, scrise cu o săptămână în urmă cu sentimentul trăirii unui deja vu. Îmi venea să le scrijelesc pe scoarța copacilor, spre eternă aducere aminte.

Cu ultimele puteri, te arcuiai ca o punte peste cenușa frunzelor de sub noi.

– Ajunge, ai șoptit înflorindu-mi celălalt colț al buzei…S-a oprit ploaia!

Aveai dreptate. Printre frunzișul picurând, se vedeau frânturile unui curcubeu, sprijinit pe vârfurile copacilor. Ne-am desprins cu mișcări lente, sorbindu-ți de pe buze ultimele picături scurse din păr. A trebuit să stoarcem rochia ce șiroia de apă…

Din nou păreai o velă, gata de drum.

–  Ne întoarcem?…am întrebat cu regret, strângându-te la piept.

– Da, ai răspuns zâmbind. Dar nu fii trist…vara aceasta se anunță a fi ploioasă. Iar eu, ai continuat privindu-mă în ochi, voi dansa pentru tine în fiecare ploaie.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

24 septembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Înșelări care ne pot pierde

Într-o privire de ansamblu și fără neaparata curiozitate pentru detalii, vom putea spune, „oamenii sunt la fel”. În esență suntem asemănători anatomic, deosebiți în fizionomii și cei care excelează și dau adâncime deosebirii sunt cei foarte urâți, după cum și profilului mental, adâncimea lui, o oferă cei foarte proști. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de „sus” în „jos”, ele se așează invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în „mare”, suntem asemănători. Dar aceasta asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.

Oamenii nu sunt asemănători, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel și, în vorba Francezului, „trăiască diferența”.

Acestea fiind spuse este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele.

În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor oamenii pot trăi decent, sau pot trăi sordid.

Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficiența”.

Este manifestarea plenară, fără acoperire a unei stări sinistre, autosuficiența, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul, „cine nu mă iubește mai mult decât pe copii, frați, mama, nu este vrednic de Mine” Matei 10;36. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubește pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Matei 10;31.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Înșelări care ne pot pierde” →

Alexandru NEMOIANU: Preoți cu Crucea în frunte

Cu mare repeziciune se apropie data când Neamul Românesc este chemat să răspundă unei întrebări simple,esențiale și la care omenirea a răspuns da de la chemarea ei în ființă. Neamul Românesc este chemat să spună da adevărului că familia,unitatea de baza și esențială a Neamului, este alcătuită din unirea în dragoste a unui bărbat și a unei femei spre creșterea lor și a pruncilor cu care vor fi dăruiți de Dumnezeu. În condiții normale o asemenea întrebare nici măcar nu ar trebui pusă.Dar nu trăim vremuri normale.

O ideologie satanică și care dorește nimicirea tuturor rânduielilor lăsate de Creator oamenilor, inspiră rău, confuzie, batjocură și spurcăciune. Între ele poate nici una nu este mai hidoasă decât sodomia. O practică sinistră și spurcată, care face fața omenească hâdă și a cărei practicare generalizata ar duce la stingerea oamenilor din ființă. Nefericiții care o practică, din viciu și nu din naștere, ar trebui compătimiți cu toată mila. Ei ar trebui compătimiți și nu sinistrul păcat pe care îl comit. Sunt oameni care batjocoresc neamul din care coboară, își insultă părinții care i-au crescut se fac râs și dispreț până și pentru necuratul și, în plus, nici măcar nu știu ce este bun.

Dar în spatele lor se află ideologi ai răului, profesioniști ai distrugerii, monștrii sângeroși. Ei sunt cei care îndobitocesc și înșeală suflete nevinovate și având foarte puțină judecată. Nu este nevoie să îi reamintesc căci sunt bine știuți. Sunt sinistrele Organizații Ne Guvernamentale, agenții ale intereselor străine finanțate de demoniacul Soros Gyorgy, este abominatia #rezist, sunt „imbecilii utili”. La asta se adaugă o media, corupta, mercenara și amorala, mijloacele de comunicare în masă, care îndeamnă la pasivitate și indiferență. Sunt cei care fac referire la prevederi ale unui Cod Civil care poate fi schimbat prin simplă ordonanță guvernamentală. Sunt cei care seamănă confuzie și politizează un subiect simplu și având conținut sfânt.

Familia înseamnă unirea în dragoste a unui bărbat și a unei femei. Iar Neamul Românesc trebuie să se prezinte la urne în număr mare pentru a spune da și a spune că normalitatea nu poate fi negociată sau relativizată. În acest climat al răului vedem cu nesfârșită recunoștință și emoție ca în frunte luptei pentru bine stă Sfânta Biserica Ortodoxă Română.

Ierarhii și Preoții Ortodocși, în masă, îndeamnă participarea la vot și cheamă turma binecredincioșilor să spună da familiei tradiționale.

Pentru generația noastră acest vot este crucial și ne va dovedi tăria morală și esența sufletească, ne va defini din nou drept credincioși ortodocși și Români cu fruntea sus.

De fapt asistăm la o lupta pentru ființa românească, o lupta în totul identică celor care au dus la înfăptuirea României Mari. Iar în această lupta, la fel că întotdeauna, în linia întâia, fără teamă, stă Clerul Ortodox. Ca întodeauna în fruntea Neamului luptător pentru bine se afla „Preoți cu Crucea în frunte”. Să îi urmăm cu dragoste, încredere și voință de a învinge. SUS INIMA!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

22 septembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Hoinar prin hotarul Borloveniului

Așezat la poalele Semenicului, satul Borlovenii-Vechi încheie spre munte, țara Almăjului. Una dintre ,,țările” românești încă în ființă și având o identitate clară și, totodată, cea mai puternică personalitate lingvistică din spațiul vorbitor de limba română (dialectul daco-român).

Hotarul Borloveniului, străbătut cu atenție și răbdare, dezvăluie lucruri tulburătoare despre civilizația țărănească, și deci românească, despre relația dintre om și loc și dintre realitatea văzută și cea transcendentă.

Foarte multe lucruri am învățat într-o Vară, acuma câțiva ani, prin bunăvoința prietenului meu drag, Ioan Banus.
Ioan Banus nu este un om obișnuit. În el sălășuiește o lume specială, lumea țăranului român, o lume care se ține prin pogorământ special și prin har. O lume care de multe ori pare a pieri și de fiecare dată o regăsim vie și strălucitoare. O lume care stă sub o făgăduință specială și doar cei aleși o pot vedea și se pot bucură de ea. Cei care păstrează și păzesc această lume, nu sunt sortiți bucuriilor mărunte, ei stau sub semnul răbdării și capacității de a îndura poveri pe care muritorii de rând nu le-ar putea duce dar, în același timp, ei pot primi și bucurii pe care muritorii de rând nici nu le pot bănui, de la truda de a dobândi bucate simple, la bucuria apei reci din bunar și până la înțelegerea că țăranul român are încă două bucurii speciale; atunci când îi față vacă și este lapte pe masă și atunci când se taie porcul și toți își pot “unge barba”.

Cu Ioan Banus am străbătut hotarul Borloveniului și am văzut lucruri și am înțeles fapte pe care le credeam a fi de mult apuse.

Hotarul Borloveniului este foarte întins și complex, cuprinzând luncă, dealuri, pădure, pășuni, pășune alpina, cursuri de apă. Este un hotar întins, considerând și faptul că în cursul istoriei sale Borloveniul nu a trecut de o mie de locuitori și de fapt, majoritatea vremii a avut mai puțini. Modul în care este împărțit hotarul arată vechimea lui iar anume așezăminte sociale și economice dovedesc statornicia impresionantă. Fără îndoială că detalii și aspect exterior s-au preschimbat în cursul vremii, dar aceasta este mai degrabă tinator de decor, de ornamentatie și nu afectează esența. Aceste modificări de decor țin de un proces care este comun tuturor comunităților omenești; ”reinventia” lor periodică, legată de nevoile momentului istoric dar esențialul, matricea arhetipală, s-a păstrat neschimbată, ca o coarda de cârtiță, vie și pulsând de vitalitate.

În primul rând este limpede că așezarea satului în actuala vatră s-a făcut relativ târziu, probabil pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Această așezare a fost rezultatul ocupării Banatului de către trupele imperiale de la Viena și a fost parte din planul austriac de a stăvili incusiunile otomane prin organizarea “graniței” militare în Banatul de munte. Dar rânduielile anterioare, străvechi, s-au păstrat ca realitate vie și semnificativă. Cea mai puternică dovadă sunt morile Borloveniului. Ele încep cam la trei kilometri amonte de actuala așezare, de la locul numit și azi, ”vatra satului” și continuă până la ultima moară, așezată ceva mai jos de actuala poziție a satului, ”moara vaiala”. Între ele mai sunt încă două mori, ’moara țărănească”, având mersul roții “pe stânga” și deci nimerită pentru vrăji și moara “de-a parte”. Aceste mori deserveau anume grupuri de familii din sat, în devălmășie, grupuri care corespundeau vechilor pâlcuri de case ce alcătuiau satul.

Vechile pâlcuri, înțelept așezate în mini-depresiuni, umbrite și păzite de codru erau, Vlașca, Zăcători, Leu, Cervinecea, Sopoteanu, Salin, Sfarleac. Acolo erau rosturile economice ale oamenilor și acolo au rămas “colibele” lor, care nu erau doar locuințe sezoniere, ci case în bună regulă, cu încăpere de dormit, bucătării, grajduri, șuri, ba chiar și cazane de fript țuică. Acest sistem de agricultură, cu locuința auxiliară, este cel mai complex sistem de exploatare agricolă cunoscut la Români. Aceste “colibe” sunt și azi realitate vie. În una dintre ele, a lui Petru Mentă, fratele lui Ion Banus am făcut și popas.

Era acolo bună rânduiala și ospitalitate românească, cuptor mare care putea da căldură Iarna și într-un colț era pușca lui nea Petre, mare vânător. Acea colibă era așezată în una dintre sub-văile de care vorbeam și care toate converg și urcă, din treaptă în treaptă, spre “culme”, spre cumpăna apelor și spre ‘plai” care duce, încet, încet spre Semenic. Înspre acolo sunt codrii seculari, în care nu a intrat securea, apoi pășune alpină mângâiată de vânt unde, brusc, izvorăște Nera, atât de rece încât contactul cu apa pare să ardă.

Una dintre sub –vai este și Sfarleacul, unde familia mea maternal avea sălaș și pământ. Acolo “Taica”(colonelul K.u.K Romulus Boldea) alcatuise o frumoasă gospodărie.

La Sfarleac am ajuns ocolit, urcând mai întâi la satul slovac Sumita, singura așezare alogenă din Almaj și ea de dată târzie, circa 1830 și apoi, mergând pe hotarul care separă Sumita de Putna am ajuns în vârful Sfarleacului.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Hoinar prin hotarul Borloveniului” →

Vavila POPOVICI: Avem nevoie de repere morale

„Moralitatea este cea mai înțeleaptă politică.”

– Shimon Perez

 

   Moralitatea unei societăți poate fi realizată doar prin acceptarea unor modele, așa numite repere morale. Altfel, lumea ia drumul haosului și în final al barbarizării. Barbarul poate învinge în bătălia dintre bine și rău, când societatea este permisivă în fața Răului, sau pur și simplu nu conștientizează gravitatea pericolului care ar putea urma dacă Răul va lua locul Binelui.

   Greșit a definit Nietzsche moralitatea ca fiind „instinctul de turmă al individului”. Din contră, ea scoate omul din turma ce urmează calea greșită și îi indică calea bună, dreaptă, de urmat; îl ajută să nu rătăcească. Nietzsche distinge morala celor slabi de a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate. A dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, negând ideile de civilizație și pe cele ale democrației. A disprețuit Rațiunea și Credința deopotrivă și a apelat la pasiune, la retorică și chiar la ură. Dragostea pentru el era „cel mai mare pericol” și moralitatea – slăbiciunea omenirii. A murit nebun, într-un azil. Opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, folosindu-se în mod barbar ideea de „voință de putere”, în sprijinul doctrinei totalitare.

   Moralitatea și Credința constituie un tot inseparabil. Marii artiști au fost oameni de o profundă religiozitate: poeți, muzicieni, pictori și sculptori. Arta lor a îmbrățișat religia și a dobândit acel plus de frumusețe spirituală. „Când slujitorii și artiștii sunt creștini, sunt purtătorii unui mesaj”, spunea Petre Țuțea.

   Apostolul Pavel spune că legea morala e înscrisă în inima omului; alături de legea morală se află conștiința morală, cu ajutorul căreia omul este în stare să judece și să aprecieze ideea de Bine. Conștiința este deci organul de cunoaștere, aplicare și împlinire a legii morale. Kant prețuiește în mod deosebit argumentul moral. El spune că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, se postulează existența altei lumi și existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Prin această argumentare se dezvăluie baza credinței. „Omul apare și caută aici și se desăvârșește dincolo”, spunea tot Petre Țuțea.

  În toată lumea aceasta, în țări civilizate și mai puțin civilizate, sunt oameni cu credință în Dumnezeu și alții fără. Cei cu credință au bine definită linia care desparte Binele de Rău, ceilalți – fără de credință dar cultivați și civilizați – au totuși niște principii morale la baza cărora stau virtuți precum respectul, compasiunea, întrajutorarea, iar față de nelegiuiri au atitudine de revoltă, nesuportându-le, respingându-le civilizat, fără violență, ceea ce te face să întrevezi în sufletul lor acea amprentă morală, rădăcinile căreia, probabil, nu se străduiesc s-o descopere.

   Or, în țările care au cunoscut ateismul, sistemul totalitar cu minciuni, crime – sub diferite forme – pe care le-au folosit ca unelte oficiale de guvernare, se află acum la cârmă continuatorii vechii politici. Aceștia le utilizează într-un mod și mai perfid, într-o mentalitate schizoidă, la care toți din jurul lor sunt forțați să consimtă. Dar, adevărul faptelor nu poate fi mult timp ascuns, suportat de oamenii cinstiți ai țării care a dat în trecut atâția viteji și atâtea capete dotate cu inteligență, cum este România.

   Fiecare individ al societății contemporane ar trebui să-și analizeze și să-și explice propriul comportament prin raportare la valorile morale existente cândva, și să asigure un caracter etic al faptelor sale, termenul de morală – am mai spus-o și altădată –  constituind ,,ansamblul de reguli de conduită și de valori dintr-o societate sau un grup”.

   În paralel se simte nevoia de repere morale într-o societate ca cea de astăzi, aflată în plină schimbare a structurii, când se reformulează concepte, valori, idei, idealuri și se deschid noi căi de înțelegere a spiritului uman. Procesul are și o serie de consecințe. Orice cauză are efectul ei, nu? Unele dintre vechile valori morale care defineau societatea tradițională, sunt înlocuite cu concepte noi. Datorită schimbărilor rapide și uneori absurde din ultimele decenii, mulți simt nesiguranța a tot ce se întâmplă. Ordinea s-a șubrezit, oamenii pare că și-au pierdut judecata clară – în unele cazuri așa și este! – iar speranța în mai bine nu se întrevede. Se afirmă că trăim o criză, cu partea ei cea mai importantă – cea morală. Nu se caută, sau dacă se caută pare că nu se găsește modelul moral necesar, adaptabil experienței trăite. Binele și răul, virtutea și viciul, dreptul și datoria, în fine toate ideile marilor filozofi sunt puse sub semnul întrebării. Cine să ne învețe? Și „dacă nu vor fi dascăli, nu vor fi nici școlari” – spunea Socrate dialogând cu Menon. Astăzi, ca și în vremurile de atunci, puținii și prețioșii oameni morali care ar putea constitui repere. Ei „sunt singurii însuflețiți, iar ceilalți rătăcesc ca niște umbre”, ne spun Părinții Bisericii.

   Obsesia banului, egoismul, minciuna, lipsa de respect, de bunăcuviință, nerușinarea, toate nu fac altceva decât să stânjenească bunul mers al societății în care trăim, să ne bulverseze sufletele și să creeze în final un tablou sumbru al populației țării. Morala nu mai ocupă locul bine meritat pentru liniștea sufletelor noastre; știința inventează alte mijloace de atingere a fericirii, iar oamenii se comportă diferit, aiurit, ideile și percepțiile despre om, viață s-au schimbat și sunt în curs de schimbare – așa zisa „modernizare”. Lipsesc reperele morale din planul vizibil al vieții. Și cele care există, dacă încearcă să iasă în prim plan pentru binele societății, sunt alungate „cu pietre” – cuvinte defăimătoare. Lipsa de respect este vizibilă, față de aproapele nostru, față de cei vârstnici, față de valoarea oamenilor cinstiți, cultivați care și-au tocit coatele prin săli de studiu și biblioteci, față de conducătorul ales al țării. Or, părinții, bunicii noștri ne învățau să respectăm regii pe care i-am avut, pentru binele țării făcut și să nu ne abatem de la legile care sunt date, în baza cărora se ridică, ca pe o fundație, „încăperea mare” a țării.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Avem nevoie de repere morale” →

Corneliu NEAGU: Multiplele fațete ale stigmergiei

Cuvântul stigmergie a fost introdus de către biologul francez Pierre-Paul Grassé în anul 1959 pentru a desemna fenomenul prin care insectele sociale (furnici, albine, termite etc.) sunt stimulate să acţioneze prin însăsi opera pe care o realizează. Acest cuvant se formează prin alaturarea cuvintelor greceşti „stigma” (marcaj, semn) şi „ergon” (muncă, acţiune). În traducere literară, stigmergia semnifică acţiunea unui agent ca urmare a „semnelor” („marcajelor”) lăsate de agenţii predecesori, angajaţi în realizarea unui obiectiv comun. În domeniul activităţilor umane, până acum au fost consacrate două modele de bază privind organizarea indivizilor: modelul ierarhic-competitiv şi modelul cooperativ. În cazul primului model, activităţile umane se desfaşoară în cadrul unei ierarhii piramidale, sarcinile de lucru fiind transmise şi controlate de sus în jos. Modelul generează „secrete de muncă” şi competiţie între membrii organizaţiei. În etapa actuală, acest model devine, din ce în ce mai mult, o frâna în realizarea progresului tehnologic. Al doilea model, aplicat în cadrul echipelor de dimensiuni relativ mici, se bazează pe consensul participanţilor. Ca urmare, necesită timp îndelungat pentru stabilirea consensului, fiind ineficient în grupurile ai căror membri au niveluri de educaţie şi de cultură diferite. În cazul modelului ierarhic, un individ cotrolează grupul, pe când în cazul modelului cooperativ grupul contolează individul. Stigmergia conduce la un model organizaţional cu totul diferit. Inspirat din modul de acţiune al insectelor sociale, acest model se bazează pe iniţiativa şi pe colaborarea distribuită şi egală a tuturor membrilor grupului. Nici-un individ nu are nevoie de permisiunea cuiva (ca în modelul competitiv) sau de consensul membrilor grupului (ca în modelul cooperativ) pentru a iniţia o acţiune sau un proiect. Fiecare membru al grupului are autonomie completă în demersul creativ, iar puterea grupului rezidă în capacitatea de a accepta sau de a respinge acest demers. Modelul stigmergic este vizibil în proiecte precum Wikipedia, softurile Open Source, sau în jocul unei echipe sportive ( fotbal, volei ctc.). Pentru a da un exemplu mai recent, noi cei care publicăm în revista revistele on-line alcătuim un grup care acționează stigmergic. Ajunși în acest punct, se poate emite ipoteza potrivit căreia în realizarea oricărei creații umane acțiunile, gândurile, cuvintele creatorului sunt stigmergice, întrucât sunt generate pentru îndeplinirea aceluiași scop : realizarea operei științifice, artistice, literare etc.

———————————————–

Corneliu NEAGU

6 septembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Vinovați fără vină

Suntem bieți spectatori ai marasmului cotidian, omul o expresie palpabilă a nimicului cotidian, încovoiați de legi, fărădelegi, pășim inconștienți, cu grijă, cu sfială, mereu înapoi, în groapa istoriei, expresie sublimă a lucrului bine făcut.

Privesc cu ce mai pot deprecierea morală a omului nou, biete conserve expirate înainte de a fi create, cioplite din nimicuri și surcele. ce poți acum să faci cu ele…

Puteam să zburăm, am ales să mergem în cârje.


Nu, nu citim, cărțile zac aruncate prin ghenele istoriei moderne, de prost gust, nu scriem, doar mâncăm și dormim, în liniște, nu…


Da, este bine pentru sănătatea noastră.


Da, ne distrăm, ce bine ne distrăm…


Aici nu-i nimeni, capete goale, creiere aruncate în coș, de gunoi poleit, cu noroi.


Aici totul tace, tace și tace, ce bine tace…


Nimeni nu plânge, doar geme și suspină.


Aici este liniște ca într-un cimitir, este o lume fără lacrimi în jur doar suspine, e o lume pierdută în propria neputință.


Vinovați fără vină, avem dreptul universal de a nu spune nimic.


Așa, încet-încet am ajuns uneltele diavolului și totul este bine, nu-i așa…


Nu, nu auzim, nu mai simțim nici lacrima unui copil, aici, am uitat de mult să trăim.


Construim, construim pe hârtie castele, castele de hârtie.


Credeam, demult, odată că lumea asta era vie, azi am aflat că viața asta e târzie, aici nimic nu mai învie.


Eram un copil rătăcit, departe de drum, furtuna vieții mă aruncase pe aici, pe undeva, aproape de nori, atât de departe de voi.
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Vinovați fără vină” →

Nicu GAVRILOVICI: Când se întâlnesc îngerii

Părea o zi cenușie. Toate îmi erau împotrivă. Splina mea din nou o luase razna producându-mi o durere surdă si o totală indispoziție, Emanuela urma să plece în după amiaza aceleiași zile înspre Praga, urmând să lucreze timp de un an la o multinaționațională… Asta după ce cu doar câteva zile înainte, Timotei plecase în Germania. Puii crescuseră, mă bucuram, dar reversul medaliei mă apăsa greu… Din zece, în curând voi rămâne cu șapte, pentru că si Daniel căuta asiduu un loc de muncă în Anglia. Mă puteam declara orice, numai un tată fericit nu…

Nicăieri nu se întrevedea vreo rază de soare așa că am hotărât să îmi creez una artificială. Mi-am invitat prințesa la cofetăria de vizavi de Casa de Cultură, din centrul micului nostru burg. Singurii clienți fiind ne-am așezat la masa noastră din colț.

Am făcut comanda și savuram prăjiturile privind absent prin vitrina localului. Lipsa zâmbetului de pe fața vânzătoarei nu îmi îmbunătățise moralul…

Apoi mi s-a părut că printre mulțimea defilând grăbită într-o direcție ori alta prin fața retinei mele, am deslușit o umbră. Să spun că era om, poate aș greși… Era un suflet. Ruina a ceea ce fusese cândva un bărbat înalt, bine clădit… Nebărbierit, adus de spate, purtând pe umărul drept un rucsac ce părea gol, se târa furișându-se parcă printre oameni. Un pardesiu de culoare nedefinită cu mânecile prea scurte, purtând în el destinul unui vis frânt… Se oprea la fiecare coș, căutând resturi. Nu putea avea șanse de reușită pentru că centrul Caransebeșului fiind împânzit de porumbei, oamenii s-au obișnuit ca ceea ce le prisosește să ofere micuțelor înaripate. Se părea însă că omul era străin, nefiind la curent cu acestea.

Îl priveam atent de vreo două minute, timp în care nu parcursese mai mult de 30 de metri, lucru ce nu putea scăpa ochilor ageri ai Emanuelei.

Brusc a lăsat lingurița.

– Tati, nu mai am poftă de prăjitură.

– Sigur? Am întrebat-o dus pe gânduri.

– Sigur! Stii că fetița ta nu te minte, se alinta ea, încercând să lumineze atmosfera de plumb.

– Atunci este timpul să te transformi în înger!

– Te referi la nenea acela, nu? Nu poate fi departe…

I-am întins bancnota și într-adevăr fața fetiței mele era de înger. Dacă avea ceva special, acela era zâmbetul. Eram sigur că zâmbetul ei dăruit din inimă, va avea o valoare cel puțin egală cu bancnota mea. A înfășcat spre nedumerirea mea plasa și a iesit… Am luat celălalt bagaj și am urmat-o. Omul se oprise în fața unui alt coș, nehotărât, din cauza eșecurilor anterioare ori a privirilor disprețuitoare. A tresărit vădit când Emanuela l-a prins de cot. Raza mea de Soare știa să ascundă mila în spatele dragostei.
– Să vezi cum m-a privit, tăticuț… A făcut niște ochi mari, ca de…
Din cauza entuziasmului nu găsea cuvintele…

– Înger…completai eu sigur pe mine.

– Exact! De unde știi? Erai departe…

– Când te transformi în înger, nu poți întâlni decât îngeri… ,,Pentru că orice veți face unuia dintre acești neînsemnați frați ai Mei, Mie îmi faceți…” continuai citând din Biblie.

Mă prinse de braț si făcurăm fericiți câțiva pași împreună. Apoi o auzii șoptind:
– Ai dreptate… Doar că nu stiam că îngerii mănâncă banane… I le-am dăruit pe cele ce mi le-ai cumpărat pentru drum.

– Vei primi înapoi înzecit, o asigurai eu.

– Ei, nici chiar așa… Îngerii nu au voie să devină obezi…

Norii se risipiserã… Peste sufletele noastre se arcuia, luminos, curcubeul fericirii…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

28 august 2018

Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot

Jumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă.

Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial. Redau un fragment din mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”

Putem începe investigația cu ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):

«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef): „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai departe. Ajungem la Cartea a V-a. Ce zice Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aici, însă, se termină jumătățile care se citează de regulă spre a ne auto-flata. Să citim ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos: „Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Simțiți cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi stați, că n-ați auzit încă toată cealaltă „jumătate”. În paragraful 6 al Cărții a V-a, zice așa, pardon: „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață”. Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V-a, că „La traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși peste hotare”, chiar că, din lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă primul „denigrator” (în slujba cine-știe-căror agenturi) al neamului nostru şi al tranziției noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George Pruteanu] n-am timp să comentez, ci doar v-am supus judecății ambele jumătăți ale observațiilor sale nepărtinitoare.»

George Pruteanu, Adrian Marino și profesorul meu Ștefan Munteanu au fost intrigați, ca și noi, de aceste citate denigratoare din Herodot. De acolo de unde sunt ei acum, ne îndeamnă și ne călăuzesc să judecăm împreună jumătățile de observații ale lui Herodot. Vom compara datele lui Herodot despre traci cu ceea ce știm despre alți indo-europeni și vom vedea din ce context istoric au fost desprinse, ca să știm cum era în realitate societatea tracilor.

Se știe că structura tuturor societăților indo-europene, din Islanda până în India, mitologiile, principiile etice și obiceiurile lor sunt surprinzător de asemănătoare. Lumea indo-europenilor era împărțită în trei categorii sociale: 1. regele și preotul, ca la noi Burebista și Deceneu, 2. războinicii, 3. producătorii de bunuri materiale. Fiecare categorie socială își avea zeii săi protectori, ce serveau ca model de comportare în viață.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bacus și Diana. Deci: se referă la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii cu Bacus și Diana.

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar că, la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur. Faptul că regii traci, gali, germani îl adoră pe Mercur, numit Odin în Scandinavia sau Vișnu în India, dovedește o comunitate de valori morale. Societatea tracilor era clădită pe același model ca societatea și mitologia tuturor popoarelor indo-europene, cu aceleași valori morale, valabile din Islanda până în India.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. La fel era la germani, la gali și la alții. Chiar dacă tracii nu erau uniți, nu s-au războit între ei, ca grecii. Și nu s-au aliat cu romanii împotriva co-naționalilor lor, ca galii sau germanii. O unire atât de extinsă cum au obținut Burebista și Decebal, nu au mai reușit nici galii și nici germanii, iar o unire atât de fulgerătoare cum a realizat Mihai Viteazul n-a mai făcut nicio altă națiune din Europa, până la Unirea făcută sub Cuza.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților, a trausilor și a celor ce locuiesc mai sus de crestonieni. Întrucât geții, trausii și ceilalți au alte legi și alte obiceiuri decât tracii, însemnă că nu sunt traci. Geții se deosebesc de traci, deci nu sunt indo-europeni, ci pot fi anteriori tracilor. Herodot îi amestecă pe geți și pe alții printre traci, la fel cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni, letoni și lituanieni, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu.

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților. Nicio mitologie indo-europeană nu promitea nemurirea. Deosebirea pe care o face Herodot între geți (care aveau credința în imortalitate) și traci (care nu aveau această credință) confirmă că geții nu erau indo-europeni. Erau deci anteriori venirii indo-europenilor și nu pot fi „proto-traci”, cum sunt numiți uneori.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu toți) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. În Roma antică, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean. Copiii erau vânduți unora din afara Romei. Vânzarea copiilor la traci era reglementată la fel ca la romani, numai către străini. Legea dată de Romulus la întemeierea Romei, explicată și aplicată în tribunal de către juristul Ulpianus (170 – 223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului Iustinian (527 – 565 d.Hr.) și prevedea că fiul adult al unui cetățean liber, indiferent de vârstă, de situația sa materială acumulată prin merite proprii și orice funcții înalte ar fi căpătat, față de tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un obiect neînsuflețit sau ca un animal domestic, pe care tatăl putea, după bunul plac, să-l ucidă sau să-l vândă ca sclav, absolut legal. Dacă fiul își câștiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în proprietatea tatălui său. Acesta avea dreptul să-l vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia eliberare (trina mancipatio) putea să își capete libertatea definitivă față de tatăl său. În Dreptul Roman, orice om liber, chiar senator sau general triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi dădea tatălui său dreptul de viață și de moarte asupra lui. Știm de la Edward Gibbon, că asemenea cazuri erau destul de frecvente în Imperiul Roman și că „un tată își pedepsea după bunul plac copiii săi, pentru vinovății reale sau imaginare, să fie biciuiți, să fie încarcerați sau exilați, să fie trimiși la munci forțate, în lanțuri, la fel ca și cei mai de jos dintre sclavi.”

Continue reading „Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot” →