Nicu GAVRILOVICI: Când se întâlnesc îngerii

Părea o zi cenușie. Toate îmi erau împotrivă. Splina mea din nou o luase razna producându-mi o durere surdă si o totală indispoziție, Emanuela urma să plece în după amiaza aceleiași zile înspre Praga, urmând să lucreze timp de un an la o multinaționațională… Asta după ce cu doar câteva zile înainte, Timotei plecase în Germania. Puii crescuseră, mă bucuram, dar reversul medaliei mă apăsa greu… Din zece, în curând voi rămâne cu șapte, pentru că si Daniel căuta asiduu un loc de muncă în Anglia. Mă puteam declara orice, numai un tată fericit nu…

Nicăieri nu se întrevedea vreo rază de soare așa că am hotărât să îmi creez una artificială. Mi-am invitat prințesa la cofetăria de vizavi de Casa de Cultură, din centrul micului nostru burg. Singurii clienți fiind ne-am așezat la masa noastră din colț.

Am făcut comanda și savuram prăjiturile privind absent prin vitrina localului. Lipsa zâmbetului de pe fața vânzătoarei nu îmi îmbunătățise moralul…

Apoi mi s-a părut că printre mulțimea defilând grăbită într-o direcție ori alta prin fața retinei mele, am deslușit o umbră. Să spun că era om, poate aș greși… Era un suflet. Ruina a ceea ce fusese cândva un bărbat înalt, bine clădit… Nebărbierit, adus de spate, purtând pe umărul drept un rucsac ce părea gol, se târa furișându-se parcă printre oameni. Un pardesiu de culoare nedefinită cu mânecile prea scurte, purtând în el destinul unui vis frânt… Se oprea la fiecare coș, căutând resturi. Nu putea avea șanse de reușită pentru că centrul Caransebeșului fiind împânzit de porumbei, oamenii s-au obișnuit ca ceea ce le prisosește să ofere micuțelor înaripate. Se părea însă că omul era străin, nefiind la curent cu acestea.

Îl priveam atent de vreo două minute, timp în care nu parcursese mai mult de 30 de metri, lucru ce nu putea scăpa ochilor ageri ai Emanuelei.

Brusc a lăsat lingurița.

– Tati, nu mai am poftă de prăjitură.

– Sigur? Am întrebat-o dus pe gânduri.

– Sigur! Stii că fetița ta nu te minte, se alinta ea, încercând să lumineze atmosfera de plumb.

– Atunci este timpul să te transformi în înger!

– Te referi la nenea acela, nu? Nu poate fi departe…

I-am întins bancnota și într-adevăr fața fetiței mele era de înger. Dacă avea ceva special, acela era zâmbetul. Eram sigur că zâmbetul ei dăruit din inimă, va avea o valoare cel puțin egală cu bancnota mea. A înfășcat spre nedumerirea mea plasa și a iesit… Am luat celălalt bagaj și am urmat-o. Omul se oprise în fața unui alt coș, nehotărât, din cauza eșecurilor anterioare ori a privirilor disprețuitoare. A tresărit vădit când Emanuela l-a prins de cot. Raza mea de Soare știa să ascundă mila în spatele dragostei.
– Să vezi cum m-a privit, tăticuț… A făcut niște ochi mari, ca de…
Din cauza entuziasmului nu găsea cuvintele…

– Înger…completai eu sigur pe mine.

– Exact! De unde știi? Erai departe…

– Când te transformi în înger, nu poți întâlni decât îngeri… ,,Pentru că orice veți face unuia dintre acești neînsemnați frați ai Mei, Mie îmi faceți…” continuai citând din Biblie.

Mă prinse de braț si făcurăm fericiți câțiva pași împreună. Apoi o auzii șoptind:
– Ai dreptate… Doar că nu stiam că îngerii mănâncă banane… I le-am dăruit pe cele ce mi le-ai cumpărat pentru drum.

– Vei primi înapoi înzecit, o asigurai eu.

– Ei, nici chiar așa… Îngerii nu au voie să devină obezi…

Norii se risipiserã… Peste sufletele noastre se arcuia, luminos, curcubeul fericirii…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

28 august 2018

Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot

Jumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace dezinformare. Herodot spune adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. Observațiile lui despre traci sunt fragmentare și incomplete, iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri sunt puși într-o lumină falsă.

Înainte de a supune acest eseu atenției dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg de facultate. Nu părerea oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume (ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-un volum omagial. Redau un fragment din mailul primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale despre traco-daco-geți.”

Putem începe investigația cu ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):

«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef): „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Urmând o sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai departe. Ajungem la Cartea a V-a. Ce zice Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi plăcute; citez din paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Aici, însă, se termină jumătățile care se citează de regulă spre a ne auto-flata. Să citim ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos: „Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Simțiți cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi stați, că n-ați auzit încă toată cealaltă „jumătate”. În paragraful 6 al Cărții a V-a, zice așa, pardon: „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață”. Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V-a, că „La traci există următoarea rânduială: își vând copiii pentru a fi duși peste hotare”, chiar că, din lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă primul „denigrator” (în slujba cine-știe-căror agenturi) al neamului nostru şi al tranziției noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George Pruteanu] n-am timp să comentez, ci doar v-am supus judecății ambele jumătăți ale observațiilor sale nepărtinitoare.»

George Pruteanu, Adrian Marino și profesorul meu Ștefan Munteanu au fost intrigați, ca și noi, de aceste citate denigratoare din Herodot. De acolo de unde sunt ei acum, ne îndeamnă și ne călăuzesc să judecăm împreună jumătățile de observații ale lui Herodot. Vom compara datele lui Herodot despre traci cu ceea ce știm despre alți indo-europeni și vom vedea din ce context istoric au fost desprinse, ca să știm cum era în realitate societatea tracilor.

Se știe că structura tuturor societăților indo-europene, din Islanda până în India, mitologiile, principiile etice și obiceiurile lor sunt surprinzător de asemănătoare. Lumea indo-europenilor era împărțită în trei categorii sociale: 1. regele și preotul, ca la noi Burebista și Deceneu, 2. războinicii, 3. producătorii de bunuri materiale. Fiecare categorie socială își avea zeii săi protectori, ce serveau ca model de comportare în viață.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bacus și Diana. Deci: se referă la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii cu Bacus și Diana.

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar că, la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur. Faptul că regii traci, gali, germani îl adoră pe Mercur, numit Odin în Scandinavia sau Vișnu în India, dovedește o comunitate de valori morale. Societatea tracilor era clădită pe același model ca societatea și mitologia tuturor popoarelor indo-europene, cu aceleași valori morale, valabile din Islanda până în India.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. La fel era la germani, la gali și la alții. Chiar dacă tracii nu erau uniți, nu s-au războit între ei, ca grecii. Și nu s-au aliat cu romanii împotriva co-naționalilor lor, ca galii sau germanii. O unire atât de extinsă cum au obținut Burebista și Decebal, nu au mai reușit nici galii și nici germanii, iar o unire atât de fulgerătoare cum a realizat Mihai Viteazul n-a mai făcut nicio altă națiune din Europa, până la Unirea făcută sub Cuza.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților, a trausilor și a celor ce locuiesc mai sus de crestonieni. Întrucât geții, trausii și ceilalți au alte legi și alte obiceiuri decât tracii, însemnă că nu sunt traci. Geții se deosebesc de traci, deci nu sunt indo-europeni, ci pot fi anteriori tracilor. Herodot îi amestecă pe geți și pe alții printre traci, la fel cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni, letoni și lituanieni, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu.

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților. Nicio mitologie indo-europeană nu promitea nemurirea. Deosebirea pe care o face Herodot între geți (care aveau credința în imortalitate) și traci (care nu aveau această credință) confirmă că geții nu erau indo-europeni. Erau deci anteriori venirii indo-europenilor și nu pot fi „proto-traci”, cum sunt numiți uneori.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu toți) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. În Roma antică, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean. Copiii erau vânduți unora din afara Romei. Vânzarea copiilor la traci era reglementată la fel ca la romani, numai către străini. Legea dată de Romulus la întemeierea Romei, explicată și aplicată în tribunal de către juristul Ulpianus (170 – 223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului Iustinian (527 – 565 d.Hr.) și prevedea că fiul adult al unui cetățean liber, indiferent de vârstă, de situația sa materială acumulată prin merite proprii și orice funcții înalte ar fi căpătat, față de tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un obiect neînsuflețit sau ca un animal domestic, pe care tatăl putea, după bunul plac, să-l ucidă sau să-l vândă ca sclav, absolut legal. Dacă fiul își câștiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în proprietatea tatălui său. Acesta avea dreptul să-l vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia eliberare (trina mancipatio) putea să își capete libertatea definitivă față de tatăl său. În Dreptul Roman, orice om liber, chiar senator sau general triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi dădea tatălui său dreptul de viață și de moarte asupra lui. Știm de la Edward Gibbon, că asemenea cazuri erau destul de frecvente în Imperiul Roman și că „un tată își pedepsea după bunul plac copiii săi, pentru vinovății reale sau imaginare, să fie biciuiți, să fie încarcerați sau exilați, să fie trimiși la munci forțate, în lanțuri, la fel ca și cei mai de jos dintre sclavi.”

Continue reading „Victor RAVINI: Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot” →

Vavila POPOVICI: Émile Boutroux – filozoful idealist

„Omul de știință este un filozof sărac.”

Einstein

Idealismul este o orientare fundamentală în filozofie care se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportul între spirit și materie sub aspectul primordialității. Idealiștii consideră astfel ca fiind primordial spiritul, materia fiind factorul secund dependent de spirit. De fapt „întreg universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată. Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Facere și în Apocalipsă” – ne aduce la cunoștință Pr. I. V. Istrati, în lucrarea sa „Particula lui Dumnezeu și teoria unificată a universului”.

Pentru idealiști tot ce există se datorește spiritului. Lumea noastră este o lume a oamenilor idealiști și a altora – pragmatici. Întrebarea ar fi: Care duce la succes, idealismul sau pragmatismul? Cred că echilibrul este necesar, alcătuit din cele două categorii. Idealiștii au nevoie de oamenii pragmatici care să-i trezească din visele lor îndelungate sau nejustificate, după cum și pragmaticii au nevoie de idealiști pentru a le înfrumuseța viața, și a-i feri de ignorarea moralei. Sau, putem spune că ideal ar fi ca fiecare dintre noi să aibă echilibrul său interior, între raționalitate și ideație.

Visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba. „Îmblânzește-mă!”, îl ruga vulpea pe copil, în frumoasa poveste a lui Antoine de Saint Exupéry – „Micul Prinț”.

A visa cu ochii deschiși și a munci enorm pentru acel vis, a te instrui continuu, a-ți folosi energia pentru materializarea visului, este un proces ideal. Așa au fost denumiți acei visători, sufletiști – idealiști!

Prin integrarea socială a indivizilor într-o colectivitate, se întâmplă ca de multe ori să fie respinse elitele idealiste și să fie încurajată mediocritatea. Marxismul dorea chiar egalarea oamenilor, eliminarea elitelor. Omul nou dorit de comuniști era omul fără idealuri proprii, doar cu cele colective, de turmă… Cu regret constat că un vânt al încercatului comunism mai adie peste multe părți ale pământului.

În dicționarul de teologic ortodoxă, sufletul este substanța care face omul ființă liberă, personală și nemuritoare. „Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). În afară de faptul că se referă la avuțiile materiale ale omului comparativ cu cele sufletești, întreb: nu poate fi interpretată ca o comparație între rațiune și sentiment, între cuceririle științei și neglijarea problemelor sufletești?

Émile Boutroux a fost un eminent filozof francez al științei și religiei și un istoric al filozofiei, reprezentantul filosofiei antiraționaliste franceze dintre cele două războaie mondiale. A fost un ferm oponent al materialismului în știință, un filozof idealist care a reconciliat știința și religia prin limitarea gamei aplicării legilor fizice și chimice. A apărat ideea compatibilității Religiei cu știința, în vremea când interesul pentru știință și puterea științei creșteau simțitor. Filozofia lui Boutroux este înainte de toate, o critică a științei. A admis aplicabilitatea legilor materialiste la lumea macroscopică, dar nu și la lumea micro-fizică care poate include un real tărâm al determinismului dincolo de cele mai bune experimente și observații în știință. S-a constatat că opera sa este umbrită de cea a lui Henri Bergson, despre care voi scrie altădată.

Émile Boutroux s-a născut la 1845, lângă Paris, dintr-o familie de mici funcționari. Formațiunea sa intelectuală a fost cea pe care o aveau marii universitari francezi. Logicianul, filozoful francez idealist Jules Lachelier i-a fost profesor și, de fapt cel care a influențat întreaga filozofie franceză din acea perioadă. Boutroux și-a completat studiile în Germania, luând contact semnificativ cu filozofia clasică germană. A adoptat o metodă istorică proprie, așa cum apare ea în studiile frumoase de mai târziu asupra lui Kant, Leibniz, Jakob Bȍhme, Descartes. A făcut traduceri utile pentru învățământul filozofiei din Franța, și s-a ocupat intens de filozofia Grecilor. În Franța, după războiul de la 1870, a fost profesor de liceu și apoi, universitar la Caen și Montpellier. Între timp și-a trecut doctoratul cu teza sa celebră „De la contingence des lois de la nature”.

A fost chemat conferențiar la Școala normală superioară din Paris, apoi profesor la Sorbona. Academia Franceză l-a ales printre membrii săi. A fost ales și membru al mai multor universități și academii străine, astfel devenind una din figurile superioare ale învățământului țării sale și rămânând una din marile figuri ale filozofiei de la începutul secolului XX. Dar, figura sa cea mai frumoasă a fost cea morală, care s-a impus atât în congresele internaționale de filozofie, cât și în problemele legate de destinul politic și intelectual al Franței, în timpul ultimului război mondial. A murit, după victoria Franței, în 1921.

Cu Jules Lachelier și cu Émile Boutroux filozofia franceză s-a eliberat de pozitivism.

Și fiindcă am amintit de J. Bȍhme (1575-1624), filozof panteist german de profesiune cizmar, să amintim că acesta identifica pe Dumnezeu cu natura, Petre Țuțea spunând că „sub un înveliș mistic, fantastic, filozofia sa cuprinde intuiția contradicției ca izvor al dezvoltării”. Într-un Dicționar, germanul H. Schmidt explică „filozofia cizmarului și filozofului din Goerlitz”: „Dintr-o primă origine – eterna Unitate, liniște fără existență, liniște continuă și nimic nu este; se naște dintr-o voință la ceva divinitate, apoi în Dumnezeu e veșnica Natură, după aceea lumea din Dumnezeu, după aceasta ca ultimă creație, lumea pământească. În toate există în mod egal și binele și răul. Fără venin și răutate n-at fi nici o viață și nici o mobilitate. Fără contralovitură nu e mișcare. Toate lucrurile sunt un da și un nu. Nu-ul este opus lui da sau adevărului, și astfel adevărul este un contrar”.

Interesant, zic, dar important este dimensiunea acestui „nu”, fiindcă lăsat în voie, poate fi distrugătorul lui „da” – al binelui. De altfel, Petre Țuțea afirmă că interpretarea sintagmei creștine da și nu este alta, „Spiritul dialectic, critic sau convențional situează căutătorul care, când nu rătăcește, se mișcă comod și util însă neveridic”. Cu alte cuvinte, „alternativa nu funcționează în creștinism, fiind străină spiritului său”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Émile Boutroux – filozoful idealist” →

Magdalena ALBU: Dincolo de viață și de moarte, Patria…

România Mare pe jerfta de sânge a înaintașilor noștri și-a pus temelia – a bunicilor, străbunicilor, rudelor, cunoscuților și necunoscuților, toți fii ai aceluiași pământ, pe care stau din timpuri imemoriale, cuminți, Carpații, jelesc doinele țăranilor de altădată, susură, la ceas de seară și de zi, bătrânul Danubiu ori șoptește, în taină, versul poetului latin, cândva, exilat pe țărmul ei, marea. La data de 27 august a anului 1916, atunci când țara noastră a fost nevoită să părăsească zona de neutralitate, alegând să lupte împotriva imperiilor centrale, demoralizarea soldaților armatei naționale ajunsese la cote maxime. Atunci, Regina Maria (supranumită ”Regina Soldat”), singura personalitate a momentului care a crezut până la capăt în victoria militarilor români, le-a transmis acestora un mesaj de încurajare, unde, printre altele, spunea așa: ”Nˊavea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ei ți-o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea.”

Printre nenumărații combatanți care și-au dat viața, pe frontul de luptă din 1916, pentru înfăptuirea României Mari, s-a numărat și străbunicul meu dinspre mamă – GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU. Nu cred că există o mândrie mai mare pentru un urmaș decât aceea de a putea vorbi despre familia sa din perspectiva noțiunii de erou național. Unul viu, unul dintre acei mulți și simpli, pentru care viața trebuia trăită cu demnitate, iar moartea privită nicicum altcumva. Dacă pe câmpul de bătălie, străbunicul meu devenea un martir al neamului, acasă, soția lui, CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, trecea, ca-ntr-o oglindă a destinului, printr-un martiraj personal aproape asemănător. Rămasă văduvă de război, tânăra cu doi copii de crescut – un băiețel și o fetiță, pe care i-a fost dat să o piardă exact în anul dispariției soțului ei, 1916 – a participat la săpat de tranșee pentru frontul românesc, fapt ce avea să-i lase urme de invaliditate fizică pentru tot restul vieții sale. Bineînțeles că durerea avea să fie dublată și de umilință, deoarece statul român nu i-a oferit niciodată CONSTANȚEI CREȚU-GEORGESCU pensia specială destinată văduvelor de eroi căzuți la datorie, singura ei scăpare de subzistență nefiind altceva decât micul petec de pământ, pe care-l deținea în apropierea Râmnicului-Sărat, la Topliceni.

Erou avea să fie, mai târziu, în cel de-Al Doilea Război Mondial, cumva ca o tradiție a devotamentului absolut față de țară, și fiul familiei GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU, botezat de o familie de greci cu același nume cu cel al tatălui său, GHEORGHE (foto). E vorba, evident, despre bunicul meu, decorat de către Regele Mihai I cu Ordinul ”Coroana României”, pentru fapte deosebite de arme împotriva germano-maghiarilor, pe frontul din Vest.

A-ți da viața pentru patrie nu e un slogan sec, de aparență festivistă, nu e un mit, ci o realitate, o trăire profundă, un act asumat în nume personal. Și asta fiindcă există oameni pe pământul acesta care au fost crescuți cu sentimentul de apartenență indisolubilă la un loc anume, la un pământ natal bine delimitat în topografia propriei lor conștiințe. Pentru ei, a participa la o confruntare armată, care, practic, nu era a lor, ci constituia o decizie politică a marilor puteri ale vremii, devenea, dintr-o dată, o problemă individuală, un deziderat major, în numele căruia și-au părăsit familie, casă, tot. Devenea o problemă de destin.

Pelicula de film a fiecărei familii în parte de la începutul secolului XX avea să fie smulsă cu brutalitate de Primul Război Mondial. GHEORGHE și CONSTANȚA CREȚU-GEORGESCU nu au fost ocoliți nici ei. Povestea lor de dragoste avea să se topească extrem de fulgerător printre schijele unei conflagrații, care le-a semănat în inimi moarte în loc de viață. Versurile lui DAVID GROSSMAN din ”CĂDEREA DIN TIMP” mi se par o posibilă ultimă și cea mai frumoasă scrisoare trimisă de Dincolo de către cel care nu mai există iubitei aflate în așteptare, încă, versuri ce le închin străbunicilor mei, CONSTANȚA și GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, văduvă de război și, respectiv, erou de Primă Conflagrație Mondială: ”Eu s-ar zice că pot/ înțelege doar lucruri/ care se află înăuntrul timpului. Oameni,/ de pildă, sau gânduri, sau păreri de rău,/ sau bucurii, sau cai, sau câini,/ cuvinte, dragoste. Lucruri/ care îmbătrânesc, care se-nnoiesc,/ care se schimbă. Chiar și dorul meu de tine/ e-ntemnițat înăuntrul timpului. Doliul/ se-nvechește, îmbătrânește/ cu anii, și sunt zile în care el e nou-nouț,/ proaspăt./ Așa și mânia de tot ce ți-a fost răpit. Dar tu/ de-acuma nu./ Tu însuți de-acuma nu. Tu ești/ în afara timpului. Cum să-ți explic?/ Că doar și explicația/ e îndesată înăuntrul timpului. Un om dintr-o țară / îndepărtată mi-a povestit cândva / că, pe limba lui,/ despre cineva care a murit în război se spune/ ”A căzut”./ Așa și tu: ai căzut/ în afara timpului, timpul/ în care sălășluiesc eu/ trece/ prin fața ta: cineva/ stă singur/ pe peron,/ într-o noapte/ a cărei negreală s-a scurs/ toată/ dinăuntrul ei./ Eu te văd,/ dar nu te-ating./ Nu te simt/ cu antenele timpului/ meu.”

Străbunicul meu, GHEORGHE CREȚU-GEORGESCU, nu a mai apucat să trăiască, din nefericire, ca mulți alții, de altfel, cu toate puterile sale interioare, momentul istoric de la 1 Decembrie 1918. Pe moartea acestor suflete tari, însă, avea să crească o țară – România Mare. Practic, toată această sumă de linii destinice frânte de război au format un cerc, cercul complet al Patriei, din care s-au încumetat să mai muște, douăzeci de ani mai târziu, aceleași mari puteri hămesite ale timpului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Dincolo de viață și de moarte, Patria…” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Prin oglinda timpului

O întâmplare a determinat-o să devină ceea ce este acum .

O lecție de istorie într-o clasa de gimnaziu, o lecție ce părea extrem de dificila .

Apoi Dumnezeu a trimis soluția salvatoare. Transformarea lecției buclucașe într-o poezie, care sa cuprindă tot ce era dificil de reținut .

Mai era un mic hop cum sa convingă un cadru didactic sa asculte acel text, în loc sa asculte elevul spunând lecția pe dinafară.

Și-a luat inima în dinți s-a ridicat din banca în picioare și a spus :

* Domnule profesor, înainte de a va spune lecția de zi, va rog frumos sa-mi permiteți să vă citesc ceva.

Rezultatul?

Poezia a obținut nota 10, a fost citită tuturor cadrelor din cancelarie.

Poeta se numește Burcea Emanuela și scrie deja de …30 de ani?

Deci o debutantă…

Este născuta la data de 28 Iunie 1974 în Roșiori de Vede un orășel din partea de sud a țării din județul Teleorman.

Viața a curs ca un râu cristalin, alteori în valuri tulburi…

Cuvântul i-a fost reazăm, credința i-a adus înălțare !

Prin ochii blânzi, nerăzbunători și iertători, am simțit sfințenia.

Acum, Emanuela sta pe gânduri/Ca o statuie greaca/ La marginea infinitului,/Iar împlinitului gând./E ca zarea cerului fără sfârșit .

Neînțelesul/I se va citi pe față ,/Pe buze cuvincioase/Are graiul dulce/În poezia dăruită.

Poeta Emanuela Burcea, știe să dăruiască!

–––––––––––

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

Vavila POPOVICI: Umanitate vs. Bestialitate

„Nu trebuie să-ți pierzi credința în umanitate. Umanitatea este un ocean; dacă câteva picături din apa oceanului sunt murdare, asta nu înseamnă că întregul ocean se va murdări.”

– Mahatma Gandhi

Dicționare le definesc UMANITÁTEA drept un sentiment de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia, omenie, umanitarism, bunătate, milă. Sigur că această virtute – aparține oamenilor prețioși, oamenilor care s-au născut cu ea sau, și-au educat comportamentul devenind făcători de bine în această lume. Și sunt destui.

Umanitatea își întinde aripile până unde se întinde dreptatea, „dincolo de dreptate locuiesc fiarele sălbatice”, ne spunea ideologul Revoluției de la 1848 – Simion Bărnuțiu.

Ea este cultura pe care o acumulezi de-a lungul vieții, este idealul etic al devenirii unui om cu calități sufletești superioare, să poți trăi liniștit și fericit în societatea din care faci parte, și să poți contribui cu ceva bun la perfecționarea ei. Atâta timp cât trăim pe Pământ, majoritatea noastră experimentează ceea ce numim umanitatea, adică „de a fi om”.

Avem defecte, suntem imperfecți, dar dorința noastră este de a deveni cât mai buni, mai drepți, mai plini de compasiune pentru cei de lângă noi. „Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenței pentru întreaga umanitate”, scria Dostoievski. Experiența omenească este una educativă, experimentală, dedicată evoluției spirituale, în primul rând. Nimeni nu este perfect, dar pentru a te numi om trebuie să diferențiezi binele de rău, să și experimentezi răul din puținele cazuri întâlnite, perioade urâte ale vieții care, nu ne ocolesc complet, ci aripa răului ne mai atinge uneori. Important este să treci peste aceste perioade, să devii uman și să îți exprimi umanitatea față de cei din jurul tău. Să înțelegi libertatea dăruită de Divinitate de a-ți exprima liberul arbitru, de a fi în stare să discerni și să alegi între bine și rău. Dar pentru a discerne este necesar efortul de a gândi, de a te informa, de a te instrui și de a avea credința în Dumnezeu care te ajută să cunoști binele, luminându-ți mintea. Ajungi în felul acesta să înțelegi viețile chinuite ale unor oameni, lipsurile lor, suferințele și dorințele lor și să-i ajuți, nu să-i sperii sau să-i alungi. Să ai acel sentiment al iubirii, să alungi răutatea din sufletul tău și să faci loc larg bunătății.

Să încercăm să ne însușim tot ce este bun din jurul nostru, să admirăm oamenii merituoși, să prețuim învățătura și comportamentul lor și să învățăm de la ei. Să fim modești și să ne cunoaștem interiorul ființei noastre, cu părțile bune și cele rele care pot fi modificate, luând și ele calea binelui. Mai greșim, desigur, dar când greșim să recunoaștem, să nu ascundem adevărul și să încercăm să îndreptăm greșeala, în așa mod în care sufletul nostru să fie liniștit și mulțumit și de asemenea să liniștim și sufletele celor din jurul nostru. Să dăm dovadă de spirit de sacrificiu, ori de câte ori ne aflăm în situația de a ajuta pe cineva. Să construim ceva, să nu dărâmăm ceea ce este bine făcut de alții. Și toate pentru a trăi sănătoși, în înțelegere, în libertate.

BESTIALITATEA este inumanitatea, este cruzimea feroce, sunt faptele bestiale, cum le definește dicționarul. Oamenii lipsiți de calitățile umane, oamenii cu mintea îngustă și cu sufletul gol, fac de multe ori dovada actelor inumane. Aceste ființe sunt împrăștiate printre noi. Mărturisind și ispășindu-și pedeapsa, vor putea să-și salveze sufletele. Preafericitul Augustin spunea: „Fă-te un gol ca să fii umplut”. Când ura golește sufletele, este greu, foarte greu să primească binele, dar nu imposibil.

Exemplu dureros și dramatic l-am avut într-una din aceste zile, vineri 10 august, când zeci de mii de protestatari din diaspora și din capitală precum și din alte orașe ale țării s-au adunat de-a lungul zilei în Piața Victoriei din București, pentru a-și arăta nemulțumirea față de Guvern. Cele mai importante nemulțumiri ale lor au fost schimbările legislative care slăbesc Justiția. S-a scandat împotriva Partidului Social Democrat (PSD) de la guvernare, împotriva guvernului și a corupției care a prins rădăcini puternice: „Jos Guvernul!” „Vrem democrație și legi care apără cetățenii, nu politicienii”, „Hoții, hoții!”, „Fără penali!”. Câțiva protestatari, neidentificați încă, au forțat gardurile instalate de jandarmi pentru apărarea clădirii Guvernului, au aruncat cu sticle și pietre în jandarmi – se presupune că au fost grupuri de “provocatori” veniți în Piața Victoriei – , iar jandarmii, într-un număr uimitor de mare au împrăștiat cu aplomb gaze lacrimogene spre mulțimea pașnică formată din oameni bătrâni, maturi, tineri dar și copii. În urma atacurilor sute de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Pe măsură ce protestul a continuat după lăsarea serii, jandarmii primind ordinul de evacuarea a protestatarilor, au împrăștiat din nou gaze lacrimogene și au folosit tunul cu apă, au lovit protestatarii non-violenți care își țineau mâinile ridicate. Scene umilitoare! În urma acestor bestialități peste 400 de persoane au avut nevoie de asistență medicală.

Toți protestatarii, cei din țară dar și cei mulți – diaspora românească – strigau pentru că își doresc o viață mai bună în țara lor România, pentru ei și pentru copiii lor, cei născuți și cei nenăscuți încă. Am putut citi în ziare mărturisiri emoționante: „Ultimii ani de viață ai mamei i-am risipit în Italia pentru o viață mai bună. Ei ne-au alungat”.

„Veți fi acoperiți cu noroiul urii mai ceva decât ați acoperit voi mulțimea de manifestanți pașnici cu gaze lacrimogene. Nu poți „pedepsi” 100.000 de români cu gaze, tunuri cu apă, grenade, și să scapi cu niște scuze. Singura scăpare este să fugiți care încotro: Brazilia, Madagascar, Costa Rica. Dacă mai stați, veți fi anchetați, judecați, pentru tentativă de omor, pentru agresarea gratuită a 100.000 de cetățeni români, care-și manifestau pașnic păsurile și nemulțumirile. Încă odată. Dacă nu dispăreți, dacă generați în continuare războiul fratricid români-români, veți înfunda pușcăria pentru ani buni. Că așa e în democrație”, sunt cuvinte scrise în ziarul „Adevărul” – o invitație „elegantă” de a ne lăsa în pace prin plecarea dorită de aproape întregul popor.

Unui protestatar, la spital, i s-a scos din picior capacul unei grenade. Imagini tulburătoare au apărut în spațiul public de la mitingul de vineri, din Piața Victoriei: imagini în care un protestatar este bătut cu bestialitate de un jandarm înarmat și alt video-clip în care apare un jandarm care este la rândul său bătut de un protestatar. Jandarmeria în loc să protejeze populația, a apărat regimul PSD, i-a apărat pe conducătorii îngâmfați cu mințile scurte, dar cu declarații pline de ură, de dorința răzbunării, a distrugerii celor ce îndrăznesc să protesteze. Protestatarii au făcut efortul de a fi umani în acel loc din Piața Victoriei, devenit lipsit de umanitate din pricina comportamentului bestial al jandarmilor.

Ceea ce s-a întâmplat în data de 10 august 2018 la protest nu poate rămâne fără consecințe.

Un om normal, echilibrat, nu poate rămâne insensibil la problemele societății civile și ar fi trebuit să existe dialogul, dar acesta a lipsit, tot din lipsa de umanitate, din îngâmfare, din egoism, pentru protejarea puterii celor ajunși să o aibă, și a averilor dobândite prin viclenie și furt. Sunt oamenii din fruntea guvernului, al partidului de guvernământ, al celor care fac legile țării în folosul lor propriu. Oameni toxici pentru țară, pentru popor.

Dar „Atâta timp cât tu ești dispus să mori pentru umanitate, viața țării tale este nemuritoare”, a spus-o politicianul italian Giuseppe Mazzini.

Dacă vrem se pot găsi metode, mijloace cinstite, fără a folosi violența, pentru a ne rezolva problemele. Putem să insistăm pentru a promova umanitatea și unitatea în rândul oamenilor, a societății întregi.

Realitatea momentului istoric în care ne aflăm este dramatică. Puterea este acaparată progresiv în mâna unor măscărici toxici ai istoriei, puși pe furt, îmbogățire, dominare, dezbinarea populației, distrugerea țării, iar unii, din lașitate sau prostie acceptă să devină sclavii acestui sistem autocratic, refuzând conștientizarea și trezirea, pentru care s-au auzit în Piața Victoriei cuvintele imnului: „Deșteaptă-te Române!” Este o adevărată criză morală și economică din care trebuie să ieșim, pentru a deveni poporul mare și puternic din istorie, ca nimeni să nu ne poată amenința cu divizarea sau cu dispariția.

————————–

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

12 august, 2018

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: O 100 de ani de România!

Cu toții știm, dar nu cunoaștem adevărata față a trecutului nedrept din punct de vedere istoric.

Din toate tarile din Europa, tara noastră a indurat cele mai multe dezbinări din partea barbarilor contropitori care prin credință și devotament urmașii noștri au aparat cu sfințenie hotarele tarii împărțite în principate Țara Romanesca, Moldova și Transilvania aflata sub suveranitatea Imperiului Austro-Ungar.

La prima unire sub Mihai Viteazu am reușit sa ne unim ca stat unitar, dar bucuria nu a durat mult timp, dușmanii au reușit sa ne dezbine ca popor.

Unirea mica sub Alexandru Ioan Cuza a însemnat o noua speranța pentru cele doua principate Tara Romanesca și Moldova.

Abia sub regele Ferdinand I în anul 1918 am reușit sa ne unim ca stat independent și suveran, dar destinul nu a ținut cu noi astfel ca în cel de al Doilea Război Mondial ne-a fost furata de naziști și sovietici Basarabia și Republica Moldova.

Abia acum după 100 de ani când sărbătorim centenarul am înțeles că destinul ne-a testat ca nație în fata străinilor care au dorit cu orice scop sa nu ne unim.

——————————––––––––

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

12 august, 2018

,,Să ia aminte Neamul Românesc! Dumnezeu grăiește românilor din pribegie, mângâindu-i”

,,Eu sunt Păstor, Eu sunt cuvânt de dor. Eu sunt Dumnezeu Cuvântul, Eu sunt Cel ce cârmuiesc cerul și pământul de la margini la margini, și am de la Tatăl Savaot să lucrez tot ceea ce El Îmi dă să fac.

M-a trimis Tatăl să lucrez pe vatra neamului român și să-Mi pregătesc din mijlocul acestui neam un popor primitor de Dumnezeu și de lucru din cer peste el pe pământ, că a venit vremea să vin iarăși de la Tatăl după om, și iată-Mă cuvânt de slavă deasupra pământului român, iar norii slavei Domnului Mă poartă și-Mi tăinuiesc slava și fața, ca să pot lucra taina facerii cerului cel nou și a pământului cel nou, căci noi le fac pe toate, precum este scris.

O, pace vouă, celor ce Mă primiți și-Mi scrieți în cartea sa cuvântul! Scrieți carte cu trimitere acum, căci cuprind acum cu dor și cu îmbrățișare fiii neamului român întorși pe vatra lor o clipă, cu gând de pace și de duh de frăție, căci sunt pribegi de țară și de neam din pricina celor ce s-au așezat mari peste țară de o bună bucată de vreme, și care n-au milă de acest neam, că sunt amețiți de duhul puterii peste norodul cel de sub ei.

Vin fiii pribegi, vin în țară, în țara părinților lor și a lor, căci își văd robit neamul și obiceiurile străbune și taina lor frumoasă în mijlocul popoarelor de pe pământ.

O, pace vouă, binecuvântare vouă, copii pribegi de țară! Iată țara sub lacrimi, iat-o sub robia celor ce stau tari deasupra ei, iar voi plângeți străini, și v-au luat foc inimioarele în voi de dorul și de mila patriei în care v-ați născut și ați crescut. Duhul minciunii și al lăcomiei de putere și de avere, acești dușmani de țară stăpânesc inimile celor ce stau lipiți de scaunele de cârmuire de mulți, mulți ani ai răbdării neamului român. Mă aplec înaintea voastră și vă sărut pașii și urmele lor, că iată, puneți piciorul în țară venind rânduri, rânduri ca să treziți veghea fraților români și să vă uniți prin dor și prin nădejde ca să faceți lumină și dreptate peste scaunele de sus ale țării și ca să nu cadă țara sub vrăjmașii ei.

Cobor cu cetele de sfinți și de îngeri, Eu, Domnul, cobor la voi cu oștirile de sus și mângâi lunga voastră despărțire de țară, o, fii români, fii pribegi de țară. O, fiilor, nimic nu este frumos pe pământ fără Dumnezeu în toate. O, cum să facem să fiu și Eu Cel iubit de om și urmat de om după voia Mea pentru fericirea omului? O, nu mai știe omul de Făcătorul cerului și al pământului și al omului. Fiilor, fiilor, sunt și Eu ca și voi, sunt și Eu pribeag de casă și de neam, căci casa Mea ar fi să fie biserica, iar neamul să-Mi fie creștinii cei iubitori de Dumnezeu și de poruncile vieții, numai că slujitorii bisericii Mele s-au amestecat de tot cu cele străine de sfinți și de părinți, iar neamul creștinesc nu mai are iubire de Dumnezeu, și nici povățuitor peste el pentru mersul lui cu Domnul. O, de s-ar așeza în țara română pacea între Mine și neamul român! Țara română e țara Mea cea de azi, la care M-a trimis Tatăl să-Mi fac cetate și să-Mi așez pe vatra ei cartea cuvântului gurii Mele, toiagul de cârmuire peste popoare și peste regi și peste limbi. O, frumoasă este în cer scrisă povestea acestui neam și a pământului ei! Ea este taina lui Dumnezeu cea de la începutul facerii lumii și cea de la sfârșit de timp, iar Tatăl M-a trimis cuvânt în ea și mângâi mereu cu cuvântul glia ei, și pe cei ce cred venirii Mele de azi cuvânt peste pământ, ba și peste cei ce nu cred Îmi cobor cuvântul mângâierii.

O, fiți biruitori pentru bine, fiilor, și mult aș vrea să ajungă la inimile voastre grăirea Mea cu voi, pe care o așez acum pe cale spre voi. Eu sunt aici cuvânt pe vatra neamului român, și am istorie scrisă pe această vatră și este așezată pe cale cu nume de Nou Ierusalim, nume mare, pe care voiesc să-l așez pe creștetul ei și să Mi-o fac mireasă, s-o sfințesc și s-o împodobesc cu podoabe de sus, că măreață este scrisă la Mine soarta ei cea de mâine, iar cei ce au apăsat peste ea prin vremi, se vor zdrobi cu duhul față în față cu multa ei slavă de la Dumnezeu pentru răbdarea ei cea de sub cruce în toată vremea crucii ei.

O, fiilor sosiți acasă, în țara Mea și a voastră, vă întăresc pașii cu binecuvântarea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Vă dau duhul înțelepciunii de sus, vă mângâi, fiilor pribegi, că am suspin după voi, și iată, și voi aveți, și vă doare de țară, fiilor. Eu, Domnul, voi împlini dorul vostru și dorul Meu, iar nădejdea să vă fie tare, ca și credința, că multă necredință încearcă încă mulți asupra statului Meu cuvânt pe vatra neamului român de atâta vreme, dar am ieșit cu vestea aceasta în anul 2005, când am așezat pe masa acestui neam cartea Mea cea de azi, cuvântul Meu de până atunci, și iarăși altă carte apoi, căci Eu culeg în carte glasul cuvântului Meu, că am popor primitor și i-am dat lui urechi de auzit cu ele de la Dumnezeu, așa cum proorocul Moise Îmi culegea cuvântul cel pentru Israel, popor pe care Domnul îl păstorea.

Vă fac întâmpinare cu glas de trâmbiță, glasul cuvântului Meu. Vă cuprind în mângâieri de sus, fiilor. Oștirile de sfinți vă însoțesc și vă ajută biruința, ca să fie de sus biruința și să fie cu Domnul. Pace vouă, o, pace vouă! Iubire și nădejde vouă! Eu sunt Cel ce sunt, și am grijă de biruința cea bună, o, fii români, iar voi fiți strâns uniți, cei de acasă și cei plecați departe, și care vin și ar veni acasă pentru o țară dulce și curată, cu fii harnici, iar Eu să le fiu lor Dumnezeu. Amin.

***

Am grăit neamului român ca să fiu cu el pe cale în zilele acestea fierbinți, când pașii celor pribegi de țară se întorc cu dor pe această vatră, iar Eu, Domnul, le însoțesc pașii și dorința lor cea sfântă, cea pentru dreptate peste țară și de curățirea de peste ea a celor ce sunt dușmani pe destinele ei și ale fiilor ei. Iată-i veniți rânduri, rânduri, plini de nădejde de bine și bucurându-se în dorul de acasă de sosirea la frații lor, și mână în mână, inimă cu inimă uniți, ei prind nădejde, căci Eu, Domnul, le dăruiesc lor duhul însuflețirii și rod de biruință bună pentru țară și pentru întoarcerea lor acasă, și o dată cu aceasta crește dorul sfinților Mei, mai ales a celor români din cer ca să vadă ei țara venirii Mele cuvânt pe pământ plină de ziua slavei Mele, o, fiilor, căci este scris în Scripturi să fiu biruitor.

O, Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Cel ce neliniștesc inimile fiilor neamului român și scol la veghe pentru țară duhul lor. Trag clopotele și, gata, se adună cei treziți la veghe și împlinesc ei cuvântul Meu cel rostit.

O, fiilor veghetori în calea Mea când vin să grăiesc pământului, a fost să grăiesc acum pentru ceea ce ochiul Meu vede și privește cu nesaț, cu dor și cu mângâiere peste clipele de întâlnire ale inimilor fiilor români pe vatra lor părintească, cei de acasă cu cei pribegi departe și cu durere în ei în așteptarea înnoirii și a curățirii țării de nedreptate, de asuprire și de apăsare, fiilor. Acum Eu și sfinții Mei, Eu și voi, stăm în sprijinul acestei mărețe întâlniri și a simțămintelor fiilor acestui neam. Sunt zile mari, fiilor, zile de istorie sfântă. Este nevoie de pace și de putere prin pace. Așadar pun cuvânt de temelie sfântă și spun:

Pace vouă, o, pace vouă, fii români! Pace întâlnirii voastre acum, aici, pe vatra părintească!

Și, pace vouă, celor ce stați pe scaunele de sus ale țării! Ascultați acum cuvântul Meu vouă! V-am dat povață sfântă să dați prilej păcii între frații români. O, e păcat să luptați unii împotriva altora, voi, frați ai aceluiași neam și pământ. Dorul de putere și de slavă vă face să vă mușcați între voi. O, e păcat, e urât, și de aceea, pace vouă! Dați loc păcii între frații români, că nu e pace între frați, și văd popoarele și e rușine.

O, să nu se muște frații între ei, ci să se sprijinească cu dăruire sfântă, iar lăcomia și dorul de putere să nu se pomenească între frați, ci numai buna armonie, numai iubire și înțelegere, numai pace și iar pace, o, fiilor.

O, ascultați acest cuvânt sfânt, voi, cei ce v-ați așezat pe scaunele de cârmuire ale țării! O, împliniți cuvântul Meu, că iată-l: Pace vouă, pace vouă, pace vouă! Lăsați pacea să se așeze între frați!

Eu, Domnul, veghez cu oștirile cerești deasupra pământului român și suflu peste fiii acestui neam dulce mângâiere și duhul înțelepciunii sfinte. Eu stau la cârmă și port cu mare taină prin valuri această arcă, țara română, țara Mea de venire a doua oară de la Tatăl acum, la sfârșit de timp, și aștept, aștept schimbarea la față a neamului român, pe vatra celei frumoasă și atâta de frumoasă țară, țara voastră, țara Mea cu voi, o, fiilor români. Amin, amin, amin.”

27 iulie/9 august 2018

Citeşte mai mult…

http://www.noulierusalim.info/the-sermons/6615/

Continue reading „,,Să ia aminte Neamul Românesc! Dumnezeu grăiește românilor din pribegie, mângâindu-i”” →

Eleonora SCHIPOR: Satul meu, vatră aleasă (instantaneu)

Diferite sunt căile vieții omului. Uneori cu urcușuri presărate cu flori, alteori cu coborâșuri pline de spini. Pe unul soarta îl leagă pentru totdeauna de baștină, pe altul îl duce departe peste mări și țări. Însă oriunde nu s-ar găsi, fiecare poartă dorul satului natal în inimă, în suflet.

…Și este un loc pe lume

Unde-i satul meu anume…

Întorcându-te la baștină după o absență îndelungată, întotdeauna ești încercat de emoții puternice. Aici ai văzut lumina zilei, aici au rămas părinții dragi, rudele, prietenii, colegii de clasă, școală, joacă. Aici a rămas copilăria, dulcea ta copilărie.

Frunză verde măr rotat,

Multă lume am umblat.

Drumuri multe am avut,

Satul meu însă nu-l uit…

Odată cu trecerea anilor se schimbă multe. Streașina casei părintești e parcă mai joasă, părul mamei e alb ca neaua, a crescut iarbă pe cărăruia de cândva, nucul de la poartă e azi un pom mare și rotat… Toate sunt aceleași, dar totuși altele. De amintirea lor te leagă ceva drag, scump, apropiat…

Satul meu, vatră aleasă,

Cât de bine e acasă.

Satul meu cu mândru nume

Îți port cântecul în lume…

… A îmbătrânit moș Ion, s-a gârbovit mătușa Mărioara. Fetița cu cosițe lungi și ochi jucăuși din copilăria ta e acum o nevastă frumoasă, băiatul vecinilor cu care fugeai la săniuș e demult gospodar la casa sa.

Foaie verde foi de nuc,

Dorumi-i de-al meu sătuc.

De sătucul meu iubit,

Unde am copilărit.

Mi-i dor de sătenii mei

Fiind c-am crescut cu ei,

De păduri și de vâlcele

Și de chipul mamei mele.

De căsuța cu cerdac

Și de tatăl meu cel drag…

Acasă pâinea-i mai gustoasă, apa de izvor e mai limpede, cerul e mai senin și viața e mai frumoasă. Aici e baștina. Este locul cel mai drag pe lume unde cineva mereu te așteaptă, cineva mereu se gândește la tine, cineva te petrece când iarăși pleci la drum. Iar atunci când ești departe dorul e atât de mare de sat, de cei dragi rămași la baștină…

Dac-aș fi în satul meu

Dorul n-ar fi așa de greu…

Dar m-am dus din sat departe

Și dorul de el mă arde…

În tumultul marilor orașe, în inima pădurilor seculare, pe apă și pe uscat, omul poartă în adâncul sufletului un dor mereu nestins, o amintire plăcută care-i încălzește sufletul, îi alină tristețea, îi umezește ochii, îi taie răsuflarea uneori…

Satule, meleagul meu,

De tine mi-i dor mereu…

Și oriunde nu m-aș duce,

Dorul tot aici m-aduce.

Câte poezii, cântece s-au scris și s-au compus despre sat în toate timpurile și în toate locurile. Ele s-au născut din dor și drag de baștină, sat, amintiri… Mai ales cele în stil popular s-au plăzmuit din seva poporului, din înțelepciunea lui.

…Când m-apropii de-al meu sat

Cunosc cânii pe lătrat

Cunosc fetele cântând

Și flăcăii chiuind…

Chiar și atunci când ești acasă, n-ai plecat nicăieri sau ai revenit din nou în satul tău dorul de el e la fel de mare.

Satul de baștină! Mic sau mare, la margine de pădure sau în preajma orașului, cu căsuțe vechi de lemn sau noi și moderne, el a fost este și va fi al tău. Așa cum este ești dator să-l iubești căci aici ai venit pe lume, aici ai rostit cuvântul «Mamă», ai păscut văcuța pe imaș, ai mers la școală, ți-ai făcut primii prieteni, ai visat și te-ai îndrăgostit prima oară. De aici ți-ai croit drum în viață și de aici au pornit toate…

Satule, eu te iubesc

Și la tine mă gândesc.

Satule, mi-ai dat un nume

Mă mândresc cu el în lume…

«Veșnicia s-a născut la sat» spunea Lucian Blaga. Ajungând om mare în lume nu trebuie să uiți de unde îți sunt rădăcinile. Oricine n-ai fi, cine n-ai deveni în viață, toate au pornit cândva de la satul natal, de la părinți, de la școala natală, de acolo – locul cel mai drag pe lume.

Doru-mi-i de satul meu

În care m-am născut eu.

Și mereu, mereu, mereu,

Mi-i tot dor de satul meu.

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord / Ucraina

7 iulie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise

Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.

Un cartier “vechi” dintr-un oraș mare. Casele sunt, în majoritate, doar cu parter înalt ori cu un singur cat. Sunt case cenușii, cu acoperișuri de țiglă, ori tablă galvanizată, cu ferestre foarte mari și bogat decorate, cu meșteșugite structuri. Între case (unele tip vagon) sunt garduri din lemn și pâlcuri de pomi. Din loc în loc sunt magazine mici, mai ales un soi de băcănii, în care se vând mezeluri, cârnați, brânzeturi, pâine de bună calitate și în care sunt măsuțe, cu tăblie de marmoră, unde oamenii în vârstă beau pahare de vin sau țoiuri cu țuică. Atmosfera este în general prietenoasă dar nu sunt băgat în seama, cred că cei din jur nici nu știu că exist și sunt acolo. De multe ori am senzația că sunt rătăcit, că nu mai știu cum să revin “acasă”.

Un alt loc unde mă aflu des la vreme de vis este un soi de parc uriaș cu lacuri de jur în jur. Sunt acolo alei părăsite, alei care se înfundă și “ieșiri” spre zone periculoase. Acele zone sunt,mai ales, un soi de grupări,”complexe” de blocuri .Exteriorul lor este înșelător. Inocența exterioară este premeditat și doar aparent benignă.Pericolul începe când te apropii de clădiri;ușile de la intrare au sticla spartă, se zărește betonul crud al zidurilor, ușile sunt crăpate, locuitorii sunt violenți, de multe ori beți, întotdeauna ostili, haite de câini bântuie. Vegetația este minimală și cât este se găsește este în stare proastă;jumulită, prăfuită,ostilă. Este un décor “post industrial” care sperie. De cele mai multe ori din aceste locuri nu este cale de ieșire și visul se termină în coșmar.
Interioarele sunt asemenea neobișnuite,adică fără legătură cu ce văd și știu din existența ‘trează”. Cel mai adesea sunt camere mari, cu mobile maronii,multe “bibelouri” și decorațiuni;tăvi din argint, pudriere, vase de porțelan, vaze, scrumiere cu forme complicate, cutii în formă de borasca țestoasă;șlefuite cu grijă,de culoare verzuie și foarte multe gravuri, mari și mici,cu subiecte istorice,erotice, monumente,etc.

Într-un vis, acuma câțiva ani, am fost în salonul casei Boldea din Borlovenii Vechi, cum era în vremea copilăriei mele… Ușa dinspre balcon era deschisă dar ușa din sticlă, dintre salon și ‘vorzimmer” , era închisă. Dinspre gang intrase o mierla galbenă care fluiera încântător. În salon era Otilia Boldea. Mierla a intrat în salon, a șuierat câteva momente, a rostit câteva vorbe în germană (nu le-am auzit deslușit) și apoi a zburat înspre pădure, înapoi prin gangul casei.

Într-o altă noapte am visat din nou pe Otilia Boldea (Maică) depusă în “Sobă Mare” din Casă Boldea din Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat.
Coșciugul era simplu și tot simplu decorat. Avea o față senină, împăcată. La picioare se află petecul de hârtie, în germană, depus de către mătușa mea Miky în care se spunea că se îndreaptă spre țară basmelor. În continuarea visului am ajuns la concluzia că pentru oameni vremea “fericirii”pământești sau, altcum spus,”țară basmelor” a fost neoliticul. Am început să fiu treptat transmutat în acea vreme. Erau așezări bine întemeiate și fundamental, oamenii nu erau în nimica deosebiți de cei de azi, atâta că erau senini, siguri pe cele din jur, fără îndoieli. Era curat, activitate veselă și mult timp “liber’. Pentru cei neînsurați există o confrerie, a “vulpilor roșii”, care oferea la preț decent, confort de toate felurile. Îi spuneam, în vis,unui prieten, că acea epoca a fost amplu descrisă în basmul istoric al lui Nicolae Densușianu, al cărui mare merit (îi spuneam) a fost credința în neamul sau și modelul lui existențial de care era mândru. Acel prieten a început să plângă.

Un alt vis începea la “Vatra” unde, foarte obosit, Episcopul Nathaniel o aștepta pe Larissa să îi aducă o prăjitură, atunci scoasă din cuptor. Apoi călătoream cu Larissa, într-un soi de tramvai anacronic, spre o ‘gara”. Ușa era deschisă și se derulau blocuri de locuințe cenușii, cu aspect de buncăre și totul era înconjurat de beton. Eram agitat și înfricoșat dar, mi-am amintit, că văzusem, la urcarea în tramvai, mușuroaie de pământ și ciulini crescuți printre ele. Această amintire mă încredința că decorul demonic era trecător și esențial, fără urmări. Un personaj scârbos refuză să îmi spună unde este oprirea pentru “gara”. Am ajuns totuși acolo și ne-am așezat într-o “coadă” lungă (compusă din oameni de foarte proastă calitate). Brusc Larissa a dispărut. Am început să o caut și să o strig în panică neluând în seama îndemnurile la tăcere ale mârlănimii din jur.

În o altă noaptea am visat pe o veche colegă, cu un trecut zbuciumat. Era împreună cu ultimul ei soț. Acesta din urmă părea detașat și resemnat. Ea era activă și dorea să facă lucruri “bune”. Între altele se îngrijea cu generozitate de un băiețel de circa 4-5 ani care era îmbrăcat foarte gros, în manieră copiilor din satele românești, cu multe sfetăre și pieptar din cojoc.

În o noapte de Ianuarie (o noapte de iarnă frumoasă, ger uscat și cristalin) spre dimineață am auzit limpede, ”divinația este făcută de porumbei albi, liberi, hrăniți cu boabe de cucuruz și foi de salată verde.”

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise” →