Ionuț ȚENE: O contribuție la istoria literaturii române premoderne: Ioan Barac în viziunea istoricului literar Mircea Popa

Istoricul literar Mircea Popa este o figură specială, originară și originală în cultura română contemporană. Este un viguros istoric al literaturii și culturii române, dar și un excelent critic literar. Clujeanul Mircea Popa este un ”istoric al clipei”, publicând la zi recenzii scrise cu acuratețe despre operele scriitoriilor români din ultimii 31 de ani.

Mircea Popa este un cercetător serios, care și-a construit o carieră universitară fastuoasă și o operă solidă, cu multă acribie documentară, apelând la izvoare și abordând cu curaj subiecte mai puțin cunoscute. Recenta sa apariție a cărții ”Ioan Barac – scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări). Ediție îngrijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa” (Editura Casa Cărții de Știință, 2021) este o extraordinară recuperare a operei și vieții marelui cărturar al Școlii Ardelene. Este o lucrare originală și complexă, readucând publicului tânăr și nu numai figura unui cărturar român pe nedrept uitat, fără să fie slăvit de Mihai Eminescu în poezia ”Epigonii”. Notele și comentariile la carte sunt realizate de autor și Maria Vaida.

Istoricul literar Mircea Popa reușește într-un stil livresc să pună opera lui Ioan Barac în evanescența literaturii române de la începutul secolului XIX. Autorul celebrei ”Istorii a lui Arghir” este alături de Mihai Halici, Ioan Budai Deleanu, Vasile Aaron sau Teodor Corbea un deschizător de drumuri în cultura noastră și un ”luminator” al poporului. Scriitor de tranziție așa cum îl considera și Nicolae Manolescu, cunsocutul ardelean este un harnic popularizator al folclorului în literatura cultă. Nu este un scriitor sofisticat, cu o operă genială, dar reprezintă o expresie de etapă, importantă în literatura română, care la începutul secolului XIX își căuta drumul de afirmare și de sincronizare față de Occident.

Ion Barac a fost un poet iluminist, carturar si traducator. A făcut parte din acea generație de tranziție între baroc și romantism. A fost un exponent ilustru al Școlii Ardelene, preocupat de popularizarea culturii în rândurile românilor transilvăneni asupriți. A prelucrat Odiseea, Metamorfozele lui Ovidiu. A tradus ”Hamlet” din germană, precum și ”O mie si una de nopti”. Traduce din Xenofon, Marmontel, Chateaubriand, Kotzebue.

Ion Barac, grafiat și Ioan Barac, cunoscut și sub numele de Johann Baracu s-a născut în 1776, la Alămor, în comitatul Sibiu. A absolvit studii juridice la Cluj. În 1801 era dascăl „normalicesc” la Avrig, iar din 1802 a fost dascăl la școala românească din Șcheii Brașovului, cu obligația de a învăța pruncii gramaticește, ungurește și nemțește și pe lângă acestea și alte trebuincioase științe frumoase, întrucât filozofia deplin a săvârșit-o. Cunoscând limbile latină, maghiară și germană, a fost angajat din 1805 ca translator la primăria din Brașov, meserie pe care a exercitat-o până la sfârșitul vieții când a trecut la Domnul pe 12 iulie 1848. A întemeiat în 1837 revista ”Foaia Duminecii”, primul periodic ilustrat din Transilvania. ”Foaia duminecii”, al cărei prim număr a apărut la 2 ianuarie 1837, purta subtitlul: ”spre înmulțirea ceii de obște folositoare cunoștințe, alcătuită de o soțietate a celor învățați”. Publicația nu reușește însă să atragă atenția unui public larg datorită conținutului ei, care aduce în prim plan tot felul de curiozități zoologice și botanice și fără legătură cu realitățile autohtone, astfel că în 1838 ea își încetează apariția. Este un autor prolific care scrie într-o limbă română populară. Creștin – ortodox practicant scrie elogii pentru ierarhii bisericii percepuți ca salvatori ai neamului. Scrie ”Gratulatie întru cinstea preasfintitului domn Vasile Moga, episcopul neunit in M. Printipat al Ardealului”.

În anul 1840 îi apare ”Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglinda”, o prelucrare dupa originalul german Til Eulenspiegel. La 1842 publică ”Nașterea si toata viata minunatului Piticot de un cot și cu barbă”, tot prelucrare dupa o lucrare folclorica germană. ”Piticot” devine simbol al bucuriei copiilor români. În anul 1843 îi apare la Sibiu lucrarea ”Risipirje čje depre urme a Jerusalémuluj” și la Brașov ”Cei trei frați ghebosi sau Trei bărbati si o muiare”. Ion Barac pare de neoprit în popularizarea poveștilor și legendelor europene și universale în cultura română. Este un pionier al iluminării maselor românești într-un Ardeal în care, încă, românii erau ”tolerați”. Istoricul literar clujean Mircea Popa este un căutător de comori arhivistice din tezaurul literaturii române. Îl readuce pe Ioan Barac în lumina reflectoarelor ca ”scriitor povestitor”, un precursor al romanticilor noștri, de la Vasile Cârlova la Vasile Alecsandri. În acest context istorico-literar, Ioan Barac este încadrat la preromantici, în alianță literară cu poeții Văcărești. Trebuie să prețuim și să apreciem această reașezare a istoriei literaturii române de la începutul secolului XIX. De asemena, prin editarea ”Foii Duminicii”, Ioan Barac se cadrează pionierilor publicisticii și editorilor de ziare românești din spațiul carpato-danubiano-pontic. Deci putem include ”Foaia Duminicii”, alături de ”Courier de Moldavie”, tipărit la Iași în limba franceză, Albina Românească, care este primul ziar în limba română din Moldova, precum și de ”Curierul Românesc” redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de ”Gazeta de Transilvania” a lui G. Barițiu de la Brașov ca fondator al presei periodice românești.

Mircea Popa reiterează o rescriere istoriei presei române din prima jumătate a secolului XIX, incluzând pe Ioan Barac în rândul fondatorilor publicisticii naționale. Mircea Popa se dovedește un ”îmblânzitor” al limbajului operei lui Ioan Barac, publicând în ediția apărută o mare parte a operei lui Ioan Barac, pentru a fi mai aproape de înțelegerea cititorului de azi. ”Istoria lui Arghir”, Ioan Barac a publicat-o în 1801 la Sibiu și este o încercare legendară de a povesti contemporanilor cucerirea Daciei de către împăratul Traian, incluzând poveștile și basmele din memoria colectivă a românilor ardeleni despre trecutul și formarea poporului, cu rădăcini în războiul daco-roman. Cititorii români din Ardealul habsburgic, dar și cei din Muntenia și Moldova erau pasionați de istoriile și miturile fondatoare ale românilor readuse în ochii publicului și prin lumina tiparului de Ioan Barac.

Recenta carte publicată de Mircea Popa este și un instrumentum istoriografic pentru o nouă rescriere a istoriei literaturii române premoderne, de care viitorii istorici literari trebuie să țină seama, atât de autor, cât și de Ioan Barac, ilustrul deschizător de drumuri literare din poveștile și basmele populare naționale și universale. În vremea caftanelor, șalvarilor și ișlicului, Ioan Barac sincronizează literatura română în spirit lovinescian cu noile curente culturale occidentale. E un demers înnoitor pe care Mircea Popa îl subliniază cu profesionalism și spirit critic.

Ionuț Țene

Ionuț ȚENE: O carte despre Iancu Jianu face lumină în fenomenul haiduciei naționale de la debutul secolului XIX

Recent a văzut lumina tiparului o carte extraordinară despre celebrul haiduc oltean Iancu Jianu, la editura clujeană ”Școala Ardeleană”. Cartea scrisă de pasionantul istoric Paul Emanoil Barbu este la a patra ediție, apărând în condiții grafice excelente, fiind cartonată. Are o prefață exhaustivă și empatică scrisă de Dumitru Constantin Dulcan, care surprinde esența importanței istorice a haiducului oltean de la începutul secolului XIX. Prima ediție a cărții a apărut în 1998 și cea publicată în prezent (2021) este una revizuită și adăugită, o incursiune istoriografică complexă și completă, pe documente arhivistice. Autorul aduce lumină despre Iancu Jianu și diferența dintre adevărul istoric și legendă. Istoricul elimină surplusul de legende, folclor și mituri din jurul haiducului oltean, oferind un portret veridic și corect despre lupta socială și națională a vestitului boier, care a ales calea codrului din primăvară până în toamnă, cât era frunza verde. Încă din prefață Dumitru Constantin Dulcan ne luminează despre acest demers istoric necesar azi: ”Ne întrebăm ce l-a determinat pe Iancu Jianu, boier de categorie medie, cu o existenţă materială sigură, să se răzvrătească. Indiscutabil, simţul dreptăţii a fost un motiv, care era înscris în genele sale. Crescând lângă copiii celor sărmani, a asistat la „spectacole” care pe un om al echităţii de talia sa nu îl puteau lăsa indiferent. Atitudinea haiducului a fost o formă de protest social şi naţional, dictat nu de instincte de ucigaş sau de îmbogăţire, ci de spiritul justiţiar cu care se născuse. Iancu Jianu avea stofă de erou antic, chemat de dreptate, şi nu de orgoliu sau de interese meschine. Viaţa sa tumultoasă este plină de aventuri demne de eroii din basmele citite seara, pe vremuri, la lumina lămpii. Faima construită în doar şapte ani de haiducie s-a datorat neîndoielnic şi inteligenţei sale, care a reliefat, pe măsura vremii în care a trăit, un geniu ridicat din popor, manifestat nu numai la dimensiuni populare, ci şi istorice. Pentru acest motiv am dorit să fie evocat, luând iniţiativa reeditării acestei cărţi, a unui eminent cercetător în domeniul istoric, Paul-Emanoil Barbu”. Prefațatorul consideră de actualitate readucerea în memoria contemporanilor a figurii de luptător a lui Iancu Jianu, un răzvrătit pentru dreptate socială și națională. Consideră că lupta lui Iancu jianu a fost o istorie plină de învățământe și utilă pentu cei de azi, o poveste despre eliberare de sub jugul străin. Însăși autorul explică acribia demersului făcut ca recuperare a memoriei naționale colective: ”În istoria românilor, Iancu Jianu rămâne, în primul rând, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai haiduciei în spaţiul etnic românesc. Poate fi considerat un „Robin Hood al românilor”, deoarece şi el a rămas în istorie, ca şi nobilul-haiduc englez. Nemulţumit profund de regimul fanariot, deşi fiu de boier, acesta s-a rupt de clasa din care făcea parte pentru a trece de partea celor mulţi şi oprimaţi, luând calea codrului. El a haiducit şapte ani (1810-1817), pentru ca apoi, în 1821, să se alăture cu foştii săi haiduci lui Tudor Vladimirescu, căruia i-a fost un colaborator devotat. Numele său devenise atât de răspândit, încât poporul îl dorea a fi „un al doilea Tudor Vladimirescu”, ceea ce l-a determinat pe Jianu ca, în 1823, să încerce, dar fără succes, să reaprindă flăcările Revoluţiei de la 1821. Celebritatea numelui său, creată prin faptele sale vitejeşti, l-a făcut iubit de popor, l-a introdus repede în legendă şi în balada ce-i poartă numele, care i se cânta încă din timpul vieţii şi va rămâne nemuritoare, ca şi aminitirea reputatului haiduc din Romanaţi, un exemplu însufleţitor de bărbăţie, curaj, sacrificiu şi dăruire.” Eu aș adăuga la comentariul autorului, că Iancu Jianu poate fi asemănat mai degrabă cu Wilhelm Tell, vestitul erou elvețian din Alpi, care a luptat pentru libertatea poporului său, decât cu Robin Hood, a cărei luptă a avut mai degrabă o importantă componentă socială.

Cu toții știm sau am vizionat seria filmelor realizate de Dinu Cocea despre Iancu Jianu din 1982. Regizorul a dat obolul său social regimului comunist privind lupta lui Iancu Jianu, interpretat genial de Adrian Pintea, dar din film putem observa și componenta de eliberare națională a luptei haiducului. Istoricul Paul Emanoil Barbu surprinde cu o acribie documentară răbdătoare, demnă de admirat, rolul de eliberare națională a acțiunii haiducești a lui Iancu Jianu. Înlăturând poveștile literare, folclorul și legendele din jurul Jianului, istoricul reușește un portret corect al luptei de eliberare începute de Iancu Jianu. În primul rând, Iancu Jianu nu a făcut nicio crimă în timpul perioadei de haiduciei cuprinsă între 1810 – 1817, în vremea coruptului domnitor fanariot Caragea. Ceata lui a ajuns la 25 de oameni. Acesta a fost primul motiv că, deși prins de câteva ori de poterele conduse de serdarul Diamandi (și el viitor eterist) nu a fost condamnat la moarte, ci eliberat. Și când a fost întemnițat la ocna de la Teleaga, Iancu a avut un regim de detenție cum s-ar spune azi semi-deschis. De aceea reușește să-i îmbete pe paznici și să evadeze. Iancu Jianu făcea parte din mica boierime din Romanați, Dolj și Gorj. Unchii sau frații săi au ajuns chiar în categoria boierilor mijlocii și mari. Astfel se explică influența pe care o aveau la Divan și curtea lui Caragea de a-l elibera pe ruda lor Iancu Jianu. Familia Jienilor este atestată documentar din secolul XVI și a ctitorit o biserică în centrul târgului Caracal, unde avea și o casă boierească. Iancu Jianu a trăit la moșia de la țară, la Fălcoiu printre țărani și a văzut nedreptățile la care erau supuși de regimul fanariot prin vătafi, arnăuți, ispravnici și birurile pe care trebuia să le plătească Domnitorului străin și Porții Otomane. Iancu Jianu s-a ridicat, în primul rând, împotriva unui regim fanariot străin de poporul român. Lupta lui Iancu Jianu se cadrează în categoria luptei de emancipare națională a românilor ardeleni, din tagma lui Horea sau Avram Iancu, împotriva dominției străine. Nu întâmplător, Iancu Jianu era prieten cu Tudor din Vladimiri și colaborator al acestuia în declanșarea insurecției naționale de eliberare de sub regimul fanariot. Iancu Jianu dorea să revină la putere boierimea românească din partida națională și dorea domn pământean la București, nu fanariot. Acestea sunt și mărturiile martorilor la întâlnirile lui Iancu Jianu cu Tudor înainte de 1821. Deci haiducia lui Iancu Jianu a avut, în subsidiar, o componentă de eliberare națională și de schimbare a regimului fanariot. Astfel se explică de ce domnitorul fanariot Caragea nu a avut curajul să-l ucidă pe Iancu, deoarece acesta reprezenta interesele de masă ale ”partidei naționale” boierești și ar fi destructurat echilibrul fragil politic fanariot. Caragea a fost fără milă când a pus să fie ucis, de serdarul Diamandi, haiducul sârb Abraș, fost camarad de arme a lui Iancu, în timp ce dansa, ca prizionier, sârba cu haiducii lui pe malul Dunării. Nicolae Abraș era un străin care nu avea susținerea boierimii române și a putut fi asasinat sălbatic de Caragea. De Iancu i-a fost frică lui Caragea. Și ultima dată când a fost prins Iancu Jianu, din în ascunzătoarea din vie, de către serdarul grec Iamandi, domul fanariot, deși îl ura de moarte și-l dorea spânzurat, nu a putut să-și pună planul în aplicare, deoarece boierii din Divan ai ”partidei naționale” au pus la cale conform obiceiul pământului însurătoarea dintre Sultana Gălășescu, domnișoară de onoare de la curte și haiduc. Astfel de la eșafod, Iancu Jianu a ajuns liber la nuntă. I-a promis soției că nu va mai lua calea codrului și s-a ținut de cuvânt, Doar în vremea revoluției lui Tudor se implică ca diplomat al noului domn revoluționar în negocieri cu pașa turc de la Dunăre. Este arestat și închis de turci la Dunăre până în august 1821. Porta pune domni pământeni la București și Iași, astfel se explică că Iancu Jianu nu mai ridică sabia haiduciei și nu mai ia calea codrului. A fost o încercare timidă în 1823, fiind reținut de potere dar eliberat imediat. A trăit fericit alături de soție până în 1842 când a decedat. Și-a trăit legenda pe viu între cântece și balade dedicate, dar și visul unei domnii naționale în Țările Române. A trăit ca un boier țăran pe moșia sa practicând agricultura, având două fete, una dintre ele înfiată. Iancu Jianu a făcut școala la Caracal și știa să scrie și să citească. Psaltirea sa este plină de înscrisuri personale.

Ion Ghica ne-a lăsat o mărturie despre ce temut era Iancu încă pe la 1830 când a participat la o masă boierească într-un sat. ”Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

‘Cocoane, Jianu!’

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

Iancule, Jianule!

Îți e murgul cam nebun.

Trece Oltul ca pe drum.” După masă au plecat la vânătoare, iar feciorii și fetele din sat au bătut toată noaptea hora de bucurie că a venit Iancu Jianu, care intrase în legendă. În concluzie, cartea istoricului Paul Emanoil Barbu face lumină în istoria Iancului și evidențiază rolul principal de eliberator național și social a acțiunii sale haiducești împotriva regimului fanariot. Așa se explică sprijinul marii boierimi pe lângă Caragea și faptul că după 1821 venirea domniilor pământene nu mai justifica ridicarea sa la luptă. Cartea este scrisă într-o manieră stilistică frumoasă și face și o radiografie a literaturii dedicate lui Iancu Jianu de-a lungul vremii, în special romanele lui Bucura Dumbravă. Autorul elimină legenda asasinării lui Pazvante Chioru, dar și povestea asasinării surorii sale de un arnăut, deoarece Iancu nu a avut soră, ci doar frați. Istoricul Paul Emanoil Barbu aduce o contribuție substanțială despre o epocă ignorată în ultimii ani de istoriografia noastră. Iancu Jianu e prezentat ca un model actual de urmat pentru generația de azi, datorită setei sale de libertate socială și națională.

Ionuț Țene

Galina MARTEA: Identitatea literaturii române prin modernism. Romanul – formă a progresului literar (II)

Cu o istorie orientară către modernism, romanul din perioada interbelică suportă diverse modificări în propriile procedee de afirmare – asemenea situație îi oferă posibilitatea de a se extinde într-un cerc cu mult mai vast în subiecte, însumând în sine preocupări de o diversitate mai mare și cu o pondere multiplă în sistemul de valori. În așa mod creația literară în proză prin contribuția evolutivă a romanului se aliniază la standartele universale. Drept exemplu poate servi romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), de Liviu Rebreanu, care a zugrăvit foarte bine starea existențială a omului de la sat, evocând condiția social-umană în termeni de analiză psihologică. Pe când romanul „Groapa”, de Eugen Barbu, editat în anul 1957, cu laitmotivul centrat pe epoca interbelică prin descrierea societății urbane din București, masele de rând fiind punctul de reper în derularea acțiunilor, reprezintă opera artistică de o valoare excepțională în literatura română, ulterior aceasta având onoarea de a fi tradusă și publicată la Editura Denoel din Paris. În diversitatea tendințelor romanul din perioada interbelică are direcție și către mitologie prin plăsmuirea imaginației – această tematică se regăsește în lucrările „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci” de Mircea Eliade, „Trăirismul” de Emil Cioran; către romantism; către memorialistică – „Dreptul la apel” de Constantin Stere; simbolistică – „La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale. Perioada interbelică pentru literatura română este linia de demarcație dintre două lumi – modernismul și tradiționalismul – modernismul având prioritate cu dreptul de a se plasa înaintea tradiționalismului, astfel fiind promovate valorile culturii universale prin valorificarea genului epic cu caracter obiectiv, prin promovarea tinerilor scriitori și evoluția transparentă a deciziilor în spațiul cultural-literar; prin abordarea semnificativă și vastă a subiectelor literare ce desemnează imaginea existențială a cuprinsului urban, ținutul rural rămânând în limitele literaturii epocale; prin restrângerea dezacordurilor dintre cultura literară a trecutului și cea a viitorului. Necătând la aceste diferențieri, perioada interbelică din literatura română a cunoscut și a fost cuprinsă de un renume și o glorie aparte, iar renumiții scriitori, poeți, prozatori, critici literari precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (întemeietorul romanului istoric), Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu,Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Marin Sorescu, Vladimir Streinu, Nichifor Crainoic, Șerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, alții s-au afirmat cu mult succes în cultura națională, cât și în cea universală – valoarea conținuturilor literare ale acestora fiind de actualitate, prezente și cercetate în sistemul de învățământ românesc (în instituțiile de învățământ ale comunităților românești de pretutindeni) până în zilele de astăzi, deoarece totul s-a realizat printr-o scriere nespus de frumoasă, îmbelșugată, de mari dimensiuni, conținând o latură a esteticii prin care este oglindită caracteristica ființei umane de a simți emoția în fața fenomenelor creative și a naturii înconjurătoare.

Ținând cond de faptul că în această expunere se discută despre roman, ca specie literară a genului epic, atunci ar urma ca acesta să fie examinat și din perspectiva perioadei postbelice, răstimp care a marcat și dominat literatura română printr-un șir de schimbări radicale cu caracter politico-ideologic unde aspectele sociale trebuiau prezentate prin imagini de o anumită etichetă și cu înfățișăriobligatorii, cu respectarea dură a anumitor formule fixe în exprimare – totul pentru a întortochea realitatea existențială prin demagogia și ideologia caracteristică acestei epoci. Este vorba de situația social-politică de după cel de-al doilea război mondial, în deosebi perioada dintre anii 1948-1965din România, unde prin ideologia și teoria înfăptuirii societății comuniste acest lucru a influențat radical și conținutul creației literare românești. În această durată de timp scriitorii români nu nunai că s-au adaptat la situația existentă, dar unii dintre ei au fost constrânși sau de bunăvoie să reflecte realitatea prin afirmații inexacte, adevărul fiind ocolit până la maximă intensitate. Ca urmare, o mare parte din creația literară a spațiului românesc din această perioadă de timp s-a reorientat din nou către epoca de odinioară care nu avea nimic comun cu politica comunistă, mulți dintre scriitori, prozatori și poeți relatând în operele sale problematici specifice perioadei interbelice, cu orientări în caracteristica identitară a individului, prin polivalența universului și a lumii înconjurătoare, percepția având valoare estetică a etapelor succesive.Conform cercetărilor realizate de criticii literari se consideră că procesul cu caracter istoric al literaturii române, în mod aparte al romanului din perioada postbelică a avut loc prin configurația cu relatare diacronică (tablou care este aranjat în ordinea succesiunii în timp) și estetică (imagine ce ține de esența artei, creației și de raporturile ei cu realitatea). Dacă să ne referim la tabloul diacronic-evolutiv ce este sistematizat prin ordinea succesiunii din timp, apoi acesta include răstimpul care s-a manifestat print-un sistem comunist nespus de politizat și inumancare a durat până în anul 1965; apoi cu unele abateri într-un stil mai recreativ până în anii 1970’ 72; apoi din nou cu multă reprimare social-politică până în 1989 – durată de timp prin care scriitorul român nu s-a putut exprima în mod autentic și liber în propria sa activitate, cu atât mai mult nu a fost posibil să pună în lumină creații literare de amploare fondate deplin pe realitatea existentă, libertatea integrală de exprimare fiind obținută după revoluția din decembrie 1989.

După cum se cunoaște, pentru literatura română din perioada postbelică a modernismului sunt specifice câteva intervale de timp în dependență de curentele literare corespunzătoare – realismul socialist și neomodernismul reprezentând în mod prioritar epoca în cauză; pe când postmodernismul prezent în anii’ 80 este o mișcare după modernism care reflectă schimbări în cultura literaturii române. Raportându-ne la situația din cadrul societății române, după anii 1965 s-a produs o anumită relaxare, o libertate socială în condiții limitate unde scriitorul are posibilitatea de a acționa după propria voință, are posibilitatea de a pune în acțiune creația literară ce reflectă realitatea recentă. Ținând cont de această componentă, romanul, ca specie a genului epic, a revenit cât de cât la viață, astfel literatura română înregistrând în arealul său opere despre teribilul regim comunist din respectiva perioadă – conținuturile literare fiind tratate prin curentul sau din unghiul realismului socialist (anii 1949-1964), numit și proletcultism, moștenitorul culturii „pur proletare” socialiste de la răsărit. Ca urmare, în anul 1968 este pus în lumină romanul lui Marin Preda (scriitor realist), întitulat „Intrusul”, lucrare despre condiția umană din cea mai dură perioadă a comunismului,în același timp fiind și opera care lovește în inima acestui sistem politic ideologizat până la extremă – autorul punând în evidență o dimensiune de timp prin care s-au realizat fărădelegi enorme în societatea română, iar executorii/ realizatorii acestor ticăloșii erau acele persoane care s-au dedicat și au fost slugi ale regimului respectiv. Au urmat și alte romane scrise de Marin Preda cu aceleași tematici prin care este învinuită orânduirea comunistă – „Delirul” editat în 1975; „Cel mai iubit dintre pământeni”, publicație din 1980. Prezent este și romanul „Groapa” de Eugen Barbu, considerat capodopera literaturii române. Exponenții realismului socialist – Marin Preda, Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu – au încercat să transmită ideea literară prin realitatea care a existat, înregistrând tema dragostei umane în condiții de regim totalitar; subiecte despre cum a exista și supraviețui în împrejurări cu locație urbană și rurală într-un sistem de ideologie comunistă prin care individul nu-și găsește calea spre libertate; cel mai dureros și intrigant aspect fiind despre dorința nemărginită a omului de a viețui într-o societate cu drepturi politice și cetățenești depline, fără a fi marginalizat de clasa politică care domina țara în anii respectivi. În perioada postbelică majoritatea romanelor puse în lumină au aparținut unui curent literar destul de special și anume: acelui prin care realitatea existentă nu putea fi intonată în mod clar și deslușit, esteticul autentic urmând a fineglijat și desconsiderat până la limită de ideologia socialistă.

Luând în discuție generația anilor’ 60, literatura română postbelică cunoaște o schimbare în conținutul său, revenind și promovând stilul de creație originală care se impune prin valoare autentică atât în componentul condiției umane, cât și în arta scrisului. Aceste lucruri se definesc prin curentul neomodernismului, orientare care s-a manifestat între anii 1960 de până la anii 1980 (în societatea română mișcarea neomodernistă și-a văzut începutul în anul 1941 odată cu fondarea revistei Albatros, administrată de Geo Dumitrescu, acțiune prin intermediul căreia se impunea o inovație literară; iar în 1943 purcede o altă fază în continuitatea acestui curent prin punerea în practică a Cercului literar din Sibiu, autorul acestei acțiuni fiind Ion Negoițescu, iar susținătorii în calitate de membri erau Radu Stanca, Victor Ionescu, Eugen Lovinescu, Ștefan Augustin Doinaș – respectivii dorind de a reveni la modelul literar din perioada interbelică prin menținerea cerințelor față de fenomenul ce aparține esteticii) unde scriitorii români doreau să redobândească câte ceva din valorile trecutului interbelic, în același timp de a îndepărta imaginea social-istorică care inspira numai groază din cauza condițiilor ideologice cu caracter comunist, care a dominat și cultura literară românească din deceniile scurse de după al doilea război mondial. În calitate de curent literar ideologic, neomodernismul și-a motivat existența ca atare prin sensul real al evenimentelor din timp și cu referire la realizatorii care au montat perioada postbelică cu efecte destul de distrugătoare; corespunzător, creația literară pusă în lumină conturează faptul că scriitorii români neomoderniști au fost nevoiți să prezinte subiectul propus într-o formă destul de inteligentă sau, mai bine zis, realul să fie transmis printr-o formă de exprimare cu accente distractive, astfel mistuind realitatea dezastruoasă prin prezența unei măști care tăinuia gravitatea lucrurilor întâmplate. Pentru a duce mai departe calea modernismului, neomodernismul literar a fost mișcarea prin care afirmația verbului cuprindea înțelesuri multiple în ansamblu de împrejurări cu un identic eveniment, deci este prezentă compunerea literară cu mărturisiri neclare. Fiecum, însă creația literară specifică perioadei neomodernismului este inedită în felul său și este ca ceva nou în literatura română, în mod aparte genul liric al poeziei este original și cu un specific modern, într-un fel un mod de exprimare cu mult mai greu de înțeles, deci este prezent un nivel intelectual cu mult mai avansat unde cantitatea de informație rămâne deseori netransmisă din cauza structurii complexe și multitudinea de sensuri; scriitorii aplicând astfel tehnici moderne în exprimare, procedee noi de versificație ce formează continuitate în ideea poetică. Exponenții neomodernismului au fost Gellu Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș, Anna Blandiana, Emil Botta, Ioan Alexandru, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Deșliu, Ștefan Augustin Doinaș. Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, pe când autenticii neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anna Blandiana, Mircea Dinescu – scriitorii care unesc noul cu datinile versului liric din perioada interbelică. Ca exemplu poate fi poezia „Altă matematică” din cartea „Măreția frigului”, de Nichita Stănescu, publicată în 1972, creație poetică din perioada neomodernistă care prin reflectare nemijlocită transmite conținutul obiectiv al reprezentărilor umane, iar fenomenul dragostei fiind înregistrat ca procedeu în a înțelege mai bine universul uman. În epoca neomodernismului genul literar în versuri a ocupat poziția prioritară în literatura română, iar genul epic în proză precum romanul s-a manifestat mai puțin în albia sa. Prozatorii, romancierii neomodernismului sunt Gellu Naum (cu lucrările „Calea Șarpelui”, „Zenobia”), Marin Sorescu (cu lucrările „Iona”, „Răceala”, „Paracliserul”, „Unde fugim de acasă?”), Radu Petrescu (cu romanele „Matei Iliescu”, „O moarte în provincie”, „Ce se vede”), Mircea Horia Simionescu (cu romanele „Dicționar onomastic”-1969, „Bibliografia generală”, „Jumătate plus unu”-1976), alții. Gellu Naum prin romanul „Zenobia” prezintă o lucrare suprarealistă, editată în 1985, aceasta punând în centrul atenției subiectul despre procesul afectiv al omului pentru creația literară în versuri. Iar prin lucrarea „Calea șarpelui”, pusă în lumină de abea în 2002, Gellu Naum cu referire la epoca respectivă prezintă tematici despre existența veșnică, știința metamorfozei, autonomia și independența omului în mediul social.

Trecerea în revistă a perioadei interbelice și postbelice din curentul modernismului poate fi caracterizată ca una cu conținut polivalent, ca una ce aparține unui sistem de idei ce reflectă într-o formulă generalizată interesele sociale și politice ale societății române care au fost determinate de condițiile istorice obiective și subiective ale existenței, respectivele însemnând reperul evolutiv pentru arta literară românească. Curentul modernist susținând principiile inovației este valorificat de marii scriitori și critici literari precum Eugen Lovinescu-critic literar-romancier-scriitor, George Călinescu-critic literar-scriitor, Pompiliu Constantinescu-critic literar, Ilarie Chendi-critic literar, Vladimir Streinu-critic literar-etc, Tudor Vianu-critic literar-etc, George Bacovia, Lucian Blaga, alții, care prin analiză promovează fenomenul de modificare treptată a acțiunilor specifice artei literare, astfel formându-se caracterul inedit în dezvoltarea identitară a literaturii române. Corespunzător, este susținută ideea prin faptul că creația literară românească se perfecționează în raport cu evoluția intelectului uman, iar schimbările de rigoare sunt trecute printr-o construcție ce emit în relief condiția existențială a societății române în dependență de așezarea  rurală sau urbană, modernismul având tendința spre o cultură  cu mult mai complexă despre componentele ținutului urban; precum Lovinescu susține promovarea scrisului prin mijlocirea mediului orășănesc, respectiv, cu reflectarea realității obiective, iar conținuturile să exprime un afloriment deplin al noului, astfel poziția modernismului să se manifeste prin libertate și nefiind condiționată de uzanțele tradiției seculare – simbolismul, ca formă în exprimare, rămânând în urmă. Ca urmare, Eugen Lovinescu a fost scriitorul și criticul literar care și-a dat aportul pentru ca literatura română să conceapă un drum nou sau, mai bine zis, să se afirme prin modernism, noul fiind promovat prin revista Sburătorul, publicație literară cu caracter modernist fondată în 1919 la București; concomitent și prin cenaclul literar Sburătorul (1919-1943), administrat de Lovinescu, mișcare ce a condus la punerea în lumină a tematicilor despre realismul urban care se baza pe reflectarea realității în datele ei esențiale și obiective, dar și mișcarea literară avangardistă care prin activitatea sa respingea integral forma tradițională și recurgea la formule ciudate cu impresia că acestea ar creea condițiile necesare pentru dezvoltarea ulterioară a artei literare românești. Dacă să urmăm teoriile elaborate de Eugen Lovinescu, vom constata că Domnia sa a edificat acele mijloace ale cunoașterii prin care a determinat că cultura unui popor sau cultura artei literare a acestui popor evoluează doar pe principii imitative ce sunt luate de la alte popoare cu culturi mai avansate, în cazul dat este vorba de caracteristici luate din vestul Europei (țări precum Franța, Germania). Așadar, literatura română interbelică s-a afirmat prin modernism, inspirația către acest curent venind din spațiul geographic al Occidentului, iar primii pași ai creației literare românești fiind făcuți prin mișcarea simbolismului, orientare către sfârșitul secolului XIX; George Bacovia a fost primulscriitor care pune în lumină această orientare prin poezia „Plumb”, publicată în revista „Versuri” în 1916. Cu un debut literar împotriva curentului simbolist, poporonist, sămănătorist, Eugen Lovinescu se prezintă în critica literară română din perioada interbelică în calitate de susținător al teoriilor scrise de renumitul scriitor Titu Maiorescu, astfel susținândimuabil principiile pentru o literatură modernă, pentru un gen epic al prozei de analiză psihologică si obiectivă prin redarea conținuturilor despre pătura intelectualității române din sectorul urban, despre păturile sociale indiferent de apartenență; despre clasa socială urbană, așa numita mica sau marea burghezie –  denumită în literatura de specialitate și clasa capitaliștilor deținătoare de capital  ce era formată din micii producători, comercianți, funcționari, care se înfățișau ca reprezentanți ai dezvoltării sociale și culturale românești din acea perioadă. Drept dovadă, Eugen Lovinescu este extrem de fascinat și apreciază nespus de mult romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în 1920, primul roman obiectiv și de analiză psihologică din istoria literaturii moderne, respectivul redând imaginea unei orientări literare moderniste pentru care criticul literar a susținut în permanență acest principiu. Cele mai semnificative lucrări ale lui Lovinescu în domeniul criticii literare se prezintă prin „Istoria civilizatiei române moderne”, volumele 1,2,3, (apariție 1924-1925) si „Istoria literaturii române contemporane”, volume 1-6 (apariție 1926-1929).

În critica literară interbelică s-a afirmat George Calinescu, renumit critic literar din toate timpurile ca și Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu, care și-a manifestat aptitudinile de analiză prin instinctul de a descoperi lucruri pe baza experiențelor proprii și facultăților individuale de gândire, prin respectivele definind critica literară ca domeniu al artei și al unei discipline ce are drept scop producerea valorilor estetice, corespunzător promovând un mod de exprimare ce redă creativitate inovatoare, individuală și captivantă – abordările în cauză având prezență în descrierile sale despre opera și viața marelui Eminescu, despre viața scriitorului Ion Creangă, dedicații poetului-fabulistului Grigore Alexandrescu și prozatorului Nicolae Filimon, precum și în renumita sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până in prezent”, editată în anul 1941, operă ce se încadrează prin convingerile realizate de Benedetto Croce (critic și filosof italian, care și-a expus părerile în filosofia istoriei și a esteticii), stilul creației având un caracter nespus de inteligent ce dovedește cunoștințe vaste și aprofundate în a elucida transformările literaturii române din timp. George Calinescu a fost și romancierul care în maniera lui Balzac s-a pronunțat cu atitudini obiective, dar și discuții contradictorii precum în „Arca lui Noe” (1934), „Enigma Otiliei” (1938), „Scrinul negru” (1965), „Bietul Ioanide” (1953), „Cartea nunții” (1933); deci cum se pronunță și marele critic literar Nicolae Manolescu în studiul despre romanul românesc „Arca lui Noe”: „Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice…”. Opinii de analiză literară cu referire la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu, au fost expuse în lucrarea „Istoria literaturii române moderne”, editată în 1945, autori Vladimir Streinu (după modelul lui Titu Maiorescu, Domnia sa prin noțiunea esteticului a întreprins acțiuni în a susține arta literară și ca aceasta să nu fie invadată de pătura mediocră și politică a societății române), Tudor Vianu (distinsă personalitate a culturii române; lucrarea „Arta prozatorilor români”, editată în anul 1941 și una dintre cea mai răspândită și citită, este modelul de creație literară unde cercetarea se bazează pe stilistica mijloacelelor de exprimare prin intermediul căreia este prezent adevărul exact despre aspectul formalismului, concepție care distruge forma unui conținut și aspectul structuralismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române este un curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale ce se condiționează reciproc), Șerban Cioculescu (mare critic literar pentru opera lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi). Tudor Vianu, personalitate de etichetă academică, cu studii profunde în arta esteticului, filosofie, analiză literară în literatura universală și istoria literaturii române,se prezintă cu creații literare de mare valoare precum „Influența lui Hegel în cultura română” – editată în1933, „Istoria esteticii de la Kant până astăzi” – editată în 1934, alte. Este prezent în critica literară interbelică și Dumitru Caracostea – reprezentant al cercetărilor privind mijloacele de exprimare ale limbii române prin așa numita stilistică literară,ca și Tudor Vianu este considerat unul dintre cei mai mari stilisticieni în literatura română. Dacă să ne referim la perioada inițială a modernismului, atunci îl vom menționa pe criticul și istoricul literar Garabet Ibraileanu (își realiza scrierile pe procedee de analiză amănunțită) și pe marele scriitor, istoric, critic literar, Nicolae Iorga (unul dintre administratorii revistei Sămănătorul), care s-a manifestat profund și inteligent în arta istoriei literare, răspândindu-și cunoștințele specializate printr-un sistem de documentare perfectă, George Călinescu afirmând „Nicolae Iorga în primele decenii ale secolului XX a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.

Cât despre perioada postbelică a modernismului, se observă că creația literară românească în proză (inclusiv romanul – specie a genului epic) și în poezie a fost definită de o realitate ce a existat printr-un șir de constrângeri dure de tip comunist dintre anii 1948-1989, acțiunile reale afirmându-se prin etape de timp puțin mai liberalizate sau destul de severe, controlul de stat fiind exercitat aproape în totalitate asupra conținuturilor tuturor publicațiilor elaborate și înaintate spre publicare, scopul principal se poziționa de a împiedica sau stopa propagarea altor idei cu caracter occidental-democratic. Referindu-ne la specia genului epic precum romanul din perioada postbelică, vom stabili că în unele cazuri semnele particulare ale acestuia se încadrau în imaginea specifică sistemului politic existent, iar subiectele abordate se plasau deseori într-o lume contradictorie realității, respectiv conexiunea dintre personaje în raport cu mediul social se înregistra printr-un indicator fals ce ascundea realul care era prezent prin asuprirea și intimidarea individului; corespunzător acestora unii scriitori prin lucrările elaborate glorificau sistemul peceristdin acele timpuri– exemplu poate fi Anatol E. Baconsky care prin poezie onora orânduirea comunistă, dânsul la vârsta de doar 25 de ani fiind promovat în funcția de redactor-șef al revistei „Almanah literar”, întitulată ulterior „Steaua” din Cluj, anii de activitate 1953-1959; cu toate acestea Domnia sa ulterior s-a dovedit a fi un personaj ce este împotriva curentului realist socialist cu ideologie proletcultistă, afirmația scriitorului având loc în cadrul Congresului Scriitorilor din România din anul 1956. Pe când acei scriitori care nu au dorit să se implice în discursuri legate de starea social-politică și onorarea sistemului existent din acea perioadă au recurs din nou la trecutul interbelic, oferind subiecte corelate cu mediul rural, continuând și cu cel urban, și cu cel intelectual; însă indiferent de tematicile abordate și de stilul înregistrat oricum din imaginea integrală a literaturii se discifreazădestul delimpede faptul că identitatea societății române de după anii 1945-1948 a fost modificată într-o manieră defavorabilă. Dacă să ne referim la critica literară a perioadei postbelice, atunci se va menționa doar o formulare expusă de doctorul în filologie Alex Goldiş, comunicarea despre „Constituirea canonului impresionist în critica românească postbelică”, care sună astfel: „De-a lungul realismului socialist instaurat oficial în 1948, critica literară a avut, într-un fel, mai mult de suferit decât literatura propriu-zisă. Dacă oaze de literatură necontaminată mai pot fi identificate timp de aproape două decenii, în critică, nimic din ce s-a scris între 1948 și 1965 nu poate fi înțeles în afara ecuației realist socialiste. Făcând tabula rasa dintr-o întreagă tradiție culturală, stalinismul adusese critica românească într-o triplă criză: a obiectului (dacă toată literatura română era pusă la index, criticii nu mai aveau practic despre ce să scrie), a instituției (domina o structură oligarhică în care nu conta mesajul, ci poziția din care era enunțat; Stalin trona ca referință supremă și în critică) și a modalității de manifestare: critica orală era superioară criticii manifestate în scris, având rolul de a îndruma scriitorul pe calea realismului socialist.”.

Galina MARTEA

Ionuț ȚENE: Poezia este expresia necunoscutului

În poezie imaginea nu este o anexă a gândirii, ci o asociere a inconștientului sensibil cu forma de expresie a necunoscutului. Lirismul ca forță a emoției este o căutare febrilă a universalului și o regăsire a interiorității. Poezia este regina genurilor literare, adevărata esența a sufletului teandric al umanității. Lirica fierbe magma spiritului și este o renașterea sau o resurecție a ceea ce nu se vede, dar se simte că izvorește din inima umanității. Originea izvorului liric este unitatea inteligenței universale și creatoare.

Poetul este un explorator îndrăzneț spre principiul creator al existenței. În această paradigmă, poezia este o formă de expunere a necunoscutului increat. Sensul sensibilității este căutarea limitelor esenței ce inspiră creator. Restaurarea umanității în plenitudine este credința poetului. Pardoxul poetic este că imaginea controlează gândirea și supune națiunea. Există o mistică a poeziei, care îi face pe poeți să să se contopească cu lumea pentru a vorbi cu zeii despre principiile originarității care face să devenim ceea ce suntem. Poezia este o practică spirituală tainică a neînțelesului pentru a fi înțeles. Este o credință a apropierii și frățietății prin emoția împărtășită a dragostei. Poetul nu este un zeu, dar vrea să fie egal cu cel ce știe cum a început totul. Poetul este misticul care refuză cu grație rațiunea ce sufocă spiritul sensibilității. Opera lirică este o anagogie de la rațiune la emoție, o incursiune inițiatică în taina lumii. E un refuz al durerii care știe că nu poate să cunoască secretele plenitudinii, deși încearcă cu o dureroasă ardoare. Poezia respiră o imagine care gândește autonom și este un act pur al necunoscutului care unește. Este o profeție a celui ce vede și simte. Se naște prin frumusețea durerii și interogații despre iluminările interioare, care duc la rădăcini și prima picătură a izvorului curăției.

Poezia este o sinestezie dintre suflet și emoție, izvorul care devine fluviu spre noile orizonturi ale mării necunoscute. Poetul unește dezechilibrele într-o unitate a emoției universale. Cu cât e mai nanarhică destructurarea preajmei, cu atât mai unitar este mesajul liric și mai penetrant. Asistăm la o purificare prin dezechilibrare, până la consumarea tuturor variantelor posibile de a atinge țelul cunoașterii necunoscutului. Cu cât poetul se apoprie mai mult de abis și iluminat de fierbințeala cunoașterii, cu atât necunoscutul i se dezvăluie mai opac și mai nesfârșit. E o incursiune spre veșnicie. Poetul Lucian Blaga a înțeles taina poeziei:

”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii…”

(Poemele luminii, 1919)

De aceea, poetul este solidar cu universalitatea. Poezia este o formă de unire a emoției inițiatice într-o împărtășire comună a sensibilității care fecundează și face mai frumoasă lumea. Intimitatea poetului este experiența unei lumi întregi. Nichita Stănescu a avut dreptate să ne spună că ”poetul ca și soldatul nu are viață personală”, viața lui este o eternă reîntoarcere la unitatea universală printr-o aventură inițiatică spre marele necunoscut, care inspiră și ne emoționează, dar nu reușim să ajungem cu adevărat niciodată la el, ca să-l cunoaștem fizic, ci se dezvăluie doar prin forțarea sensibilității. Acel necunoscut atrage poetul ca o bulboană prometeică a soarelului clocotitor, pentru a fura din el puțin foc ca să încălzească inima rece a umanității descărnate de memoria originarității. Acel necunoscut poate fi vulcan sau soare, întuneric sau noapte înstelată, el este o sirenă pentru poet, un fel de a spune ca poetul Alexandru Philippide, azi, din păcate, pe nedrept uitat: ”bulboana soarelui clocotitor, pe veșnice să mă soarbă” (Izgonirea lui Prometeu).

Tentația poetului este unirea cu necunoscutul, cu inefabilul veșniciei. Poezia este sinteza cu inteligența universală. Lirismul este un salt spre necunoscut. Iluminarea poetului vine din necunoscut. Este o formă a inconștientului, pe care îl explorează prin sensibilitatea emoției. Să fie pentru poet necunoscutul o stare de grație a infinitului? Lirica este un extaz al abisului? Doar poeții pot da răspunsul adevărat! Să fie descoperirea necunoscutului doar o treaptă a realului în irealitatea sa? Nichita Stănescu ne provoca cu ”pericolul care atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri”. Poetul are această mândrie a iluminării care vrea să depășească limitele necunoscutului. Sămânța liricului e izvorul necunoscut din care nu se mai satură niciodată poeții. Lumea poeziei nu este empirică. Poezia anihilează realul. Lirica este forma de expresie a necunoscutului. Poezia ne vorbește despre ceea ce nu se vede. Arthur Rimbaud, poet profetic, construieşte un eu poetic prin formula „eu este altul”, opera acestuia este propusă printr-o întoarcere la matricea senzorială, a ”datului” poetic, un Altul, ca „marele criminal, marele bolnav, marele blestemat şi supremul Savant”. Poetul e un Savant al unei construcţii fabuloase, uneori absurdă, estropiată, unde se simte o supradoză de simţuri dereglate ca în manifestul ”noul vizionar” dintr-o scrisoare transmisă unui prieten Demeny, pe 15 mai 1871: „m-am prefăcut într-o operă monstruoasă”. Rimbaud în ”scrisoarea vizionarului” considera poezia ca ”limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire agățând gândirea și trăgând din ea. Poetul ar defini canitatea de necunoscut, ce se trezește în vremea sa, în sufletul universal…”

Poezia este o căutare tensionată a infinitului într-o unire plenară a simțului cu sufletului. Necunoscutul este o provocare a poeziei și o eternă reîntoarcere la izvoarele originității și originalității. Poezia este focul care arde în această piatră a eternității. Integrarea în necunoscut va fi țelul unui poet autentic. Poezia nu este matematică cum credea E.A. Poe sau Ion Barbu, ci iraționalitatea unui necunoscut care acaparează emoția lumii în sufletul universal. Poezia redevine o căutare neliniștită și teandrică a necunoscutului etern, acea forță care atrage și distrage autorul liric. Indefinitul este atracția inefabilului. Poetul este, de fapt, propria sa poezie.

Ionuț Țene

Zenovia ZAMFIR: Amintirile apar în timpul iubirii de cuvânt

Razele unei dimineți însorite de vară ne însoțesc pe  drumul noilor  aventuri, descoperi, clipe frumoase alături de prieteni veniți din toate colțurile țării la simpla chemare a doamnei scrisului românesc, o doamnă frumoasă și distinsă, Mariana Moga.

Trăim vremuri tulburi, cu  restricții la tot pasul, nesiguranță și uneori frică, o perioadă grea și plină de obstacole. Curajul doamnei Mariana Moga – un adevărat magician al cuvântului şi sentimentului frumos înstelat în inima sa, cum a descris-o doamna Emilia Dabu, de a organiza o Tabără Literară, este un act de mare responsabilitate, dar și un moment așteptat cu nerăbadare de toți cei ce participă la ”un pahar de veșnicie”. Cu multă experiență și o capacitate organizatorică deosebită, Mariana Moga reușește și de această dată șă-și surprindă plăcut colegii întru-cuvânt, prietenii iubitori de cultură, de frumos, de neam și de țară.

Aflați într-o efervescență creatoare, participanți la cea de a V-a  ediţie a Taberei Prieteniei Literare „De amicitia” 2021, ce se desfășoară în superba vilă Elisabeta de la periferia oraşului Unirii – Alba Iulia, și-au pregătit cele mai noi și frumoase cărți publicate. Revederea este plină de emoție și bucurie, a trecut aproape un an de la întâlnirea din județul Hunedoara organizată tot de doamna Mariana Moga, iar dorul de vers și cântec românesc este mare și greu de stăvilit. Prietenia este unul dintre cele mai de preț daruri pe care le primim de la viață. Prietenia înseamnă iubire, încredere, compasiune, comunicare, speranță. Prinși în vârtejul problemelor cotidiene, serviciu, plata facturilor, de multe ori uităm care sunt adevăratele valori. Ideea unei tabere a prieteniei este cu atât mai importantă cu cât perioada pandemiei pe care o traversează întreaga planetă ne obligă să ne distanțăm cât mai mult unii de alții. Dorința de a ne bucura de un răsărit de soare, de o floare, de zâmbetul și chipul frumos al unui copil, de a ne îmbrățișa unii pe alții, de a ne ajuta unii pe alții este din ce în ce mai greu de realizat. Noi suntem un popor creștin, noi ne iubim unii pe alții… „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, așa cum suntem îndemnați la Sfânta Liturghie.  Ca oameni de condei avem posibilitatea și puterea de a menține această dragoste de Dumnezeu, de trecut și prezent, de aproapele, de frumos, de tot și de toate.

Prietenia este conexiune, amintiri, prietenia este este atunci când oferim si primim iubire, respect și acceptare. Din prietenie, Cami și Cristinel Badea au făcut popas la Vâlcea pentru a merge împreună la Alba Iulia , cu mașina lor. I-am așteptat cu mare bucurie, sunt o familie veselă și frumoasă,  doi oameni care se iubesc și care sunt dornici de  a fi în armonie și comuniune cu semenii lor. Pe drum am depănat amintiri, am trecut în revistă propriile reușite pe plan profesional, dar și pe tărâmul scrisului, am stabilit câteva planuri de viitor, am râs și am glumit, ne-am bucurat că suntem sănătoși, că avem pasiuni comune că ne susținem ideile și idealurile. Întâlnirea cu Mariana Moga , soțul Cristi și ceilalți colegi care erau deja la pensiune a fost minunată, am strigat și ne-am îmbrățișat cu toată puterea, de dor, de drag, de prea multă …restricție. Fiind printre ultimii sosiți ne-am cazat fuguța, ne-am pus hainele de sărbătoare și după ce am mâncat, am mers cu toți în sala de conferințe special amenajată pentru activitățile diverse ce se vor derula pe tot parcursul taberei. Seriozitarea organizatoarei, importanța evenimentelor, sunt motivele pentru care venim cu drag. 

Sub genericul „Să ne cunoaştem mai bine” , s -a dat startul  celei de a V-a  ediţie a Taberei Prieteniei Literare „De amicitia”. Fiecare ne-am prezentat cât mai frumos și elegant posibil, în cuvinte meșteșugit alese am trecut în revistă cărțile publicate și o parte dintre cele mai bune recenzii și participări la concursuri, premii obținute. A fost o seară în care se simțea bucuria revederii, emoția participării la o manifestare de mare ținută culturală, în special pentru cei veniți prima dată. A doua zi au început lucrările taberie, lansări de carte, conferințe. Ne-au încântat cu creațiile lor: Silvia Giurgiu, Sergiu Botezatu din Republica Moldova, Liliana Ghiţă Boian Jianu, iar Gelu Dragoș a prezentat mai multe cărţi ale editurii „eCreator”Baia Mare semnate de: Ioan Romeo Roşiianu (două), Daniel Luca, drd. Petronela Apopei, Cristian Gabriel Moraru, cărţi care au fost oferite bibliotecii taberei „De amicitia”. Eu m-am înscris în program cu lucrările: 1. ”Amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri- comuna Glăvile”, ediţie îngrijită de : Adrian Constantin Catană, Maria Lica Catană, Zenovia Zamfir, 2.” Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ”, ediţie îngrijită de Zenovia Zamfir şi Iuliana Radi, 3. ”În veșnicia unei clipe” , ediție îngrijită de: Zenovia Zamfir, Alin Pavelescu. Despre cartea ”Amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri – comuna Glăvile”, Părintele Episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, spunea… ” Această monografie alcătuită cu multă însuflețire de către distinsele cecretătoare vâlcene Maria Catană și Zenovia Zamfir este dedicată satului natal al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, cel supranumit, pe bună dreptate, „Leul Ardealului”. Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea originile sale din Oltenia rurală și legăturile mai puțin știute cu această regiune din vremurile pribegiilor sale. Dârzenia și buna îndrăzneală a Părintelui Bartolomeu Valeriu Anania provin, fără urmă de îndoială, din bătătura casei părintești din Glăvile, din Vâlcea centrală, satul descris în amănunt în cartea de față, unde l-am însoțit și eu pe mentorul meu, odrăslit în acest străvechi ținut românesc”. Doamna prof. dr. Maria Vaida ne-a încântat cu o conferință despre  „Poetul Gheorghe Pituţ sau Ochiul şi Noaptea”. Ziua s-a încheiat cu cu un moment artistic dăruit din tot sufletul de Corina Ofelia Corpodean, poetă și realizatoare de emisiuni culturale radio, care își încântă publicul cu vocea sa blândă, intensă, cu un timbru special. Corina este un Om frumos pe care îl asculți cu multă atenție și dragoste.

Vineri, 25 iunie 2021, domnul istoric dr. Mihai Octavian Groza a susținut conferința „Lucian Blaga, destinul unui cărturar”, iar doamna Maria Vaida a conferențiat despre „Oameni vechi şi noi”, autor Mihai Octavian Groza. A urmat un moment emoționant, lansarea cărţii „Oltul din inimă – In memoriam Costy Triţă”,  ”poetul iubirii”, cum era cunoscut și apreciat, un prieten bun care a plecat mult prea de devreme în țara de peste veacuri, în luna septembrie 2020.  Au  rostit cuvinte frumoase: Mariana Moga, Mihai Octavian Groza, Doina Bonescu, Gelu Dragoş, Liliana Ghiţă Boian Jianu, Romulus Moldovan.  Apoi s-a lansat pe orbita scrisului românesc, Antologia „Clepsidra cu sentimente”  prezentată de: Mariana Moga, Liliana Ghiţă Boian Jianu. Despre cartea frumos realizată, de la copertă până la textele colegilor scriitori, un cuvânt de folos, vorbe frumoase și din suflet dăruite pentru că ele descriu harul, talentul autorilor, am rostit și eu. Fiecare dintre cei ce au semnat în Antologie, au scris cu dragoste pentru cuvânt, pentru cititori, pentru eternitate. Ziua s-a încheiat cu un recital de muzică interpretat de  Bebe Jianu și pe ritmuri de muzică folk, cu melodii de suflet interpretate de Corina Ofelia Corpodean.

Sâmbătă, 26 iunie 2021, a adus cu sine o nouă provocare dureroasă, lansarea cărţii „Reîmpărţind iubirile la doi”, autor  Constantin Triţă, lucrarea era în manuscris la editură atunci când poetul s-a stins sub privirile îndurerate ale soției sale. Pentru Tanty Triță, poetă și  soție, a fost foarte greu să vorbească despre cel mai iubit și drag soț, despre omul Costi, despre jumătatea sa. Văzut sau cât mai discret, fiecare am vărsat o lacrimă în amintirea unui mare poet, un prieten de nădejde, un om care a avut un gînd bun și o vorbă frumoasă pentru toți cei ce l-au cunosct.

A urmat  prezentarea cărţii semnate de Liliana Ghiţă Boian Jianu&Pandele Bebe Jianu „Dialoguri imaginare şi povestiri istorice în acolada timpului”  prezentată de domnul scriitor, renumit om de cultură George Călin. Printre ultimele și frumoasele momente a fost  prezentarea cărţii  doamnei Nastasica Popa – „Gânduri indamine” . A  rostit vorbe alese domnul  George Călin,  iar doamna prof.dr. Maria Vaida a făcut o cronică literară deosebită . Despre Nastasica și creațiile sale, cuvinte frumoase și alese am transmis și eu pentru că le merita din plin. Seara a fost dedicată muzicii populare iar tînăra și talentata interpretă Cristina Muntean a cântat cu drag și cu voie bună pentru toți participanți la Tabăra Literară„De amicitia”. În acele zile ” minunat de frumoase ”, ne-am simțit liberi, ne-am veselit cu Vasile Bele și Gelu Dragoș, moroșeni noștri dragi, am schimbat gânduri și impresi, le-am apreciat creațiile fetelor  : Silvia Giurgiu, Daniela Vîlceanu, Ildi Șerban, Rodica Mureșean, veșnic pusă pe șotii, am râs la bancurile lui Romi Moldovan, un prieten drag, vesel și mereu amabil,  am ascultat cu drag poeziile lui Ovidiu Vasile și Alin Cucuruzan, ardeleni frumoși dar mai ales talentați. Cu versuri frumoase ne-au încântat și Cristinel Badea, Luminița Postolache, puștoaica noastră – olteancă de la Craiova, Doina Bonescu, Dumitru Vasile ne-a vorbit cu mult patos despre Cugirul său minunat, Stefania Petrov, care în ciuda ghinionului cu bagajul, a fost veselă și ne-a recitat din poeziile sale. Veníțí pentru prima dată în mijlocul nostru, domnul Daniel Luca și domnul Costel  Avrămescu ne-au cucerit cu scrierile domniilor lor. Respect și admirație pentru doamna Adriana Weimer, a muncit din zor , a  filmat și fotografiat non stop dar ne-a și recitat din propriile creați, mai timidă dar cu vers frumos a fost Carmen Grigore. Farmecul,  veselia, creațile literare ale celor două doamne :Nastasica Popa și Rodica Mureșan, au rămas vii în amintirea noastră.Tanțy, Liliana, Bebe, cu voi este mereu bucurie și sărbătoare în sufletul meu. Cuvinte frumoase și aleasă prețuire pentru toți colegii prezenți în tabără, deosebită considerație pentru doamna Maria Vaida, domnule Octavian Mihai Grozea, ne-ai încântat și mai ales ne-ai și filmat, te felicit pentru seriozitate și pentru efortul susținut în promovarea valorilor culturale. Gelu Dragoș dimpreună cu Vasile Bele au totdeauna un cuvânt frumos și o mare iubire pentru ținuturile natale , pentru zona pitorească a Maramureșului, mândru plai cu flori și cu ficiori.  Doamnele : Cornelia Costin si Maria Iancu , ne-au impresionat prin costumele populare pe care le-au purtat cu multă demnitate, prin dorința și eforul susținut de a menține și trasmite generațiilor viitoare din țară și străinătate, frumusețea și perenitatea portului popular. Mariana Moga, poezia ta de atitudine, de suflet, de spirit, dragoste şi înţelepciune, taine şi adevăruri, iubirea de țară și de neam,  ne încântă de multă vreme! 

Pe parcursul acestor zile au fost acordate diplome şi medalii din partea Societăţii „Românca” din Londra, a Radioului TV „Unirea” Wiener Neustadt – Austria, Editurii Globart Universum și arevistei  Poezii pentru sufletul meu, Asociația ASTRA, Despărțământul „Vasile Moga” Sebeș, din partea organizatorilor Taberei  Prieteniei Literare „De amicitia”. Mariana Moga – spirit organizatoric hărăzit de Bunul Dumnezeu cu darul prieteniei,  plecăm și de acestă dată cu amintirea unor clipe  minunate, cu dorința de a reveni cât mai curând într- o nouă tabără a prieteniei,  a creației, a iubirii de cultură, a iubirii de Dumnezeu și de semeni,  a iubirii de neam și de pământul străbun .

Zenovia Zamfir

Recenzie de carte -Gustul binelui pe buze : Mihaela CD

Ursula, o mamă judecată de copii

autor Mara Popescu Vasilca

Gustul binelui pe buze

recenzie de Mihaela CD

 Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” este cel de-al șaselea roman publicat în 2020 la Editura Izvorul Cuvântului  din București, care face parte din colecția ”Dragostea arză-o-ar focul”, și care reprezintă o colecție extraordinară de romane  despre femei și pentru femei  cu subiecte diferite, cu personaje diverse dar care la un moment dat  au toate un punct comun, fierbinte, care arde:  Dragostea!

Aflată la o  vârstă matură, a celei de-a doua tinereți, doamna Mara Popescu Vasilca brodează în romanele sale personaje  și povești trăite sau povestite de cei din jur  cu firul de aur al priceperii, imaginației și creativității sale debordante într-o țesătură de o excepțională calitate ce îmbină  experiența  sa de viață cu înțelepciunea dobândită  oferind cititorului adevărate lecții de viață. Astfel cititorul  colecției ”Dragostea arză-o-ar focul” pe lângă plăcerea absolută a lecturii se va simți câștigat, îmbogățindu-se cu o experiență de viață parcă  trăită  chiar de el substituindu-se  în pielea personajelor și primind subtil o înțeleaptă lecție pe care o va adăuga în bagajul său valoric.

Cartea ”Ursula, o mamă judecată de copii” reprezintă o uluitoare lecție de viață, ce împletește  într- un buchet vast,  sentimente, trăiri și frământări învelite în voalul  opac al prejudecății,  dar și o analiză perpetuă a propriei conștiințe . Deși subiectul cărții are o latură profund moral-creștină și una profund meditativ-psihologică, cartea te cucerește  încă de la început, fiind  ușor de citit, adresându-se cititorului universal într-un limbaj  deloc sofisticat care te ajută să o parcurgi filă după filă.

Autoarea ne invită în sufletul răvășit al unei femei lovite de soartă, Ursula, care forțată de împrejurări nefaste ajunge să își calce în picioare propria conștiință vânzându-și trupul  pentru a supraviețui și a-și crește cei trei copii. Cel mai aprig judecător al  faptelor sale reprobabile este propria-i conștiință  care o mustră neîncetat.Cu toate că Ursula se simte cumplit de  vinovată și chiar se auto denigrează, dragostea maternă răstoarnă  munți  și reprezintă o puternică motivație pentru a învinge orice, trecând  peste rețineri, vijelii  și suferințe. Evident  această mamă are un caracter atât de puternic încât luptă chiar și împotriva propriei conștiințe, urmărind doar scopul care o motivează.

Deși nu o scuză pentru faptele sale, scriitoarea ne prezintă subtil motivația, situația  ei atât din punct de vedere social, moral, intelectual, cultural cât și familial. Deși este o femeie de la țară, fără studii, săracă, bătută de soartă trecută prin greutăți și părăsită cu 3 copii, aceasta  nu  își abandonează copii  și nu renunță, la a lupta cu viața  prin orice mijloace. Având o inteligență nativă aceasta știe cum să își educe copii, să-și protejeze copiii ani la rând, știe cum să își investească banii câștigați, știe să se autoeduce  atât comportamental, profesional , urmând liceul și apoi o facultate cât și  vestimentar, având gusturi alese și  știind să  își aleagă potrivit ocaziei îmbrăcămintea.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca  reliefează  foarte bine comportamentul uman care tinde sa pună rapid o etichetă și să acuze pripit  fără să pătrundă adânc în tainele complexe și întortochiate ale cauzelor, observând doar efectul , deseori orbiți de preconcepții, de judecată societății sau chiar de îndoctrinare.

Fără să vrem și chiar fără să știm, toți suntem uneori  judecători ai clipei, rod al propriilor valori și ale propriilor convingeri, etichetarea comportamentală  fiind cel mai des întâlnită.

Jonglând  printre  personajele sale  aflate în diverse ipostaze, autoarea  realizează  cu măiestrie profile psihologice atât masculine cât și feminine care iubesc, trădează și iartă. Fără să ne dăm seama,citind cartea  ajungem să  ne transpunem  în pielea personajelor și să-i înțelegem, să-i compătimim,  să-i iertăm și să ne bucurăm alături de ei. Calitatea extraordinară și amprenta unică a scriitoarei Mara Popescu Vasilca constă tocmai  în filigramarea atentă a personajelor și prezentarea acestora într-o lumina blândă,  evitând să-i judece! Ea imprimă suflul blândeții, cu care înmiresmează întreaga poveste, împreună  cu acceptarea, respectul, răbdarea și speranța!

Cartea scoate în evidență un mare adevăr potrivit căruia  în fiecare om  oricât de rău  ar părea la prima vedere  există și ceva bun! Depinde de noi dacă vrem să vedem și latura pozitivă sau dacă suntem dispuși  sau capabili să descoperim și acea parte.Tocmai acea parte pozitivă  o descoperă scriitoarea Mara Popescu Vasilca  în personajul Ursulei, arătând câte calități poate sa aibă totuși un om care greșește. Datorită scriitoarei Mara Popescu  Vasilca  înțelegem rolul absolut magnific al  cunoașterii acea cupola care se deschide și ne luminează universul, aflăm rolul majestic al comunicării care rezolva și aplanează conflicte, înțelegem rolul sacru al familiei care unindu-se devine  mai puternică, de nezdruncinat și  pătrundem în cotloanele nebănuite ale dragostei și ale iubirii necondiționate.

Autoarea,  pe tot parcursul cărții  însoțește cititorul cu un pozitivism magnetizant și o speranță  că lucrurile se pot îndrepta spre bine. Demn de admirat este faptul că  această carte reprezintă și  o pildă convingătoare  pentru  cei care se confrunta cu situații ce par fără ieșire  sau cu o auto judecată  drastică a conștiinței crezându-se suflete pierdute, dar  iată că scriitoarea Mara Popescu Vasilca  le  dovedește că întotdeauna  există o ieșire.

Scriitoarea  Mara Popescu Vasilca  este creștină  și credința sa în Dumnezeu  nu este ascunsă cititorului ci dimpotrivă  îi este relevată cititorului prin mici  rugăciuni, exemple creștine, pasaje din Biblie și pilde. Învățătura moral creștină  nu este impusă  și lasă cititorului  chiar o poartă deschisă  ca sa observe  singur ca se poate trăi și fără morala creștină dar că, mai devreme sau mai târziu, tot  vine o vreme în care tu singur iți dorești  sa-ți întorci  fața spre Dumnezeu. Uneori,  chiar dacă divinitatea  își face simțită prezența în viața ta, știi, simți și totuși ignori, parcă refuzând să te gândești,  însă tocmai pentru că Dumnezeu există, în clipele cele mai grele EL este alături de tine  și face chiar miracole la care nu te aștepți.

Pana scriitoarei seamănă iubire și pace chiar și în cele mai  ciudate situații , iubirea de semeni, iubirea de aproape, respectul pentru biserică,  iubirea de părinți,  milostenia, generozitatea,  etc, făcându-ne să înțelegem cât de important este acest sentiment IUBIREA! Omul este clădit să  se hrănească  cu iubire și  are nevoie de iubire! Personajul principal Ursula, își găsește sensul adevărat al vieții prin iubire, atunci când  primește iubire pentru ca odată cu aceasta începe să se ierte pe sine, să  se accepte, să se aprecieze și să dăruiască iubire la rândul sau  fără a-i mai fi teamă că va fi rănită.

Mara Popescu Vasilca își alege elegant cuvintele, care curg precum niște izvoare limpezi, fiind  foarte  atentă la estetică și la detaliile pe care le clădește cu  iscusință, ca  să asigure o vizualizare imaginativă a scenelor în mintea cititorului. Scenele de dragoste  pe care le prezintă în romanul ”Ursula, o mamă judecată de copii” sunt pline de delicatețe, evitând vulgaritatea, folosindu-se precum un dirijor de bagheta  sa magică, sunetul iubirii izvorăște din puterea instrumentelor pe care le folosește, cuvinte gingașe așezate cu priceperea magicianului  care vor  dezvolta apoi  intuitiv filmul ce se va derula în imaginația cititorului.

Evenimentele se succed cu repeziciune, creând ipostaze din cele mai interesante, răsturnări de situații și întâmplări neașteptate  iar cititorului îi este stârnită curiozitatea și îi este ținut treaz interesul de a continua lectura pentru că  încă de la început i-a fost imprimat  acel timbru radiant de speranță, acea dorință subtilă de întoarcere  către divinitate,  așteptând  să se întâmple un miracol.

 Cartea ”Ursula,  o mamă judecată de copii” este acel roman în care plângi și te bucuri cu personajele,  romanul pe care nu poți să-l lași din mână  sperând într-un final pozitiv. Doamna Mara Popescu  Vasilca nu vrea  sa își dezamăgească  cititorul care are o dorință aproape organică spre un final fericit și bineînțeles îi oferă într-o explozie  de bucurie  acel ”happy end în full”rezolvând toate problemele povestii.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca este o persoană de o fină eleganță,distinsă  și rafinată, plină de energie pozitivă și cu o sete extraordinară de creație care se află  într-o perioadă extrem de prolifică! Ea are un suflet inocent, plin de iubire pentru cei din jur, plin de dragoste  și bunătate, iar scrierile sale  poartă  un suflu tineresc,  proaspăt  și vesel cu care își impregnează cărțile într-o manieră  autentică și originală.

Autoarea, deși  are o experiență respectabilă în școala vieții și este o persoană  plină de ințelepciune, ea nu impune în romanele sale aceste lecții  de viata ci le sugerează foarte subtil  și  abil  cu un talent scriitoricesc rar întâlnit. Aceasta lasă viitorimii  un roman plin de invataturi. Una dintre acestea este  de a  nu-ți judeca părinții pentru că doar ei știu cum te-au crescut, respectul pentru truda și sacrificiile părinților este sfânt orice ar fi! O altă învățătură  foarte importantă  este aceea că  morala creștină  nu înseamnă îndoctrinare  ci mai degrabă iertare și acceptare, în acest sens chiar și preotul poate sa greșească interpretând  scrierile biblice.Caracterul unui om și personalitatea sa sunt două lucruri diferite, iar omul se poate schimba se poate îndrepta se poate autoeduca chiar dacă a greșit.

Am citit romanul în câteva ore fără oprire,  mânată de o nestăvilită poftă de a afla ce se întâmplă mai departe, acest lucru înseamnă ca și eu asemeni altor cititori am fost sedusă de scriitura doamnei Mara Popescu Vasilca, o scriitură blândă, caldă, fermecătoare  și convingătoare  care pune  suflet, pricepere și eleganță în firul poveștii  care ne surprinde!

Cu  mult tact și finețe  scriitoarea  ne conduce spre esența din care izvorăsc scrierile sale sclipitoare și înțelegem într-un  sfârșit, pentru ca la finalul  lecturii romanului simțim  că persistă insistent gustul binelui pe buze, aroma bunătății și  a dăruirii de bine, a îmbunării, a umanizării și a înțelegerii spiritului divin care nu are alt scop decât făurirea de bine!

Într-o lume tulbure în care valorile  morale ce le credeam sacre, de neclintit și sfinte sunt date peste cap și dezumanizarea a devenit o armă împotriva umanității, scriitoarea  Mara Popescu Vasilca vine  să împartă prin  blândețe și bunătate  lecții de viață  care ar putea salva. Este strigătul mut și răgușit al nostru al tuturor, al părinților, al celor ce asistăm neputincioși la distrugerea valorilor sacre și care  așteptăm un miracol sau o chemare la luptă!Mara Popescu Vasilca a început deja lupta  cu singura sa armă, o armă magică, a penelului îmbibat în cerneala iubirii de oameni!

Recomand cu tot sufletul  această extraordinară carte ”Ursula, o mamă judecată de copii” ce reprezintă un  valoros tezaur literar și un far moral, ce va lumina și va dăinui cu siguranță peste vremi și va servi ca moștenire generațiilor viitoare! Citind această carte vă veți simți mai bogați, mai liberi de prejudecăți, mai încrezători  și mai fericiți cu propria viata!

Îi urez distinsei  doamne, scriitoarea Mara Popescu Vasilca multă putere de muncă și  energie creatoare ca să ne încânte  mulți ani de acum înainte, cu noi și  minunate povești  de viață ! Așteptăm cu mult interes noi  romane la fel de valoroase!

Mihaela CD

membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, TWUC

Presedinte World Poets Association Canada

membru  LSR -Liga Scriitorilor Romani

O mama si Dumnezeu: Aurelia RINJEA

O MAMĂ ȘI DUMNEZEU 

prof  AURELIA RÎNJEA

Recenzia romanului URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, al scriitoarei MARA POPESCU – VASILCA

Romanul URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, Ed. Izvorul Cuvântului, București, 2020, al scriitoarei de origine română din Canada, MARA POPESCU – VASILICA, face parte din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”. O surpriză plăcută pentru mine, motiv pentru care vă invit la lectură, astfel ca împreună să pășim în fascinantul universul existențial al femeii, într-o societate ignorantă și agresivă.

Încă de la început, prin titlu și prin Cuvântul înainte al autoarei, cartea constituie o provocare, o șansă de a cunoaște universul interior, atât de tainic și de magic al femeii, plin de surprize, dar de cele mai multe ori neînțeles.

Cuvântul din partea Editurii prin domnul Căprar Florin, interviul luat autoarei de către Veronica Gavrilă, ne ajută s-o cunoaștem mai bine, să-i înțelegem modul de a gândi, de a trăi într-o țară agreată de mulți români, unde aceștia și-au urmat destinul. O temă actuală, un prilej prin care autoarea trăiește odată cu personajele sale, cărora le-a dat viață, purtătoare de mesaje adânci, scrierile sale urmărind rezonanța tacită cu cititorul, pe care aceasta o realizează din plin.

Cartea are 14 capitole, prin care treci ca și cum ai deschide ușile unui simplu, dar mare edificiu al vieții, în care Ursula își prezintă povestea ei, plină de lecții înțelepte și confesiuni. Ea consideră că „numai cei care au fost iubiți, știu să iubească. Iubirea nu are limite și nici reguli”… „toți suntem sau avem parteneri ideali, dar nu avem timp să-i înțelegem” (p. 19).  „Lipsa de comunicare, de dăruire, de sinceritate și respect duc la vieți imposibile”… „Trebuie văzut omul de lângă noi, să-i dăm spațiu ca să înțeleagă că e iubit” (p. 20).

            Încă din capitolul I, atmosfera este magică: „vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup” (p. 22). Construcții estetice deosebite: „ploaia care stă la pândă” (p. 22),…  „un vânt care o duce precum destinul unde vrea el”. O confesiune cu ploaia, care te ajută să intri repede în pielea personajului:  „omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui” (p. 25).

Ursula este o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, pentru copii ei, vânzându-și trupul în prima parte a vieții, pe care trecutul o urmărește, neștiind cum să le spună copiilor ei adevărul.

            Acțiunea se derulează pe multe planuri, într-o curgere liric – narativă, care nu obosește, ci înviorează povestea. Ne prezintă experiențele sale de viață cu clienții sau cu cei care s-au implicat în viața ei. Ea lucrează, studiază și vrea să fie ziaristă, lucru pe care îl și reușește, determinată fiind de Ștefan, cel care îi oferă bani suficienți, cât să renunțe la acest mod de viață, moment în care se simte pentru prima dată liberă. El a învățat-o și cum să investească banii în casele pe care le-am cumpărat pentru copii, pe care le-a închiriat pentru a le plăti.

În apartamentul ei, clienții vin ca la un cabinet al unui psiholog. Dar nimeni nu-i cunoaște zbuciumul lăuntric de femeie singură, care luptă pentru supraviețuire, dar mai ales pentru dragostea ei pentru copii. Ne prezintă cu multă decență întâlnirile cu clienții și confesiunile acestora, cărora consideră că le vinde plăceri, pe care ea nu le trăiește.  Nu e lipsită acțiunea nici de conflicte, care arată vulnerabilitatea femeii singure și neînțelese.

            Vești despre copii primește de la Mărioara, cumnata dinspre fostul ei soț Nicu, cu care se căsătorise de la 17 ani. A fost bucuroasă, ca orice mamă iubitoare, când acesta i-a lăsat pe copiii să-i crească ea. Ne redă cu mare nostalgie amintiri din copilăria ei, cum mergeau duminica la biserică și mama îi ridica pe rând să sărute icoanele, fără să uite apoi bătăile suportate din partea lui Nicu, de ea și copii.  Se recunoaște a fi „o femeie care-și caută cuibul și lumina” (189), dar dialogul care va trebui să îl aibă cândva cu copiii, o urmărea permanent.  Se simte o femeie vinovată, măcinată de  „remușcări și renegată de proprii copii”.

Își aude deseori vocea interioară, care de multe ori e împotriva ei. Consideră că singurătatea îi este prietenă. „Privesc spre cer, din patul pe jumătate gol și mă înfior de bine sau poate de tristețe, de vise și de gânduri cu planurile-mi învechite de viitor” (p. 28),  fără să uite vreun moment  de ajutorul divin.

Despre iubire ne spune: „dacă aș putea iubi pe cineva, i-aș cutreiera visele în fiecare noapte, unul după altul, aș fi luat clipele senine și apoi le-aș fi dat vântului să le plimbe, să le ducă departe, ca să văd dacă s-ar mai întoarce la mine”… „Aș vrea să fac poem din iubire” (p. 58).

Uneori își așterne gândurile în poezii: „când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă”  (p. 66).

Din când în când aceeași toamnă, care e una specială, vrea să o ajute să prindă curaj, una ieșită din calendarul prezentului, (p. 233). Plouă peste gândurile trimise de mine în ploaie, să le spele ea de tristețe, sunt gânduri speriate de liniște (p. 246). În căutarea liniștii, ne îndeamnă „să ne ascultăm gândurile, dacă avem curaj să ne judecăm singuri faptele,  fără să se mai amestece alții. Să păstrăm în suflet pe cei care au fost alături și care au fost ca o binecuvântare de la Dumnezeu” (p. 273).

Dornică de afirmare, urmează cursuri de formare personală și este foarte mândră de ea când și-a văzut numele scris cu  litere mari pe Diplomă: URSACHE URSULA, ZIARISTĂ. Primul său interviu îl ia chiar procurorului Adrian Zamfirescu.

Alături de acesta și el cu o poveste, (crescând copiii soției cu altul, precum ar fi ai lui), învață să oprească timpul pentru iubire și „dacă este încuiat timpul, să-l elibereze dacă așa e scris în stele” (p. 247). Împreună hotărăsc să înfrunte trecutul, să vadă dacă numele lor sunt trecute în „cartea destinului” (p. 247).

Întâlnirea cu fostul soț, discuția cu copiii, aniversarea zilei de naștere a lui Adrian, când cele două mari familii se reunesc la o masă rotundă în grădină, cu toții precum „în grădina lui Dumnezeu” (p. 355), sunt momente pline de emoție, frumos construite din punct de vedere estetic.  

Copiii Ursulei pleacă în Franța pentru a scăpa de judecățile altora referitoare la mama lor. Casele lor au fost donate unui centru pentru ajutorarea copiilor, femeilor și bătrânilor. Tot în Franța, Ursula și Adrian s-au căsătorit și ne-au plimbat apoi prin Paris, eu fiind încântată de revederea Orașului Luminilor. Urmează Londra, Tower Bridge, Piața Trafalgar cu Columna lui Nelson, reamintindu-ne o poveste tristă, povestea de dragoste dintre Amiralul Nelson și Lady Hamilton, (o femeie care a găsit puterea să iubească, dar nu a găsit omul potrivit și nu a ținut cont de consecințe).

Volumul ne oferă lecții  miraculoase  de înțelepciune: a învățat că „tot ce vine de la Dumnezeu trebuie prețuit, că nu trebuie să judecăm, ci să facem voia lui” (350);   în rugăciune „lăsăm îngerii și sfinții să se roage pentru noi” (358);  „avem nevoie de dragoste, care își are locul în viețile noastre ca o carte într-o bibliotecă”; „Important e ca noi să fim uniți” (231) sau  dialogul dintre Părintele Zamfirescu și Ursula, în urma căruia acesta revine asupra deciziei, aducând-o în biserică pe  mama lui Adrian, pentru slujba de înmormântare,  lăsând ca judecata să fie făcută de Cel de Sus.

Volumul se termină cu lansarea primei cărți a personajului principal, un dar de dat mai departe.

Recunosc că am citit și am plâns deodată. De ce? Pentru că în anii comunismului, o femeie dacă divorța, era marginalizată de societate, chiar dacă  motivele ei erau îndreptățite, iar apoi ea își creștea singură copilul, pentru a ajunge a fi demn, în fața lui Dumnezeu. Apoi, întâmplător sau poate nu, mica mașină a personajului principal din roman, se numea  Bibilică, iar pe a mea, nepoțica Alexia a botezat-o, Buburuză (aici am surâs). Cum să nu ai compasiune pentru un om care luptă pentru supraviețuire prin toate mijloacele? Doar o Mamă și Dumnezeu pot înțelege.

Impresionantă poveste de viață, frumos și delicat prezentată din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri dense în conținut, cu personaje frumos creionate, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.

Nu mă  miră că autoarea consideră că: „scriitorul e singurul evaluator. Este critic, observator, el suferă și se bucură cu personajele care prind viață. Pare ușor să scrii, dar e greu. Trebuie să fii conștient că cel ce va citi va căuta ceva care să îl atragă, să îl motiveze să continue, ceva cu care să rezoneze” (p. 15) … „orice scriitor are valoarea lui, are un mod unic și interesant de a scrie, are ceva interesant de spus”… „că a publica este ca și cum ar trebui să intre în arenă” (p. 21).

Iată că bucuria mea a fost mare, că am descoperit o scriitoare minunată, că acolo în Canada, românii nu au uitat să gândească și să trăiască românește! Cu toată admirația pentru promovarea valorilor culturale ale poporului nostru, vă mulțumesc distinsă scriitoare MARA POPESCU – VASILICA, pentru acest minunat dar spiritual și vă aștept cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale!

                                                                            prof  AURELIA RÎNJEA

membru al World Poets Association Romania 

Mihaela CD :Responsabilitatea scriitorului de azi pentru generatiile de maine

Responsabilitatea scriitorului de azi pentru generatiile de maine

”Tu ești muritor dar realizarile tale  pot fi nemuritoare”

Mihaela CD -Uneori elefantii zboarăÎntr-o  lume tot mai bolnavă și mai deposedată de valori fundamentale, asistăm neputincioși și ne intrebăm până unde Doamne? Până când? Valorile familiei fundamentale ca și nucleu de bază al societății sănătoase precum și valorile moral- creștine sunt aruncate in hăul globalismului de dragul universalismului prost ințeles. Serpentina decadenței  coboară mai mult decât ne-am fi putut imagina ingurgitând tinerele generații absorbite de culorile vii ale ecranelor. Acum mai mult decât oricând  scriitorii poartă responsabilitatea  educării noilor generații, a transmiterii valorilor , a predării ștafetei graiului si scrisului românesc celor ce ne vor succede. Să fii scriitor nu înseamnă doar să scrii, să umpli foi anapoda la întâmplare… categoric nu!Dacă  prin ceea ce scrii nu transmiți ceva valorizant pentru cel care citește  ai scris degeaba!  Fie că sunt aforisme, snoave, amintiri, un eseu, un roman sau o poezie,  toate trebuie să aibă un nimb valoric care să transmită ceva cititorului.În sufletul  scriitorului se afla un război de gânduri, un uragan de trăiri,  sentimente pe care le așterne mai ordonat (sau nu) într-o scriitură care trebuie să aibă un sens. În fond scrisul este o formă de comunicare, nu?  Dar dacă nu comunici nimic? Sunt foarte multi  scriitori/poeți  care au primit acest har  al scrisului fără să îl ceară din dar ceresc sau universal și care scriu magnific, cu o pană divină, fără  prea mare efort,  pur și simplu împinși de cosmicitatea interioară  care s-a născut în sufletul lor la un moment dat. Aceștia sunt aleși și scriu  ceea ce universul le transmite prin gânduri.

Citesc zeci de scrieri în fiecare zi și  sunt uimită cât de multă esență există în ele cât de valorizante sunt si cât de mult inseamnă pentru literatura contemporană!  Ce-i drept  sunt și foarte  multe scrieri  pe care cititorul nu le poate descifra pentru că acestea nu reusesc să transmită un mesaj . Acesta este punctul  pe care doresc sa pun accentul. Recitiți dragi  scriitori  ceea ce scrieți și  vedeți dacă ați reușit să transmiteți  un mesaj! Scrierile noastre trebuie să aibă un fir, un  izvor de înțelepciune, o morală. Trebuie să fim  conștienti că suntem ultima baricadă iar rolul nostru este astăzi  mai important decât  credeti!   

 Vremurile s-au schimbat, se citește tot mai puțin și totuși  se scrie tot mai mult,  de ce?  Scrisul a ajuns o formă de eliberare, de decantare a propriilor trăiri,  dar nu tot ce se scrie  se poate șipublica! Multe dintre acestea arată ca niște jurnale intime cu nuante psihologice. V-ați întrebat câți dintre cei care scriu citesc mai mult decat ce scriu ei?  Aici este problema cea mai gravă a societății de azi. Suntem prea ocupați  de  eul  nostru fără să mai privim în jur.  Prin lectură  ne putem educa, putem învăța sau aprofunda ceea ce cunoaștem deja. Citind cărți descifrăm taine, aflăm lucruri noi, ni se deschid uși  spre a  gusta din experiențele trăite de alți oameni, devenim mai buni și mai înțelepți. 

Tocmai  pentru că se citește tot mai puțin  cred cu tărie că noi, scriitorii care publicăm, purtăm o mare responsabilitate pe umeri și anume aceea de a transmite prin scris cititorului  mesaje reale,adevărate,  pozitive  care să-l  îmbogățească, să îl valorizeze, să-l ajute  să se auto valorizeze. Arta și literatura au fost cele care  au salvat multe suflete în vremurile cele mai grele. Eliberarea sufletului  aflat în chingile strânse ale răutăților si necazurilor de tot felul  pe care le înfruntăm în ziua de azi, se  poate face transmițând mesaje pozitive, gânduri optimiste, valori  morale, învățături și valori creștine căci pana scriitorului  este arma sa cea mai de preț! ”Entuziasmul este contagios, dă-l celor din jurul tău  ca să te poată imprumuta la nevoie”

Mihaela CD -Uneori elefanții zboară Mihaela CD Liga Scriitorilor Români Uniunea Scriitorilor din Canada TWUC Președinte World Poets Association Canada 

Gelu DRAGOȘ: Al. Florin Ţene surprinde plăcut cu un nou volum de cercetare, analiză, eseistică, critică şi cronici literare

Hotărât lucru că scriitorul Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor, este un exemplu pentru mai tinerii scriitori în ceea ce înseamnă să munceşti pe brânci pentru a aduna în lada de zestre a literaturii române comori de nepreţuit, material didactic pentru cei care vor urma arta scrisului, în literatura română în general.

Recent a tipărit şi se află în librării masivul volum (726 pagini!) de critică şi eseuri, „Aventurile ideilor printre metafore”, Editura „Vatra veche” Târgu Mureş, cu o prefaţă  a Voichiţei Tulcan Macovei: „Al. Florin Ţene: Filosofia – Bază a dezvoltării literaturii şi treaptă de înţelegere a existenţei sociale”, din care spicuiesc: „Domnul Al. Florin Ţene este un profund cunoscător al filosofiei, nu doar antice sau renascentiste, ci şi moderne, mergând până în secolul XX. Multe din argumentele aduse spre susţinerea ideilor proprii sunt luate din gândirea filosofică. (…) Analizând lucrarea Republica a lui Platon, autorul urmăreşte să demonstreze posibile similitudini între cetatea dreaptă şi sufletul unui om drept, indicând virtuţile ce definesc dreptatea în ambele cazuri. Dincolo de această similitudine, domnul Al. Florin Ţene ţinteşte mai mult: o analiză indirectă şi comparativă asupra modului în care propriul stat, România, este organizat, pentru o bună funcţionare în folosul oamenilor”.

Volumul ce cuprinde peste 100 de eseuri şi cronici bine realizate, se constituie într-un valoros document de idei filosofice despre literatura universală ajungând până la cea de azi, trecând prin analiza activităţii literaturii române în perioada comunistă, cu bune şi rele. Aşadar, domnul Al. Florin Ţene, ne propune o lucrare complexă, de studiu aprofundat, pornind de la Republica lui Platon, a operei lui Lucius Annaeus Seneca, Socrate, Friedrich Nietzsche ori Henri Bergson, Hegel, Heidegger, romancierii Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Gib Mihăescu, Poetul Naţional Mihai Eminescu ori Alexandru Macedonski până la Horia-Roman Patapievici, văzut cu ochi critici de autor.

Pagini generoase se acordă şi anilor tinereţii autorului, de care Al. Florin Ţene îşi aminteşte cu nostalgie şi drag şi face referire la poznele şi şotiile pe care le făceau în „anii fragezi” ai şcolii împreună cu alţi colegi, ajunşi personalităţi în diferite domenii, cum ar fi: guvernatorul Mugur Isărescu, prim-ministrul Radu Vasile, istoricul Ilie Vulpe, poetul Virgil Mazilescu ş.a.

Felicitându-l sincer pentru munca depusă, pentru activitatea laborioasă în cadrul Ligii Scriitorilor, am să apelez la ceea ce a scris pe ultima copertă a volumului, preşedintele U.Z.P.R. Doru Dinu Glăvan despre Domnia sa: „Scriitor şi jurnalist consacrat, cu peste 86 de volume tipărite în mai bine de patru decenii de activitate literară, dar şi aproape 6000 de articole risipite în presa locală, naţională, dar şi de peste hotare, prezent deopotrivă în „Dicţionarul General al Literaturii Române” (coordonator, acad. Eugen Simion, 2009) şi „Dicţionarul Scriitorilor Români” (coordonator Aurel Sasu, 2006), ca şi în „Dicţionarul Scriitorilor Români de azi” (ediţie de Boris şi Daniela Costin-Crăciun, 2011), ori „O altfel de istorie a literaturii române (autori, Doru Ştefan Dăncuş, George Coandă şi Vali Niţu, 2013), mentor de Şcoală literară şi lider al L.S.R., jurnalist profesionist, premiat de U.Z.P.R. în 2015 şi 2020, la Concursul Naţional de Presă Scrisă, Al. Florin Ţene (n. La Drăgăşani, jud. Vâlcea, 13 iunie 1942) revine, odată cu „Aventura ideilor” la preocupările sale perene, filosofia ştiinţelor literare, dovedind astfel că deţine vocaţia distanţei şi a perspectivei”, iar scriitoarea Galina Martea completează, tot pe ultima pagină: „Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul şi neobositul scriitor Al. Florin Ţene există în astă viaţă cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura naţională română”.

                                                                                                            Gelu Dragoş

Ion I. PĂRĂIANU: Câteva comentarii cu privire la romanul ,,Răzbunarea gemenelor”– Autor dl Al. Florin Țene

Să vorbești despre romanul Răzbunarea gemenelor – Vali și Valentina – recrutate din liceu de securitatea comunistă, cu acceptul mamei, pentru a-și salva casa, să nu le fie confiscată, mama să nu-și piardă serviciul, neavând dosar sănătos, tatăl fiind întemnițat după gratiile pușcăriei regimului comunist din Gherla, socotit, ca mulți alții, sabotor și dușman al poporului, trebuie să ai un oarecare curaj.

Ele urmăreau și turnau la securitate pe cei ce una spuneau și alta gândeau. Chiar Vali a mărturisit: „Nu uita că suntem țara… informatorimâlor. Peste tot sunt !” Zodia Gemenilor e „zodia favorabilă oratorilor și scriitorilor, reprezentând dualita tea dintre gemeni, simbolul emblematic fiind gemenii, Castor și Polux, primul muritor, iar celălalt – nemuritor. (Mariana Cristescu).

Însuși autorul, Al. Florin Țene, e născut în zodia Gemeni.

Romanul Răzbunarea gemenelor (2015) e alcătuit din două părți. Partea I cuprinde patru capitole, a căror acțiune se desfășoară între anii 1942, anul nașterii autorului, și 1960, când, cu durere în suflet, părăsește orașul natal – Drăgășani, pentru a urma Școala Tehnică de Tehnoredactori Dimitrie Marinescu din București.

Dorul de orașul natal îl port în suflet precum o cruce grea, mărturisește autorul. Partea a II-a cuprinde șapte capitole care se întind pe o perioadă scurtă, între1961 și 1967. Acțiunea, personajele, situațiile și semnificațiile fiecărui capitol se derulează având rezultat final mottoul cu care se deschide capitolul.

Capitolul I (1942 – 1948) are drept motto: Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc să mă nasc. (Al. Florin Țene).

Romanul Răzbunarea gemenelor este „o parte din marea frescă românească„ formată din romanele: Chipul din oglindă (1997), Insula viscolului (2000),Orbul din Muzeul Satului(2002), Geamănul din oglindă (2011), Inelul de iarbă (2013), Un ocean de deșert (2013), în care sunt prezentate urgiile societății comuniste din secolul XX.

Autorul parcurge pas cu pas drumul din viața unui tânăr intelectual, scriitor, care a luptat, încă de când era elev la Liceul Teoretic din Drăgășani, într-un „spațiu concentraționar împotriva ciumei roșii”, cum îi plăcea să spună.

Romanul este scris după caietul cu coperte albastre, unde eroul, Norinel Ene, asemenea unui jurnal, își avea însemnările de taină timp de douăzeci și cinci de ani (1942-1967); deci, îl putem încadra în categoria romanului autobiografic.

De la prima pagină, unde facem cunoștință cu mohâia , unde a găsit caietul cu coperte albastre, îngropat cu cincizeci de ani în urmă, până la ultima pagină, în care povestește cum a îngropat caietul într-o cutie metalică, în care maică-sa, Titinel, ținea papiotele cu ață de diferite culori și acele de cusut, suntem fascinați de neastâmpărul lui Norinel. Din clasele primare era un boțogaș. A confecționat, din mai nimic, un epidiascop, invitând prietenii să vizioneze primele lui diafilme. Într-un carnețel avea numai scheme de aparate de radio cu galenă, sau cu o diodă. În buzunare avea diferite chei, piese de radio, cu care, în clasă, pe sub bancă, făcea schimb cu alți colegi, la fel de pasionați. De la Nelu, coleg de clasă, a învățat cum se construiește un aparat de radio. L-a și construit; cu o diodă, un condesator va riabil cu plăci, o bobină variabilă și un difuzor, care a fost prezentat la expoziția organizată la sfârșitul anului școlar.

Dar, cartea era carte ! Citise aproape toate cărțile din Biblioteca Orășenească și cărțile lui Gib Mihăescu, pe care i le împrumuta Ioana, fiica cea mică a lui Gib.

Știa multe; mai ales despre starea politică și socială a țării. Impresionante sunt vastele cunoștințe despre dictatorii comuniști: Stalin, Lenin, Cernîșevski, Pauker, Dej, Ceaușescu ș.a., dar și de pupicurișii: Leonte Răutu, Chivu Stoica, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Al. Căpraru, Viorica Mării, sora lui D. R. Popescu, care era redactor de carte la Editura Dacia din Cluj, și i-a refuzat publicarea romanului Chipul din oglindă, în care nara fapte, situații, viața oamenilor de pe șantierul de pe Lotru, o adevărată dramă trăită în perioada comunistă. Chiar i-a spus textual: „Tovarășe Țene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aș publica, am intra amândoi la pușcărie!”

Norinel Ene, personajul principal, permanent, a dus o luptă împotriva ciumei roșii. Primele manifeste le-a împrăștiat în orașul lui drag, Drăgășani; la București, fiind elev la Școala Tehnică Polgrafică, a răspândit manifeste scurte, mobilizatoare prin cutiile poștale, în care chema la revoltă împotriva partidului, iar când a fost trimis de taică-său la Cluj, să cum-pere cablu coaxial pentru antena de televizor, a pus manifeste în cutiile poștale din holul de la parter al multor locuințe din orașul de pe Someș; în Sala de așteptare din gară; în vestiarul muncitorilor de la Fabrica „Tehnofrigul”. La fel a procedat și la Fabrica „Armătura”. Unde mergea, peste tot, de câțiva ani, vedea un om în haină de piele, urmărindu-l. Devenise o obsesie.

De câte ori mergea, seara, la Casa Scânteii, unde făcea practica de tehnoredactor, Norinel Ene trebuia să facă o boacănă, altfel nu avea liniște.

Într-o seară de Crăciun, înlocuind un tehnoredactor, și-a făcut un plan destul de chibzuit: În seara asta trebuie să fac ceva. Poate tipăresc niște manifeste la mașina de tipărit tip„Boston” abandonată la secția linotip. Sau poate modific un titlu în „Scânteia Tineretului”. E Crăciunul și vigilența este mai scăzută. Sau poate…

Și a făcut-o ! În „Scânteia Tineretului„ a apărut un articol pe pagina întâi cu titlul modificat.

Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej a mutilat Bucureștiul cu autoutilitare fabricate la Brașov, în loc de utilat Bucureștiul.

Asta una. A doua; au fost găsite manifeste tipărite la o mașină Boston pe soclul statuii lui Le-nin; în oraș; în tramvaiul cu care călătorea de la cămin până la Casa Scântii.

Pericolul era aproape.

Faptele săvârșite de Norinel Ene și ceea ce ar fi putut să urmeze ne țin cu sufletul la gură, numai că, el, tânărul intelectual, a știut să-și alegă prietenii și… ca olteanul s-a băgat pe sub pielea lor, cum se zice.

Vali și Valentina – gemenele- ultima cu grad de căpitan de securitate, l-au iubit de cum a ajuns în București. O frumoasă poveste de dragoste care uluiește prin comportamentul lor în pat, chiar amândouă deodată, farmec pentru el, dar învăluit, parcă, în mister. Este o iubire autoimpusă; sau impusă de destin? Norinel era echilibrat, emanând forță și siguranță.Nu s-a trădat niciodată. Mereu se conducea după vorbele înțelepte ale renumiților filozofi. De la Spinoza, i se potrivesc ca o mănușă cuvintele: „Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a pe-trecut a fost imposibil… Numai că, într-un fel, eu am rămas un om liber.”

La câteva întrebări: „Care dintre voi a trimis securiști să mă urmărească până și în Drăgășani?”, „Amandoua!”, „Tu ai pus să fiu urmărit?”, „Da! Doresc să te apăr… că… mai faci greșeli… Ar fi păcat să înfunzi pușcăriile comuniste. Îmi câștig și eu pâinea cum pot. Dar… eu gândesc altfel. Nu uita ca si tata este dupa gratiile regimului ăsta.”

Ele, gemenele, puseseră să fie urmărit pas cu pas. Îi știau programul de la școală, (Vali fiind secretara școlii), nopțile când era de serviciu la Casa Scânteii, legăturile amoroase cu Sanda, cu Mioara, gafele cu manifestele, cu modificările unor titluri sau cuvinte în ziare, care dădeau multă bătaie de cap; să fie oprită expedierea lor și retragerea de pe piață. Cele vândute…

[…] „Să nu mai faci! Că nici eu, și nici Valentina nu te mai salvăm. Gata!” […] Lasă că știu totul: nopțile de la Scânteia” (cu Sanda), apoi ne-ai înșelat cu Mioara. Acest fapt e mai grav.”

„Ați pus stăpânire și pe sentimentele mele!?”, „Pe tot! Pe conștiință, pe trup, pe soartă. Noi îți construim… destinul. Partidul îți trasează direcția. El este conducătorul vieții noastre. Încă o dată îți spun: . Să-ți intre bine în capul ăla bleg.” […] „Vei sta la Gherla, la Balta Albă, sau în Deltă, la stuf, printre șerpi.” […] „Dacă ne luam noi mâna de pe tine, ajungi unde ți-am spus! Ar fi păcat. Scrii frumos și… ești bun la pat.”

„Mai bine! Sunt liber! Cele două mă epuizaseră.”

Acum, gemenele doreau „să-l înfunde”, drept răzbunare că s-a culcat cu Sanda.

În final, salvarea i-a fost Sanda. Consulul Jones de la Ambasada Americană, cumnat după sora vitregă, împreună cu ambasadorul William Crawford au pus la cale evadarea amândurora din această iminentă lipsire de libertate.

Romanul domnului Al. Florin Țene, pe lângă că e frumos, e și un prețios document ce trebuie cercetat de numeroși istorici români și nu numai.

Ion I. PĂRĂIANU