Volumul de poeme semnat de două poete trăitoare în diaspora, intitulat ,,Dorul cuvintelor“, m-a făcut să mă gândesc la cuvântul ,,dor”, care este starea sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva. În acest context, cele două poete însuflețesc cuvântul, dăruindu-i un suflet. Dar cuvântul este unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens, sau a unui complex de sensuri, și a unui complex sonor.

Un neinițiat ar spune că cele două poete au personificat cuvântul, dându-i un suflet, precum o fac autorii de fabule. Nu este cazul. Aici intervine metafora înțeleasă ca o comparație fără termenul de comparat.

Cele două poete trăiesc pe două continente diferite, despărțite de cerul înstelat al dorului necuprins, sunt două suflete paralele care, totuși, se întâlnesc în infinitul spațiului unde dorul înflorește sub imperiul dorințelor.

Bine subliniază editorul cărții, scriitorul Johnny Ciatloș Deak, care scrie: ,,Cu douǎ stiluri de scris bine definite, unice ṣi foarte diferite, autoarele reuṣesc sǎ surprindǎ cititorul prin împletirea ideilor care se reflectǎ ca niṣte unduiri mǎtǎsoase pe luciul oceanului literar ce le uneṣte. Tematica dorului a fost bine aleasǎ de cele douǎ autoare, fiind o temǎ vastǎ ṣi  de adâncǎ sensibilitate. În cartea  DORUL CUVINTELOR vom întâlni o mare varietate de sensuri  pe care cele douǎ autoare o dau dorului cu ajutorul cuvintelor.Graiul, glia, neamul  strǎmoṣesc ṣi poezia le leagǎ sufleteṣte pe cele douǎ poete, inimile lor bǎtând la unison în ritm tricolor. Nu este uitatǎ nici familia, respectul pentru memoria înaintaṣilor dorul de pǎrinți, de bunici, de copilǎria tihnitǎ ṣi frumoasǎ petrecutǎ la țarǎ, dorul pentru tot ce a fost ṣi nu mai este, frumusețea tinereții ṣi a vieții care trece zburând.În aceastǎ  carte cititorii  vor regǎsi  acea legǎturǎ sfântǎ  pe care o are cu Dumnezeu, numai scriitorul cu har, respectul pentru  darul primit  ṣi înțelegerea  îndatoririi  de a-l da mai departe, responsabilitatea  imensǎ  educaționalǎ  ṣi moralǎ  pe care o au scriitorii  mai ales  în ziua de azi, când,  scara valorilor este rǎsturnatǎ, iar ura, mânia ṣi rǎzboiul sunt cuvinte uzuale. Vǎ invit aṣadar dragi cititori  sǎ pǎṣiți în templul dorului poetelor MIHAELA CD ṣi AURELIA RÎNJEA  pentru a vǎ hrǎni  cu aceastǎ aurǎ îngemǎnatǎ a cuvintelor pline de dor, de sensibilitate  ṣi emoție.“

Descoperim la cele două autoare, un lung șir de tablouri emoționante în care dorul are multiple conotații: dor de iubit, de mamă, de spațiul mioritic în care s-au născut, de tricolor, de briza Mării Negre, de umbra Munților Carpați, dorul fiind exprimarea esențelor, ajungând până la canonic, la etern.

Dacă la Aurelia Rînjea, dorul este:

“Dorul meu…

O pasăre ce sfidează

Noaptea și depărtarea.

Stă trează ca un Sfinx

Ce face parte din mine.

Nimeni nu-mi poate

Ucide cuvintele,

Nici dorul, nici iubirea. “(Puii dorului ), Aurelia Rînjea

la Mihaela CD este :

,,Luat-au foc azi dorurile mele

Sǎ plângǎ nu mai ṣtiu, au uitat

De supǎrare poate sau de jele

S-au încins într-un jar flambat

Şi-n vers de melancolie cântǎ

În vâlvǎtaia focului cel mocnit

Scânteile din scrum te-ncântǎ

În fumul aburind de dor doinit  “(Focul dorului ) Mihaela CD

Deosebirile sunt evidente. La Aurelia Rînjea dorul este mișcare solemnă cu exprimarea interioară inexorabilă, pe când la Mihaela CD dorurile sunt mistuiri de melancolie, dar și de focoase dorințe.

La Aurelia Rînjea este o întoarcere în timp, dorul exprimând amintiri duioase din copilărie, când totul părea  o atmosferă de basm:

,,Ţii minte, Mamă,

Când ne-aplecam

Să mângâiem petale

De liliac

În timpul fericit

De primăveri?

Fără ieri,

Glasul din noi

Se pierde-n privirea

De păsări.

Drumul nu se întoarce.

Grădina cu meri

Încă povestește.

Unul a fost sădit

De Bunica,

Altul… de Tata,

Celălalt s-a ridicat “( Glasul din noi). Aurelia Rînjea

Pe când la Mihaela CD, dorul este un mesianism neguresc, în cultul naturii din Carpați, trăit prin spații, nu prin indivizi cu sentimente romantice, pe care le descoperim și la Aurelia Rînjea. La Mihaela CD emoțiile naturise sunt  exprimate prin diversitate, într-o fixitate prozodică:

,,Peste Carpații-albiți de soartă

Prin ale inimii poteci

Stă tristă azi o mamă-n poartă

Și-și numără anii cei seci

De bătrânețe nu se plânge

Că-i dată de la Domnul Sfânt

Dar puii ei nu-i poate strânge

Decât în amintiri în gând  “ (Cu dorul așteptând în prag) Mihaela CD

La ambele poete dorul este o himeră.Cu cât încearcă fiecare să se apropie de ținta dorinții, aceasta se îndepărtează tot mai mult, precum orizontul. Poeziile sunt în stil baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului, pentru a deveni fine porțelanuri străvezi:

,,Dragă copil, diamant,

Să nu-mi furi puii

Din cuibul de rândunică,

Ca să-i înveţi

Să proiecteze un zbor!

Să mi-i laşi liberi!

Caii mei înaripaţi,

Graurii fără cifru,

Cerbii mei înnoptaţi

Şi privighetorile

Exersând triolete,

Printre gene de viorele…

Să nu-mi iei albinele

Cu ochi de lumină,

Că atât mi-a rămas

În timpul meu,

Cu tâmple fierbinţi

Şi aer de munte…

Iubeşte şi tu acest Rai! “ (Copile) Aurelia Rînjea

Întoarcerea la copilǎrie, este un dor ce nu se poate realiza, însă poeta Aurelia Rînjea își trăiește speranța întoarcerii:

,,Privirea-n ochii duioși de copil

E înțeleaptă și pătrunzătoare

Te cercetează timid și umil

Ca peștișoru-n ape curgătoare

Uimit se uitǎ prin fereastra vieții

Și-și pune zeci și sute de-ntrebări

Precum zorii și sclipirea dimineții

Vederea-i contemplează depărtări “ (Ochi de copil) Mihaela CD

Dorul celor două poete este un cântec de dragoste, un act de devoțiune, al unor suflete de mari aurore pure, de emoții înrourate.

Poemele celor două autoare care pun ermine peste litografiile dorului sunt expresiile unor trăiri intense de viață, pe cât era și pictura lui Grigorescu.

Această idee, de a convorbi fără telefon între cele două poete, lăsând la o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească, era străveche în Carpații Apuseni, când tulnicile vesteau peste văi stări care au făcut principiu estetic, lucru care, iată, îl fac cu succes Mihaela CD și Aurelia Rînjea.

                                                                                             Al.Florin Ţene

                                                                        Președintele național al Ligii Scriitorilor

                                                Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință

Ședința cenaclului literar ,,Al.Florin Țene “ din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca, din data de 4 octombrie a.c., a fost deschisă de ctitorul cenaclului ce funcționează de 25 de ani, Al.FlorinȚene, care a dat cuvântul doamnei Ligia Bocșe, șefa Centrului de Zi pentruVârstnici nr.2.

Doamna Ligia Bocșe a făcut o scurtă retrospectiveă a activități cenaclului, urând numerosului public și membrilor cenaclului spor în activitate, concluzionând că acest cenaclu este primul înființat odată cu Centrul, acum 25 de ani.

În continuare, scriitorul Al.Florin Țene a prezentat ultimile cărți ale sale, apărute în toamna aceasta, fiind vorba de: ,,Mihaela CD și opera sa în opinia criticului literar Al.Florin Țene“, carte apărută la Montreal ( Canada), la prestigioasa editură Globart Universum condusă cu profesionalism de  Johnny Ciatloș Deak, și cartea ,,În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul – Viața filosofului Petre Țuțea  între realitate și poveste“.

Apoi l-a prezentat într-un medalion literar pe cunoscutul poet și epigramist Gavril Moisa: ,,Este născut pe 06.12.1951, în localitatea Voivozi, din județul Bihor. Licențiat în științe militare. Absolvent al Academiei de Înalte Studii Militare, București, Facultatea de Arme, specialitatea Artilerie și Rachete (1993). Locuiește în Cluj-Napoca din anul 1976. Este membru al Uniunii Epigramiștilor din România (2004), membru fondator și secretarul general al Ligii Scriitorilor Români (din 2006), vicepreședintele Cenaclului „Artur Silvestriˮ (2011) și al Cenaclului „Satiricon” (2013) din Cluj-Napoca. A obținut numeroase premii și diplome la concursuri de creație și festivaluri naționale și internaționale de poezie, literatură umoristică și epigramă. Din anul 1977, este cuprins în peste 15 antologii de versuri, peste 50 de antologii de epigramă și este inclus în peste 16 volume colective (la două fiind coautor).  Semnează în diverse publicații de literatură, cultură, epigramă și sociale din țară, articole diverse, cronici literare, eseuri, epigrame etc. Este Cetățean de Onoare al Comunei Popești, județul Bihor (2016). Pseudonim literar: Gavril Voivozeanul. A publicat peste 35 de cărți. Iar școala din comuna natală poartă numele acestui scriitor.“

Despre autor și despre opera sa au mai vorbit elogios scriitoarele – profesoare – Antonia Bodea și Luci Elena Locusteanu. În cadrul acestui medalion literar, Gavril Moisa a citit din recentul său volum cuprinzând epigrame, intitulat ,,Ranița cu epigrame.“ Numerosul auditoriu a fost fascinat de subtilitatea mesajelor cuprinse în epigrame, sublinind aprecierea prin vii aplauze.

În tradiționala rubrică ,,Memoria calendarului,“ profesoara Lucica Elena Locusteanu a vorbit despre  Zaharia Stancu, Ion Dodu Bălan, Miron Paraschivescu etc. La acest moment foarte interesant, susținut de distinsa scriitoare, a mai adus completări cu amintiri despre Zaharia Stancu, Nina Casian și Miron Paraschivescu, pe care i-a cunoscut prin anii 1961, Al.Florin Țene.

Ședința s-a încheiat cu un interesant expozeu, în cadrul rubrici ,,Clio“, susținut de prof.Vasile Sfârlea, despre Dimitrie Cantemir.

Viitoarea ședință va avea loc miercuri, 1 noiembrie, ora 11.

După ședință, Gavril Moisa a acordat autografe pe cărțile sale. Eu l-am privit pe fereastră pe Al.Florin Țene plecând, puțin aplecat, ducând în spate povara celor 81 de ani, probabil murburând poemul său ,,Singurătatea poetului de cursă lungă“:

,,Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult

zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,

stau pe-o piatră de gând şi ascult

tăcerea din versuri,

doar greierii ţuruind în urechi

coboară poteci printre rime

perechi

pentru despărţirea imaginată de noi

care niciodată n-a avut loc,

ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi

ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.

Cale lungă are poetul pe lumină

călcând

cu călcâiele bătătorite de dor de ducă

purtând la tâmple câte-o vină

ce-o duce şi acum în gând

şi-n mână cu o floare ce se usucă.

Cale lungă are Poetul călcând pe lumina ce vine

sorbind mierea cuvântului din ţâţa unei albine”.

                                                                                    Victor Roșianu

„Orice călimară poate să devină un Vezuviu.”

Născut la Drăgășani, la 13 iunie 1942, Al. Florin Țene este un important și cunoscut jurnalist, dar și un valoros și prolific polihistor – scriitor, dramaturg, poet, critic literar, filosof, istoric – în egală măsură redactor de reviste și animator cultural, într-un cuvânt, o personalitate a vieții spirituale contemporane.

Având o prodigioasă activitate de peste o jumătate de secol pe tărâmul jurnalismului, Domnia Sa este și o prezență constantă în domeniul literaturii, semnând până acum 97 de cărți de poezie, proză, romane, teatru, critică literară, eseuri. Este Președinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.

Răsplătit cu numeroase distincții, diplome și premii (este suficient să enumerăm: Diploma de jurnalist european, oferită de Comisia Europeană, 1996; Marele Premiu de Poezie, Uzdin, Serbia, 2000; Premiul pentru Poezie al Revistei „Poesis” – Festivalul Blaga, Sebeș, 2000 etc.), Al. Florin Țene este autorul a peste 6.000 de articole de presă, fiind membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Tanța Tănăsescu: Știm că v-ați născut la Drăgășani unde, pe când erați elev în clasa a X-a a liceului din această localitate, ați înființat pe lângă Casa de Cultură de aici un cenaclu literar. Ați făcut facultatea la Baia Mare și ați lucrat în presă, atât în București, cât și în provincie. În prezent, locuiți cu familia la Cluj. Puteți să ne spuneți dacă Ardealul v-a atras dintotdeauna, sau stabilirea dumneavoastră în această metropolă transilvană a fost rezultatul unei conjuncturi? Cum ați ajuns, așadar, la Cluj? Ce diferențiază spiritul ardelenesc de cel oltenesc, căruia, prin naștere, îi aparțineți?

Al. Florin Țene: Înainte de a răspunde la această întrebare, mi-a venit în minte zicerea lui Immanuel Kant care spunea: „Omul a fost făcut dintr-un lemn așa de noduros, încât e un lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept”. După Institutul Pedagogic am lucrat ca profesor de limba română la Școala Primară din satul Valea Seacă și în comuna Tarna Mare din regiunea Maramureș, publicând articole în ziarele din zonă: „Pentru Socialism” și „Steagul Roșu”. Pe când eram student la Institutul din Baia Mare am înființat în cadrul Bibliotecii Regionale cenaclul literar „Nord”, împreună cu poeții Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiur Pauleana.

Ivindu-se un post de redactor la Stația de Radioficare din Drăgășani, orașul meu natal, m-am mutat la Drăgășani. Aici înființasem în 1958, pe când eram elev la liceul din localitate, cenaclul ,,Orizont” ce a funcționat în cadrul Casei de Cultură. Inițial l-am numit „Gib Mihăescu”, însă Comitetul Raional de Partid ne-a interzis să-i dăm numele scriitorului născut la Drăgășani, datorită romanului ,,Rusoaica“. În 1966 Comitetul Regional Pitești ne-a aprobat să-i dăm numele scriitorului amintit. La ședințele cenaclului au citit din creațiile lor: Virgil Mazilescu, Radu Vasile, viitorul prim ministru, fiind coleg de clasă cu mine, Doru Raiciu, Nicolae Cochinescu, viitorul procuror șef, Doru Moțoc, Ion Vasile, tatăl lui Radu Vasile, prof. Emil Istocescu, exeget al operei lui Gib Mihăescu etc. În cadrul Stației de Radioficare difuzam în fiecare zi o emisiune de o oră cu reportaje, medalioane literare, informații din cadrul instituțiilor din localitate, și,  în 1967, când s-au desființat din toată țara Stațiile de Radioficare, am lucrat ca redactor șef la ziarul „Lumina de pe Lotru” de la Voineasa. Era ziarul sindicatului Hidrocentralei de pe Lotru.

Datorită faptului că, în 1977, ne-a fost demolată casa părintească din Drăgășani, împreună cu părinții și copiii ne-am mutat la Cluj, din dorința părinților să fim alături de sora mea, care era profesoară de biologie la un liceu din capitala Ardealului.

T.T.: Ați debutat ca poet la vârsta de 18 ani dar, pe lângă poezie, ați cochetat și cu alte genuri literare: roman, dramă istorică, critică literară. Fiind un autor prolific, ideea de a face critică literară, în mod deliberat, fiind în cunoștință de cauză, având calitatea de autor, vi se pare a fi fost un atu, cum puțini critici se pot lăuda (cel mai cunoscut caz fiind acela al lui George Călinescu) sau pur și simplu a fost o întâmplare?

A.F.T.: Am început să scriu prezentări de cărți pe când eram elev de liceu și conduceam cenaclul ,,Orizont “, pe care le citeam în ședințele de lucru. Am început să public cronici de carte pe când eram redactor la Stația de Radioficare Drăgășani, pe care le citeam în acea oră zilnică a emisiunii pe care o difuzam. Însă, prin 1966, am început să public cronici de carte și prezentări în revista „Argeș” din Pitești, pe când era redactor șef poetul Gheorghe Tomozei. În ziarul săptămânal „Curierul primăriei” din Cluj-Napoca și în revista „Cetatea culturală”, unde eram redactor, susținute financiar de către Primăria clujeană, am avut rubrici permanente în care publicam cronici literare ale cărților sau analiza unor expoziții de pictură, inclusiv eseuri pe diferite teme. Iar în prezent public analize critice, cronici, eseuri, în revista „Agora Literară”, oficiosul Ligii Scriitorilor, unde sunt director și președinte național al acestei organizații profesionale.

T.T.: În tinerețe ați avut șansa să cunoașteți la București o serie de personalități ale timpului respectiv. Care dintre acestea v-au rămas în amintire? V-am ruga să ne istorisiți o întâmplare legată de aceste personaje, sau chiar mai multe. Care dintre ele v-au fost model sau ghid spiritual?

A.F.T.: „Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv”, spunea Arthur van Schendel. Acest principiu mi-a călăuzit viața. Astfel că, în perspectiva unei amiciții, în anul 1960 i-am luat un interviu lui Mihai Beniuc, acasă la dânsul, în strada Grădina Bordei. Interviul l-am publicat în „Informația Bucureștiului”, discutând în biroul acestuia la un ceai servit de soție. Și, uneori, admirând galeria de tablouri pe care o avea pe pereți. De la dânsul am învățat multe privind construcția poeziei. Pe atunci eram elev la Școala Tehnică Poligrafică „Dimitrie Marinescu”, aflată în București, pe strada Argeș. La rugămintea mea, acesta a venit la o șezătoare literară în clubul școlii. Tot în perioada aceea, l-am vizitat acasă pe Zaharia Stancu, împreună cu  tatăl meu, cu care fusese coleg de școală la Turnu Măgurele. Am avut bucuria să-i citesc câteva poezii, pe care le-a oprit pentru „Gazeta Literară”. Acele poezii au apărut peste un an fiindcă paginile revistei de pe Bulevardul Ana Ipătescu erau ocupate cu romanul fluviu „Rădăcinile sunt amare”. În anii aceia, împreună cu poetul Virgil Mazilescu, care era student la Filologie, am vizitat-o acasă, în Cotroceni, pe soția lui Ion Minulescu, doamna Claudia Millian. Mai târziu, prin anii ‘70, m-am împrietenit cu scriitorul, editorul, traducătorul și eseistul Mircea Ciobanu, care lucra ca redactor la Editura „Cartea Românească”. În biroul dânsului i-am prezentat un ciclu de poeme și, citindu-mi poezia „Amurg de întoarcere”, mi-a spus, entuziast, redau textual: „O astfel de poezie se scrie la o sută de ani! ”. Cu acest prilej l-am cunoscut și am devenit prieten bun cu poetul Florin Mugur, căruia îi citeam poezii, la fel îmi citea și el, la o bodegă de alături, unde serveam o cafea cu nechezol. Mircea Ciobanu mi-a fost mentor o perioadă de timp, până când Dumnezeu l-a luat la Dreapta Sa.

T.T.: După o prolifică colaborare la  reviste literare precum „Tribuna”, „Steaua” și multe altele, se poate spune că ați cunoscut îndeaproape mediul scriitoricesc din România. După anul 1989, în breasla Uniunii Scriitorilor au intervenit anumite situații care v-au determinat să înființați în 2006 „Liga Scriitorilor Români”, având peste 39 de filiale în țară și în străinătate. Care au fost, pe scurt, motivele pentru care ați luat această decizie?

A.F.T.: Primind o bursă în Belgia, împreună cu filosoful Gabriel Andreescu, din partea doamnei ambasadoare Karen Foog, am constatat că în această țară democratică erau mai multe asociații scriitoricești, toate cu drepturi egale și finanțate de statul belgian. Venind în țară, m-am interesat dacă  mai funcționează fostele uniuni ale scriitorilor din țările ex-lagărului socialist. În urma acestor investigații, am constatat că toate s-au desființat și au apărut alte organizații pe baze democratice. Numai la noi a rămas Uniunea Scriitorilor, înființată pe principiu sovietic și stalinist. Datorită acestei evidențe, m-am gândit că e necesar să democratizez mișcarea scriitoricească de la noi. Astfel, am înființat Liga Scriitorilor Români. În prezent, această organizație are 39 de filiale, dintre care 12 în străinătate, și edităm 19 reviste, fără să primim finanțare de la bugetul statului. Edităm numeroase antologii, anuare, inclusiv cărți. Oficiosul Ligii Scriitorilor, revista ,,Agora Literară“, care apare trimestrial, este  foarte bine apreciată de cititori, făcând parte din cele mai onorabile reviste din peisajul jurnalistic din țara noastră.

T.T.: Sunteți unul dintre susținătorii ideii proclamării datei de 31 august ca zi dedicată sărbătoririi limbii române. De aproape un deceniu, românii din țară și din străinătate celebrează această zi cu entuziasm, organizând evenimente și manifestări specifice. Ce resorturi intime v-au îndemnat să susțineți această idee magistrală și ce simțiți când vedeți că milioane de români răspândiți pe toate meridianele globului sărbătoresc în această zi limba română, de fapt o propunere ce vă aparține și dumneavoastră?

A.F.T.: În 2010 am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de  scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, conținând propunerea pentru sărbătorirea Zilei Limbii Române. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Până la urmă am reușit. Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

T.T.: Familia Țene (dumneavoastră, dar și fiul, Ionuț Țene, și soția dumneavoastră, poeta Titina Nica-Ţene) este puternic implicată în viața culturală (presă, literatură, activism cultural etc). Cum reușiți să aveți o asemenea energie și spirit întreprinzător pe tărâm cultural, desfășurată atât în țară cât și în străinătate (sunteți sufletul unor numeroase inițiative creatoare, fondator de cenacluri, întâlniri, congrese și concursuri scriitoricești, evenimente culturale ș.a.)?

A.F.T.: Iubind literatura, Limba Română și prietenia cu iubitorii cuvântului, scriitorii, ne-au făcut să fim slujitori neobosiți ai culturii române. Nu numai noi trei, ci și băiatul nostru cel mare, Florin, care lucrează la televiziune. Acesta, din punct de vedere tehnic, face emisiunea de la Cetate cu poetul Dinescu. Sentimentul iubirii de Limba Română l-am înveșnicit în poemul „Gloria Limbii Române”, din care redau un fragment, fiindcă poemul este un fluviu și  a apărut într-o carte cu același titlu despre istoria Zilei Limbii Române, volum editat în anul 2022:

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile

să visez

în Limba Română,

fiecare cuvânt un fagure,

ca mierea luminii în degetarul macilor,

ca vârsta arborilor în cercuri,

în fiecare din ele trudește un străbun,

veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria

acestor plaiuri păscute de Mioriţa,

modelate de doine

şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit

cu grijă

la izvoarele dorului.

Ea nu poate fi mutată,

cum nu se poate înstrăina fântâna

de izvoare.(…)

T.T.: Referindu-ne la domeniul jurnalistic, vă rugăm să ne povestiți cum au fost primele dumneavoastră contacte cu presa, cum vi se păreau redacțiile ziarelor și revistelor din epoca debutului Domniei Voastre?

A.F.T.: Primele articole le-am publicat în ziarul regional „Secera și Ciocanul”, ce apărea la Pitești. Am și lucrat în tipografia de la Găvana. Am publicat în ziarul ,,Înainte” din Craiova, fiindu-mi amic ziaristul, scriitorul, profesorul Marian Barbu. Am făcut pe zețarul, pe mașinistul de la tiparul înalt. Îmi plăcea mirosul de cerneală tipografică de la marea rotativă,  întinsă pe 2 etaje, de la Casa Scânteii. Am fost corector nopți întregi la ziarul de șantier „Lumina de pe Lotru”. Pentru mine, redacțiile ziarelor și revistelor îmi păreau sanctuare ale cuvântului sfințit de înțelepciune. Pășeam în camerele redacțiilor cu sfială și vorbeam în șoaptă.

T.T.: Având o asemenea longevitate în presă, cunoscând și bunele și relele din evoluția presei românești, cum ați defini în câteva cuvinte presa de atunci, comparativ cu presa de azi? Ce anume este pozitiv și ce anume vi se pare negativ în jurnalismul contemporan?

A.F.T.: Presa de atunci avea responsabilitatea cuvântului scris, cu toate că slujea o ideologie a unei noi ere sclavagiste. Presa de astăzi, în numele libertății, iresponsabilizează esența cuvântului.

T.T.: Vă rugăm să adresați tinerilor confrați din presă, jurnaliștii din zilele noastre, câteva sfaturi și îndemnuri pentru activitatea lor, în condițiile destul de vitrege pe care presa le traversează în prezent.

 A.F.T.: În anul 2019 am publicat două cărți, una la Editura UZP și alta la Napoca Star, având ca titlu comun „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”, așa a spus-o Balzac, având o prefață semnată de regretatul prieten Doru Dinu Glăvan, în care scria:  „Nostalgic și sentimental, Al. Florin Țene nu-și uită niciodată originile și, scormonind prin Lada cu amintiri, se întoarce mereu la anii fragezi, când, alături de foștii săi colegi de clasă, Radu Vasile, fostul prim-ministru, Mugur Isărescu, Virgil Mazilescu, ori istoricul Ilie Vulpe, punea la cale șotii sancționate prompt de profesorul Mușulescu, care îi punea pe recalcitranți la colț, pe coji de nucă, așa că, de teamă, iar nu din conștiință, învățam. Parcurgând suita de eseuri și comentarii critice pe teme diverse, și deopotrivă de incitante, de la Heidegger la Nietzsche și de la Socrate la… Patapievici (văzut ca model invers) regăsim un amestec suav de idealism liric, altoit pe un solid fundament cărturăresc. Aventurile ideilor, cartea scriitorului și ziaristului Al. Florin Țene, în structura academică a demonstrațiilor sale, o carte puternic polemică, croită după chipul și personalitatea vulcanică a autorului ei”.

Dragi ziariști tineri, luați cuvintele regretatului Doru Dinu Glăvan ca o lecție pentru voi. Nu uitați că la baza jurnalismului stă cultura. Studiați, studiați, studiați!

T.T.:La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc și vă doresc în continuare ani mulți și bogați în creații, vă invit să adresați un mesaj colegilor noștri din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

A.F.T.: Dragi colegi, nu uitați: noi suntem conștiința neamului, ochii, urechea și CUVÂNTUL.  

 Interviu realizat de Tanța Tănăsescu / UZP

Sunt, încă, politicieni occidentali care au afirmat că nu au probleme cu Islamul, doar cu extremiștii islamiști violenți. Însă studiind istoria în urmă cu peste 400 de ani, ea demonstrează  contrariul.  Relațiile   dintre   Islam și creștinătate, inclusiv ortodoxă, au fost foarte furtunoase. Să nu uităm repetatele invazii otomane în Principatele Române și atrocitățile armatelor otomane față de locuitori, copii și femei. Relațiile dintre creștinism și Islam au fost de o rivalitate intensă. De-a lungul secolelor, cele două religii au cunoscut măreția și decăderea, într-o succesiune de faze de expansiune, pauze de câțiva ani și contraexpansiune.

De la începutul secolului al VII-lea până la jumătatea secolului al VIII-lea, arabii musulmani au cucerit Peninsula Iberică, Africa de Nord, Persia, Orientul Mijlociu și chiar nordul Indiei. Aproape două secole liniile de diviziune dintre Islam și creștinătate s-au stabilizat. Spre sfârșitul secolului XI, creștinii au recucerit vestul Mediteranei, au cucerit Sicilia și Toledo. Apoi creștinii au lansat cruciadele în anul 1095, timp de un secol și jumătate, încercând, chiar, să stăpânească și Țara Sfântă și regiunile din Orientul Apropiat, dar au pierdut Acra, ultimul bastion, în 1291. În această perioadă au apărut turcii, otomanii. Ei au slăbit Bizanțul după care au cucerit o mare parte din Balcani, inclusiv Africa de Nord. După aceea au cucerit Constantinopolul în anul 1453 și au asediat Viena, în 1529, timp de aproape o mie de ani. Islamul este unica civilizație care a pus în pericol Occidentul, cel puțin de două  ori. În secolul al XV-lea situația  Occidentului a început să se schimbe. Peninsula Iberică a fost recucerită, sfârșind cu Granada în anul 1492. Inovațiile europene în domeniul navigației oceanice le-au permis mai întâi portughezilor, apoi spaniolilor și a altor popoare europene să ocolească teritoriile musulmane și să ajungă în Oceanul Indian și chiar mai departe. Otomanii, de fapt turcii, au dat un ultim asalt, asediind Viena, în anul 1683. Nereușita lor a marcat începutul unei lungi retrageri la care au contribuit lupta moldovenilor ortodocși din Balcani pentru eliberarea de sub jugul otoman. Însă a început expansiunea Imperiului Habsburgic și înaintarea rușilor spre Marea Neagră și Caucaz. De atunci le-a venit rușilor gustul imperialismului care ține și astăzi.

După aproape un secol la sfârșitul Primului Război Mondial, Marea Britanie, Franța și Italia i-au dat lovitura de grație și și-au impus dominația directă și indirectă asupra restului Imperiului Otoman, cu excepția teritoriului Republicii Turce. Războiul de independență al Turciei (în turcă: Kurtuluș Savașı ori İstiklâl Harbi); 19 mai 1919 – 29 octombrie 1923) este astfel numit, deoarece naționaliștii turci s-au temut, în acea perioadă, ca țara lor, învinsă în Primul Război Mondial, să nu-și piardă independența, fiind împărțită între imperiile coloniale ale învingătorilor. După înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la sfârșitul primei conflagrații mondiale, activitatea naționaliștilor turci din Anatolia a culminat cu formarea Marii Adunări Naționale, care a mobilizat majoritatea resurselor naționale sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa împotriva prevederilor tratatului de la Sevres, care, practic, punea Turcia sub tutelă și atribuia largi teritorii Aliaților, Greciei și Armeniei. După războaiele cu Grecia, cu Armenia și cu Franța, revoluționarii turci, biruitori la rândul lor, i-au obligat pe Aliați să renunțe la pretențiile lor, să evacueze teritoriile lor atribuite, și să negocieze un nou tratat: cel de la Lausanne din iulie 1923, care a permis încorporarea Anatoliei și Traciei răsăritene în noul stat, Republica Turcia (1923).  

Crearea Mișcării Naționale Turce a dus la prăbușirea sistemului milieturilor otomane și, după punerea în practică a reformelor lui Atatürk, a permis apariția unui stat modern, laic și național. Declinul colonialismului occidental a început lent prin anii 1920 și 1930 și s-a accentuat dramatic după cel de-Al Doilea Război Mondial. Prăbușirea imperiului sovietic le-a permis și altor societăți musulmane să-i recapete independența. Natura violentă a relațiilor fluctuante se reflectă de faptul că 50% dintre războaie între state cu religii diferite, care au avut loc între anii 1820 și 1929, au fost purtate între musulmani și creștini. Islamul este o civilizație diferită ai cărei membri sunt convinși de superioritatea culturii lor și sunt obsedați de inferioritatea puterii lor.

Al. Florin Țene