Veronica BALAȘ – LA CEAS DE SĂRBĂTOARE „GLIA DE AUR”, DE MELANIA RUSU CARAGIOIU

Melania Rusu Caragioiu

„Glia de aur”

Editura Singur, 2015

Înainte de orice, se cuvine a ne opri măcar secvențial asupra cv-ului autoarei întrucât, este semnatara multor volume citite atât în România, țara sa de dor, în Diaspora, cât și în Canada, țara care a adoptat-o sufletește. Distinsa domană, care privește lumea de la înălțimea venerabilă de nonagenar, are o vastă biografie literară care, dacă ar fi alcătuită în detaliu, ar solicita paginile unei broșuri cu număr considerabil de pagini. Ne vom referi așadar, numai la câteva, foarte puține puncte ale acestei… cărți de vizită. Atât cât să susțină afirmația că, avem în atenție o personalitate tenace, iubitoare de limba română și literatură,un exemplar al diplomației exercitată prin cuvânt poetic și prin dragoste de țară.

Doamna Melania Caragioiu, cu studii liceale la Școală de maici și apoi studii universitare, a onorat două profesii, dintre care una, am putea s-o numim, arta literară. În România, lucrând între cărți, la Biblioteca Județeană Timiș, a putut să se îmbogățească spiritual cu toată ușurința. Firește chemarea pentru literatură și-a aflat un teren propice. A obținut numeroase diplome la concursurile de profil, a publicat versuri în revistele vremii, debutul fiind în cunoscuta revistă Orizont ,1979. În timp, s-au adunat volume scrise în diferite genuri literare: haiku-uri, versuri clasice, proză,sonete, povești pentru copii, epigrame.

Dacă rămânem pe același palier al distincțiilor, diplomelor , medalilor ,trebuie să ne oprim și asupra activității sale ,prodigioase, desfășurată și pe tărâm canadian, la Montreal, unde a ales să se stabilească după 1989. Diferitele distincții obținute atestă implicarea sa în promovarea culturii și limbii române și dincolo de fruntariile țării. Am tot numărat peste 30 de diplome, și am remarcat de asemeni că, figurează în „Enciclopedia canadiană” semnată de C.Fornade. Membră în asociația „Femmes du Monde”, prezentă în 20 de antologii și în volumul „Milenarium”, în „Enciclopedia scriitorilor români” din întreaga lume, semnată de Traian Vasilcău și de academicianul Mihai Cimpoi, a primit, în 2018, Medalia Jubiliară,din partea tuturor Asociațiilor culturale românești din Montreal, cu prilejul sărbătoririi „Centenarului României, 1918-2018”. De asemeni, activă în acțiunile „Zilei Limbii Române”, inițiatorul acestei sărbători internaționale, Corneliu Leu, numind-o „ambasadoarea” proiectului pe tărâm canadian, obține pe bună dreptate „Diploma de Excelență pentru întreaga activitate” (STARPRESS, 2016, directoare Ligya Diaconescu). Evident, va publica în diferite reviste din țară și străinătate, în unele devenind și membră în colectivul de redacție. Scrie în special în renumita revistă „Destine literare” coordonată de un alt remarcabil propovăduitor al culturii române în diaspora, domnul Alex Cetățeanu. Importantă este desigur, implicarea sa în toate activitățile culturale românești din Montreal dar nu numai. Menționăm doar, înființarea aici, de către dânsa împreună cu doi colegi din Quebec, a un cenaclu literar în limba franceză: „Anneau poetique 2003”, și tot admirabil este că, de aproape 20 de ani colaborează și cu Cenaclul în limba română, iar din 2019, este vicepreședintă și membru fondator al deja renumitei Asociații a Scriitorilor Români din America de Nord, ASRAN.

Între volumele semnate de doamna Melania Rusu-Caragioiu menționăm înainte de- a ne referi la unul anume ales, intitulat sugestiv „Glia de aur”, notăm alte câteva titluri: „Pe igliță” (sonete), Editura Singur, Târgoviște, „Epigrame pocăite”, Editura Mirton, Timișoara, „Haiku-uri” (poeme într-un stih), Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2014 și numărul lor poate continua dar, nu o inventariere a titlurilor scrise cu numele său arată întreaga sa polivalență.

Ne-am propus a avea în atenție, în cele ce urmează, referiri la volumul „Glia de aur”, Editura Singur, 2015. Desigur, în limitele spațiului publicistic. Cartea în discuție, are o condiție grafică elegantă, cu intenția reușită de altfel, de-a fi un exemplar bibliofil, cu toate elementele specifice: ex-librisul personal, caseta pentru numele celui care va deține cartea, referință justificată știind că domnia sa a lucrat la secția de cărți rare și de patrimoniu a Bibliotecii Județene Timiș, care deținea până în anii 1988, 400.000 de unități bibliografice între care nenumărate bibliofile. Prima imagine redă efigia zimbrului de la Mânăstirea Putna, poemele fiind fiecare „o mică istorie a plaiului său natal”, după cum mărturisește ea însăși. Așadar, din start, se prefigurează nota definitorie a volumului în atenție, anume, coordonata afectivă față de țara străbună. Trimiterile spre această zonă sunt transparente, pline de lumină, cu ritmare de cânt, mai ales în ton baladesc.

Structura volumului este alcătuită din 10 capitole cu titluri de asemeni bine conturate. Fără echivoc, se vorbește de țară și strămoși, de paloșul vechi, de oșteni viteji, bucium cu glas de miere, sau de hrisoave, omagiu adus conceptelor de credință, tradiție și neam. Versurile de început sunt borna care indică direcția, mai exact spus, plaiul străbun, țara: „Dor de țară cin’ te știe/ Simte căpătâiul greu/ Și duios strecoară-n suflet/ Gând sfios, tu plai al meu”.

Titluri ca: „Plai de victorii”, „Plai străbun și plai de vis”, „Dacia Felix”, (capitolul al –II-lea), este ilustrat cu versuri pe aceeași notă acordată afectiv, admirativ: „Cântă-n văile adânci/ Doina visurilor dragi”. Sau „Portrete pastelate”, (capitolul al III-lea), „Istorie neclintită”, (capitolul al-4-lea), ne prilejuiește un excurs poetic de o tandrețe și o luminozitate aparte. Nimic tulburător. Totul sugerează bucurie, apartenența la un spațiu edenic. Munții sunt frunțile unor oglinzi de bazalt, trecutul nu este deloc întunecat, hotarele țării au borne de vitejie, timpul se strecoară majestuos prin porțile istoriei plaiului străbun. Figuri de luptători, Horia, Cloșca sau Crișan, au parte de o portretizare lirică plină de aceeași tandrețe specifică versurilor care se pot asemăna cu limpezimea unui izvor. Tonalitatea de baladă vine să sublinieze specificul, emblema națională. Reamarcabil este capitolul „Rus Porfir Americanu”, numele aparținând bunicului autoarei, evocat admirabil. Emigrant la vremea sa în mult atrăgătoarea Americă, oricâți bani avea, tot acasă și-a dorit să se întoarcă.

Versurile întregului volum încheagă o suită de nuanțe ale iubirii de neam și plai, de tradiții și de limba maternă. Într-un întreg numite, simțăminte de iubire pentru țară. Nu prea ne lovim de asemenea destăinuiri astăzi. Mai ales în versuri. Multora li se pare demodat, li se pare prea patetic să pomenești de asemnea sentimente. Cinste autoarei că le dă tuturor o lecție de recunoaștere a valorii rădăcinilor, a tradiției care ne aparține. Nu este nici o greșeală să fie recunoscută: „Voi toți și toate acestea și altele ce-au fost și-au să fie/ Sunteți țara mea de ieri, de acum și de mâine”.

Capitolul final din carte, „Addenda”, este plecăciune și închinare în fața limbii matrene, limba română. Totul fiind relatat cu iscusință, aducând în prim plan figura inițiatorulului sărbătorii limbii române, pe regretatul Corneliu Leu, cu care, autoarea a colaborat neobosit.

De reținut că s-a implicat și a supervizat consultativ împreună cu Eva Halus, traducerea în limba engleză a unui film despre semnificața Sfinxului din Carpați și, de asemeni, a mediat traducerea în engleză a Imnului limbii române, pus în circulație tot de către Corneliu Leu. În acest capitol final, notează spre neuitare și invitația de a cunoaște un alt proiect al neobositului Corneliu Leu: „Cineliteratura”. Denumire ușor descifrabilă. Intenția prelucrării cinematografice a lucrărilor literare. Cu volumul „Glia de aur” Melania Rusu-Caragioiu, semnează o declarație de iubire pentru neam și țară.

–––––––-

Veronica BALAJ

Timișoara, 15 Ianuarie 2022

AL. FLORIN ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu, dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noaptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului , arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.

În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)

Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române.

Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).

În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.

Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.

Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.

Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte. Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

Al. Florin ȚENE

Ionel MARIN – CONTINUITATE, RECUNOȘTINȚĂ ȘI ETERNITATE CULTURII ROMÂNE!

Ziua Culturii Naționale se sărbătoreşte în majoritatea localitățile din țară, la Chișinău, Cernăuți și în comunitățile de români din Europa, SUA, Canada, Austraia, în alte zone din lume, prin manifestări fizice şi online, în funcţie de starea pandemică actuală. ,,Sus Naţia!” Spiritul lui Eminescu, nevoia de Eminescu este reală şi benefică pentru cultura română şi poporul român pe care l-a iubit cu toată fiinţa sa.

Este al doilea an când Asociaţia cultural-umanitară Bogdania din Focşani sper şi ultimul an în care ne manifestăm, online, dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală „Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem în memoria noastră scriitori de valoare internaţională şi o recunoştinţă aparte faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea patrimoniului cultural românesc, la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară nepieritoare a neamului.

Dintotdeauna poeţii, scriitorii, pictorii, sculptorii, muzicienii şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au adus contribuţii la promovarea valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, la înălţarea altarului sfânt din sufletul nostru mereu încercat şi mereu primind lumina continuităţii şi mântuirii. Cultura, flacără vie a unui popor, matrice a identităţii naţionale cuprinde: valori, norme, atitudini, convingeri, obiceiuri, nevoi spirituale, etc. Prin educaţie, cultură omul devine mai puternic, mai înţelept, liber şi stăpân pe destinul său.

Din galeria oamenilor de cultură amintesc: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ion Creangă, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Simion Mehedinți, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuşi, George Enescu și lista este foarte mare, impresionantă şi mereu se adaugă noi nume, acesteia. Creatorii limbii române au aprins şi întreţinut flacăra candelei iubirii şi dăinuirii într-u frăţie şi armonie. Printre aceştia se numără şi inegalabilul poet Mihai Eminescu. Astăzi, 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei românești. A fost şi prozator, dramaturg, filozof, cugetător și strălucit gazetar. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu: ,,omul deplin al culturii româneşti”. Eminescu, omul universal, ,,românul absolut”, este încă ,,expresia integrală a sufletului românesc”, după cum afirma savantul Nicolae Iorga.

Mihai Eminescu a rămas viu în inimile noastre, flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un strălucit exemplu pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul, ne-a învăţat ce înseamnă veşnicia. În toată ţara, dar şi pe plaiurile mioritice există o puternică forță creatoare, mulţi scriitori care fac cinste Vrancei, literaturii şi culturii contemporane. Se impune ca necesitate creşterea respectului faţă de oamenii de cultură români, a dragostei faţă de cartea românească şi de valorile româneşti din toate domeniile de activitate.

Revista de cultură „Bogdania”, intrată în anul al zecelea de existenţă, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Şi prin cele zece ediţii derulate ale Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară Bogdania, am stimulat pe tinerii creatori români de pretutindeni să contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi afirmarea literaturii şi culturii române în lume. Şi în acest an continuăm cu proiectele Bogdaniei şi cred într-o revigorare a culturii române și în afirmarea identităţii şi conștiinței naţionale, româneşti. Vă mulţumesc dvs., domniilor voastre pentru slujirea permanentă şi la cote înalte a literaturii şi culturii române şi vă asiguer de toată dragostea şi admiraţia mea şi a colectivului revistei Bogdania. Multă sănătate, putere de muncă şi de creaţie în demnitate şi frăţie. Doar îmbrăcaţi în iubire şi strivind răutatea vom putea trăi în armonie şi fericire. Dumnezeu să ne ajute!

De ziua Culturii Române primiţi un călduros şi frăţesc LA MULŢI ANI! Sus naţia română!

––––––

Ionel MARIN

scriitor

Redacţia revistei Bogdania

Focșani, 15 ianuarie 2022

Marinela CAPȘA-BELU – DĂ-MI O ȘANSĂ, DOMNULE! (POEZII)

DĂ-MI O ȘANSĂ, DOMNULE!

dă-mi o șansă, domnule cu fular roșu,

eu te aștept

în sunet de fanfară

și miros de tuberoză

culcată

pe foile timpului răbdător;

dă-mi o șansă, domnule cu fular alb,

eu te aștept

la căderea amurgului

în noaptea dansului

în pijamale

pe sofale

de mătase alunecoasă;

dă-mi o șansă, domnule cu fular verde,

eu te aștept,

floare a soarelui nerotită,

să-mi mângâi petalele nesărutate

de roua dimineții;

pleoapa ochiului stâng se zbate –

frântă aripă de fluture în zbor

pierdut printre gene,

ochean căprui ce lăcrimează

obosit

de prea multă așteptare;

dă-mi o șansă, domnule!

PRIETENELE MELE

Prietenele mele – cuvintele, frumoasele,

Cântă în vârtejul gândurilor,

Dansează pe muzica sufletului,

Îi împerechează pe oamenii îngeri,

Fulguindu-i cu magice vise,

Sau îi desparte, stând triste

În palmele destinului…

Cuvintele sunt pescărușii

Care plutesc peste voalul unduit al mării,

Tăind aerul

Cu albele lor aripi larg deschise.

Ele ne îmbrățișează

Sărutând lacrimile bucuriei

Și pe cele ale tristeții,

Vindecând rănile știute

Și neștiute,

Râzând în hohot,

Viclene mirosind fericirea…

Oftează când timpul se zbuciumă

Mângâind moartea,

Musafir nepoftit în cămara

Trupului obosit.

Zâmbind în sunet de harpă,

Cuvintele sunt

Coloana infinită a vieții

Binecuvântate

În Grădina Maicii Domnului,

Unice și nepieritoare,

Cimentând tainicul ființei.

PĂSĂRILE

Între cer și pământ

sunt ele,

păsările lui Aristophane,

care vin din adânc de vreme

și ne îmbrățișează visele,

utopicele vise

despre bunătate, înțelegere,

pace, fericire…

Universale vise.

Dragostea lor de viață

creează

între cer și pământ

propriul lor oraș,

orașul zborului spre nemurire.

Oare

oamenii acceptă

să piardă propriile lor puteri

și să acorde libertate deplină

păsărilor?

Eu ador libertatea păsărilor…!

NIMIC NU MAI E CA IERI

Nimic nu mai e ca ieri

Când păru-ți flutura în blonde primăveri,

Când zgomotosu-ți zâmbet naiv mă-mbrățișa,

Când viața ta senină pe-a mea o alina.

Nimic nu mai e ca ieri

Când împărtășeam aceleași bucurii și dureri,

Când gura ta cea dulce cu foc mă săruta,

Când florile plăpânde râdeau în mâna ta.

Din neștiute ceruri tu astăzi mă privești,

Din magice unghere cu dor mă ocrotești.

Cu abisale gânduri din inimă tu pieri,

Nimic nu mai e ca ieri.

Nici luciul perlei de pe inelul meu

Pe care stă culcat de-a pururi

Norul lui Dumnezeu…

VAZA TINEREȚII MELE

Pe fotoliul îmbrăcat cu piele fină

de căprioară ucisă

de-un nemilos vânător,

stau

și-mi așez privirea pe vaza ce zace de ani

pe servanta din lemn de stejar –

vaza tinereții mele,

păstrată cu sfințenie;

nu-i nici un Murano,

nici cristal de Bohemia,

e o sticlă românească,

albă

cu flori de nu-mă-uita,

primită într-o însorită zi de mai.

Sub coroana încărcată cu flori

și-n zumzet de albine,

la poarta casei cu cireși

a apărut El,

cu licurici în priviri

și-un zâmbet de amețit îndrăgostit:

”La mulți ani, draga mea!”, a zis

și mi-a pus în brațele

moleșite de fericire

o vază,

vaza tinereții mele.

Am strâns-o la piept,

am mângâiat-o,

era cel mai de preț dar

primit de ziua mea.

De atunci

ea stă cuminte pe servantă,

veghindu-mi zilele,

mărgeluțe deșirate

ca-n vis trecute toate.

De atunci

umplu golul inimii

cu tainice suspine,

ștergând praful de pe vaza mea.

O iau în căușul palmelor,

o mângâi cu tandrețe,

îi șoptesc ,

sărut sticla rece –

martoră a frământărilor mele

de-un sac de ani.

Ea tace,

înțelege,

ține în adâncu-i

secretul inimii mele,

știe cât l-am iubit,

cât l-am urât,

cât am oftat,

cât am plâns,

cât m-am tot întrebat:

de ce, totuși, a plecat?!

Floarea sticlită

stă ciobită

pe servanta scorojită,

mută,

tremurând

sub parfumul amintirilor

și al viselor

neîmplinite…

CA MACUL ÎN LANURI

Amețite de dansul

gâzelor minuscule,

razele se împleticesc

printre spicele de grâu

spălate în zori de rouă –

lacrimi ale timpului

în fuga cailor sălbatici.

O ciocârlie înalță imnuri

de slavă soarelui,

bucurând iia cu altițe

ce tresare mângâiată

de atingerea vicleană

a vântului,

roșind de plăcere

ca macul în lanuri,

sărutată de privirea lacomă

a secerătorului

cu păgâne vise.

În zare,

fântâna își leagănă

ciutura agățată de cer,

cădelnițând viața.

CEEA CE RĂMÂNE

Sub mângâierea vântului,

mândrele spice se leagănă

în cânt de ciocârlie,

înălțând ciorchinele de boabe

coapte

în cuptorul verii.

Culcate la pământ,

ele încolțesc

și pregătesc o nouă

bogată recoltă

ce bucură cuptorul cu pâine

mirosind a viață.

Mereu și mereu

spicele cad pradă secerelor,

dar boabele lor

duc viața în veșnicie,

așa cum muritorul,

culcat în pământ,

este salvat de nemiloasa uitare

de ciorchinele de litere

rămase în tainice cântări,

ducând în nemurire

numele truditorului cuvintelor.

FURTUL LA OLTENI

Pe drumul greu ca o amintire

Se-așază praful pe anii plecați

Cu lacrimi multe, cu lungi suspine

Acoperite cu vălul dorului de frați.

În sat, la răscruce, plânge fântâna

Cu ciutura spartă, cu fierul ruginit.

La umbra ei fost-a odată

Un mândru flăcău îndrăgostit.

Voalul cu stele acoperea lutul,

După un nor luna privea

Cum bucuros el primea sărutul

Iei cu flori și-n brațe o lua.

După multe refuzuri și rugăminți,

Pe mândră o fura de la părinți

Și-o ascundea în casa lui,

Pe dealul cu vii, cu pruni și gutui.

Trei zile ținea în curte negoțul,

Pe fată acasă înapoi să o dea.

Prea îndrăgostit era acum hoțul

Și, zău! nici fata să plece nu vrea.

Strigăte, lacrimi, vorbe cu ură

Auzitu-s-au între părinți și copii,

La fată sau la flăcău în bătătură…

Cearta se termina…cu cununii.

Nunta se făcea toamna târziu

Cu lăutari și cu vin rubiniu.

MI-E ATÂT DE DOR!

Chircită pe valurile timpului,

slăbită și îngândurată

mă ofilesc ușor

pentru că mi-e dor;

mi-e dor de prunele din curtea vecinului

la care priveam cu jind și,

uneori, reușeam să sar gardul

să iau o poală de prune zemoase

păzite de Stalin, câine flocos și furios;

mi-e dor de via de la marginea satului

pe care o păzeam ziua,

ascunsă la umbra bordeiului din coceni,

unde mâncam pâine cu struguri

(zaibăr, ananas, tămâioasă)

spălați de ploaie;

mi-e dor de copiii vecinilor

cu care jucam șotronul, coarda

sau oina pe ulița satului;

mi-e dor de caii cei mândri ai tatei

cu care mergeam vinerea la târg,

eu ținând frâiele

așezată pe capra șaretei

ca un adevărat vizitiu;

mi-e dor de rochița de stambă cu flori

pe care o spăla mama

și o apreta să stea bine călcată

cu fierul încins cu cărbunii din vatră;

mi-e dor de lampa cu gaz,

din piatră albă, cu picior,

la care îmi făceam lecțiile

pe masa din bucătărie;

mi-e dor de mirosul de cozonac

copt în cuptor,

parfumând toată casa,

lăsându-mi gura apă de poftă

să-l mănânc cald

spre supărarea mamei care

nu mă lăsa să-l rup imediat;

mi-e dor de zilele Crăciunului când,

la Ignat, tata tăia porcul,

îl pârjolea cu paie apoi

eu primeam vârful urechii

cel moale, cu zgârci, cu miros de fum;

seara veneau lăutarii din sat

cu colindul

și era mare veselie la noi în curte;

mi-e dor de pălăria maro a tatei,

ținută cu semeție pe vârful capului,

cunoscând de departe că e a lui;

mi-e dor de clipa aia când,

la plecare de acasă,

tata îmi da 10 lei să am de drum;

mi-e dor de ciorba de curcan a mamei,

de lubenița scoasă rece din fâtână,

de masa așezată la umbră, sub cireș;

mi-e dor de ligheanul

în care făceam baie

cu apă de ploaie

din butoiul de sub streașina casei;

mi-e dor de pâinea coaptă în țest,

mare cât roata carului –

îi rupeam colțul fierbinte,

puneam la mijloc brânză de la vaca noastră

și mâncam pe nerăsuflate;

mi-e dor de dudul cel mare

în care mă urcam până în vârf

după dudele mari și dulci;

mi-e dor de șorțul mamei cu miros de mâncare

pe care mă culcam fericită;

mi-e dor de anii mei pierduți prin timpuri,

când roșii ca macul în lanuri,

când ofiliți ca frunzele sub bruma

îngălbenitei toamne;

mi-e dor de toate, Doamne,

și de atâta dor

sufletul și oasele mă dor!

ZBORUL

Păsările din cartea cu vise

zilnic își iau zborul

spre cerul privirilor curioase.

Mai întâi, se pregătesc de plecare

în mare taină.

Se așază, în liniște, una după alta,

în ordinea ideilor,

verifică semnele de punctuație,

să nu rateze direcția sensurilor,

se scutură de balastul cuvintelor

fără rost

(ar atârna greu),

beau din apa tușului

bun pentru creare

și, când se luminează de viață,

o pornesc lin

spre lumea largă –

stoluri de litere

mângâiate

de vânătorii de frumos

pe tejgheaua cu vise.

–––––––––-

Marinela CAPȘA-BELU, născută la 25 mai 1947 în comuna Vișina, județul Olt. Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea Craiova (1974), profesor grad didactic I, specialitatea limba și literatura română, la Colegiul Național „Alexandru Lahovari” și la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea. A colaborat cu televiziunile locale pentru emisiuni culturale; a fost consilier artistic la Teatrul Municipal „Ariel” din Râmnicu Vâlcea; este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Ligii Scriitorilor din România, a Forumului Cultural Vâlcean, vicepreședinte al Asociației Seniorilor din învățământ, știință și cultură și membră a multor cenacluri literare din țară. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Pe aripile vieții” ((2014); în 2016 i-a apărut volumul de versuri „Dansul cuvintelor”; 2018 – volumul de versuri satirice „Mă doare gura dacă tac”; 2019 – volumul de versuri „(B)Arca ideilor”; 2020- volumul de versuri româno-albanez „Anotimpurile vieții / Stinet e jetes”; 2020 – volumul de versuri pentru copii, româno-englez: „Poeme pentru Adya / Poems for Adya”; 2021- jurnalul de călătorie „India, dincolo de timp”. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

Cristinel Cristea :Eminescului

Vino! Ușa e deschisă!

Ai plecat fără să iei cu tine,

Atunci când te-ai ridicat din tei,

Nici una din cărțile divine,

Care luminează anii mei!

Veronica a rămas rănită,

Într-un colț de cameră, umbrit,

S-a simțit așa nefericită,

Că-ntr-un sfert de clipă, a fugit!

A venit pe cale lactee,

Unde, ca luceafăr, hoinăreai,

Și ți-a devenit din nou femeie…..

Cei îndrăgostiți au loc in Rai?

Mult prea repede a ta plecare!

Ai crezut că noi o să uităm?

Despărțirea, tot mai tare doare,

Vino, Nemurire! Așteptăm!

Ușa e deschisă pentru tine,

Mai adu-ne versul tău sublim!

Demiurg din zările senine,

Vino, am uitat să ne iubim!

Versurile tale de iubire

M-au făcut mereu îndrăgostit,

Deși la un pas de fericire,

Mai întotdeauna m-am oprit!

Poate-acesta este rostul tău,

Să ne-nveți, venind din Absolut,

Să iubim, trecând așa mereu,

Tot din început în început!

Pentru marele visător

În fiecare an mi-aduc aminte,

Că e un univers ce ne desparte,

Un joc de simțăminte și cuvinte,

Jucat de viață, câștigat de moarte!

Azi iar sunt supărat că ești departe,

Iubite creator de simțăminte,

M-am regăsit în fiecare carte,

Și te-am iubit, din câteva cuvinte!

Iubite domn al limbii literare,

Din parcul tău, din teiul tău vin stele,

Să-mi lumineze foaia-n înserare,

Când îți închin din versurile mele!

Pe rază de luceafăr ai venit,

Și te-ai urcat la ceruri pe o rază,

Iubit poet, mereu îndrăgostit,

Cu versul tău și îngerii visează!

Prin codrii de argint am colindat,

Printre copaci a început să ningă!

Bine-ai venit! De n-ai mai fi plecat!

Luceafăr care n-o să se mai stingă!

Mă tem

Am fost îndrăgostit de când mă știu,
Am rătăcit în mii de vieți trecute,
Nu mi-a fost, în nici una, prea târziu,
Să mă dedic iubirii absolute!

Nu mi-am dorit, nicicând, să-mbătrânesc,
În mine fierbe un vulcan ascuns,
Nu vreau s-ajung să uit ca să iubesc,
Vreau să pătrund în tot ce-i nepătruns!

Sunt fericit fiindcă eternitatea,
Mă lasă să trăiesc și eu în ea,
Și-mi mai asum, o dată, libertatea,
Să simt în orice viață ce-aș avea!

Când nu voi mai iubi, aș vrea, să fie
Îngerul Cerului judecător,
Ce mă va duce într-o veșnicie,
Fără trecut, prezent și viitor!

Cristea Cristinel Alexievici
15 ianuarie 2022

Vasilica GRIGORAȘ: ALINT SUB CERU-I MĂREȚ

ALINT SUB CERU-I MĂREȚ
Lui Eminescu

Sub clar de lună
cu o limpezime transparentă
privesc îndelung
la răscrucea vremilor
preumblate de umbletul lui sfânt
prin lacul adânc
și izvoare cristaline.
Călătoresc timid
printre cuvinte
pe cărările gândului
cu ochi de-albăstrele
retrase în taina
pădurii de dulce alean.
Atârn de ceru-i măreț
care tresaltă
cu tot cu vioară
un picur de vis
un bob de rouă semeață
o floarea albastră
un salut pios.
Mă alint
în lumina slovelor
pe care le-a rostuit
cu durere câmpului întins
din constelația nemuririi.
Dansând melancolic
cu singurătatea însorită
de iubire deplină
coboară cerul în noi
pentru a ne înfiora
prin viers de lumină
firea întunecată.

Alexandra MIHALACHE: Glossa veșniciei

Numele-ţi sfinţit de stele

A eternizat cuvântul,

Mările te-aduc şi ele

Azi, înseninând pământul.

Dacă cerul lăcrimează

Şi te-mbracă-n veşnicie,

Tu de-a pururi ne veghează

Lăcrimând cu poezie.

Noaptea curge-ntre ruine

Şi îţi cântă o baladă,

Inimile sunt străine,

Cine rana să le-o vadă?

Tu cunoşti a lumii boală,

Vindeci patimile grele,

Mai răsune sub cerneală

Numele-ţi sfinţit de stele.

Dacă plopii se înclină

Ori te strigă depărtarea,

Toţi poeţii se închină

Şi îţi lasă neuitarea.

Fila vremii te jeleşte

Şi o mângâie doar vântul,

Doar iubirea-ţi ce doineste

A eternizat cuvântul.

Lacul încărcat cu nuferi

Care-ţi dezmierda privirea

Te alină când mai suferi

Tresărind cu amintirea.

Iată teiul dă în floare

Scuturând dorinţi rebele,

Cu a cerului culoare

Mările te-aduc şi ele.

Cum în valul mării geme

Un ecou de neputinţă,

Raza lunii se mai teme

Să coboare-n suferinţă.

Numai floarea cea albastră

Şi-a ţesut din dor veşmântul,

Vindecă durerea noastră

Azi, înseninând pământul.

Auzit-am într-o rugă

Glasul codrilor cum cântă,

Iar când noaptea o să fugă

Va cădea lumina sfântă.

Doar în braţele durerii

Omenirea mai oftează,

Tu alungă teama serii

Dacă cerul lăcrimează.

Un izvor sărută timpul

Şi alintă taina morţii,

Tu renaşti în anotimpul

Care-ngenunchiază sorţii.

Când vuiește nepătrunsul

Mai avem o datorie,

Tu ne lasă-n ploi răspunsul

Şi te-mbracă-n veşnicie.

Glia ta soarbe lumină

Din a bolţilor ferestre,

Însă-a vremilor rugină

Se aşterne peste creste.

Nu mai ştim ce-i absolutul,

Într-un cerc se înnoptează,

Închegând necunoscutul

Tu de-a pururi ne veghează.

Şi renaște prin iubire

Aşa cum a fost odată,

Noi orbiţi de-a ta sclipire

Vom da mării vraja toată.

Doar în zborul de luceferi

Respirând o elegie

Vom simţi că suntem teferi

Lăcrimând cu poezie.

Lăcrimând cu poezie

Tu de-a pururi ne veghează

Şi te-mbracă-n veşnicie

Dacă cerul lăcrimează.

Azi, înseninând pământul,

Mările te-aduc şi ele,

A eternizat cuvântul

Numele-ţi sfintit de stele.

Alexandra Mihalache

Desen grafic realizat de artistul Mihai Cătrună.

Camelia CRISTEA: Eminescu nemuritor

Într-o liniște profundă

Cum i-a fost dorința sfântă

Stă la margine de mare

Eminescu și ascultă:

Glasul codrilor și valul

Care trece prea grăbit,

Și privește cum copilul

Prin păduri s-a ratăcit…

Doar zburdalnic, mititica

Își mai netezește părul,

Să alunge depărtarea

În care se-ascunde dorul.

Când sub trestia cea lină

Stau pe foile de mure…

Își tot spun povești cu patos…

El, sărutul vrea să-i fure.

Iar când noaptea lin coboară

Și se sprijină pe lună,

Floarea albastră nu mai moare,

Eminescu o încunună.

Chiar de-n zbor trecut-au anii,

Poezia lui e vie

Ca o flacără nestinsă

Ce se scrie-n veșnicie.

Ferestre deschise, Editura Singur 2015

Camelia Cristea

Ionuț ȚENE: Poetul ca expunere

La un moment dat poetul, prin opera sa lirică și existența sa între candid și naturalețe, trece ”de la impunere la expunere”, parafrazându-l pe Paul Celan. Deși insignifiant social, respins de contemporani și cu un grad scăzut de încredere, dacă nu ignorat în societate, poetul poate deveni un pericol pentru ierarhia socială și economică a comunității.

Din antichitate, peotul este ”cel care vorbește cu zeii”, deci concurează la gloria socială cu regele cetății sau în lumea modernă cu șeful de stat, personaje puternice, dar trecătoare privind ”durata lungă” în istorie. În această cheie atemporală se situează paradoxul poetului. Deși ignorat de contemporani, omul care nu este ”util” societății, sărac și lipsit de laurii clebrității devine un pericol pentru clasele conducătoare. În comunism, meseria de scriitor era cea a lucrătorului la căile ferate care scria pe vagoane. În general, regimurile totalitare ocultează și mai mult rolul poetului în societate, deși este pe ultimele locuri pe scara social-politică din cetate sau stat. Poetul trăiește în ființare într-o perpetuă ”civitas dei”. Poetul dorește să concureze veșnicia. Pentru tiranul Stalin, liderul absolut al URSS, poeți ca Anna Ahmatova sau Osip Mandelstam, care erau interziși și trecuți la index, ca ocultați de societatea totalitară, reprezentau un real pericol pentru dictator și regim. De ce se sperie dictatorii de poeți și nu numai ei, ci în general cam toți conducătorii sau liderii din acei ”stâlpi ai societății”. Despre această ”expunere” vorbea Paul Celan, când făcea translația de la impunere. Este poetul un pericol pentru societate și conducerea ei? Poetul este în afara ierarhiei social-economice și politice. El face diferența și unește, paradoxal, toate categoriile sociale. El este exclus social și în același timp reprezintă sensibilul universal din societate. Să fie poetul o chemare a expunerii la intemperiile socialului și capcanele existenței comunitare? Poetul este un inadaptat social așa cum ni-l descrie Baudelaire, ca un albatros care șchioapătă pe puntea vaporului, chinuit de marinarii ignobilului, și un adevărat vultur, atunci când își întinde aripile în cerul de un albastru care unește marea.

”Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase”… (Albatrosul)

Comparația dintre albatros și poet a devenit o axiomă în literatura universală. Poetul neînțeles de societatea egoistă a incumbat paradigma modernismului, preluată în literatura noastră de Mihai Eminescu și nu numai.

”Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.” (Albatrosul)

Mihai Eminescu a creat o paradigmă a geniului poetic neînțeles și inadaptat în societate prin ultima strofă din poemul emblematic ”Luceafărul”. De la Eminescu încoace, fiecare poet român, talentat sau nu, se regăsește într-un fel sau altul în versurile eminesciene.

”Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.” (Luceafărul)

Poetul abordează opera lirică ca un curajos alpinist literar. El urcă muntele cu tărie, ia în piept greutatea înălțării, pentru ca să admire apoi din vârf frumusețea și devărul, iar la coborâre alege să coboare abrupt, pieziș sau molcom ca un izvor de munte. E alegerea poetului. Opera lirică începe greu sau direct uimind cititorul ca mai apoi poetul inspirat de dialogul cu zeii să ofere metafora care uimește și oferă înțeles sensului cititorului, ca apoi să coboare pe văi umbroase, poate fără spectacol, dar tocmai valea îl face pe cititor să observe semeția și frumusețea muntelui. Poezia e un peisaj montan în care vârfurile sunt atingerea frumuseții și transcendentului, iar văile locurile de odihnă și reculegere pentru a putea să se înțeleagă și să se admire cu adevărat abisurile înălțimilor.
Poate unul dintre cei mai expuși poeți la vicisitudinile istoriei datorită faptului că era doar inspirat de muze a fost AS Pușkin. Genialul poet rus încă din liceu, la Tsarskoe Selo a intrat în vizorul autorităților. Prietenia sa cu revoluționarii ”decembriști” i-a cauzat un pseudo-exil în Basarabia și apoi la Odessa. A fost permanent urmărit de poliție și administrația țaristă, iar șicanele la care era supus de funcționarii imperiali a dus la ”conspirația” împușcării sale într-un duel, cu un gentilom francez, care îi făcea curte febrilă frumoasei sale soții. Alexander Pușkin (n. 27 mai 1799) a fost ucis în duel de Georges d’Anthès, un ”fluieră vânt” de la curtea imperială. În poezia ”Discuție dintre editor și poet”, Pușkin este aservit crezului romantic despre misiunea sacră a poeziei și despre natura divină a inspirației. Pentru Pușkin ”inimile omenești sunt aprinse de cuvânt”, iar creația este caracterizată ca o ”jertfă sacră”. Pușkin recunoștea că el însuși este însuflețit de ”verbul divin”. Această ”expunere” a crezului poetic i-a adus provocări în viață. În poezia ”Monumentul”, Pușkin își revendică două merite ale aceluiași crez poetic: ”În veacul meu cel crâncen slăvita-am libertatea/Și mila pentru cel lovit”. Paradigma lui Pușkin se poate generaliza la pleiada de poeți: ”Creația ca jertfă”. Poetul este un prooroc al vremurilor sale, care inspiră preajma și naște ”priviri de lup” dacă l-am cita pe Nicolae Labiș. Poetul este un profet al timpului său ”un poet țar, trăind în singurătate” și totuși răsfățat de muze. Beatitudinea creației divine se reîntoarce ca provocare existențială, ca o anamneză ancestrală și periculoasă. ”Proorocul” aruncă semințe, ca în parabola evanghelică, în ogorul desțelenit, dar în ”glia încătușată” nu dă roade ideea de frumos și libertate. Roadele lirice nu pot ființa în ”veacul nostru negustor”. Astfel, poetul este condamnat să devină un damnat ca eroul lermontovian. ”Dorința de independență” a creației este paradigma lui Pușkin, dar și factorul expunerii sale la vicisitudinile istoriei: ”mergi pe calea liberă acolo unde te îndeamnă rațiunea-ți liberă”. Poetul reface legătura sensibilității dintre profet și popor. În această ecuație profetul-prooroc se expune celor ce țin mulțimile în ”lanțurile neștiinței” Dorința profetică devine năzuință spre libertate și eliberare, suficiente capete de acuzare pentru cei care țin lumea încremenită doar pentru interesele elitelor încorsetate de imanent.
Poetul român Nicolae Labiș, în plină eră a realismului socialist, a înțeles perfect firava graniță dintre poezie și libertate, care expune creatorul liric oprobiului forței, deși la prima vedere metafora pare doar o expresie a gingășiei, dar în gândul marilor creatori devine foc ce arde nedreptățile și cuvânt divin.

Deși-i din implicații și rămurișuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Caci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup (Poezia,1958)

Nicolae Labiș prin aceste versuri sugestive, cu un mesaj puternic și premonitorii, a definit sintetic condiția poetului ca expunere.
Istoricul Marius Oprea a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Conducerea comunistă, după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă, a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului din 1956/1957: lotul Noica-Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că, în comunism, neutralitatea este suspectă și pedepsită. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. Poetul e trimis la Aiud, unde își ispășește pedeapsa cu demnitate, prin recluziune interioară, post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. După 1965, fiul Ion Voiculescu începe demersurile la organele de partid și de stat și la procuratură ca să obțină poemele „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Poeziile erau parte din dosarul de acuzare și de închidere a poetului. Până la urmă tribunalul hotărăște să dea copiile poemelor fiului poetului în 1968. Nici până astăzi nu se știu unde sunt originalele. Paradoxul este că la începutul anilor 1980, comuniștii au permis publicarea „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” în colecția Biblioteca pentru toți, poeme pentru care tot comuniștii l-au băgat la pușcărie. Poezia evazionistă din realul cotidian a devenit un real pericol pentru regimul totalitar.

Poetul este supus mereu intemperiilor destinului implacabil. El devine un pericol pentru cei care nu doresc și nu pot să iasă la lumina cunoașterii și libertății. Poetul se află în permanența vârtejului unei ”conspirații” a mediocrității și repetiției sociale, devine o țintă pentru puterea care controlează despotic preajma și drumul ”ieșirii la marea” sensibilului. Sensibilul este într-o permanentă contradicție cu rațiunea. Poetul ca expunere împlinește profeția lui Paul Celan, a autorului liric în general: ”de la impunere la expunere”.

Ionuț Țene

Magdalena ALBU – EMINESCU – IDENTITATEA ASUMATĂ A POPORULUI ROMÂN

„Este primul mare poet european al României!”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.”

(Alexandru Vlahuţă)

A-l plasa pe Eminescu într-o anumită epocă istorico-literară nu ţine decât de sfera îngustă a detaliului biografic şi nimic mai mult, deoarece creatorul de limbă naţională Mihai Eminescu nu aparţine în exclusivitate nici segmentului romantic, nici spaţiului modern şi cu atât mai puţin actualei postmodernităţi controversate, ci el se constituie drept parte integrantă, dar şi integratoare a timpului ca atare privit în ansamblul său, unul neîngrădit între coordonate fixe şi supuse desuetudinii din punct de vedere conceptual. Cu alte cuvinte, omul de cultură şi jurnalistul Eminescu transcend, deopotrivă, limitele profane ale oricărei temporalităţi statistice, topind simbiotic în templul interior spiritual propriu o formă de gândire autentică, globală, lucidă şi, nu în ultimul rând, detaşată complet de nivelul reducţionist al specificiului cotidian, uneori, reprobabil, din perspectiva culoarului de mentalitate a unui anume veac. Este şi motivul pentru care poziţionarea, în ziua de azi, a unora în perimetrul fad al pulsiunilor cu caracter vădit antieminescian nu reprezintă neapărat o palmă adusă remarcabilelor opere de critică literară născute de ilustre personalităţi precum Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Amita Bhose, Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Lucian Drimba, Al. Oprea, Mihai Cimpoi, Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Dimitrie Murăraşu etc., cât, mai degrabă, o modalitate personală de a expune, în anumiţi termeni, o serie de opiniuni argumentate în chip diferit, viziuni ce vin să întărească, de fapt, contrar aşteptărilor autorilor respectivi, extraordinara capacitate a operei eminesciene de a se resemnifica pe sine în mod continuu şi de a se detaşa total, prin profunzime şi superioritate stilistico-semantică, de noroiul greu al variilor raţiuni postmoderne.

Eminescu a avut o puternică viziune integratoare a naţionalului în universal şi invers, tocmai de aceea apare ca element surprinzător faptul că, pentru foarte mulţi inşi ai contemporaneităţii, Poetul nu mai este la „modă” azi. O nouă formă de sacrificare a sa – a doua, după Theodor Codreanu, a treia, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga -, un clişeu lipsit de fundament solid, dar care i se înfige, ca un scârţâit metalic de balama ruginită în conştiinţă, naţiei române. „Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi ş-a te ridica cu mult deasupra timpului ş-a societăţii în care te-ai născut?…”, se întreba, în 1889, scriitorul Alexandru Vlahuţă, care îşi construia, de altfel, de unul singur un răspuns categoric la propria-i interogaţiune: „Pedeapsa e din cale-afară de grea.” Dacă la final de secol XIX, lucrurile stăteau, din punct de vedere axiologic, în registrul celor menţionate anterior de către autorul „Icoanelor şterse”, al „României pitoreşti” etc., iar alungarea din timpul fizic a gânditorului şi jurnalistului Mihai Eminescu era aşezată sub auspicii politico-economice complet nefaste, la începutul veacului XXI avem, însă, de-a face cu un nou tip de „modă” – evident, efemeră, la rândul ei – impusă de unele cercuri societale postmoderne, care îşi exhibă nonşalant, din păcate, caracterul frivol şi inconsistenţa, ca şi cum autoconţinuta lor vanitate ar fi în stare a substitui vreodată, în mod exhaustiv, valoarea substanţială a operei cuiva.

Iată ce sublinia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, făcând referire la întreg lanţul de acte sacrificiale îndurate antum, dar şi în postumitate de către autorul, printre atâtea alte capodopere literare, a „Odei (în metru antic)” şi a „Geniului pustiu”: „Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” Şi continua cu înţelepciune manifestă acelaşi cunoscut critic literar român: ”Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui – înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.” Fapte de o gravitate ieşită din comun, atroce chiar, putem afirma, privite, desigur, din unghiul deschis a ceea se înseamnă identitate naţională, a definibilului nostru definitoriu, să-l numim, fapte cărora nu li s-au stabilit, cel puţin deocamdată, la nivel oficial, autorii direcţi, totul fiind prezentat, de mai bine de un secol si jumătate, aidoma unui mister, cu voie parcă întreţinut, şi acoperit de poleiala orbitoare a neadevărului pervers.

După atâția ani de la naşterea geniului eminescian, se poate vorbi nu numai despre a treia, ci şi despre a patra sacrificare a Poetului – cel care avea „conştiinţa clară a a geniului şi a destinului său ca poet şi ca om” (Alain Guillermou) -, de data aceasta nu în nume personal, ci în nume colectiv, al poporului căruia i-a i-a reformat definitiv cultura şi limba. Căci ultima parte a intervalului dintre cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Eminescu a trăit şi a creat, şi primul sfert al veacului XXI, când postmodernitatea apare ca o ciudată ieşire din timp şi poziţionare vădită împotriva axiologiei deja construite până în prezent, a lovit din plin structura fiinţei naţionale, căreia Poetul i-a fost, în vremea lui, „sociologul” prin excelenţă, după Ilie Bădescu, al tipului de „precaritate ontologică” caracterizant. Un gen de precaritate întâlnit, de altfel, pretutindeni şi azi, când „negustorii de vorbe” (M. Eminescu), „indivizii sterpi, cultivatorii frazeologiei goale, vânătorii de slujbe şi politicienii” inundă cu identitatea lor discutabilă spaţiul public comun, născând, cu alte cuvinte, din ignoranţă şi împiedicare în nenumărate malversaţiuni ucigaşe, o dinamică societală de tip împiedicat, cu excluziuni condamnabile şi formule de progres moral-material îndoielnice. Considerăm că nu trebuie lăsată deloc între paranteze sau între filele unei cărţi de specialitate substanţa fundamentală a cadrului ontologic şi a sociologiei politice eminesciene, tocmai fiindcă ambele se constituie într-un pas deosebit de important în ceea ce priveşte recompunerea istoriei complexe a chipului de lumini şi umbre specific organismului statal demagogic din vremea sa. Căci, scrie acelaşi Ilie Bădescu, „Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic.”, Poetul fiind deschizătorul de drum al „seriei realismului sociologic oriental.”, fapt care invită nu numai la aplecare temeinică asupra acestei ample dimensiuni sui-generis a operei sale, dar şi, deopotrivă, la recunoaşterea actualităţii laturii lui de gândire novatoare, raportarea continuă a studiilor contemporaneităţii la acest reper constituind în sine un pas necesar pentru o diagnosticare justă a realului postmodern.

Cu mari personalităţi a cadorisit de-a lungul timpului divinitatea istoria acestui neam. Din acest punct de vedere, românii au privilegiul să se numere printre cele mai binecuvântate popoare ale planetei Pământ. Caracterizându-l pe Eminescu, istoricul Nicolae Iorga construia unul dintre cele mai cuprinzătoare tablouri realizate în spaţiul cultural autohton, şi anume: „…N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile.” Urmărind aceeaşi latură a valorii culturale a Poetului, Vlahuţă îl descria, la rândul său, astfel: „Cititor pasionat, el era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii noastre din cele mai întunecate vremuri.” Cu toate că ilustrul Poet al literaturii române şi universale nu are nevoie de suplimente metaforice exprimate conjunctural, putem, totuşi, formula, în cheie strict personală, despre începătorul de limbă poetică naţională următoarele: Eminescu a fost acea matcă tumultuoasă a nemarginilor infinitului mic, în care s-au revărsat, în mod miraculos şi unic, nenumărate dintre tainele ascunse ale Infinitului mare…

––––––––

Magdalena ALBU

15 Ianuarie 2015 – 15 Ianuarie 2022

Râmnicu Sărat – București