Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane

Apariția volumului Istoria românilor canadieni, 1890-2020 (Editura Anamarol din București, 2020, pagini 782), scris de talentatul și neobositul scriitor-cercetător Ștefan Străjeri, este un eveniment de mare importanță pentru cultura națională română, pentru istoria națiunii române, cât și pentru toți românii de pretutindeni, în mod aparte pentru românii care au cunoscut pe parcursul vieții ce este drumul migrațiunii – această cale a pribegiei, pentru început, fiind destul de grea în majoritatea cazurilor. Apariția lucrării în cauză nu este un simplu eveniment cultural, dar este un eveniment istoric prin care se derulează acțiunea despre existența concetățenilor români aflați cu traiul în afara țării de origine. Pentru punerea în lumină a acestor fenomene vitale despre Diaspora română din Canada, scriitorul Ștefan Străjeri (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, fost lector universitar, licenţiat în economie – Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil; actualmente – jurnalist, publicist, editor al ziarului „Curentul Internațional” din SUA, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord – NARPA – North-American Romanian Press Association; Cetăţean de Onoare al comunei Pojorâta, judeţul Suceava – 2014; un influent activist cultural în Diaspora română, etc) pe parcursul unei perioade de șase ani și ceva a depus un efort intelectual enorm pentru a aduna informații nespus de multe și valoroase despre soarta românilor emigrați în ținutul canadian, ca în cele din urmă să ofere publicului cititor o operă literară extraordinar de necesară și interesantă, care se impune prin importanță, frumusețe, calitate și mărime, având la bază conținuturi necunoscute și nescrise de până acuma. Astfel s-ar putea spune cu deplină convingere că prin această inovație istorică, dar și premieră în literatura română, Ștefan Străjeri a completat cu mult succes patrimoniul cultural românesc.

Om de mare cultură intelectuală, Ștefan Străjeri este la a doua lucrare de acest gen literar, prima având tematica despre istoria românilor din statul Michigan, SUA, întitulată „Românii americani de la Marile Lacuri”, Editura Anamarol, București, 2014, pagini 600. În monografia respectivă autorul menționează că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Simultan, autorul lucrării concretizând că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa culturală a românilor și americanilor din regiune. De asemenea, se atrage atenția că începând cu anul 1904 intelectualitatea română şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul că sunt pe meleaguri străine. Ca urmare, Ștefan Străjeri afirmă, cu multă încredere, că unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura și obiceiurile nationale – o părere nobilă despre conaționalii săi. Omenia și onestitatea dlui Ștefan Străjeri se resimte și este prezentă și în pagina 3 a ambelor lucrări (2014, 2020), unde în loc de Motto domnia sa scrie: „Soției mele, Luminița, care mă inspiră și mă sprijină în toate proiectele. Emoțional vorbind, ea este co-autoare a tuturor realizărilor mele. Am avut marea şansă, dată de Dumnezeu, de a întâlni jumătatea, fiinţa cu care reuşesc să împărtăşesc valori existenţiale şi sufleteşti”. Prin această formulare Ștefan Străjeri dovedește încă o dată care este personalitatea sa și cu câtă generozitate este înzestrată firea sa de Om. Așa fiind, prin inteligenţa şi cultura ereditară Domnia sa a reușit să se realizeze în acţiuni distincte de-a lungul timpului, concomitent promovând pe meleaguri străine (stabilit cu traiul în statul Michigan din SUA) istoria neamului românesc, respectiv, promovându-se ca individualitate integră în viaţa socială, culturală şi literară.

Revenind la lucrarea Istoria românilor canadieni, 1890-2020, cu o prefață scrisă de distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie (profesor universitar, dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România, membru al Uniunii Scriitorilor din România), întitulată „Vocația identității naționale”, dar și o Notă asupra ediției, expusă din nou de către Anca Sîrghie, vom face cunoștință, așa cum spune și titlul cărții, cu un dialog istoric dintre generațiile de migranți români, cu o adevărată istorie a Diasporei române în perioada anilor 1890-2020. Anca Sîrghie în discursul său analitic semnalează: „Ca un Phoenix renăscut din propria cenușă, iată că Ștefan Străjeri a revenit curajos la linia de start pentru un nou proiect livresc. Gândul lui ctitorial descoperise un alt obiectiv ce putea să pară insurmontabil, marea comunitate a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Aceasta, pentru că simțea că se cere completat un alt gol, de data aceasta unul ce stăruia în viața conaționalilor lui din vecinătatea Statelor Unite. O responsabilitate cu mult mai dificilă, cu o documentare sinuoasă, fără acces la surse directe de informație, ca în precedenta acțiune. Rămâne un mister felul cum autorul nostru s-a edificat la un nivel atât de înalt, cu o bibliografie vastă, astfel ca noua sa carte, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, să cuprindă peste 800 de pagini. Ștefan Străjeri a așezat în ele întreaga poveste a dăinuirii de peste 130 de ani a românilor pe meleaguri canadiene. Autorul dovedește cu argumente peremptorii că în noua lor patrie românii nu s-au mulțumit să supraviețuiască, ci ei au reușit să strălucească prin ceea ce au realizat, unii dintre ei intrând în elita artistică și științifică a Canadei, îndeobște primitoare cu noii ei locuitori”, astfel menținând ideea că Ștefan Străjeri este acel monograf care a reușit să adune informații nespus de prețioase în a elabora o lucrare nespus de valoroasă pentru cultura și națiunea română, concretizând – „monografia aceasta transmite cunoștințe dense, demne de prestigiul unui tratat științific; o carte încărcată cu date ca aceasta se citește ca o poveste fascinantă pentru că numai cineva care a survolat Canada poate realiza adevărul exprimat în text…”. Cu un simț rafinat și inteligent de critic literar și analist uman, doamna Anca Sîrghie descrie cu multă apreciere și bunăvoință despre modul cum se prezintă Ștefan Străjeri în calitate de scriitor sau, mai bine zis, de autor al monografiei în cauză: „Remarcabil este modul cum autorul triază datele obținute din diferite surse de informație ca în pagină ele să fie formulate ordonat și clar, astfel încât cititorul să fie edificat deplin asupra evenimentului prezentat. Ca și la monografia anterioară, și acum pe Ștefan Străjeri îl ajută stilul lui clar, deloc alambicat, dornic de elucidare. Pe de altă parte, el nu se ferește de momentele grele, descrise ferm, fără ezitări, ca atunci când precizează ce defăimați erau imigranții români, pentru că nu aveau sânge saxon. Plecarea spre Canada a bucovinenilor din câteva sate este narată cu emoția faptului trăit de cei dragi autorului. Atât de emoționantă este narațiunea, încât cititorul nu poate să nu se gândească ce mult se apropie autorul de limbajul beletristic. Consider că multe dintre persoanele reale din monografia sa ar putea să devină eroi ai unor texte de proză istorică”. Iar despre parcursul istoric al românilor emigrați în Canada, cu începere din 1890, – descrieri dramatice efectuate de Ștefan Străjeri în baza documentelor acumulate și istorisirilor oferite – Anca Sîrghie formulează astfel acțiunile: „Atunci când prezintă mecanismul plecării locuitorilor satului Boian din Bucovina ca să întemeieze, conform cutumei, un sat cu același nume și cu tradiții strămoșești în Canada, simțim că Ștefan Străjeri scrie cu un condei muiat în căldura sufletului său. Coborât din iluzia unui vis fascinant, cititorul află că în epoca aceea de pionierat exista un mecanism al propagandei, corelat cu industriile ce dobândeau profituri enorme pe seama emigrației. Drama celor plecați din case bucovinene frumoase, ca să locuiască în bordeie nu poate să nu cutremure cititorii. Fugind de sărăcie, imigranții s-au pomenit coborând în istorie până la nivelul Evului Mediu, abolit de mult timp în țara lor de obârșie”. Este important de precizat, distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie, în prefața cărții și a notei asupra ediției, realizează un studiu analitic impresionant de vast în care sunt prezente relatări nespus de amănunțite din monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020 – lucruri foarte interesante scoase în evidență.

În lucrarea de față își expune părerea și scriitoarea Silvia Urdea, întitulând discursul „O istorie a fenomenului românesc în Canada”, unde oglindește „Dramatica desprindere de spațiul originar, durerea sufletelor încercate de teama aruncării în necunoscut sunt evocate cu emoție în cartea lui Ștefan Străjeri”, în continuare Silvia Urdea spunând: „Cu dedicație, cu sârg și cu dragoste față de strămoșii săi bucovineni, Ștefan Străjeri a acumulat cu tenacitate un imens material documentar pe care l-a sistematizat cu claritate și pătrundere a actului istoric privit în mod obiectiv în contextul istoriei contemporane”. De menționat, monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020, este o ediție îngrijită de scriitoarea Ada Stuparu (dr., prof.univ.).

Structurată în șapte capitole și sute de subcapitole, lucrarea de față se prezintă cu un conținut foarte bine ordonat prin intermediul căruia descrierile oferite de autor îmbrățișează totalitatea notelor esențiale despre istoria și evoluția exilului românesc. Demersul propus de Ștefan Străjeri este de a înregistra faptele reale ce au avut loc de-a lungul timpului pentru conaționalii români din afara țării de origine, aceștea reprezentând în mod evident Diaspora română din Canada. Astfel, comunitatea etnică românească din Canada – Țara Frunzei de Arțar, așa cum menționează autorul în capitolul I, care de la începuturi și până în prezent este cu adevărat o diasporă respectabilă, se prezintă sub semnul valoric al unității de neam care păstrează cu sfințenie nu doar limba neamului strămoșesc, dar păstrează și valorifică continuu tradițiile și cultura națiunii române pe pământ canadian, – în acest sens Ștefan Străjeri afirmând: „… o comunitate demnă şi integră de a fi”. Prin intermediul acestei monografii aflăm lucruri veritabile și demne de atenție, care scot în relief nivelul de inteligenţă şi cultură a poporului român, acel neam care unde nu s-ar regăsi el oricum își realizează năzuințele și este capabil de acțiuni nobile și frumoase în tot ceea ce face. În același timp, se conturează și latura privind modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, astfel identificându-se de a fi exemplară în acțiunile întreprinse. La acest capitol autorul vine cu un şir de mărturii ce demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român prin Diasporă, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a acestuia, ca factor determinant în procesul evolutiei, argumentele fiind fundamentate pe fenomene adevărate – prezenţa comunităţii româneşti în Canada pe parcursul al unui secol și treizeci de ani.

Istoria românilor canadieni, 1890-2020, constituie lucrarea cu cele mai speciale efecte din evoluţia umană şi anume: despre existența și valoarea unui popor stabilit pe meleaguri străine. Având convingerea fermă că diaspora românească este o comunitate integră și capabilă de lucruri frumoase în toate acțiunile realizate, Ștefan Străjeri susține realitatea efectivă prin faptul că conaționalii săi lucrează cu multă probitate în multitudinea de domenii din economia naţională a Canadei, la rândul lor promovând și activităţi de diverse tipuri care stimulează într-o măsură oarecare și viaţa culturală a canadienilor. Aspectele relatate despre procesul de existenţă a comunităţilor româneşti din ținutul canadian de-a lungul deceniilor – incluzând în sine acțiunea tuturor activităților culturale, sociale, economice, științifice, mass-media, religioase etc. – se prezintă ca o paralelă în contextul evolutiv uman. Diversitatea relatărilor cuprind subiecte despre organizațiile și asociațiile culturale românești – capitolul 4 (fondate peste o sută de asociații, sociețăți, centre, expoziții culturale, uniuni de creație, Episcopia Ortodoxă Română din Montréal; Asociația Culturală Română de la Hamilton-1957, care ulterior a devenit membră a Uniunii și Ligii Asociațiilor Române din America-ULSRA; Congresul Canadian Român-Montréal-1984, etc.) – toate având scop de a păstra și valorifica cultura și identitatea națiunii române. Viaţa religioasă în comunităţile românilor canadieni este ilustrată în capitolul 3, în timp fiind construite aproape 90 de biserici. Iar capitolul 5 este consacrat publicațiilor românești, emisiunilor de radio și de televiziune din Canada, autorul înregistrând un număr de 83 ziare și reviste, majoritatea fiind în limba română. Însă din capitolul 6 facem cunoștință despre marile personalități, oameni de știință, lideri comunitari, scriitori, artiști, jurnațiști româno-canadieni, care prin aportul lor au îmbogățit și dezvoltat enorm cultura română și cea canadiană, și nu numai. Descrierea tuturor faptelor din această monografie este imposibilă, deoarece lucrurile expuse se prezintă într-o formă infinită – o epopee de evenimente și întâmplări istorice despre neamul românesc din Canada. Așa fiind, Anca Sîrghie în prefață cărții precizează „În cele șapte capitole din care este alcătuită monografia se îmbină privirea cronologiei de desfășurare a momentelor istorice cu prezentarea pe o axă orizontală a formelor în care se manifestă activitatea social-politică și cea cultural-religioasă a comunităților românești din Canada”.

Continue reading „Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane” →

Liviu Pendefunda: Canticum canticorum

„Fiecare este o oglindă pentru celălalt,

în care se vede pe sine însuşi.”

Shakespeare

“Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,

visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.”

din scripturile antice tibetane

Sigmund Freud,1, a dat naștere hermeneuticii psihanalitice, influențat în special de Heidegger și de fenomenologia hermeneutică a lui Maurice Merleau-Ponty2. În 1900, Freud scria că titlul pe care l-a ales pentru Interpretarea viselor arată clar care dintre abordările tradiționale ale problemei viselor intenționnează să o urmeze, aceea de a atribui un „înțeles” al acestuia. Mai târziu psihanalistul francez Jacques Lacan,3, a extins hermeneutica freudiană în multe alte domenii. Și totuși reverberăm la fiecare atingere onirică. Atunci când nu mai știi ce alegere să faci în materie de lectură și când vrei să citești ceva care să te liniștească și să îți dea puterea să mergi mai departe într‛o lume plină de traduceri și de dezvoltare personală, în care poți găsi ceea ce cauți, dar e departe de ceea ce te-ar interesa ori ajuta, este bine să purcezi la esența lucrurilor.

Ei bine, dintotdeauna am citit cu plăcere, chiar și în perioada tânărului neliniștit, Cântarea Cântărilor,4. Poemul profund și plin de prospețime te conduce într-un areal temporal sacru. Ideea de banalitate a unicului sentiment de iubire conferă, însă, valoare; și mă întreb ce ar fi spiritualitatea civilizației fără acest model literar scris de Solomon sau chiar de Regina din Saba,5, Cântarea Cântărilor este una dintre capodoperele literaturii universale, ce depăşeşte timpul şi spaţiul în care a luat fiinţă.

Mihai Eminescu își conduce dialogul, atât în proza fantastică cât și în poesie, de exemplu, în Luceafărul. Pentru a sugera realitatea, chiar dacă discursul se recomandă a fi oniric. Căutările și ideatica par diferite dar referința de bază rămâne tot iubirea.

Cum scriam într‛o culegere de texte apărută în urmă cu ceva mai mult de zece ani, există în mod tradițional patru sensuri de hermeneutică biblică: literală, morală, alegorică și anagogică.

Cu anumite excepţii, visul în creaţia eminesciană a fost tratat din perspectiva tematistă, a literaturii comparate, în special ca element de compoziţie, ca unitate semnificantă minimală precum motivul literar. Analiza psihanalitică și hermeneutica anagogică dezvăluie însă elemente de descifrare spirituală a întregului templu ideatic. Raportul dintre înţelegere şi interpretare (corelat cu cel dintre limbă şi gândire), este bine conturat în lucrările lui Matei Călinescu,6, depășind concepţia lui Wittgenstein7 în detrimentul filosofiei hermeneutice a limbajului (Heideger – Gadamer, cu rădăcini în Aristotel şi Humboldt)8.

Și iată-mă, încercând să visez, să mă transpun în reveria unui poem în proză, dedicat frumuseții sentimentelor umane, Fata din vis,9, interferență de dialog celest ascuns și în spatele unui limbaj care aduce în actualitate existența istorică a valahilor balcanici, a macedo-românilor, care odinioară, la început de secol XX și-au proclamat independența în Pind. În hermeneutica întâlnită la Sf. Augustin în De doctrina christiana, se subliniază faptul că semnele, umilința și dragostea sunt esențiale pentru interpretarea corectă a Scripturilor.

Mă erijez în cutezătorul cavaler ce pătrunde în tainele textului semnat de Irina Lucia Mihalca. În situaţia în care s-a încercat realizarea unei poetici a visului, demersul nostru de a’l interpreta este o deschidere asupra metamorfozelor din viziunile ei onirice aflate în athanorul analizei poetice dezvăluind o categorie estetică drept concept filozofic, mereu visul identificându-se ca monadă. Recunosc, am în față un text al cărui discurs ar putea primi șlefuirea continuă, un text primar, brut, care primește explorarea în spirala timpului la o valoare ascendentă și totul în perspectiva filozofico-ontologică şi psihologică, a împlinirii complexe a geometrizării spaţiului literar. Dar e plin de savoare, romantism, modernism și har, toate la un loc. Structurat în cincisprezece elegii, pe firul gândului călător, textul relatează în maniera dialogului, filosofia de viață a autoarei. Și spectacolul nu are regie! E pur și simplu, curat, spontan, plin de emoție! (Elegia a VII-a). E o caracterizare perfectă a unui discurs aparent doar iluzoriu.

Parcurgerea fiecărui vis în lumina descriptivă alunecă între orfism și onirism în etape successive, cu nuanțe de dramatism neoromantic. Alergi după iubire!/ Când o atingi déjà nu mai ești!/ Perfecțiunea este doar în gândul nostru…

Fata din vis evidenţiază polifonia visului atât în cadrul mitologiei, religiei, misticii, filozofiei, psihologiei, tocmai reprezintarea unui anumit tip de cunoaştere şi iniţiere în aventura căutării Sinelui. … – Nefiind în comuniune cu tine, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! (Elegia I).

Imperiul oniric poate fi descifrat și în perspectivă mitologică, pe integrarea unui axis mundi explicativ al creației lumii prin vis, Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta, dar acesta este adevărul! (Elegia a II-a).

Funcţia psiho-socială cu rol civilizator şi cea divinatorie, în sensul predestinării şi al premoniţiei se corelează domeniului spiritual ce nu poate ignora calea magică a viziunilor din religie. Tărâmul transcendental izvorăște la fiecare replică în care întrebările și răspunsurile în alternanță crează o lume unitară, aceea aflată sub semnul esoterismului. – Tu ştii care este cel mai frumos vis pe lumea asta? întrebă El… iar Ea îi spuse: – Cel care devine realitate! – Nu, doar cel ce ţi-e interzis, doar cel dorit! În delirul literelor, visele trăiesc în multe diviziuni temporale simultan! În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce nu’ţi cere nimic, cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de sus. (Elegia a IV-a).

Uneori pare că alunecăm în textul unui cântec, mai frumos decât oricare altul.

Visul slujește în întregime sufletului. – Te iubesc, câmpul meu cu flori! Avem o lume a percepţiilor curate, acel schimb energetic ce echilibrează plusul şi minusul, acolo unde visul este adus pe pămant! Au înflorit bujorii imperiali şi, rând pe rând, se vor deschide împrăştiindu–şi petalele pe unda vântului călător! Trecutul uimeşte prezentul, întregul îşi surprinde partea, râul surprinde izvorul! Lumea asta este înclinată de oameni fără simţiri spre prabuşire, hai să trecem de partea cealaltă măcar noi! (Elegia a V-a). Și totul scăldat în spirit.

Asocierea arcanelor onirice cu filosofia copleșește cititorul acestui text remarcabil.

Visul parcurge un drum sinuos alături de evoluţia reflecţiei, contopindu-se cu realitatea raţiunii. Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni acolo! Nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! (Elegia a III-a).

Dacă la Nietzsche, apare tripticul –filozofie, vis, artă – cunoașterea demonstrată de personajele bine conturate din vis se erijează în fragmente de cultură străveche (Heraclit, Empedocle, Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Cicero, Plutarh, Marcilio Ficino, Descartes, Pascal, Rousseau, Leibniz, Schopenhauer) până la filozofii moderni și, pro domo, revenim din perspectivă psihologică, la Sigmund Freud şi discipolii săi (Jung, Alder) care conferă o realitate cu forme de expresie şi spiritualitate specific artei regale, pentru a ajunge la cunoaşterea inconştientului.

În Elegia a VI-a întâlnim o definiție structurată în dialog a scrisului, realitate onirică… De fapt, ce este scrisul, de ce lumea se opreşte şi citeşte ce scriu oamenii, de ce unii oameni scriu?… Ea: – Sunt stările interioare aduse la suprafaţă, stări, trăiri, vise, poveşti! / El: – Scrisul este aleea îngustă pe unde se strecoară foarte puţini! Dacă aş fi ştiut posibil acum să–ţi fi scris pe cer ceva. Acolo se găsesc lucruri ce-aşteaptă să le mângâi, dând la o parte învelişul lor din starea brută! … Ea: – Multe lucruri sunt acolo, fiecare are un loc, chiar dacă nu crede asta! Ce-ai fi scris pe cerul nostru?/ El: – “Sunt aproape”! Poeţii rămân în visare, când ajung la capătul acelui drum, inaccesibil tuturor, îi opresc pe trecători şi le scriu bilete!… Ea: – Eşti tu şi uneori eu! Poeţii văd şi simt în felul lor, poate că şi alţii simt intens asta, dar nu au încredere să scrie!/ El: – Unii scriu mai telegrafic, alţii scriu pe multe foi, trecătorii sunt diferiţi, unii nu-i văd, alţii citesc fugitiv, unii se aşează visând cu poeţii, cred că aici e taina scrisului. Sunt un trecător ce nu citeşte, dar îmi place să mă uit prin lacrima lor!… Ea: – Tu citeşti altfel!/ El: – Ajung acolo de unde se porneşte lacrima, stau în umbra lor, uimit de frumuseţea drumului îngust. Cei ce scriu caută drumul spre lumina unde suntem toţi! … Ea: – La izvoarele lacrimei caută, lumina e în noi de o lăsăm să apară!/ El: – Deşi nu realizăm că noi toţi ce–i mulţi stăm în întuneric! Aici venim, găsind explicaţia la întrebarea”ce este scrisul”, o mână de–ajutor în căutarea luminii!… Ea: – O continuă, adâncă, căutare!/ El: – Cine are ochi să vadă, te iubesc, omule! Simţirile absolute ale unui pământean sunt în comuniune cu universul când atingi acel punct! Pot spune “nu vreau să mă mai întorc”, completând “rămân în poveste, stare, sentiment sau în dulcele vis”!.. Aș putea, fără să exagerez, să citez întreaga creație a scriitoarei, o poetă mereu în căutarea Sinelui și a realității care îi induce, aduce și răspândește sufletul în vis.

Limbajul visului este simbolic în concepţia psihanaliştilor, inconștientul și subconștientul revelând o poetică a lui, aceea care trece prin metoda literaturii comparate prin formalism și structuralism la o hermeneutică antropologică.

Polisemia simbolurilor poate fi regăsită şi în ipostaza stratificării mitului (asemănător lui Levi-Strauss10), adică în faptul că, miturile esenţiale sunt îmbogăţite, „colonizate” de noi practici şi semnificaţii culturale.

Citind-o pe Irina Lucia Mihalca nu poți să nu revezi textele romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să fii îndemnat să recitești cu nesaț Cântarea Cântărilor.

–––––––––––

Acad. Liviu Pendefunda, H.D.Litt

Continue reading „Liviu Pendefunda: Canticum canticorum” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre” →

Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”

Motto:

„Poezia este filozofia unei idei, vibrația unei trăiri reale, e matricea lirică a zbaterilor și întrebărilor existențiale”- (Viorica Șuțu, n.1955, membru L.S.R.-jud. Mureș)

Creatorii de frumos artistic și scriitorii nu au astâmpăr, se asociază, editează și fac să apară antologii cu cele mai frumoase poezii.

Un promotor și un sprijin de nădejde al acestei aspirații este editorul și poetul Ioan Romeo Roșiianu. În paginile antologiei denumită mai sus apar ca debut mulți autori tineri-dar și alții consacrați în scrierea de poezii originale care-i propulsează în câmpul literaturii române și-n atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Astfel printre alții publică poezii: Ioan Andreica, Carmena Băințan, Vasile Bele, Radu Botiș, Gelu Dragoș, Mihai Ganea, Vasile Dan Marchiș, Vasile Morar, Olimpia Mureșan, Ioan Potop, Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Tivadar, Radu Ulmeanu, Aurelia Velea…și mulți alții.

Ca tematică generală de inspirație este dezbătută sub diferite aspecte ideea trecerii inexorabile a timpului într-un timp de pandemie, ideea existenței umane, a interacțiunii personale cu lumea, dragostea față de simbolurile țării, față de folclor ca mijloc de inspirație, glasul naturii veșnic tinere, iubirea față de tot ce ne înconjoară…

Poetul Vasile Tivadar din Sighetul Marmației în poezia „Leac” sugerează puterea incomensurabilă a forței umane de a se desprinde de cel rău, de-a ierta și de-a evolua. Ca și Arghezi( care în anumite poezii surprinde evoluția omului din cele mai vechi timpuri spre „uman”)-la fel- Vasile Tivadar privește evoluția omului în general-din perspectiva omului de azi care poate a uitat minunea levitației, a intuiției și a vorbirii cu astrele: „Știi? Pot levita! Pot întoarce timpul, pot luci mai tare ca globul galaxiei pe care l-au botezat RA./Sunt din cei buni care țin ordinea în Haos./ Vrei să vii lângă mine?/ Poți să stai aici!” Poetul are un loc în inima lui, un „leac”-iubirea față de tot ce ne-înconjoară-e un drum către originile noastre divine, e „leacul ”miraculos-„Mai am un loc plăcut ascuns de priviri haine și de întrebări libidinoase/ Nu te lăsa atrasă de miresmele lor”/…Ai dreptul la iertare de 77 de ori de câte 7, de 7 ori e minim și 7 la puterea 7 e maxim” Evoluția omului are loc atât în lumea materială-văzută, cât și în lumea imaterială-nevăzută; astfel: „Poți străbate găuri de vierme,/ Poți trece din materie în antimaterie/ Apoi să revii la loc prin așa zisa teleportare…Mă întrebi de unde le știu?/ Am stat pe spate și am văzut căzând stele./ Am prins una cu gândul sprințar/ și am ascultat ce conținea./ De atunci noapte de noapte ascult stelele și întunecimea, o luminez cu ceea ce mi-a fost dat mie, ție și tuturor care știu că sunt…după CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SA!” E un „leac” al devenirii umane prin credință, intuiție și știință!-acesta, cred, e mesajul poeziei!

Ioan Romeo Roșiianu, poet și critic literar, editor de prestigiu scrie o serie de poezii intitulate „Scrisori”….care reprezintă de fapt un dialog permanent cu femeia iubită care, se pare a nu-l asculta întotdeauna; sunt întrebări existențiale la care însuși poetul răspunde; iată o parte din întrebări: „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp cât lumina din interiorul lui e aprinsă?/ Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii ale mele au fost cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?/ Mai știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?-iar răspunsurile nu întârzie să apară, iată o parte din ele: „Așa a fost, iubito, și din tăcerile tihnei am desprins zgomotul trecerii mele prin lume/ când voi muri am să văd cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii/ de partea aceea a lumii vom fi fiind mai mulți oameni buni ca afară/ am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu l-a făcut în ceruri/ am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți/ afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini și masca pe față…pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele înspre propria viață.” Acum imaginile creează un tablou al lumii văzute și a celei nevăzute.

Profesorul de geografie Ioan Potop prin poeziile publicate în această antologie îmbogățește universul poetic cu noi imagini geografice-poeziile sale dau culoare elementului geografic român în poezie, precum odinioară Ion Barbu intuind Poezia prin Matematică- Ioan Potop intuiește Poezia prin Geografie: poezia „Imagini din deltă”: „Într-un picior pironit,/ Sau în picioroange neclintit,/ Fixa din ochi, fior de glonț,/ Arcuitul gât de stârc cu clonț…Bâtlanul tată la clocit,/ A rămas descoperit/ Soața care s-a-mbuibat/ A sosit și l-a schimbat….Impactul în apă, greu la cântar,/ Împingeau valuri, ca-n atac militar./ Cu ciocurile late în șirag afundate,/ Pelicanii pescuiau în ape bogate.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”” →

Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității

Revista Rotonda Valahă, publicație trimestrială de literatură, artă și civilizație, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – filiala Sibiu și a Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”, a fost fondată de distinșii scriitori Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu. De la începuturi și până în prezent redacția revistei este administrată de neobositul și talentatul scriitor Ioan Barbu (director), Ion Andreiță (redactor șef), Emil Pădurețu (secretar general), cât și de redactorii responsabili de diverse secțiuni literare – poesis, proză, scenă și ecranul, istorie și critică literară/ eseu/ recenzii, literatura pentru copii, traduceri, artă, clio, miscelaneu, argus etc., – totul proiectat în a oferi publicului cititor diversitatea domeniilor literare și culturale, acestea fiind produsul nobil al creației umane. Astfel cititorul, prin publicațiile oferite, se regăsește spiritual prin dimensiunea celor mai agreabile sentimente faţă de sine şi lumea înconjurătoare, în mod special, faţă de creatorul/ realizatorul acestor produse literare, care dezvoltă omul și societatea acestuia. Corespunzător, printre aceste valori spirituale şi diversitatea publicațiilor cititorul izbutește să facă diferenţieri între bun şi rău, între importanţă şi necesitate, în așa mod reuşind să valorifice acele conţinuturi ale creaţiei umane care cu adevărat insuflă plăcere şi dorinţă în a le cunoaşte cât mai profund. Drept urmare, cititorul descoperă și redescoperă cu multă pasiune creaţiile literare de calitate, acestea regăsindu-se în revista Rotonda Valahă, publicație de mare valoare în spațiul cultural și literar românesc.

Dacă să ne expunem părerea cu accente clare pe calitatea, valoarea şi importanţa acestei reviste în spațiul literar românesc, atunci vom menţiona că meritul deosebit în această performanţă îi revine colectivului redacţional, care completează cu mult succes imaginea expresivă a publicației, şi, nu în ultimul rând, a domnilor Ioan Barbu (director executiv) și Ion Andreiță (redactor şef) – personalități cu viziuni distincte în munca umană creatoare. Pe parcursul a cinci ani de existență revista Rotonda Valahă s-a manifestat de o înaltă ținută editorială, iar autorii acesteia fiind scriitori și personalități consacrate (printre ei acad. Ioan-Aurel Pop, Aureliu Goci, Anca Sîrghie, Nicolae Georgescu, Ioan Barbu, Theodor Codreanu, Cezarina Adamescu, Lucian Gruia, Adrian Botez, Șerban Codrin, Tudor Nedelcea, Ion Andreiță, Mihaela Aionesei, alții), cât și scriitori începători care se prezintă cu lucrări de calitate și de o pondere aparte în domeniul literaturii. În conținutul revistei un loc aparte îl dețin și celebrii scriitori din literatura clasică (Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Camil Petrescu, etc.), care etern se vor regăsi printre publicațiile de azi și de mâine.

Rotonda Valahă la fiecare apariție editorială se prezintă cu conținuturi bine structurate şi fastuoase, care stimulează şi motivează continuu cultura societăţii române. Revista în cauză este o lectură foarte interesantă, necesară şi atractivă prin diversitatea subiectelor abordate; prin profunzimea şi calitatea lucrărilor prezente ce exprimă realitatea în diviziunea timpului şi anume: despre cultura şi literatura clasică care a fost, este şi va rămâne o valoare veşnică de-a lungul veacurilor; despre literatura și scriitorii contemporani; despre viaţa și existența în epoca modernă, relatată în diverse ipostaze ce cuprind conţinuturi literare, artistice, ştiinţifice, culturale de o mare importanță; prin splendoarea minunatelor poeme, sonete scrise de scriitori cu renume ai neamului românesc din toate timpurile; prin reprezentarea grafică a unor figuri, peisaje, simboluri etc., care se corelează destul de frumos cu conținutul lucrărilor literare; prin totalitatea notelor esenţiale care determină întreaga varietate a fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa literară și culturală universală; precum și despre prezenţa în calitate de autori ai celor mai de seamă scriitori, poeţi, dramaturgi, critici literari, actori, oameni de ştiinţă din diverse domenii de activitate, etc; respectiv, despre prezența noilor apariții editoriale în spațiul cultural românesc, dar și din spațiul universal al românilor de pretutindeni. Însumând în sine inima literară plină de valori spirituale în cultura naţională, revista de față ne propune în mod sistematic să cunoaştem componentele calităţii şi performanţei ce sunt mereu în pas cu arta scrisului/ arta literaturii, domeniu mereu într-o schimbare continuă ce produce modificări pozitive și în dezvoltarea umană. Continue reading „Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității” →

Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria noastră.

Adrian Botez își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul – „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul” (nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”. „Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră: poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea; Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.

Cartea cuprinde o amplă Bibliografie, anexe privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume. Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică, lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică, tracologie, filozofie, ocultism etc. La final, ne sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.

Suntem în prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe, bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în viața spirituală.

De remarcat plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin: Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918… Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ, locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.

Adrian Botez pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe fapte, documente, date, face trimiteri, explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat. Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost – și va înțelege.

În analiza operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi. Două capodopere ale literaturii, cu toate agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare, încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți, cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți, care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente solide. Poetul, simțindu-le viața, a transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/ mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există, la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin vremuri.

De remarcat, la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică, pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere albastre se încheagă Cântarea Cântărilor, cântarea suferinței/ a patimilor.

Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu, așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice, motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele, mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.

Un capitol interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea. Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană, franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler. Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.

Ca personaj complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv, de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare” !), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă. Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la Titu Maiorescu – la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic, doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).

Pe de altă parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).

Sunt puncte de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).

Adrian Botez a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului politic și carismatic – Octavian Goga. S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare pasiune, în expunere – și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele – ample, chiar meandrice… – fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura – mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică, ”pe șleau”…

Dimensiunea didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică (…da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n această societate, tot mai pronunțat, a-culturale și cvasi-total indiferente, față de ”buletinul de identitate” al popoarelor – Istoria…).

Autorul citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/ A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/ Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor, materializată prin pruncul ce pare a se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică – deci, cu impact.

Continue reading „Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal” →

Nicholas DIMA: Securitatea

Anca Stângaciu

Securitatea şi Exilul Intelectualilor Romani în Italia

Editura Mega, Cluj-Napoca 2019, 399 pp.

O carte bine documentată, bine scrisă şi bine venită! Felicitări autoarei Anca Stângaciu, conferenţiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Tema principală a cărţii este modul în care securitatea regimului instaurat de Sovietici în ţară după 1944 a urmărit încontinuu exilul românesc încercând să-l discrediteze, să-l compromită şi să-l anihileze. De la început se impun două observaţii: Este lăudabil faptul că cercetătorii din ţară au reuşit să obţină acces la arhivele securităţii şi să studieze exilul confraţilor plecaţi; şi Este lamentabil să constaţi cât de diabolică şi de perversă a fost securitatea în eforturile ei de a anihila exilul.

Volumul se concentrează pe exilul românesc din Italia, limitat ca număr, dar cu precădere intelectual şi foarte activ. Cartea are însă multe referiri la exilul european, în special cel din Franţa, Germania şi Spania, dar şi din cele două Americi. În calitate de exilat de peste 52 de ani şi activ continuu în viaţa emigraţiei, am întâlnit şi cunoscut foarte mulţi confraţi menţionaţi în cartea doamnei Stângaciu. Fără falsă modestie, cred că sunt unul din ultimii exilaţi romani care a cunoscut atât exilul politic imediat post-belic cât şi emigraţia din ultimele decenii. Sunt deasemenea ultimul asociat în viaţă al Comitetului Naţional Roman din New York condus de fostul ministru de externe Constantin Vișoianu.

Impresionează meticulozitatea cu care autoarea a făcut cercetările şi a parcurs documentele securităţii. (Şi mă întreb de ce mie personal mi s-a respins accesul la arhivele Serviciului de Informaţii Externe?) Impresionează totodată obiectivitatea cu care autoarea abordează oamenii vizaţi indiferent de culoarea lor politică – ţărănişti, liberali sau legionari. Şi cel mai mult impresionează modul draconic în care a lucrat securitatea şi imensele resurse umane şi financiare pe care le-a cheltuit ca să urmărească activitatea celor fugiţi. Aşa cum afirma scriitorul Paul Goma, cu care am stat un timp în închisoarea din Gherla, securitatea a fost răul absolut al României. Şi totuşi, nici securitatea nu a fost de capul ei. Cine a organizat-o şi cine dirijat-o?

Şi aici trebuie să fac o observaţie tristă pe care probabil autoarea cărţii nu o cunoaşte. Fosta securitate, azi serviciul SRI, şi-a schimbat doar la faţă după 1989. `Serviciile” continuă să lucreze cu aceiaşi indivizi-surse şi cu aceleaşi obiective: controlul a ceace acum se cheama `diaspora” şi anexarea emigraţiei la interesele noii `nomenclaturi” din ţară.

Autoarea cărţii reuşeşte să desluşească atât nuanţele exilului ca entitate politică şi culturală, cât şi metodele şi manevrele securităţii menite să-l dezbine. În acelaşi timp, ea nu se pierde în generalităţi şi se referă individual la numeroşi membri ai exilului din care unii au ajuns mari personalităţi. D-na Stângaciu descrie deasemenea relaţiile celor plecaţi cu familiile rămase în ţară şi modul în care securitatea intercepta şi „valorifica” acele relaţii. Cititorul face cunoştinţă cu limbajul securităţii pe care de altfel mulţi dintre noi l-am simţit personal: agenţi acoperiţi, informatori, surse, utilizare „în orb”, diversiune, infiltrare, dezinformare, etapizare, remodelare a gândirii, exploatare a fricii, şantaj emoţional, etc. (pup. 231-233). Modul de organizare internă al securităţii este şi el documentat şi este înfiorător să afli că între 1948 şi 1988 securitatea a recrutat şi folosit 500.000 de informatori. Cum a lucrat concret, ce a urmărit şi ce a reuşit, ne spune autoarea în propriile sale cuvinte.

„… Consolidarea regimului comunist şi a Securităţii a dus la destabilizarea exilului prin infiltrări, trădări şi colaboraţionism, încât supravieţuirea României democratice înafara spaţiului naţional a căpătat forma luptei anticomuniste versus cea a colaborării, a rezistenţei versus cea a propagandei procomuniste, a unităţii versus cea a dezbinării.” (p. 374)… „Tacticile diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securităţii care prin ofiţeri şi agenţi a reuşit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbină sau să lase traumă…” (p. 319) Autoarea a înţeles bine practicile securităţii deşi din arhive nu a putut afla numele agenţilor strecuraţi în occident.

Pe la începutul anilor ’70 eram activ în Comitetul Naţional Român din New York şi totodată preşedinte al Societății „Avram Iancu”. La un moment dat s-a infiltrat între noi un individ dubios, Constantin Milovan, care ne admonesta că atacăm pe nedrept țara natală care chipurile dezvoltase relaţii atât de bune cu America. Individul încerca pe diverse căi să creeze grupuri de prieteni ai noului regim şi ne îndemnă să colaborăm cu autorităţile de la Bucureşti. În final, l-am exclus din societate şi l-am izolat. Ceva mai târziu, când a venit Ceauşescu în vizită la New York, Milovan s-a prezentat la hotelul unde era cazat acesta şi l-a felicitat pentru politica să. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că Milovan fusese infiltrat de Securitate între noi.

Obrăznicia şi diabolismul securităţii a fost însă ţipătoare la cer. La New York Milovan a scos periodic un ziar numit dezinformativ „Dreptatea” şi imediat după 1989 s-a prezentat la biroul din Bucureşti al liderului ţărănist Corneliu Coposu ca să-şi arate activitatea şi meritele din exil. În 1991 eu am fost trimis oficial de „Vocea Americii” la Bucureşti şi m-am întâlnit cu domnul Coposu căruia i-am explicat cine era în realitate Milovan. Domnul Coposu mi-a răspuns fără prea multă convingere că nu avea de unde să ştie. Adevărul este că trebuia să ştie. Le scrisesem personal şi lui şi ulterior lui Emil Constantinescu că noi, refugiaţii mai vechi, cunoşteam foarte bine America şi le propuneam să organizăm un grup prin care să oferit consiliere noilor lideri politici din ţară. Nu i-a interesat. Noii lideri au preferat să lucreze în continuare cu Ambasada Română din Washington unde serviciile de informaţii şi-au păstrat vechile structuri… Şi tot aşa se lucrează şi azi.

În ce priveşte stilul cărţii „Securitatea şi Exilul…” autoarea foloseşte fraze foarte lungi în opinia mea, dar clare din punct de vedere structural, ceace face lectura uşoară şi plăcută. Limbajul este şi el bogat, frumos şi modern, contrastând cu limbajul pompos şi plin de barbarisme la modă în aceste zile. Studiul este totodată evident academic, cu note de subsol şi citate, şi dispune de un index nominal al multor persoane menţionate în text.

Personal, aş dori să văd un asemenea studiu referitor la exilul din America, dar având în vedere numărul mare al românilor stabiliţi în Statele Unite şi activităţile politice vaste ale multora dintre ei, aşa ceva s-ar întinde pe mii de pagini. Şi mă gândesc la propriile mele dosare amintindu-mi de ce îmi scria tata din Bucureşti prin 1980. Tata a fost un om simplu, dar integru şi deosebit de demn. Fusese sergent în primul război mondial şi luptase la Mărăşeşti. Refac parţial din memorie scrisoarea sa: „Nicule am fost chemat la securitate unde m-a primit un colonel, dar să ştii că era om spălat, nu d’aia pe care îi ştii tu. Mi-a arătat un teanc de dosare care se ridică din podea până la înălţimea biroului… «Uite ce ne face fiul dumitale în loc să aprecieze eforturile noastre pentru propăşirea ţării» mi-a spus colonelul…” Din scrisoare am înţeles însă că tata era cumva mândru de ceace făceam eu în America. De altfel, când mi-am luat doctoratul i-am trimis o copie a diplomei şi am aflat mai târziu că tata se ducea la toţi prietenii să se laude cu mine. Acum, aş vrea să văd cum mă „lauda” securitatea în acea perioadă…

Continue reading „Nicholas DIMA: Securitatea” →

Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie

Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Octavian Goga, nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite.

Cu ceva ani în urmă, Academia maghiară, sau poate sub coordonarea ei – a publicat masivul tratat de Istorie a Transilvaniei (cca o mie de pagini), elaborat tendențios, cu dovezi prefabricate și cu aceleași intenții de siluire a istoriei și a hotarelor trasate de Dumnezeu și omologate de oameni prin Tratate și Convenții. Bugetul maghiar și-a permis atunci o cheltuială imensă, căci lucrarea despre care vorbesc a fost tradusă în limba engleză și înmânată tuturor bibliotecilor mari din lume și ambasadelor europene, creditate la Budapesta. Ani de zile am așteptat o replică pe măsură din partea istoricilor români, o poziționare punctuală și n-a venit. Rămas fără o replică fermă și documentată din partea noastră, probabil că artificiul maghiar a avut ceva circulație prin Europa, chiar dacă n-a produs efectele așteptate.

Am deschis această acoladă mai generoasă, pentru că lucrarea lui Adrian Botez se înscrie în această linie și rezolvă, atât cât poate rezolva un om, o problemă care reclamă angajarea unei echipe de cercetători și participarea logistică a instituțiilor abilitate. Sub pretextul monografierii poetului Octavian Goga, autorul face o laborioasă descindere în Istoria Ardealului și reconstituie, cu o acribie decomplexată, câteva din momentele dramatice ale evoluției ardelenești, fără de care poetul și nota de tragism indusă versurilor sale nu poate fi înțeleasă Viața și opera lui Octavian Goga se împletesc, dureros, cu lupta ardelenilor pentru afirmarea ființei naționale și cu dorința lor de a fi recunoscuți parte a națiunii române. Goga a făcut servicii de cap limpede la toate durerile românilor din Transilvania și-a fost cel mai de temut mesager al dârzeniei și voinței naționale. Am putea spune că Octavian Goga putea să nu scrie decât strania cantilenă NOI, spre a fi considerat, cu toată pioșenia extaziată de care mai e în stare omenirea…GENIU (p.287).

Are dreptate. A fost tribunul românilor din Ardeal și unul dintre cei mai mari oratori ai etniei românești. Vocea lui s-a făcut simțită peste tot pe unde se discuta cauza românească: în Acadenie, în Parlament sau în guvernul României.

Continue reading „Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie” →

Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu

Scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Cartea este structurată în opt capitole distincte. Asfel, primul capitol intitulat „Gânduri” cuprinde un număr de zece poezii prin care poetul basarabean ne explică faptul că există o singură cale spre mântuirea sufletului, adică Calea Iubirii. Câteva titluri: „Undeva peste zări, orizonturi….”; „Eu nu vreau să văduvesc…”; „Rugă”; „Mărturisire”; „Destin”; „Om rătăcit”; „Invocare”, „Dor”; „Ce pot să fac…”; Toate sunt în voia Lui Celestă”. Suntr poezii sensibile, valoroase, care abordează iubirea şi credinţa în bunul Dumnezeu, Creatorul Universului. Capitolul doi, numit „Cele zece porunci”, cuprinde 10 poeme şi 1 (una) poezie (Îndemn) ale autorului, fiecare dintre poruncile biblice lăsate de Creator nouă muritorilor beneficiind de versuri minunate, explicate pe îndelete, în stil propriu de către autor. Exemplific: „Sunt Sfinte Cuvinte! Numai cel ce ştie să le prindă atent,/ Trecându-le prin inimă, va pătrunde-n adâncul lor şi ades/Neapărat găsi-va cu siguranță-n ele un categoric, iminent/Verdict pentru acei ce-n cruntă amnezie nu şi-au dorit un/Înțeles sublim: „Să nu ai alți dumnezei!”(Prima poruncă); „E strigător la Cer! Tocmai înjosirea Lui Dumnezeu este/Întâiul lucru rău, deprins de tineret de la cei vârstnici./Încălcări inofensive numai aparent. Să te revolți: „Funeste/ Sunt” ar fi un strigăt în pustiu!/ La fel se roagă unii pustnici/ Dar nu i-aude nimeni…” (Porunca a Doua); „E trist. Porunca Sacră pe Pământ nu este respectată, ci e târâtă/În noroi! Căci oamenii nu grijesc de Ceasul lor de sărbătoare./Ziua de odihnă ciudat e onorată, iar frumusețea zilei e omorâtă/ În distracții pământeşti: beții cumplite, orgii, desfrâu. Bizare,/ Crunte feluri de petrecanii pământeşti…” (Porunca a Treia); „Cuvintele „Mamă” „Tată” ar trebui tot timpul să trezească/O vibrație profundă intuitivă şi fierbinte din care să apară/Privirii înainte imaginea demnă-n deplină puritate să lucească,/Ca un far, Stea călăuză în întreaga existență pământească!/Cred că este pe înțeles să spui: Ce comoară i se fură oricărui/ Copil atunci când nu-şi poate cinsti tătăl şi mama din tot/ Adâncul sufletului său!” (Porunca a Patra); „Tatăl, prin îngâmfarea sa, a căutat să facă să moară acel ceva/ Frumos ce dăruit i-a fost în astă existență pentru dezvoltare/ Și înălțare. Socotelile meschine pământeşti ucis-au şi-n altcineva,/În acea jună, făclia dragostei dintâi, speranța într-o viață plină/ De lumină. A ucis acea iubire mare…” (Porunca a Cincea); „Condiția cerută trăieşte în lege. Legea Atracției de Specii Omogene/ Imensul Univers pretinde să fie împlinită, dacă se vrea completă/ Fericirea! Acolo unde pace nu-i şi armonie, căsătoria nici nu merită/ Numită căsnicie, ci numai o convețuire pământească, este alogenă/ Și ca atare nu are nicio valoare-n Fața Lui acea binecuvântare cerută/Într-o căsătorie adevărată!” (Porunca a Şasea); „E trist, ciudat pe astă Stea Albastră! Apar servicii de intimidare,/Pe banii tuturor, se urmăresc poeții, artiştii şi alți mulți oameni/Care tind spre-Nalt şi nu se-ncadrează-n tiparele lumeşti: dosare/Se-ntocmesc, cu informații burduşite, prestigiul, gânduri de la ei/ Furate, adunate neruşinat de semeni…” (Porunca a Şaptea); Memento, oameni! Plaga în trupul pământesc mult mai uşor,/Se tămăduieşte, atacul psihologic însă provoacă adânc în suflet – /Chiar peste ani deschisă – o rană sângerândă. E deprimat îngrozitor/ Că-i acuzat e pe nedrept! Onoarea, reputația, valoarea se călcă cumplit/În picioare! Cea mai neprețuită bogăție a sufletului nobil!” (Porunca a Opta); „Iubirea dreaptă este-n spirit! Iubirea sufletească/Este cea mai bună pavăză împotriva încălcării/Astei Porunci! Un om cu iubirea lui firească/Și curată – vrea-ntotdeauna numai ce-i mai bun/Pentru cel iubit şi nu poate avea nicidecum/ Dorințe sau pretenții necurate!” (Porunca a Noua); „O poftă de nepotolit, dezlănțuită rău, s-a răspândit/Și a cuprins întreg Pământul, peste toți oamenii/Molimă, fie ei cu pielea albă, galbenă sau cătrănită,/Roşie, maro, poftă prin care-şi invidiază semenii:/ Pentru tot ceea ce ei încă nu posedă!” (Porunca a Zecea). Capitolul trei „Purtăm din Facere imboldul revenirii” este şi cel care dă titlul voluminosului volum şi are un număr de treisprezece poeme-epistole în care autorul abordează temele perene şi mereu actuale ale Sfintei Scripturi, fie că vorbim de Vechiul sau Noul Testament. Capitolul patru numit, „Femeie trebuie să urci”, este dedicat de Nicolae Bălţescu femeii creştine, femeii dătătoare de viaţă, femeii mamă şi femeii iubite.Capitolul cinci, „Iubire pământească” are un număr de douăzeci poeme şi redescoperim latura sensibilă a autorului, în care sunt redate trăirile autorului faţă de femeia cu care îşi împarte zilele. În sprijinul afirmaţiei mele am să exemplific: „În parcul amintirilor/ „Coboară amurgul stingher…/Dincolo de visul meu,/La marginea aşteptării, /La marginea durerii/Eşti tu. /Dar eşti atât de departe…/Ofileşti frumusețea în iarnă,/Într-o iarnă depăşită./Dorul mă duce spre tine/Prin spații şi întinsuri./Dorul meu e vântul ce frământă/Marea sărmanului meu suflet,/Într-o veşnică furtună…/Dorința de-a te revedea mereu.//Amurgul e mai dens./Cerul nocturn, înstelat – spectrul durerii,/Barometrul tristeții mele –/ Ridică-n sus talerul fericirii,/Lăsând în jos talerul cu dorința/ Încă a imposibilului,/Cu setea de dragostea ta,/Cu setea de infinit./O, Balanță! Cât de fragilă eşti în astă lume!/Învăluit de cer, plutesc spre tine./Cărările sunt atât de rapide./Vin să gust în linişte/Din mireasma sufleului tău,/Din mireasma frumuseții tale/Flămânde şi rare./ Vin ca ochii mei/S-absoarbă cu bucurie chipul tău,/Să facă să-nflorească din nou în ei/Speranța. Răbdător/S-aştept reînvierea/ Primăverilor adolescenței tale.” („Dar la tine e iarnă…”). Capitolul şase, numit „Imagini”, conţine un număr de 8 poezii şi abordează lumea satului, obiceiurile locului, aşa cum se poate observa şi din titlurile poeziilor: Peisaj de iarnă”, „Crăciun”, „Seara la sat”, „O viață de o zi”. Capitolul şapte, este dedicat „In Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu” →

Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești

Nicolae Bălţescu un călător prin viaţă un om inedit, cu un suflet sensibil. În operele sale ne comunică stările sufleteşti simţite şi trăite. În poeziile dumnealui este un zbucium al sufletului într-o realitate dură. Exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragostea de frumos. Tot ce face o face cu sârguinţă, dăruire seninătate şi bucurie. Pune în evidenţă sinceritatea, seriozitatea şi consecvenţă cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Volumul de poezii poeme cu o lirică modernă, cu o structură şi o formă, creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poetul Nicolae Bălţescu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile poetului au reuşit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor şi epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările şi emoţiile poetului de trecerea sufletului prin credinţă şi iubire. Reuşeşte să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletesti. Un elogiu adus iubirii, în revărsarea lui necontenit. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. În primul capitol „Gânduri” pictează cu penelul sufletului peste zări, orizonturi cu o împletitură de şoapte, gânduri şi iubire. „Undeva peste zări, orizonturi,/În Înalturi, departe de vamă,/ Şi mai sus – de unde Soarele /Îşi revarsă razele în tihnă…/”( Undeva peste zări, orizonturi). Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poetul pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată cel frământă pe autor, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Nici astăzi doru-mi nu poate să uite (Dor) Iubirea şi dorul este prezent în fiecare poem, însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umplu cămara inimii delicate al autorului.

8 „Ce pot să fac Cu Dorul-zbucium …Dorul, şi… fiinţa mea timidă, În plină floare… va plânge/Cu lacrimi din Lumină…” (Ce pot să fac…) Capitolul II Cele zece porunci, Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci. Nicolae Bălţescu ne descrie sfinţenia cuvintelor, slujirea şi slava dumnezeiască. Poetul ne arată slujirea numai Lui îşi închină toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu. Din versurile sale ne învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Autorul ne povăţuieşte cu arta cuvintelor, că este oprit a huli numele Lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: a respecta Cuvântul şi al doilea – Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi datoria muncii. Prin versurile sale sublime, numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător: Bunăoară cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele Lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi este Sfânt. Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa Lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

Continue reading „Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești” →