Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre” →

Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”

Motto:

„Poezia este filozofia unei idei, vibrația unei trăiri reale, e matricea lirică a zbaterilor și întrebărilor existențiale”- (Viorica Șuțu, n.1955, membru L.S.R.-jud. Mureș)

Creatorii de frumos artistic și scriitorii nu au astâmpăr, se asociază, editează și fac să apară antologii cu cele mai frumoase poezii.

Un promotor și un sprijin de nădejde al acestei aspirații este editorul și poetul Ioan Romeo Roșiianu. În paginile antologiei denumită mai sus apar ca debut mulți autori tineri-dar și alții consacrați în scrierea de poezii originale care-i propulsează în câmpul literaturii române și-n atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Astfel printre alții publică poezii: Ioan Andreica, Carmena Băințan, Vasile Bele, Radu Botiș, Gelu Dragoș, Mihai Ganea, Vasile Dan Marchiș, Vasile Morar, Olimpia Mureșan, Ioan Potop, Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Tivadar, Radu Ulmeanu, Aurelia Velea…și mulți alții.

Ca tematică generală de inspirație este dezbătută sub diferite aspecte ideea trecerii inexorabile a timpului într-un timp de pandemie, ideea existenței umane, a interacțiunii personale cu lumea, dragostea față de simbolurile țării, față de folclor ca mijloc de inspirație, glasul naturii veșnic tinere, iubirea față de tot ce ne înconjoară…

Poetul Vasile Tivadar din Sighetul Marmației în poezia „Leac” sugerează puterea incomensurabilă a forței umane de a se desprinde de cel rău, de-a ierta și de-a evolua. Ca și Arghezi( care în anumite poezii surprinde evoluția omului din cele mai vechi timpuri spre „uman”)-la fel- Vasile Tivadar privește evoluția omului în general-din perspectiva omului de azi care poate a uitat minunea levitației, a intuiției și a vorbirii cu astrele: „Știi? Pot levita! Pot întoarce timpul, pot luci mai tare ca globul galaxiei pe care l-au botezat RA./Sunt din cei buni care țin ordinea în Haos./ Vrei să vii lângă mine?/ Poți să stai aici!” Poetul are un loc în inima lui, un „leac”-iubirea față de tot ce ne-înconjoară-e un drum către originile noastre divine, e „leacul ”miraculos-„Mai am un loc plăcut ascuns de priviri haine și de întrebări libidinoase/ Nu te lăsa atrasă de miresmele lor”/…Ai dreptul la iertare de 77 de ori de câte 7, de 7 ori e minim și 7 la puterea 7 e maxim” Evoluția omului are loc atât în lumea materială-văzută, cât și în lumea imaterială-nevăzută; astfel: „Poți străbate găuri de vierme,/ Poți trece din materie în antimaterie/ Apoi să revii la loc prin așa zisa teleportare…Mă întrebi de unde le știu?/ Am stat pe spate și am văzut căzând stele./ Am prins una cu gândul sprințar/ și am ascultat ce conținea./ De atunci noapte de noapte ascult stelele și întunecimea, o luminez cu ceea ce mi-a fost dat mie, ție și tuturor care știu că sunt…după CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SA!” E un „leac” al devenirii umane prin credință, intuiție și știință!-acesta, cred, e mesajul poeziei!

Ioan Romeo Roșiianu, poet și critic literar, editor de prestigiu scrie o serie de poezii intitulate „Scrisori”….care reprezintă de fapt un dialog permanent cu femeia iubită care, se pare a nu-l asculta întotdeauna; sunt întrebări existențiale la care însuși poetul răspunde; iată o parte din întrebări: „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp cât lumina din interiorul lui e aprinsă?/ Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii ale mele au fost cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?/ Mai știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?-iar răspunsurile nu întârzie să apară, iată o parte din ele: „Așa a fost, iubito, și din tăcerile tihnei am desprins zgomotul trecerii mele prin lume/ când voi muri am să văd cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii/ de partea aceea a lumii vom fi fiind mai mulți oameni buni ca afară/ am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu l-a făcut în ceruri/ am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți/ afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini și masca pe față…pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele înspre propria viață.” Acum imaginile creează un tablou al lumii văzute și a celei nevăzute.

Profesorul de geografie Ioan Potop prin poeziile publicate în această antologie îmbogățește universul poetic cu noi imagini geografice-poeziile sale dau culoare elementului geografic român în poezie, precum odinioară Ion Barbu intuind Poezia prin Matematică- Ioan Potop intuiește Poezia prin Geografie: poezia „Imagini din deltă”: „Într-un picior pironit,/ Sau în picioroange neclintit,/ Fixa din ochi, fior de glonț,/ Arcuitul gât de stârc cu clonț…Bâtlanul tată la clocit,/ A rămas descoperit/ Soața care s-a-mbuibat/ A sosit și l-a schimbat….Impactul în apă, greu la cântar,/ Împingeau valuri, ca-n atac militar./ Cu ciocurile late în șirag afundate,/ Pelicanii pescuiau în ape bogate.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”” →

Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității

Revista Rotonda Valahă, publicație trimestrială de literatură, artă și civilizație, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – filiala Sibiu și a Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”, a fost fondată de distinșii scriitori Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu. De la începuturi și până în prezent redacția revistei este administrată de neobositul și talentatul scriitor Ioan Barbu (director), Ion Andreiță (redactor șef), Emil Pădurețu (secretar general), cât și de redactorii responsabili de diverse secțiuni literare – poesis, proză, scenă și ecranul, istorie și critică literară/ eseu/ recenzii, literatura pentru copii, traduceri, artă, clio, miscelaneu, argus etc., – totul proiectat în a oferi publicului cititor diversitatea domeniilor literare și culturale, acestea fiind produsul nobil al creației umane. Astfel cititorul, prin publicațiile oferite, se regăsește spiritual prin dimensiunea celor mai agreabile sentimente faţă de sine şi lumea înconjurătoare, în mod special, faţă de creatorul/ realizatorul acestor produse literare, care dezvoltă omul și societatea acestuia. Corespunzător, printre aceste valori spirituale şi diversitatea publicațiilor cititorul izbutește să facă diferenţieri între bun şi rău, între importanţă şi necesitate, în așa mod reuşind să valorifice acele conţinuturi ale creaţiei umane care cu adevărat insuflă plăcere şi dorinţă în a le cunoaşte cât mai profund. Drept urmare, cititorul descoperă și redescoperă cu multă pasiune creaţiile literare de calitate, acestea regăsindu-se în revista Rotonda Valahă, publicație de mare valoare în spațiul cultural și literar românesc.

Dacă să ne expunem părerea cu accente clare pe calitatea, valoarea şi importanţa acestei reviste în spațiul literar românesc, atunci vom menţiona că meritul deosebit în această performanţă îi revine colectivului redacţional, care completează cu mult succes imaginea expresivă a publicației, şi, nu în ultimul rând, a domnilor Ioan Barbu (director executiv) și Ion Andreiță (redactor şef) – personalități cu viziuni distincte în munca umană creatoare. Pe parcursul a cinci ani de existență revista Rotonda Valahă s-a manifestat de o înaltă ținută editorială, iar autorii acesteia fiind scriitori și personalități consacrate (printre ei acad. Ioan-Aurel Pop, Aureliu Goci, Anca Sîrghie, Nicolae Georgescu, Ioan Barbu, Theodor Codreanu, Cezarina Adamescu, Lucian Gruia, Adrian Botez, Șerban Codrin, Tudor Nedelcea, Ion Andreiță, Mihaela Aionesei, alții), cât și scriitori începători care se prezintă cu lucrări de calitate și de o pondere aparte în domeniul literaturii. În conținutul revistei un loc aparte îl dețin și celebrii scriitori din literatura clasică (Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Camil Petrescu, etc.), care etern se vor regăsi printre publicațiile de azi și de mâine.

Rotonda Valahă la fiecare apariție editorială se prezintă cu conținuturi bine structurate şi fastuoase, care stimulează şi motivează continuu cultura societăţii române. Revista în cauză este o lectură foarte interesantă, necesară şi atractivă prin diversitatea subiectelor abordate; prin profunzimea şi calitatea lucrărilor prezente ce exprimă realitatea în diviziunea timpului şi anume: despre cultura şi literatura clasică care a fost, este şi va rămâne o valoare veşnică de-a lungul veacurilor; despre literatura și scriitorii contemporani; despre viaţa și existența în epoca modernă, relatată în diverse ipostaze ce cuprind conţinuturi literare, artistice, ştiinţifice, culturale de o mare importanță; prin splendoarea minunatelor poeme, sonete scrise de scriitori cu renume ai neamului românesc din toate timpurile; prin reprezentarea grafică a unor figuri, peisaje, simboluri etc., care se corelează destul de frumos cu conținutul lucrărilor literare; prin totalitatea notelor esenţiale care determină întreaga varietate a fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa literară și culturală universală; precum și despre prezenţa în calitate de autori ai celor mai de seamă scriitori, poeţi, dramaturgi, critici literari, actori, oameni de ştiinţă din diverse domenii de activitate, etc; respectiv, despre prezența noilor apariții editoriale în spațiul cultural românesc, dar și din spațiul universal al românilor de pretutindeni. Însumând în sine inima literară plină de valori spirituale în cultura naţională, revista de față ne propune în mod sistematic să cunoaştem componentele calităţii şi performanţei ce sunt mereu în pas cu arta scrisului/ arta literaturii, domeniu mereu într-o schimbare continuă ce produce modificări pozitive și în dezvoltarea umană. Continue reading „Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității” →

Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria noastră.

Adrian Botez își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul – „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul” (nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”. „Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră: poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea; Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.

Cartea cuprinde o amplă Bibliografie, anexe privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume. Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică, lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică, tracologie, filozofie, ocultism etc. La final, ne sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.

Suntem în prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe, bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în viața spirituală.

De remarcat plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin: Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918… Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ, locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.

Adrian Botez pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe fapte, documente, date, face trimiteri, explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat. Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost – și va înțelege.

În analiza operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi. Două capodopere ale literaturii, cu toate agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare, încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți, cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți, care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente solide. Poetul, simțindu-le viața, a transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/ mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există, la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin vremuri.

De remarcat, la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică, pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere albastre se încheagă Cântarea Cântărilor, cântarea suferinței/ a patimilor.

Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu, așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice, motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele, mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.

Un capitol interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea. Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană, franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler. Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.

Ca personaj complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv, de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare” !), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă. Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la Titu Maiorescu – la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic, doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).

Pe de altă parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).

Sunt puncte de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).

Adrian Botez a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului politic și carismatic – Octavian Goga. S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare pasiune, în expunere – și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele – ample, chiar meandrice… – fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura – mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică, ”pe șleau”…

Dimensiunea didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică (…da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n această societate, tot mai pronunțat, a-culturale și cvasi-total indiferente, față de ”buletinul de identitate” al popoarelor – Istoria…).

Autorul citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/ A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/ Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor, materializată prin pruncul ce pare a se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică – deci, cu impact.

Continue reading „Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal” →

Nicholas DIMA: Securitatea

Anca Stângaciu

Securitatea şi Exilul Intelectualilor Romani în Italia

Editura Mega, Cluj-Napoca 2019, 399 pp.

O carte bine documentată, bine scrisă şi bine venită! Felicitări autoarei Anca Stângaciu, conferenţiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Tema principală a cărţii este modul în care securitatea regimului instaurat de Sovietici în ţară după 1944 a urmărit încontinuu exilul românesc încercând să-l discrediteze, să-l compromită şi să-l anihileze. De la început se impun două observaţii: Este lăudabil faptul că cercetătorii din ţară au reuşit să obţină acces la arhivele securităţii şi să studieze exilul confraţilor plecaţi; şi Este lamentabil să constaţi cât de diabolică şi de perversă a fost securitatea în eforturile ei de a anihila exilul.

Volumul se concentrează pe exilul românesc din Italia, limitat ca număr, dar cu precădere intelectual şi foarte activ. Cartea are însă multe referiri la exilul european, în special cel din Franţa, Germania şi Spania, dar şi din cele două Americi. În calitate de exilat de peste 52 de ani şi activ continuu în viaţa emigraţiei, am întâlnit şi cunoscut foarte mulţi confraţi menţionaţi în cartea doamnei Stângaciu. Fără falsă modestie, cred că sunt unul din ultimii exilaţi romani care a cunoscut atât exilul politic imediat post-belic cât şi emigraţia din ultimele decenii. Sunt deasemenea ultimul asociat în viaţă al Comitetului Naţional Roman din New York condus de fostul ministru de externe Constantin Vișoianu.

Impresionează meticulozitatea cu care autoarea a făcut cercetările şi a parcurs documentele securităţii. (Şi mă întreb de ce mie personal mi s-a respins accesul la arhivele Serviciului de Informaţii Externe?) Impresionează totodată obiectivitatea cu care autoarea abordează oamenii vizaţi indiferent de culoarea lor politică – ţărănişti, liberali sau legionari. Şi cel mai mult impresionează modul draconic în care a lucrat securitatea şi imensele resurse umane şi financiare pe care le-a cheltuit ca să urmărească activitatea celor fugiţi. Aşa cum afirma scriitorul Paul Goma, cu care am stat un timp în închisoarea din Gherla, securitatea a fost răul absolut al României. Şi totuşi, nici securitatea nu a fost de capul ei. Cine a organizat-o şi cine dirijat-o?

Şi aici trebuie să fac o observaţie tristă pe care probabil autoarea cărţii nu o cunoaşte. Fosta securitate, azi serviciul SRI, şi-a schimbat doar la faţă după 1989. `Serviciile” continuă să lucreze cu aceiaşi indivizi-surse şi cu aceleaşi obiective: controlul a ceace acum se cheama `diaspora” şi anexarea emigraţiei la interesele noii `nomenclaturi” din ţară.

Autoarea cărţii reuşeşte să desluşească atât nuanţele exilului ca entitate politică şi culturală, cât şi metodele şi manevrele securităţii menite să-l dezbine. În acelaşi timp, ea nu se pierde în generalităţi şi se referă individual la numeroşi membri ai exilului din care unii au ajuns mari personalităţi. D-na Stângaciu descrie deasemenea relaţiile celor plecaţi cu familiile rămase în ţară şi modul în care securitatea intercepta şi „valorifica” acele relaţii. Cititorul face cunoştinţă cu limbajul securităţii pe care de altfel mulţi dintre noi l-am simţit personal: agenţi acoperiţi, informatori, surse, utilizare „în orb”, diversiune, infiltrare, dezinformare, etapizare, remodelare a gândirii, exploatare a fricii, şantaj emoţional, etc. (pup. 231-233). Modul de organizare internă al securităţii este şi el documentat şi este înfiorător să afli că între 1948 şi 1988 securitatea a recrutat şi folosit 500.000 de informatori. Cum a lucrat concret, ce a urmărit şi ce a reuşit, ne spune autoarea în propriile sale cuvinte.

„… Consolidarea regimului comunist şi a Securităţii a dus la destabilizarea exilului prin infiltrări, trădări şi colaboraţionism, încât supravieţuirea României democratice înafara spaţiului naţional a căpătat forma luptei anticomuniste versus cea a colaborării, a rezistenţei versus cea a propagandei procomuniste, a unităţii versus cea a dezbinării.” (p. 374)… „Tacticile diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securităţii care prin ofiţeri şi agenţi a reuşit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbină sau să lase traumă…” (p. 319) Autoarea a înţeles bine practicile securităţii deşi din arhive nu a putut afla numele agenţilor strecuraţi în occident.

Pe la începutul anilor ’70 eram activ în Comitetul Naţional Român din New York şi totodată preşedinte al Societății „Avram Iancu”. La un moment dat s-a infiltrat între noi un individ dubios, Constantin Milovan, care ne admonesta că atacăm pe nedrept țara natală care chipurile dezvoltase relaţii atât de bune cu America. Individul încerca pe diverse căi să creeze grupuri de prieteni ai noului regim şi ne îndemnă să colaborăm cu autorităţile de la Bucureşti. În final, l-am exclus din societate şi l-am izolat. Ceva mai târziu, când a venit Ceauşescu în vizită la New York, Milovan s-a prezentat la hotelul unde era cazat acesta şi l-a felicitat pentru politica să. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că Milovan fusese infiltrat de Securitate între noi.

Obrăznicia şi diabolismul securităţii a fost însă ţipătoare la cer. La New York Milovan a scos periodic un ziar numit dezinformativ „Dreptatea” şi imediat după 1989 s-a prezentat la biroul din Bucureşti al liderului ţărănist Corneliu Coposu ca să-şi arate activitatea şi meritele din exil. În 1991 eu am fost trimis oficial de „Vocea Americii” la Bucureşti şi m-am întâlnit cu domnul Coposu căruia i-am explicat cine era în realitate Milovan. Domnul Coposu mi-a răspuns fără prea multă convingere că nu avea de unde să ştie. Adevărul este că trebuia să ştie. Le scrisesem personal şi lui şi ulterior lui Emil Constantinescu că noi, refugiaţii mai vechi, cunoşteam foarte bine America şi le propuneam să organizăm un grup prin care să oferit consiliere noilor lideri politici din ţară. Nu i-a interesat. Noii lideri au preferat să lucreze în continuare cu Ambasada Română din Washington unde serviciile de informaţii şi-au păstrat vechile structuri… Şi tot aşa se lucrează şi azi.

În ce priveşte stilul cărţii „Securitatea şi Exilul…” autoarea foloseşte fraze foarte lungi în opinia mea, dar clare din punct de vedere structural, ceace face lectura uşoară şi plăcută. Limbajul este şi el bogat, frumos şi modern, contrastând cu limbajul pompos şi plin de barbarisme la modă în aceste zile. Studiul este totodată evident academic, cu note de subsol şi citate, şi dispune de un index nominal al multor persoane menţionate în text.

Personal, aş dori să văd un asemenea studiu referitor la exilul din America, dar având în vedere numărul mare al românilor stabiliţi în Statele Unite şi activităţile politice vaste ale multora dintre ei, aşa ceva s-ar întinde pe mii de pagini. Şi mă gândesc la propriile mele dosare amintindu-mi de ce îmi scria tata din Bucureşti prin 1980. Tata a fost un om simplu, dar integru şi deosebit de demn. Fusese sergent în primul război mondial şi luptase la Mărăşeşti. Refac parţial din memorie scrisoarea sa: „Nicule am fost chemat la securitate unde m-a primit un colonel, dar să ştii că era om spălat, nu d’aia pe care îi ştii tu. Mi-a arătat un teanc de dosare care se ridică din podea până la înălţimea biroului… «Uite ce ne face fiul dumitale în loc să aprecieze eforturile noastre pentru propăşirea ţării» mi-a spus colonelul…” Din scrisoare am înţeles însă că tata era cumva mândru de ceace făceam eu în America. De altfel, când mi-am luat doctoratul i-am trimis o copie a diplomei şi am aflat mai târziu că tata se ducea la toţi prietenii să se laude cu mine. Acum, aş vrea să văd cum mă „lauda” securitatea în acea perioadă…

Continue reading „Nicholas DIMA: Securitatea” →

Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie

Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Octavian Goga, nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite.

Cu ceva ani în urmă, Academia maghiară, sau poate sub coordonarea ei – a publicat masivul tratat de Istorie a Transilvaniei (cca o mie de pagini), elaborat tendențios, cu dovezi prefabricate și cu aceleași intenții de siluire a istoriei și a hotarelor trasate de Dumnezeu și omologate de oameni prin Tratate și Convenții. Bugetul maghiar și-a permis atunci o cheltuială imensă, căci lucrarea despre care vorbesc a fost tradusă în limba engleză și înmânată tuturor bibliotecilor mari din lume și ambasadelor europene, creditate la Budapesta. Ani de zile am așteptat o replică pe măsură din partea istoricilor români, o poziționare punctuală și n-a venit. Rămas fără o replică fermă și documentată din partea noastră, probabil că artificiul maghiar a avut ceva circulație prin Europa, chiar dacă n-a produs efectele așteptate.

Am deschis această acoladă mai generoasă, pentru că lucrarea lui Adrian Botez se înscrie în această linie și rezolvă, atât cât poate rezolva un om, o problemă care reclamă angajarea unei echipe de cercetători și participarea logistică a instituțiilor abilitate. Sub pretextul monografierii poetului Octavian Goga, autorul face o laborioasă descindere în Istoria Ardealului și reconstituie, cu o acribie decomplexată, câteva din momentele dramatice ale evoluției ardelenești, fără de care poetul și nota de tragism indusă versurilor sale nu poate fi înțeleasă Viața și opera lui Octavian Goga se împletesc, dureros, cu lupta ardelenilor pentru afirmarea ființei naționale și cu dorința lor de a fi recunoscuți parte a națiunii române. Goga a făcut servicii de cap limpede la toate durerile românilor din Transilvania și-a fost cel mai de temut mesager al dârzeniei și voinței naționale. Am putea spune că Octavian Goga putea să nu scrie decât strania cantilenă NOI, spre a fi considerat, cu toată pioșenia extaziată de care mai e în stare omenirea…GENIU (p.287).

Are dreptate. A fost tribunul românilor din Ardeal și unul dintre cei mai mari oratori ai etniei românești. Vocea lui s-a făcut simțită peste tot pe unde se discuta cauza românească: în Acadenie, în Parlament sau în guvernul României.

Continue reading „Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie” →

Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu

Scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Cartea este structurată în opt capitole distincte. Asfel, primul capitol intitulat „Gânduri” cuprinde un număr de zece poezii prin care poetul basarabean ne explică faptul că există o singură cale spre mântuirea sufletului, adică Calea Iubirii. Câteva titluri: „Undeva peste zări, orizonturi….”; „Eu nu vreau să văduvesc…”; „Rugă”; „Mărturisire”; „Destin”; „Om rătăcit”; „Invocare”, „Dor”; „Ce pot să fac…”; Toate sunt în voia Lui Celestă”. Suntr poezii sensibile, valoroase, care abordează iubirea şi credinţa în bunul Dumnezeu, Creatorul Universului. Capitolul doi, numit „Cele zece porunci”, cuprinde 10 poeme şi 1 (una) poezie (Îndemn) ale autorului, fiecare dintre poruncile biblice lăsate de Creator nouă muritorilor beneficiind de versuri minunate, explicate pe îndelete, în stil propriu de către autor. Exemplific: „Sunt Sfinte Cuvinte! Numai cel ce ştie să le prindă atent,/ Trecându-le prin inimă, va pătrunde-n adâncul lor şi ades/Neapărat găsi-va cu siguranță-n ele un categoric, iminent/Verdict pentru acei ce-n cruntă amnezie nu şi-au dorit un/Înțeles sublim: „Să nu ai alți dumnezei!”(Prima poruncă); „E strigător la Cer! Tocmai înjosirea Lui Dumnezeu este/Întâiul lucru rău, deprins de tineret de la cei vârstnici./Încălcări inofensive numai aparent. Să te revolți: „Funeste/ Sunt” ar fi un strigăt în pustiu!/ La fel se roagă unii pustnici/ Dar nu i-aude nimeni…” (Porunca a Doua); „E trist. Porunca Sacră pe Pământ nu este respectată, ci e târâtă/În noroi! Căci oamenii nu grijesc de Ceasul lor de sărbătoare./Ziua de odihnă ciudat e onorată, iar frumusețea zilei e omorâtă/ În distracții pământeşti: beții cumplite, orgii, desfrâu. Bizare,/ Crunte feluri de petrecanii pământeşti…” (Porunca a Treia); „Cuvintele „Mamă” „Tată” ar trebui tot timpul să trezească/O vibrație profundă intuitivă şi fierbinte din care să apară/Privirii înainte imaginea demnă-n deplină puritate să lucească,/Ca un far, Stea călăuză în întreaga existență pământească!/Cred că este pe înțeles să spui: Ce comoară i se fură oricărui/ Copil atunci când nu-şi poate cinsti tătăl şi mama din tot/ Adâncul sufletului său!” (Porunca a Patra); „Tatăl, prin îngâmfarea sa, a căutat să facă să moară acel ceva/ Frumos ce dăruit i-a fost în astă existență pentru dezvoltare/ Și înălțare. Socotelile meschine pământeşti ucis-au şi-n altcineva,/În acea jună, făclia dragostei dintâi, speranța într-o viață plină/ De lumină. A ucis acea iubire mare…” (Porunca a Cincea); „Condiția cerută trăieşte în lege. Legea Atracției de Specii Omogene/ Imensul Univers pretinde să fie împlinită, dacă se vrea completă/ Fericirea! Acolo unde pace nu-i şi armonie, căsătoria nici nu merită/ Numită căsnicie, ci numai o convețuire pământească, este alogenă/ Și ca atare nu are nicio valoare-n Fața Lui acea binecuvântare cerută/Într-o căsătorie adevărată!” (Porunca a Şasea); „E trist, ciudat pe astă Stea Albastră! Apar servicii de intimidare,/Pe banii tuturor, se urmăresc poeții, artiştii şi alți mulți oameni/Care tind spre-Nalt şi nu se-ncadrează-n tiparele lumeşti: dosare/Se-ntocmesc, cu informații burduşite, prestigiul, gânduri de la ei/ Furate, adunate neruşinat de semeni…” (Porunca a Şaptea); Memento, oameni! Plaga în trupul pământesc mult mai uşor,/Se tămăduieşte, atacul psihologic însă provoacă adânc în suflet – /Chiar peste ani deschisă – o rană sângerândă. E deprimat îngrozitor/ Că-i acuzat e pe nedrept! Onoarea, reputația, valoarea se călcă cumplit/În picioare! Cea mai neprețuită bogăție a sufletului nobil!” (Porunca a Opta); „Iubirea dreaptă este-n spirit! Iubirea sufletească/Este cea mai bună pavăză împotriva încălcării/Astei Porunci! Un om cu iubirea lui firească/Și curată – vrea-ntotdeauna numai ce-i mai bun/Pentru cel iubit şi nu poate avea nicidecum/ Dorințe sau pretenții necurate!” (Porunca a Noua); „O poftă de nepotolit, dezlănțuită rău, s-a răspândit/Și a cuprins întreg Pământul, peste toți oamenii/Molimă, fie ei cu pielea albă, galbenă sau cătrănită,/Roşie, maro, poftă prin care-şi invidiază semenii:/ Pentru tot ceea ce ei încă nu posedă!” (Porunca a Zecea). Capitolul trei „Purtăm din Facere imboldul revenirii” este şi cel care dă titlul voluminosului volum şi are un număr de treisprezece poeme-epistole în care autorul abordează temele perene şi mereu actuale ale Sfintei Scripturi, fie că vorbim de Vechiul sau Noul Testament. Capitolul patru numit, „Femeie trebuie să urci”, este dedicat de Nicolae Bălţescu femeii creştine, femeii dătătoare de viaţă, femeii mamă şi femeii iubite.Capitolul cinci, „Iubire pământească” are un număr de douăzeci poeme şi redescoperim latura sensibilă a autorului, în care sunt redate trăirile autorului faţă de femeia cu care îşi împarte zilele. În sprijinul afirmaţiei mele am să exemplific: „În parcul amintirilor/ „Coboară amurgul stingher…/Dincolo de visul meu,/La marginea aşteptării, /La marginea durerii/Eşti tu. /Dar eşti atât de departe…/Ofileşti frumusețea în iarnă,/Într-o iarnă depăşită./Dorul mă duce spre tine/Prin spații şi întinsuri./Dorul meu e vântul ce frământă/Marea sărmanului meu suflet,/Într-o veşnică furtună…/Dorința de-a te revedea mereu.//Amurgul e mai dens./Cerul nocturn, înstelat – spectrul durerii,/Barometrul tristeții mele –/ Ridică-n sus talerul fericirii,/Lăsând în jos talerul cu dorința/ Încă a imposibilului,/Cu setea de dragostea ta,/Cu setea de infinit./O, Balanță! Cât de fragilă eşti în astă lume!/Învăluit de cer, plutesc spre tine./Cărările sunt atât de rapide./Vin să gust în linişte/Din mireasma sufleului tău,/Din mireasma frumuseții tale/Flămânde şi rare./ Vin ca ochii mei/S-absoarbă cu bucurie chipul tău,/Să facă să-nflorească din nou în ei/Speranța. Răbdător/S-aştept reînvierea/ Primăverilor adolescenței tale.” („Dar la tine e iarnă…”). Capitolul şase, numit „Imagini”, conţine un număr de 8 poezii şi abordează lumea satului, obiceiurile locului, aşa cum se poate observa şi din titlurile poeziilor: Peisaj de iarnă”, „Crăciun”, „Seara la sat”, „O viață de o zi”. Capitolul şapte, este dedicat „In Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu” →

Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești

Nicolae Bălţescu un călător prin viaţă un om inedit, cu un suflet sensibil. În operele sale ne comunică stările sufleteşti simţite şi trăite. În poeziile dumnealui este un zbucium al sufletului într-o realitate dură. Exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragostea de frumos. Tot ce face o face cu sârguinţă, dăruire seninătate şi bucurie. Pune în evidenţă sinceritatea, seriozitatea şi consecvenţă cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Volumul de poezii poeme cu o lirică modernă, cu o structură şi o formă, creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poetul Nicolae Bălţescu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile poetului au reuşit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor şi epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările şi emoţiile poetului de trecerea sufletului prin credinţă şi iubire. Reuşeşte să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletesti. Un elogiu adus iubirii, în revărsarea lui necontenit. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. În primul capitol „Gânduri” pictează cu penelul sufletului peste zări, orizonturi cu o împletitură de şoapte, gânduri şi iubire. „Undeva peste zări, orizonturi,/În Înalturi, departe de vamă,/ Şi mai sus – de unde Soarele /Îşi revarsă razele în tihnă…/”( Undeva peste zări, orizonturi). Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poetul pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată cel frământă pe autor, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Nici astăzi doru-mi nu poate să uite (Dor) Iubirea şi dorul este prezent în fiecare poem, însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umplu cămara inimii delicate al autorului.

8 „Ce pot să fac Cu Dorul-zbucium …Dorul, şi… fiinţa mea timidă, În plină floare… va plânge/Cu lacrimi din Lumină…” (Ce pot să fac…) Capitolul II Cele zece porunci, Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci. Nicolae Bălţescu ne descrie sfinţenia cuvintelor, slujirea şi slava dumnezeiască. Poetul ne arată slujirea numai Lui îşi închină toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu. Din versurile sale ne învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Autorul ne povăţuieşte cu arta cuvintelor, că este oprit a huli numele Lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: a respecta Cuvântul şi al doilea – Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi datoria muncii. Prin versurile sale sublime, numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător: Bunăoară cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele Lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi este Sfânt. Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa Lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

Continue reading „Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești” →

Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…

,,Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu

sufletului, pentru ca să urce până la El”.

Michelangelo

Purtăm din Facere imboldul revenirii… un titlu plin de substanță, prin care poetul Nicolae Bălțescu, ne invită într-o lume a iubirii, o ,,iubire neînțeleasă pe această Stea Albastră”.

Autorul explică și ,,deschide în imagini cum s-a manifestat și se manifestă față de noi, oamenii pe parcursul întregii Ere Cosmice Iubirea Lui Dumnezeu! Da, din Facere și până în prezent! De fapt, Omenirea se află în Apocalipsă! Da, ne aflăm ajunși la hotarul unde suntem întrebați hamletian: <A fi sau A nu fi>!…”

Lirica existențială a poetului Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină.

Volumul este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii… ; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Scrise în perioade de timp diferite, versurile păstrează aceeași notă de profunzime, tematica religioasă fiind primordială. ,,Încă mama de mic îmi vorbea /Despre Cetatea de Sus și din vise./Tatăl meu multe drumuri, /Cărări căutase spre Ea, /Dar în cumplite dureri rătăcise…/Deși Drumul dorit nu-l găsi, /Nu-n zadar căutase cu dor/ Și cu gândul la mine./Înainte să plece spre alte tărâmuri/Șopti: Mult căutată, fiule, /Este Cetatea Luminii!”. (Undeva peste zări orizonturi…) Trecerea timpului îi certifică faptul că va găsi ,,Cărarea spre Înalturi.”

În această lume plină de paradoxuri, uneori chiar nefirească, poetul ne îndeamnă spre iubire. ,,Rogu-vă, oameni, nu striviți /Minunea, Darul, sădit în fiecare/ Dintre noi încă-n Zidire:/Lumina, Sufletul, Iubirea! (Eu nu vreau să văduvesc…)

Poetul Nicolae Bălțescu, își găsește echilibru, prin blânda rugăciune. Ascultă-mi, Doamne, ruga,/Și lasă-mă să cânt,/Căci n-am cântat destul!/Vin către Tine cu o știre:/Eu n-am cântat acestei Lumi/Până la urmă/Cântu-mi de iubire…/Mai lasă-mă, Doamne,/Pe-acest Pământ…(Rugă)

Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate! “

Continue reading „Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…” →

Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului

Anişoara Laura Musteţiu, o distinctă voce lirică feminină de la antipozi, şi-a anunţat de curând prima apariţie editorială în limba română. Este vorba de volumul de poezie „Un sărut pierdut pe mătasea timpului”, care a ieşit de sub tipar purtând egida Academiei Româno-Australiene din Sydney. Preşedintele acestui for cultural, poetul Daniel Ioniţă, este consilierul editorial al cărţii, iar scriitorul George Roca, membru fondator al Academiei, s-a ocupat de copertă. O colaborare fructuoasă prin care percepem dimensiunea nevoii de limba română şi strădania românilor de a-şi păstra identitatea naţională şi culturală în orice parte de lume ar trăi.

După peregrinările prin Europa şi după apariţia altor două volume scrise în limba engleză, autoarea mărturiseşte, referindu-se la acest moment editorial: „Este prima carte în limba română şi simt că prin ea, după ce sufletul a făcut înconjurul lumii acum se întoarce acasă. Plăcerea de a mă exprima în limba mea maternă este infinită.”

Pentru Anişoara Laura Musteţiu, „Un sărut pierdut pe mătasea timpului” este o poveste de viaţă care debutează cu anotimpul primelor iubiri, urmărind „Un vis inocent” prin prisma idilei adolescentine ce ne va purta „Într-o noapte divină” prin „Poiana iubirii” unde dorinţele „mai enigmatice decât pădurile” clipocesc diafan, iar iubirea „cu fiori argintii” se răsfrânge în „izvorul unui sărut magic” („ Dorinţe ”). Gândurile inocente, emoţiile ce „picură lumină pe poteci pierdute” de-a lungul cărora umbrele îndrăgostiţilor adorm îmbrăţişate, alcătuiesc un tablou feeric ce ne transpune în universul idilic eminescian, „codrul fraged cu puteri necunoscute” fiind refugiul şi ocrotitorul visului de iubire. („Umbre pe cărare”) Asistăm la un discurs plin de lirism în care metafora dă o încărcătură delicată trăirilor. Astfel iubirea este „un ocean cu valuri tainice”, cărarea este „un izvor radiant cu lumini de smaralde”, iar visele „se sparg de corabia serii”.

Privind în urmă spre acest „sanctuar al adolescenţei”, autoarea reînvie din negura amintirilor „umbra unui sărut capturat de iubire pe mătasea timpului”. O „lacrimă sfioasă” îi poartă inima spre orizontul efemerului surprins cu măiestrie în metafora „pulberea nisipului” ce anunţă sfârşitul visului de iubire atunci când intervin „Zarurile destinului” şi „ghearele sorţii”, „când inima celui iubit se transformă în porţelan /…când vocea iubitului se transformă într-un viscol /…când o poveste de dragoste se sfărâmă /…când o poveste de dragoste se sfârşeşte…/” („Când o poveste de dragoste e zdrobită”). Acum eul liric se zbate între durere şi dezamăgire, urmărit de „Năluca” iubirii, de iluzia tinereţii, refugiindu-se în amintirile „unui vis pribeag, răstignit”, acceptând jocul destinului ca pe ceva trecător, sperând că-şi va îmbrăţişa cândva din nou iubirea.

Acum „vântul bântuie prin amintiri plângând”, iar „tainele mocnesc neliniştite suspinând”, dar vremurile în care „inimile dansau un tangou în candoare” desprind de pe „Şevaletul uitării” chipul drag, iubirea apare din nou „colorată în splendoare”, „visele prăfuite strălucesc în mii de culori”, iar inima fugară se întoarce ofrandă pe „altarul iertării”.

Este momentul în care iubirea se desprinde din planul terestru, din „dansul vieţii amăgitoare”, căutând veşnicia în absolut. Metafora măiestrită descrie zborul ei cosmic „printre miliarde de stele”, „printre galaxii”, „prin univers”: „Mă scăldam în mareea cerului….dâra de lumină a unei stele călătoare”. Motivul luceafărului nemuritor răzbate printre rânduri. Poeta îşi cheamă iubirea pământeană în dimensiunile astrale: „Te aştept pe steaua noastră lucitoare (…) Sunt aici, iubitul meu, de atâta timp, / printre miliarde de stele mă plimb, (…) şi chiar dacă mă tem că nu vei veni, / printre galaxii, o stea voi deveni.”// („Te aştept pe o stea”).

Această primă parte a cărţii, intitulată „O iubire pierdută în timp şi spaţiu”, este un imn închinat iubirii, miracol al vieţii, esenţa sufletului uman, pe care autoarea îl numeşte „un foc nestins”, „un vis fierbinte”, a cărui putere sfidează oceanele şi marea învingând depărtarea.

În partea a doua, „Printre străini”, o cunoaştem pe Anişoara Laura Musteţiu prin prisma vieţii de emigrant. Povestea tinerei care ne-a învăluit până acum cu cântecul ei de iubire, spulberă mirajul străinătăţii. O găsim „însingurată, ţinând în mână un mănunchi de iluzii, printre vise zdrobite, vise adunate-n mormane ce plutesc pe un râu plin de deziluzii”. („Când soarele răsare”) Dar nu înfrântă! Înarmată cu „un gând plin de valori, un gând bun din depărtare”, în spatele cărora descifrăm zestrea morală de acasă, ea zâmbeşte răsăritului de soare, învăluită în curcubeul speranţei şi în cuvântul sfânt al rugăciunii.

Continue reading „Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului” →