Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității

Revista Rotonda Valahă, publicație trimestrială de literatură, artă și civilizație, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – filiala Sibiu și a Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”, a fost fondată de distinșii scriitori Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu. De la începuturi și până în prezent redacția revistei este administrată de neobositul și talentatul scriitor Ioan Barbu (director), Ion Andreiță (redactor șef), Emil Pădurețu (secretar general), cât și de redactorii responsabili de diverse secțiuni literare – poesis, proză, scenă și ecranul, istorie și critică literară/ eseu/ recenzii, literatura pentru copii, traduceri, artă, clio, miscelaneu, argus etc., – totul proiectat în a oferi publicului cititor diversitatea domeniilor literare și culturale, acestea fiind produsul nobil al creației umane. Astfel cititorul, prin publicațiile oferite, se regăsește spiritual prin dimensiunea celor mai agreabile sentimente faţă de sine şi lumea înconjurătoare, în mod special, faţă de creatorul/ realizatorul acestor produse literare, care dezvoltă omul și societatea acestuia. Corespunzător, printre aceste valori spirituale şi diversitatea publicațiilor cititorul izbutește să facă diferenţieri între bun şi rău, între importanţă şi necesitate, în așa mod reuşind să valorifice acele conţinuturi ale creaţiei umane care cu adevărat insuflă plăcere şi dorinţă în a le cunoaşte cât mai profund. Drept urmare, cititorul descoperă și redescoperă cu multă pasiune creaţiile literare de calitate, acestea regăsindu-se în revista Rotonda Valahă, publicație de mare valoare în spațiul cultural și literar românesc.

Dacă să ne expunem părerea cu accente clare pe calitatea, valoarea şi importanţa acestei reviste în spațiul literar românesc, atunci vom menţiona că meritul deosebit în această performanţă îi revine colectivului redacţional, care completează cu mult succes imaginea expresivă a publicației, şi, nu în ultimul rând, a domnilor Ioan Barbu (director executiv) și Ion Andreiță (redactor şef) – personalități cu viziuni distincte în munca umană creatoare. Pe parcursul a cinci ani de existență revista Rotonda Valahă s-a manifestat de o înaltă ținută editorială, iar autorii acesteia fiind scriitori și personalități consacrate (printre ei acad. Ioan-Aurel Pop, Aureliu Goci, Anca Sîrghie, Nicolae Georgescu, Ioan Barbu, Theodor Codreanu, Cezarina Adamescu, Lucian Gruia, Adrian Botez, Șerban Codrin, Tudor Nedelcea, Ion Andreiță, Mihaela Aionesei, alții), cât și scriitori începători care se prezintă cu lucrări de calitate și de o pondere aparte în domeniul literaturii. În conținutul revistei un loc aparte îl dețin și celebrii scriitori din literatura clasică (Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Camil Petrescu, etc.), care etern se vor regăsi printre publicațiile de azi și de mâine.

Rotonda Valahă la fiecare apariție editorială se prezintă cu conținuturi bine structurate şi fastuoase, care stimulează şi motivează continuu cultura societăţii române. Revista în cauză este o lectură foarte interesantă, necesară şi atractivă prin diversitatea subiectelor abordate; prin profunzimea şi calitatea lucrărilor prezente ce exprimă realitatea în diviziunea timpului şi anume: despre cultura şi literatura clasică care a fost, este şi va rămâne o valoare veşnică de-a lungul veacurilor; despre literatura și scriitorii contemporani; despre viaţa și existența în epoca modernă, relatată în diverse ipostaze ce cuprind conţinuturi literare, artistice, ştiinţifice, culturale de o mare importanță; prin splendoarea minunatelor poeme, sonete scrise de scriitori cu renume ai neamului românesc din toate timpurile; prin reprezentarea grafică a unor figuri, peisaje, simboluri etc., care se corelează destul de frumos cu conținutul lucrărilor literare; prin totalitatea notelor esenţiale care determină întreaga varietate a fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa literară și culturală universală; precum și despre prezenţa în calitate de autori ai celor mai de seamă scriitori, poeţi, dramaturgi, critici literari, actori, oameni de ştiinţă din diverse domenii de activitate, etc; respectiv, despre prezența noilor apariții editoriale în spațiul cultural românesc, dar și din spațiul universal al românilor de pretutindeni. Însumând în sine inima literară plină de valori spirituale în cultura naţională, revista de față ne propune în mod sistematic să cunoaştem componentele calităţii şi performanţei ce sunt mereu în pas cu arta scrisului/ arta literaturii, domeniu mereu într-o schimbare continuă ce produce modificări pozitive și în dezvoltarea umană. Continue reading „Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității” →

Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria noastră.

Adrian Botez își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul – „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul” (nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”. „Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră: poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea; Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.

Cartea cuprinde o amplă Bibliografie, anexe privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume. Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică, lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică, tracologie, filozofie, ocultism etc. La final, ne sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.

Suntem în prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe, bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în viața spirituală.

De remarcat plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin: Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918… Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ, locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.

Adrian Botez pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe fapte, documente, date, face trimiteri, explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat. Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost – și va înțelege.

În analiza operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi. Două capodopere ale literaturii, cu toate agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare, încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți, cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți, care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente solide. Poetul, simțindu-le viața, a transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/ mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există, la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin vremuri.

De remarcat, la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică, pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere albastre se încheagă Cântarea Cântărilor, cântarea suferinței/ a patimilor.

Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu, așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice, motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele, mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.

Un capitol interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea. Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană, franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler. Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.

Ca personaj complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv, de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare” !), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă. Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la Titu Maiorescu – la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic, doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).

Pe de altă parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).

Sunt puncte de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).

Adrian Botez a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului politic și carismatic – Octavian Goga. S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare pasiune, în expunere – și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele – ample, chiar meandrice… – fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura – mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică, ”pe șleau”…

Dimensiunea didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică (…da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n această societate, tot mai pronunțat, a-culturale și cvasi-total indiferente, față de ”buletinul de identitate” al popoarelor – Istoria…).

Autorul citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/ A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/ Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor, materializată prin pruncul ce pare a se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică – deci, cu impact.

Continue reading „Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal” →

Nicholas DIMA: Securitatea

Anca Stângaciu

Securitatea şi Exilul Intelectualilor Romani în Italia

Editura Mega, Cluj-Napoca 2019, 399 pp.

O carte bine documentată, bine scrisă şi bine venită! Felicitări autoarei Anca Stângaciu, conferenţiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Tema principală a cărţii este modul în care securitatea regimului instaurat de Sovietici în ţară după 1944 a urmărit încontinuu exilul românesc încercând să-l discrediteze, să-l compromită şi să-l anihileze. De la început se impun două observaţii: Este lăudabil faptul că cercetătorii din ţară au reuşit să obţină acces la arhivele securităţii şi să studieze exilul confraţilor plecaţi; şi Este lamentabil să constaţi cât de diabolică şi de perversă a fost securitatea în eforturile ei de a anihila exilul.

Volumul se concentrează pe exilul românesc din Italia, limitat ca număr, dar cu precădere intelectual şi foarte activ. Cartea are însă multe referiri la exilul european, în special cel din Franţa, Germania şi Spania, dar şi din cele două Americi. În calitate de exilat de peste 52 de ani şi activ continuu în viaţa emigraţiei, am întâlnit şi cunoscut foarte mulţi confraţi menţionaţi în cartea doamnei Stângaciu. Fără falsă modestie, cred că sunt unul din ultimii exilaţi romani care a cunoscut atât exilul politic imediat post-belic cât şi emigraţia din ultimele decenii. Sunt deasemenea ultimul asociat în viaţă al Comitetului Naţional Roman din New York condus de fostul ministru de externe Constantin Vișoianu.

Impresionează meticulozitatea cu care autoarea a făcut cercetările şi a parcurs documentele securităţii. (Şi mă întreb de ce mie personal mi s-a respins accesul la arhivele Serviciului de Informaţii Externe?) Impresionează totodată obiectivitatea cu care autoarea abordează oamenii vizaţi indiferent de culoarea lor politică – ţărănişti, liberali sau legionari. Şi cel mai mult impresionează modul draconic în care a lucrat securitatea şi imensele resurse umane şi financiare pe care le-a cheltuit ca să urmărească activitatea celor fugiţi. Aşa cum afirma scriitorul Paul Goma, cu care am stat un timp în închisoarea din Gherla, securitatea a fost răul absolut al României. Şi totuşi, nici securitatea nu a fost de capul ei. Cine a organizat-o şi cine dirijat-o?

Şi aici trebuie să fac o observaţie tristă pe care probabil autoarea cărţii nu o cunoaşte. Fosta securitate, azi serviciul SRI, şi-a schimbat doar la faţă după 1989. `Serviciile” continuă să lucreze cu aceiaşi indivizi-surse şi cu aceleaşi obiective: controlul a ceace acum se cheama `diaspora” şi anexarea emigraţiei la interesele noii `nomenclaturi” din ţară.

Autoarea cărţii reuşeşte să desluşească atât nuanţele exilului ca entitate politică şi culturală, cât şi metodele şi manevrele securităţii menite să-l dezbine. În acelaşi timp, ea nu se pierde în generalităţi şi se referă individual la numeroşi membri ai exilului din care unii au ajuns mari personalităţi. D-na Stângaciu descrie deasemenea relaţiile celor plecaţi cu familiile rămase în ţară şi modul în care securitatea intercepta şi „valorifica” acele relaţii. Cititorul face cunoştinţă cu limbajul securităţii pe care de altfel mulţi dintre noi l-am simţit personal: agenţi acoperiţi, informatori, surse, utilizare „în orb”, diversiune, infiltrare, dezinformare, etapizare, remodelare a gândirii, exploatare a fricii, şantaj emoţional, etc. (pup. 231-233). Modul de organizare internă al securităţii este şi el documentat şi este înfiorător să afli că între 1948 şi 1988 securitatea a recrutat şi folosit 500.000 de informatori. Cum a lucrat concret, ce a urmărit şi ce a reuşit, ne spune autoarea în propriile sale cuvinte.

„… Consolidarea regimului comunist şi a Securităţii a dus la destabilizarea exilului prin infiltrări, trădări şi colaboraţionism, încât supravieţuirea României democratice înafara spaţiului naţional a căpătat forma luptei anticomuniste versus cea a colaborării, a rezistenţei versus cea a propagandei procomuniste, a unităţii versus cea a dezbinării.” (p. 374)… „Tacticile diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securităţii care prin ofiţeri şi agenţi a reuşit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbină sau să lase traumă…” (p. 319) Autoarea a înţeles bine practicile securităţii deşi din arhive nu a putut afla numele agenţilor strecuraţi în occident.

Pe la începutul anilor ’70 eram activ în Comitetul Naţional Român din New York şi totodată preşedinte al Societății „Avram Iancu”. La un moment dat s-a infiltrat între noi un individ dubios, Constantin Milovan, care ne admonesta că atacăm pe nedrept țara natală care chipurile dezvoltase relaţii atât de bune cu America. Individul încerca pe diverse căi să creeze grupuri de prieteni ai noului regim şi ne îndemnă să colaborăm cu autorităţile de la Bucureşti. În final, l-am exclus din societate şi l-am izolat. Ceva mai târziu, când a venit Ceauşescu în vizită la New York, Milovan s-a prezentat la hotelul unde era cazat acesta şi l-a felicitat pentru politica să. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că Milovan fusese infiltrat de Securitate între noi.

Obrăznicia şi diabolismul securităţii a fost însă ţipătoare la cer. La New York Milovan a scos periodic un ziar numit dezinformativ „Dreptatea” şi imediat după 1989 s-a prezentat la biroul din Bucureşti al liderului ţărănist Corneliu Coposu ca să-şi arate activitatea şi meritele din exil. În 1991 eu am fost trimis oficial de „Vocea Americii” la Bucureşti şi m-am întâlnit cu domnul Coposu căruia i-am explicat cine era în realitate Milovan. Domnul Coposu mi-a răspuns fără prea multă convingere că nu avea de unde să ştie. Adevărul este că trebuia să ştie. Le scrisesem personal şi lui şi ulterior lui Emil Constantinescu că noi, refugiaţii mai vechi, cunoşteam foarte bine America şi le propuneam să organizăm un grup prin care să oferit consiliere noilor lideri politici din ţară. Nu i-a interesat. Noii lideri au preferat să lucreze în continuare cu Ambasada Română din Washington unde serviciile de informaţii şi-au păstrat vechile structuri… Şi tot aşa se lucrează şi azi.

În ce priveşte stilul cărţii „Securitatea şi Exilul…” autoarea foloseşte fraze foarte lungi în opinia mea, dar clare din punct de vedere structural, ceace face lectura uşoară şi plăcută. Limbajul este şi el bogat, frumos şi modern, contrastând cu limbajul pompos şi plin de barbarisme la modă în aceste zile. Studiul este totodată evident academic, cu note de subsol şi citate, şi dispune de un index nominal al multor persoane menţionate în text.

Personal, aş dori să văd un asemenea studiu referitor la exilul din America, dar având în vedere numărul mare al românilor stabiliţi în Statele Unite şi activităţile politice vaste ale multora dintre ei, aşa ceva s-ar întinde pe mii de pagini. Şi mă gândesc la propriile mele dosare amintindu-mi de ce îmi scria tata din Bucureşti prin 1980. Tata a fost un om simplu, dar integru şi deosebit de demn. Fusese sergent în primul război mondial şi luptase la Mărăşeşti. Refac parţial din memorie scrisoarea sa: „Nicule am fost chemat la securitate unde m-a primit un colonel, dar să ştii că era om spălat, nu d’aia pe care îi ştii tu. Mi-a arătat un teanc de dosare care se ridică din podea până la înălţimea biroului… «Uite ce ne face fiul dumitale în loc să aprecieze eforturile noastre pentru propăşirea ţării» mi-a spus colonelul…” Din scrisoare am înţeles însă că tata era cumva mândru de ceace făceam eu în America. De altfel, când mi-am luat doctoratul i-am trimis o copie a diplomei şi am aflat mai târziu că tata se ducea la toţi prietenii să se laude cu mine. Acum, aş vrea să văd cum mă „lauda” securitatea în acea perioadă…

Continue reading „Nicholas DIMA: Securitatea” →

Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie

Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Octavian Goga, nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite.

Cu ceva ani în urmă, Academia maghiară, sau poate sub coordonarea ei – a publicat masivul tratat de Istorie a Transilvaniei (cca o mie de pagini), elaborat tendențios, cu dovezi prefabricate și cu aceleași intenții de siluire a istoriei și a hotarelor trasate de Dumnezeu și omologate de oameni prin Tratate și Convenții. Bugetul maghiar și-a permis atunci o cheltuială imensă, căci lucrarea despre care vorbesc a fost tradusă în limba engleză și înmânată tuturor bibliotecilor mari din lume și ambasadelor europene, creditate la Budapesta. Ani de zile am așteptat o replică pe măsură din partea istoricilor români, o poziționare punctuală și n-a venit. Rămas fără o replică fermă și documentată din partea noastră, probabil că artificiul maghiar a avut ceva circulație prin Europa, chiar dacă n-a produs efectele așteptate.

Am deschis această acoladă mai generoasă, pentru că lucrarea lui Adrian Botez se înscrie în această linie și rezolvă, atât cât poate rezolva un om, o problemă care reclamă angajarea unei echipe de cercetători și participarea logistică a instituțiilor abilitate. Sub pretextul monografierii poetului Octavian Goga, autorul face o laborioasă descindere în Istoria Ardealului și reconstituie, cu o acribie decomplexată, câteva din momentele dramatice ale evoluției ardelenești, fără de care poetul și nota de tragism indusă versurilor sale nu poate fi înțeleasă Viața și opera lui Octavian Goga se împletesc, dureros, cu lupta ardelenilor pentru afirmarea ființei naționale și cu dorința lor de a fi recunoscuți parte a națiunii române. Goga a făcut servicii de cap limpede la toate durerile românilor din Transilvania și-a fost cel mai de temut mesager al dârzeniei și voinței naționale. Am putea spune că Octavian Goga putea să nu scrie decât strania cantilenă NOI, spre a fi considerat, cu toată pioșenia extaziată de care mai e în stare omenirea…GENIU (p.287).

Are dreptate. A fost tribunul românilor din Ardeal și unul dintre cei mai mari oratori ai etniei românești. Vocea lui s-a făcut simțită peste tot pe unde se discuta cauza românească: în Acadenie, în Parlament sau în guvernul României.

Continue reading „Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie” →

Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu

Scriitorul Nicolae Bălțescu ne propovăduiește Iubirea Dumnezeiască. Fratele de peste Prut, Nicolae Bălțescu din Chişinău, Republica Moldova, ne propune o nouă carte de suflet, numită „Purtăm din Facere imbodul revenirii…”. Acest demers literar ni-l explică chiar Domnia sa în cuvântul de început: „Prezentul volum care se pregăteşte să vadă lumina zilei pe această planetă Terra nu este scris de mine. Сunoştințele nu sunt de o erudiție pământească, ele au fost sorbite şi coborâte pe Pământ din Izvoarele cele mai Pure şi mai Înalte. Aceste cunoştințe au trecut prin mine şi sunt transmise mai departe din Marea Recunoştință Față de Iubirea Tatălui Ceresc pentru astă lume, pentru omenire. Într-adevăr, toate câte au fost şi sunt, toate s-au întâmplat şi se întâmplă în Voia Lui Celestă. Lumea a fost plăsmuită în Cuvânt şi în Iubire. Lumea s-a născut într-o poveste şi Codul ei vibra în Nemurire.”

Cartea este structurată în opt capitole distincte. Asfel, primul capitol intitulat „Gânduri” cuprinde un număr de zece poezii prin care poetul basarabean ne explică faptul că există o singură cale spre mântuirea sufletului, adică Calea Iubirii. Câteva titluri: „Undeva peste zări, orizonturi….”; „Eu nu vreau să văduvesc…”; „Rugă”; „Mărturisire”; „Destin”; „Om rătăcit”; „Invocare”, „Dor”; „Ce pot să fac…”; Toate sunt în voia Lui Celestă”. Suntr poezii sensibile, valoroase, care abordează iubirea şi credinţa în bunul Dumnezeu, Creatorul Universului. Capitolul doi, numit „Cele zece porunci”, cuprinde 10 poeme şi 1 (una) poezie (Îndemn) ale autorului, fiecare dintre poruncile biblice lăsate de Creator nouă muritorilor beneficiind de versuri minunate, explicate pe îndelete, în stil propriu de către autor. Exemplific: „Sunt Sfinte Cuvinte! Numai cel ce ştie să le prindă atent,/ Trecându-le prin inimă, va pătrunde-n adâncul lor şi ades/Neapărat găsi-va cu siguranță-n ele un categoric, iminent/Verdict pentru acei ce-n cruntă amnezie nu şi-au dorit un/Înțeles sublim: „Să nu ai alți dumnezei!”(Prima poruncă); „E strigător la Cer! Tocmai înjosirea Lui Dumnezeu este/Întâiul lucru rău, deprins de tineret de la cei vârstnici./Încălcări inofensive numai aparent. Să te revolți: „Funeste/ Sunt” ar fi un strigăt în pustiu!/ La fel se roagă unii pustnici/ Dar nu i-aude nimeni…” (Porunca a Doua); „E trist. Porunca Sacră pe Pământ nu este respectată, ci e târâtă/În noroi! Căci oamenii nu grijesc de Ceasul lor de sărbătoare./Ziua de odihnă ciudat e onorată, iar frumusețea zilei e omorâtă/ În distracții pământeşti: beții cumplite, orgii, desfrâu. Bizare,/ Crunte feluri de petrecanii pământeşti…” (Porunca a Treia); „Cuvintele „Mamă” „Tată” ar trebui tot timpul să trezească/O vibrație profundă intuitivă şi fierbinte din care să apară/Privirii înainte imaginea demnă-n deplină puritate să lucească,/Ca un far, Stea călăuză în întreaga existență pământească!/Cred că este pe înțeles să spui: Ce comoară i se fură oricărui/ Copil atunci când nu-şi poate cinsti tătăl şi mama din tot/ Adâncul sufletului său!” (Porunca a Patra); „Tatăl, prin îngâmfarea sa, a căutat să facă să moară acel ceva/ Frumos ce dăruit i-a fost în astă existență pentru dezvoltare/ Și înălțare. Socotelile meschine pământeşti ucis-au şi-n altcineva,/În acea jună, făclia dragostei dintâi, speranța într-o viață plină/ De lumină. A ucis acea iubire mare…” (Porunca a Cincea); „Condiția cerută trăieşte în lege. Legea Atracției de Specii Omogene/ Imensul Univers pretinde să fie împlinită, dacă se vrea completă/ Fericirea! Acolo unde pace nu-i şi armonie, căsătoria nici nu merită/ Numită căsnicie, ci numai o convețuire pământească, este alogenă/ Și ca atare nu are nicio valoare-n Fața Lui acea binecuvântare cerută/Într-o căsătorie adevărată!” (Porunca a Şasea); „E trist, ciudat pe astă Stea Albastră! Apar servicii de intimidare,/Pe banii tuturor, se urmăresc poeții, artiştii şi alți mulți oameni/Care tind spre-Nalt şi nu se-ncadrează-n tiparele lumeşti: dosare/Se-ntocmesc, cu informații burduşite, prestigiul, gânduri de la ei/ Furate, adunate neruşinat de semeni…” (Porunca a Şaptea); Memento, oameni! Plaga în trupul pământesc mult mai uşor,/Se tămăduieşte, atacul psihologic însă provoacă adânc în suflet – /Chiar peste ani deschisă – o rană sângerândă. E deprimat îngrozitor/ Că-i acuzat e pe nedrept! Onoarea, reputația, valoarea se călcă cumplit/În picioare! Cea mai neprețuită bogăție a sufletului nobil!” (Porunca a Opta); „Iubirea dreaptă este-n spirit! Iubirea sufletească/Este cea mai bună pavăză împotriva încălcării/Astei Porunci! Un om cu iubirea lui firească/Și curată – vrea-ntotdeauna numai ce-i mai bun/Pentru cel iubit şi nu poate avea nicidecum/ Dorințe sau pretenții necurate!” (Porunca a Noua); „O poftă de nepotolit, dezlănțuită rău, s-a răspândit/Și a cuprins întreg Pământul, peste toți oamenii/Molimă, fie ei cu pielea albă, galbenă sau cătrănită,/Roşie, maro, poftă prin care-şi invidiază semenii:/ Pentru tot ceea ce ei încă nu posedă!” (Porunca a Zecea). Capitolul trei „Purtăm din Facere imboldul revenirii” este şi cel care dă titlul voluminosului volum şi are un număr de treisprezece poeme-epistole în care autorul abordează temele perene şi mereu actuale ale Sfintei Scripturi, fie că vorbim de Vechiul sau Noul Testament. Capitolul patru numit, „Femeie trebuie să urci”, este dedicat de Nicolae Bălţescu femeii creştine, femeii dătătoare de viaţă, femeii mamă şi femeii iubite.Capitolul cinci, „Iubire pământească” are un număr de douăzeci poeme şi redescoperim latura sensibilă a autorului, în care sunt redate trăirile autorului faţă de femeia cu care îşi împarte zilele. În sprijinul afirmaţiei mele am să exemplific: „În parcul amintirilor/ „Coboară amurgul stingher…/Dincolo de visul meu,/La marginea aşteptării, /La marginea durerii/Eşti tu. /Dar eşti atât de departe…/Ofileşti frumusețea în iarnă,/Într-o iarnă depăşită./Dorul mă duce spre tine/Prin spații şi întinsuri./Dorul meu e vântul ce frământă/Marea sărmanului meu suflet,/Într-o veşnică furtună…/Dorința de-a te revedea mereu.//Amurgul e mai dens./Cerul nocturn, înstelat – spectrul durerii,/Barometrul tristeții mele –/ Ridică-n sus talerul fericirii,/Lăsând în jos talerul cu dorința/ Încă a imposibilului,/Cu setea de dragostea ta,/Cu setea de infinit./O, Balanță! Cât de fragilă eşti în astă lume!/Învăluit de cer, plutesc spre tine./Cărările sunt atât de rapide./Vin să gust în linişte/Din mireasma sufleului tău,/Din mireasma frumuseții tale/Flămânde şi rare./ Vin ca ochii mei/S-absoarbă cu bucurie chipul tău,/Să facă să-nflorească din nou în ei/Speranța. Răbdător/S-aştept reînvierea/ Primăverilor adolescenței tale.” („Dar la tine e iarnă…”). Capitolul şase, numit „Imagini”, conţine un număr de 8 poezii şi abordează lumea satului, obiceiurile locului, aşa cum se poate observa şi din titlurile poeziilor: Peisaj de iarnă”, „Crăciun”, „Seara la sat”, „O viață de o zi”. Capitolul şapte, este dedicat „In Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Postfață la volumul ,,Purtăm din Facere imboldul revenirii” , autor Nicolae Bălțescu” →

Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești

Nicolae Bălţescu un călător prin viaţă un om inedit, cu un suflet sensibil. În operele sale ne comunică stările sufleteşti simţite şi trăite. În poeziile dumnealui este un zbucium al sufletului într-o realitate dură. Exprimă adevărul, starea spiritului omenesc, reflectă trăirile, revarsă lumina pentru dragostea de frumos. Tot ce face o face cu sârguinţă, dăruire seninătate şi bucurie. Pune în evidenţă sinceritatea, seriozitatea şi consecvenţă cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Volumul de poezii poeme cu o lirică modernă, cu o structură şi o formă, creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poetul Nicolae Bălţescu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile poetului au reuşit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor şi epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările şi emoţiile poetului de trecerea sufletului prin credinţă şi iubire. Reuşeşte să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletesti. Un elogiu adus iubirii, în revărsarea lui necontenit. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. În primul capitol „Gânduri” pictează cu penelul sufletului peste zări, orizonturi cu o împletitură de şoapte, gânduri şi iubire. „Undeva peste zări, orizonturi,/În Înalturi, departe de vamă,/ Şi mai sus – de unde Soarele /Îşi revarsă razele în tihnă…/”( Undeva peste zări, orizonturi). Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poetul pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată cel frământă pe autor, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Nici astăzi doru-mi nu poate să uite (Dor) Iubirea şi dorul este prezent în fiecare poem, însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umplu cămara inimii delicate al autorului.

8 „Ce pot să fac Cu Dorul-zbucium …Dorul, şi… fiinţa mea timidă, În plină floare… va plânge/Cu lacrimi din Lumină…” (Ce pot să fac…) Capitolul II Cele zece porunci, Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci. Nicolae Bălţescu ne descrie sfinţenia cuvintelor, slujirea şi slava dumnezeiască. Poetul ne arată slujirea numai Lui îşi închină toate gândurile, simţirile şi dorinţele sale şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu. Din versurile sale ne învaţă că creştinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Autorul ne povăţuieşte cu arta cuvintelor, că este oprit a huli numele Lui Dumnezeu, adică a-L rosti fără cinstea cuvenită. Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: a respecta Cuvântul şi al doilea – Recunoştinţa faţă de Dumnezeu şi datoria muncii. Prin versurile sale sublime, numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţă sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător: Bunăoară cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui Ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele Lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu Însuşi este Sfânt. Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa Lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.

Continue reading „Lenuș LUNGU: O poezie care surprinde nevăzutul univers al stărilor sufletești” →

Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…

,,Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu

sufletului, pentru ca să urce până la El”.

Michelangelo

Purtăm din Facere imboldul revenirii… un titlu plin de substanță, prin care poetul Nicolae Bălțescu, ne invită într-o lume a iubirii, o ,,iubire neînțeleasă pe această Stea Albastră”.

Autorul explică și ,,deschide în imagini cum s-a manifestat și se manifestă față de noi, oamenii pe parcursul întregii Ere Cosmice Iubirea Lui Dumnezeu! Da, din Facere și până în prezent! De fapt, Omenirea se află în Apocalipsă! Da, ne aflăm ajunși la hotarul unde suntem întrebați hamletian: <A fi sau A nu fi>!…”

Lirica existențială a poetului Nicolae Bălțescu, demonstrează preocuparea autorului pentru problematica filozofică a relației omului cu Dumnezeu o poezie interesantă a zborului sufletesc către lumină.

Volumul este structurat în opt capitole: Gânduri; Cele zece Porunci; Purtăm din Facere imboldul revenirii… ; Femeie trebuie să urci!; Iubire pământească; Imagini; In Memoriam Leonida Lari; Eseuri.

Scrise în perioade de timp diferite, versurile păstrează aceeași notă de profunzime, tematica religioasă fiind primordială. ,,Încă mama de mic îmi vorbea /Despre Cetatea de Sus și din vise./Tatăl meu multe drumuri, /Cărări căutase spre Ea, /Dar în cumplite dureri rătăcise…/Deși Drumul dorit nu-l găsi, /Nu-n zadar căutase cu dor/ Și cu gândul la mine./Înainte să plece spre alte tărâmuri/Șopti: Mult căutată, fiule, /Este Cetatea Luminii!”. (Undeva peste zări orizonturi…) Trecerea timpului îi certifică faptul că va găsi ,,Cărarea spre Înalturi.”

În această lume plină de paradoxuri, uneori chiar nefirească, poetul ne îndeamnă spre iubire. ,,Rogu-vă, oameni, nu striviți /Minunea, Darul, sădit în fiecare/ Dintre noi încă-n Zidire:/Lumina, Sufletul, Iubirea! (Eu nu vreau să văduvesc…)

Poetul Nicolae Bălțescu, își găsește echilibru, prin blânda rugăciune. Ascultă-mi, Doamne, ruga,/Și lasă-mă să cânt,/Căci n-am cântat destul!/Vin către Tine cu o știre:/Eu n-am cântat acestei Lumi/Până la urmă/Cântu-mi de iubire…/Mai lasă-mă, Doamne,/Pe-acest Pământ…(Rugă)

Iubirea divină și iubirea pământească sunt cele două constante ale volumului. Dacă a versificat decalogul ,,prin care Dumnezeu prin Marea Lui Iubire ne-a arătat exact Calea Revenirii, Calea ce ne conducea spre Eternitate” prin iubirea pământească, a cântat femeia. ,,Iubire pământească în care sunt redate trăirile, sentimentele omului față de femeie. Frumoase sentimente, frumoase trăiri dar… scăldate la lel de frumos în egoism, în slăbiciuni, imaginații morbide etc. Sunt manifestările unei iubiri pământești. Iubirea adevărată trăiește în spirit și niciodată nu se lasă despărțită de dreptate! “

Continue reading „Mariana GURZA: O poezie a zborului sufletesc către lumină…” →

Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului

Anişoara Laura Musteţiu, o distinctă voce lirică feminină de la antipozi, şi-a anunţat de curând prima apariţie editorială în limba română. Este vorba de volumul de poezie „Un sărut pierdut pe mătasea timpului”, care a ieşit de sub tipar purtând egida Academiei Româno-Australiene din Sydney. Preşedintele acestui for cultural, poetul Daniel Ioniţă, este consilierul editorial al cărţii, iar scriitorul George Roca, membru fondator al Academiei, s-a ocupat de copertă. O colaborare fructuoasă prin care percepem dimensiunea nevoii de limba română şi strădania românilor de a-şi păstra identitatea naţională şi culturală în orice parte de lume ar trăi.

După peregrinările prin Europa şi după apariţia altor două volume scrise în limba engleză, autoarea mărturiseşte, referindu-se la acest moment editorial: „Este prima carte în limba română şi simt că prin ea, după ce sufletul a făcut înconjurul lumii acum se întoarce acasă. Plăcerea de a mă exprima în limba mea maternă este infinită.”

Pentru Anişoara Laura Musteţiu, „Un sărut pierdut pe mătasea timpului” este o poveste de viaţă care debutează cu anotimpul primelor iubiri, urmărind „Un vis inocent” prin prisma idilei adolescentine ce ne va purta „Într-o noapte divină” prin „Poiana iubirii” unde dorinţele „mai enigmatice decât pădurile” clipocesc diafan, iar iubirea „cu fiori argintii” se răsfrânge în „izvorul unui sărut magic” („ Dorinţe ”). Gândurile inocente, emoţiile ce „picură lumină pe poteci pierdute” de-a lungul cărora umbrele îndrăgostiţilor adorm îmbrăţişate, alcătuiesc un tablou feeric ce ne transpune în universul idilic eminescian, „codrul fraged cu puteri necunoscute” fiind refugiul şi ocrotitorul visului de iubire. („Umbre pe cărare”) Asistăm la un discurs plin de lirism în care metafora dă o încărcătură delicată trăirilor. Astfel iubirea este „un ocean cu valuri tainice”, cărarea este „un izvor radiant cu lumini de smaralde”, iar visele „se sparg de corabia serii”.

Privind în urmă spre acest „sanctuar al adolescenţei”, autoarea reînvie din negura amintirilor „umbra unui sărut capturat de iubire pe mătasea timpului”. O „lacrimă sfioasă” îi poartă inima spre orizontul efemerului surprins cu măiestrie în metafora „pulberea nisipului” ce anunţă sfârşitul visului de iubire atunci când intervin „Zarurile destinului” şi „ghearele sorţii”, „când inima celui iubit se transformă în porţelan /…când vocea iubitului se transformă într-un viscol /…când o poveste de dragoste se sfărâmă /…când o poveste de dragoste se sfârşeşte…/” („Când o poveste de dragoste e zdrobită”). Acum eul liric se zbate între durere şi dezamăgire, urmărit de „Năluca” iubirii, de iluzia tinereţii, refugiindu-se în amintirile „unui vis pribeag, răstignit”, acceptând jocul destinului ca pe ceva trecător, sperând că-şi va îmbrăţişa cândva din nou iubirea.

Acum „vântul bântuie prin amintiri plângând”, iar „tainele mocnesc neliniştite suspinând”, dar vremurile în care „inimile dansau un tangou în candoare” desprind de pe „Şevaletul uitării” chipul drag, iubirea apare din nou „colorată în splendoare”, „visele prăfuite strălucesc în mii de culori”, iar inima fugară se întoarce ofrandă pe „altarul iertării”.

Este momentul în care iubirea se desprinde din planul terestru, din „dansul vieţii amăgitoare”, căutând veşnicia în absolut. Metafora măiestrită descrie zborul ei cosmic „printre miliarde de stele”, „printre galaxii”, „prin univers”: „Mă scăldam în mareea cerului….dâra de lumină a unei stele călătoare”. Motivul luceafărului nemuritor răzbate printre rânduri. Poeta îşi cheamă iubirea pământeană în dimensiunile astrale: „Te aştept pe steaua noastră lucitoare (…) Sunt aici, iubitul meu, de atâta timp, / printre miliarde de stele mă plimb, (…) şi chiar dacă mă tem că nu vei veni, / printre galaxii, o stea voi deveni.”// („Te aştept pe o stea”).

Această primă parte a cărţii, intitulată „O iubire pierdută în timp şi spaţiu”, este un imn închinat iubirii, miracol al vieţii, esenţa sufletului uman, pe care autoarea îl numeşte „un foc nestins”, „un vis fierbinte”, a cărui putere sfidează oceanele şi marea învingând depărtarea.

În partea a doua, „Printre străini”, o cunoaştem pe Anişoara Laura Musteţiu prin prisma vieţii de emigrant. Povestea tinerei care ne-a învăluit până acum cu cântecul ei de iubire, spulberă mirajul străinătăţii. O găsim „însingurată, ţinând în mână un mănunchi de iluzii, printre vise zdrobite, vise adunate-n mormane ce plutesc pe un râu plin de deziluzii”. („Când soarele răsare”) Dar nu înfrântă! Înarmată cu „un gând plin de valori, un gând bun din depărtare”, în spatele cărora descifrăm zestrea morală de acasă, ea zâmbeşte răsăritului de soare, învăluită în curcubeul speranţei şi în cuvântul sfânt al rugăciunii.

Continue reading „Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului” →

Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (III)

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

III. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

CAPITOLUL III este constituit din mici note ale recenzentei pe marginea unor proze publicate online de trei colegi în „Cercul literar de la Cluj”, din care face parte și Vasilica Grigoraș, și anume: Maria Cernegura, Petre Ioan Crețu, Teodor Sărăcuț-Comănescu. Scrierile cenacliștilor, interesante prin țesătură, sinceritatea exprimării, intrigă sau situații neprevăzute, sunt adesea nedeterminate ca dimensiune, specie, drept care adnotanta le numește vag texte, scriituri, proze.

„Scriitura” Mariei Cernegura, „Semințele fericirii”, bunăoară, redă dorul ființei adulte de copilărie; în ea își dau mâna inocența copilului și luciditatea maturului. O călătorie în timp și în spațiu înseamnă o revenire în locurile natale, la starea duioasă de copil plin de candoare din mijlocul naturii, la seninul de altădată, la jocurile fermecătoare, înseamnă a trece încă o dată prin ipostazele antonimice ale vieții: fericit și trist, atent și distrat, ascultător și neastâmpărat, mângâiat și pișcat cu nuielușa lui moș Nicolae sau încălecat pe calul bălan ca Smărăndița popii. Comentatoarea constată cu bucurie că scriitoarei nu-i scapă nimic din trăirile copilului, anturajul în care trăiește și se manifestă acesta: descrierile de relief și peisaj, frumusețile mirifice ale naturii înconjurătoare: grădina cu flori, livada cu nuci, cireșul cu cireșe amare, agudul, merii, perii, vișinii vecinei, care amintesc de cireșele mătușii Mărioara din „Amintirile…” lui Creangă, narcisele… Prin fața ochilor ni se perindă portretele vii ale părinților, prietenilor de copilărie, ale cosițelor fetițelor din clasă, care ne distrăgeau atenția de la tabla înmulțirii, primul fior inexplicabil ce ne furnica simțirea… Totul extraordinar de plăcut, frumos, duios: întâmplările hazlii, relațiile sincere, curate dintre vecini, șmecheriile omului simplu, satisfacția în a-l păcăli pe altul, legătura profundă cu Dumnezeu, mersul la biserică, mirosul îmbătător al florilor de Florii. „Scriitura” are expresivitate prin lumina, căldura și sunetul-clinchet de clopoțel al glasului de copil, puritatea și tandrețea contemplării, prin tonul diafan și mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „semințe de fericire”, prin „adierea intermitentă a seninului și a umbrelor”, această concluzie poetizantă trădează sufletul și măiestria de poet a recenzentei înseși. <Atenție, pericol de contaminare cu „Semințele fericirii”!>, se joacă ghiduș cu noi adnotanta, avertismentul provocându-ne mai degrabă la „păcatul” contaminării cu lectura amintirilor din copilărie ale Mariei Cernegura. Vă invităm și noi cu drag s-o faceți, iubiți cititori. Nu înainte de a citi mai întâi integral adnotările relativ extinse ale Vasilicăi Grigoraș la respectivele amintiri.

„Sindromul fricii” de Petre Ioan Crețu este o povestire a unui trecut de nu demult trist, un episod de istorie amară din societatea socialistă de până la 1990. Face parte din ceea ce noi am numit-o „literatură de sertar”. Textele scrise cu acribia anilor ’70-80 sunt scoase la lumina zilei în 2019 pentru noi și pentru cunoașterea tarelor sistemului socialist apus de către tânăra generație, ne explică recenzenta în marginaliile sale la volum actualitatea unor astfel de scrieri. Tot ea constată pe bună dreptate că faptele relatate nu sunt pur și simplu istorie, ci una ușor literaturizată, pentru că „trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare”, iar condeiul scriitorului este bine ascuțit. Cele două personaje opuse, călăul și victima, sunt puse față-n față într-o incompatibilitate razantă: primul – needucat, slugoi servil al puterii, cel de-al doilea – învățat, educat, vertical, demn, omul opozant puterii, neînfricat, nesupus. Torționarii sunt sortiți la viață, întemnițații care nu se supuneau „reeducării”- sortiți la moarte. Se inocula senzația de FRICĂ permanentă. Tortura din închisori – iadul de pe pământ: <…Mi s-a spus să stau nemișcat.[…] „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide>. „Scriitura (lui Petre Ioan Crețu) este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea, această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți”, conchide recenzenta. Și ne îndeamnă, ca un dangăt de clopote de la Buchenwald: „Să nu uităm!”, adăugăm noi.

Istorioara „O glumă …vindicativă” de Teodor Sărăcuțu Comănescu este întoarsă pe toate fețele de recenzentă în microeseul „Ce-ar face românul fără simțul umorului?”. Întâmplările relatate au loc la țară, într-o atmosferă de comportament natural, degajat, cu vorba și gluma la îndemână, spuse la locul potrivit fără ocolișuri, gluma, ironia, umorul, luatul în bășcălie fiind ca un fel de sport preferat. Cică un urs flămânzit de-a binelea s-ar fi înnădit la gospodăria unui țăran harnic, poreclit pentru un tic lipit de el ca un timbru de plic „Furcoi”. Acesta i s-a adresat primarului după ajutor, numai că edilul, în loc să-i satisfacă bietului om rugămintea, îl face de rușine în fața unor consăteni. „Apoi stai matale că ți-ai găsit nănașul, nenicule!..” În capul lui Furcoi încolțește un gând original de răzbunare: să-l adoarmă pe musafirul nepoftit cu miere și palincă. Zis și făcut! Ursul, turmentat, fu prins și jupuit de piele. Primarul, astfel, fu făcut de vorbă și el în fața satului. Mai bună răzbunare nici că se putea! Morala: oricât de mare ai fi, nu trebuie să-l ignori pe omul simplu, care, prin inteligența lui nativă și prin experiența lui de viață, poate veni oricând cu cele mai inspirate soluții.

Povestioara se caracterizează prin căldură și eleganță, prin stil, arta de a povesti a autorului, prin dezinvoltură și nonconformism, finețea observațiilor, firescul istorisirii, dialog natural. De la tonul hâtru al relatării se trece în mod firesc la relatarea realistă a faptelor și viceversa, ceea ce face narațiunea naturală, verosimilă, credibilă. „Românii e deștepți!”, i-am răspunde cu o vorbă frecventă într-un anumit mediu de la noi recenzentei la întrebarea formulată în titlul eseului.

CAPITOLUL IV din cartea Vasilicăi Grigoraș cuprinde analiza a două lucrări din literatura pentru copii: volumul de autor „Cățelușul meu, Bijou” (Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), semnat de poeta Ana Anton, și antologia de literatură pentru copii și tineret „Călătorie pe tărâmul visării” (Editura Tritonic, București, 2019), carte editată de Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui.

Cartea poetei Ana Anton, constată cu o bucurie nedisimulată recenzenta, este scrisă într-un stil colocvial vioi, săltăreț și într-un limbaj accesibil copiilor, pe placul lor, stimulându-le imaginația, spiritul inventiv, creator, plăcerea și dorința de a munci în echipă sau de a se distra împreună, bucurându-se de obiectele și lucrurile drăgălașe privirii, inimii și simțirii lor: un cățeluș albastru cum e cerul pentru că, zglobiu și neatent cum era, „căzuse în butoiul cu vopsea”, un cățeluș nostim, prostuț, dar și mofturos și nespus de drăguț, care „bea lăptic la CUȚU-BAR”, făcându-le poftă și picilor de la grădiniță; un arici morocănos, „deranjat de-un fluture”; niște păsărele „ciripele/ cu mărgele/ prinse-n pene// și rochițe cu fundițe,/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:/ „Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc”; un păun, ce „are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”; un cocoș arțăgos și fălos, care „cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește”. Poeziile sunt indirect moralizatoare prin ceea ce se întâmplă cu ființele necuvântătoare din ele, nicidecum anoste, sâcâitoare, plictisitoare, le cultivă piticilor cele mai alese trăsături de caracter: agreabilul, bunătatea, atenția, delicatețea, gingășia, grația, discreția, dorința de a-și ajuta colegii, părinții, familia. Scrise cu „cea mai fină coardă a sufletului”, „hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltare armonioasă”, poeziile Anei Anton ne cheamă și pe noi, părinții, alăturându-ni-se și stimata recenzentă, să le căutăm și să le citim împreună cu copiii.

În ceea ce privește antologia de literatură pentru copii și tineret, menționată mai sus, ea include texte din creațiile a peste treizeci de scriitori: poeți, prozatori, dramaturgi, de la cei mai cunoscuți și dispăruți: Tudor Pamfile, Alexandru Vlahuță, Victor Ion Popa, Felix Aderca, Elena Farago, Iuliu Rațiu, Constantin Chiriță, Valentin Silvestru ș.a., prin cei mai în vârstă și relativ cunoscuți: Petruș Andrei, Coriolan Păunescu, Valentina Teclici, Vasilica Grigoraș etc., până la Victoria Blaj, Cezar Drăgoi, Sanda Ghinea etc., douăzeci și doi dintre care sunt prezenți cu mostre „zdrumicate” de către autoarea V. Grigoraș în cartea „Tâlcuiri la firul slovei”. Plonjare între visare și zbor, real și imaginar întru cunoașterea și înțelegerea lumii și a Universului, formarea unor caractere sănătoase, a unei atitudini corecte, serioase, respectuoase și respectabile față de lume și viață, a încrederii în viață și a credinței în Dumnezeu sunt câteva dintre obiectivele pe care le urmărește antologia. V. Grigoraș prezintă în cartea sa mostre din toate genurile și speciile literare din creațiile a 22 de scriitori din numita antologie de zile mari. „Cine are în casă o asemenea antologie este fericit” – sună acordul final al prezentării duminicale făcute de V. Grigoraș. Acest îndemn merită neapărat urmat de toți cei care țin la creșterea spirituală a bobocilor noștri de astăzi, florile de mâine ale societății noastre.

CAPITOLUL V găzduiește impresiile despre două cărți de eseuri fulminante din literatura și cultura noastră actuală: 1. Ben Todică „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020) și 2. Dr. Valeriu Lupu „Istorie, familie și dăinuire” (Editura Tipo Moldova, Iași, 2018).

Articolul autoarei „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” este, în realitate, o prefață la numita carte de eseuri a fecundului scriitor prozator și eseist, jurnalist, cineast, promotor cultural, realizator de emisiuni radio și TV, remarcabil artist-declamator Ben Todică, un român australian cu viguroase rădăcini și virtuți românești.

Eclectică din punctul de vedere al conținutului, cartea lui Ben Todică, prin problematică, este puternic ancorată în realitatea contemporană și abordează probleme majore și extrem de acute ale omului și societății contemporane, dintre care vom menționa câteva, evidențiate de recenzia Vasilicăi Grigoraș: a) drama oamenilor muncii onești și cu credință, dar săraci sub aspect material în raport cu îmbogățiții peste noapte prin mijloace ilicite; b) emigrarea în masă a românilor după 1990 din cauza îmbuibaților care au ruinat Țara și au acaparat bogățiile ei, promovând în funcțiile-cheie rubedeniile și acoliții; c) pericolul degradării, pierderii identității de neam, a sentimentului de demnitate și de mândrie de a fi român nu numai de către românii din vecinătatea imediată și din diaspora românească, ci și de cei rămași în Țară; pierderea legăturii românilor din diaspora cu semenii, neamul și Țara, a credinței strămoșești; d) dezolarea totală (omul nu mai crede în rugăciune, în izbăvirea prin rugăciune, în puternicia comunicării cu Dumnezeu); e) condamnarea vehementă a rolului distructiv al tăvălugului globalizării, a ocultei mondiale, care vrea să conducă o lume prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale; f) pierderea suveranității statelor naționale sub pretextul creării unor comunități mari și puternice; g) pandemia distrugătoare dirijată; h) ștergerea memoriei individuale și colective prin mancurtizare, genocid cultural; distrugerea esenței ființei umane; i) presiunea tehnologizării, coborârea ființei umane la nivelul instinctelor; j) internetul, telefonul mobil, smartphonul etc. – instrumente de îndobitocire, înrobire și control al planetei ș.a.

Ben Todică, un mare român de la Antipozi, cu un dor nestăvilit de frumusețile plaiului natal și ale limbii române, ale melosului popular și cult românesc, omul care trăiește, gândește și visează în limba română, care, fără limba română, ar fi murit demult, îndrăgostit cu toată suflarea sa de Eminescu, pe care îl divinizează, militând pentru canonizarea acestuia de către BOR, luptă cu arma scrisului, a audiovizualului, critică, demască, înfierează racilele societății românești și ale omenirii în genere, este un polemist din spița lui Eminescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga ș.a. De multe ori dezolat, găsește, totuși, forțe să-și reîncarce bateriile, să creadă în forța rațiunii și a înțelepciunii omului, să nu-și piardă, până la urmă, încrederea în soluționarea cel puțin parțială a unor probleme stringente prin implicarea activă a acestuia în apărarea cetății. El însuși, prin exemplu personal, mereu în frământare, necunten pe baricade, prin poziția sa socială activă, speră că va fi văzut, susținut, urmat de alții. „Cuvântul său, în aprecierea admiratoarei-recenzente, este mângâiere și miere, dar și mitralieră care aruncă săgeți și anateme acolo unde se impune, în speranța de a trezi conștiința”. Eseurile freneticului luptător român-australian sunt o încercare de a-l face pe om mai înțelegător, capabil să creeze un viitor mai bun, mai uman, astfel încât copiii și urmașii noștri să nu mai repete greșelile noastre, erorile istoriei.

Pentru cei care încă nu au avut fericitul prilej să se înfrupte din eseurile lui Ben Todică, incluse în cartea recenzată de Vasilica Grigoraș, reiterez îndemnul din prefața subsemnatului la culegerea de eseuri respectivă: „Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore, după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții”. La care acum țin să adaug: Cei dintre domniile voastre care nu ați luat cunoștință de prefața la cartea respectivă a lui Ben Todică, semnată de Vasilica Grigoraș, citiți-o acum sub formă de articol din această carte a distinsei scriitoare, intitulat cu un dulce zumzet de albine: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”. Veți avea un ilustru model de prezentare al unui ilustru zbucium de zbor în zigzag!

Cea de-a doua culegere de eseuri, recenzată de V. Grigoraș, este semnată de medicul și scriitorul Valeriu Lupu. Lucrarea riguros structurată pe capitole și subcapitole, paragrafe și subparagrafe, tratează la fel de riguros subiectele punctuale abordate, la finele fiecărei diviziuni și sudiviziuni rezervându-se spațiu pentru concluzii și bibliografie.

În capitolul I al lucrării sunt descrise evenimentele politice, sociale și culturale din secolele XIX și XX, apariția unor ilustre personalități din rândul tinerilor români școliți în instituții prestigioase din Occident, patrioți înflăcărați, mari intelectuali și oameni de stat, buni cunoscători și interpreți ai spiritului istoric, ai tendințelor și intereselor țărilor europene. Încă de pe atunci, de la 1848, a apărut și s-a manifestat acut ideea de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriilor românești, idee care, dezvoltându-se, a căpătat contur clar și, conform voinței românilor, a dus, la 1 Decembrie 1918, la realizarea Marii Uniri. Era o manifestare a profundului spirit de românism prin limbă, cultură, cuget și simțire românească, prin mândria de a fi român. Sunt evocate personalitățile notorii, care, prin eroismul și caracterul lor hotărât, au adus o contribuție personală enormă la lupta pentru unitatea neamului și integralitatea țării: neînfricata în lupte Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria, mareșalul Alexandru Averescu, renumitul medic Grigore T. Popa, medicul și scriitorul Vasile Voiculescu ș.a. Este subliniat în deosebi meritul Armatei Române.

Făcând un arc peste timp, autorul condamnă comunismul, metodele barbare de distrugere a țăranilor gospodari, de exterminare a elitei intelectuale românești, ororile din închisorile comuniste, lașitățile și trădările din partea unor pretinși savanți și oameni de cultură, membri de partid, politicieni.

Capitolul II tratează conceptul de familie tradițională la români, mult dezbătut, atacat, denaturat și supus revizuirii de către neomarxiștii și sorosiștii actuali. Este subliniat expres rolul familiei în educarea copiilor, alături de școală și de biserică.

Capitolul „Tradiție și dăinuire” dezvăluie rolul limbii în formarea conștiinței de neam, dezvoltarea și modernizarea limbii române, rolul Școlii ardelene în emanciparea românilor transilvăneni. Se pune accentul pe faptul că românii și limba română au rezistat de-a lungul vremii, înfruntând diverse obstacole și vitregii.

Există o relație intrinsecă între cultura, civilizația și spiritualitatea poporului român, se arată în următorul capitol. În toate aceste domenii România a dat mari cărturari, iluștri filozofi, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori, oameni de știință etc., care studiaseră și se formaseră în mari centre universitare europene și care, atunci când țara a avut stringentă nevoie de sprijinul lor, s-au reîntors acasă. Trecând la situația la zi, renumitul doctor atenționează asupra pericolului globalizării, scoate în vileag rolul extrem de nefast al emigrării în masă a românilor în perioada de după 1990, scurgerea de talente și creiere, instruite și educate în țară. Este deosebit de important, sună alarma medicului, și recenzenta e întru totul de acord cu autorul, să ne cunoaștem istoria adevărată, nedenaturată, netrunchiată, necosmetizată, nemachiată. În tratarea istoriei nimic nu e mai important decât adevărul!

Cartea talentatului eseist V. Lupu are menirea de a trezi conștiința cititorului, trage concluzia recenzenta, este o carte a unor mari idei, un studiu fundamental pentru cunoașterea de către generația actuală și de către cele viitoare a obârșiei neamului. „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, ne reamintește V. Grigoraș o mare și tristă constatare a renumitului filozof, eseist și scriitor american de origine spaniolă George Santayana (1863-1952).

CAPITOLUL VI. În articolul „Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” V. Grigoraș se referă la volumul de aforisme „Anaforisme din Țara Luanei” (Editura OMEGA, Buzău, 2019), semnat de cunoscutul poet, eseist și critic literar buzoian Girel Barbu. Apariția volumului a fost întâmpinată cu aplauze și de alți recenzenți, dovadă că și aforismele autohtone reușite sunt savurate de cei care urmăresc sclipirile de înțelepciune care iau naștere prin ciocnirile de sensuri foarte apropiate („Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”) sau, dimpotrivă, contrare ale cuvintelor („Fă-mă sclavul iubirii și voi fi liber”), din jocurile de cuvinte cu forme apropiate, dar cu sensuri diferite („Când poetul transpiră, criticul se inspiră”), din întrebuințarea unor cuvinte cu sens direct și sinonimele sau parasemantele lor făcând parte dintr-o expresie frazeologică („Un om cu scaun la cap nu se suie pe masă”) etc., etc. Principalul e să răsară scânteia, sclipirea unui gând original, înțelepciunea, să te invite la reflecție și la savurarea gândului exprimat într-o formă extrem de lapidară, concisă („Ca să te doară capul, trebuie să-l ai”). Pentru aceasta trebuie să ai un dezvoltat spirit de observație, să fii un bun cunoscător al caracterului oamenilor, trăsăturilor obiectelor, să dispui de un fin simț al limbii, al „perlelor” ei expresive, să poți face asemănări, comparații, să fii original, excluzând cu desăvârșire riscul de a relua sentințe de la antici și clasici. Dăltuite în formulări laconice, de o expresivitate deosebită, pot fi atinse de patina eternității. Girel Barbu este un maestru al ticluirii aforismelor, ba, mai mult, se pare că, din jocul de-a cuvintele și cu cuvintele (aforism, anafóră, anaforic, nafură, anafură, a-, ana ș.a.) ar vrea să „breveteze” un nou cuvânt – anaforismele (a se reține chiar titlul volumului: nu a spus: „Aforisme din Țara Luanei”, ci „Anaforisme…”), cu o semnificație nițel deosebitoare de a aforismelor propriu-zise, un fel de subspecie a aforismelor. Recenzenta, profitând de forma aproape identică a două cuvinte cu sensuri absolut diferite din limba noastră, a creat ad-hoc, pe baza jocului de cuvinte, un aforism nou, complimentându-l, într-un fel, o dată în plus, prin această zicere măiastră, pe scriitorul recenzat: „… cu ajutorul anaforei, Girel Barbu ne împărtășește cu anafura cuvântului remarcabil scris”. Să-i fie de bine!

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (III)” →

Liviu MARTIN: Tăcutele ierni ale Vavilei Popovici

Scriitoarea Vavila Popovici trăiește departe. Și nu este vorba atât de distanță și de geografie. În fond, America nu mai înseamnă decât un zbor cu avionul, ceva mai lung. Este vorba despre Paradisul și Infernul care ne separă, deși trăim pe aceeași planetă, îngroziți de aceeași pandemie.

Distinsa doamnă, către care gândul meu se va îndrepta mereu cu admirație și cu bucurie, s-a apropiat mai repede decât alții de esențele tari ale vieții. Doamna Vavila Popovici trăiește în spațiul dintre AICI și DINCOLO, asumându-și o curajoasă însingurare.

Am avut accces, grație poștei electronice, la recentele sale volume de poezie – ”Simfonia Toamnei” și ”Tăcutele ierni”, volume care închid frumos anul literar 2020 al scriitoarei de departe. Volumele sunt bilingve – poeme în limbile română și engleză. Intri în atmosfera lor ca în hainele vechi, din prima tinerețe, pe care le păstrezi prin casă, ca să-ți aducă aminte de tine, de visele de odinioară, de așteptarea febrilă, veșnică însoțitoare a anilor cu mai multe perechi de aripi. Ca să te țină în fire și în putere.

Melancolia cu accent românesc este prezentă în toate scrierile din ultimii ani ale doamnei Vavila, mai exact de când s-a mutat pe alt continent: ”Mi-e dor de iernile de-acasă,/ de torsul zăpezilor prin văzduh,/ de scrâșnetul pașilor prin zăpadă,/ de mângâierea vântului rece și mut…”

Melancolia este dublată de presimțirea apusului, acel apus căruia ne predăm toți la un moment dat. Sensibilă la semne, mai ales la cele pe care natura-soră i le trimite consecvent, poeta realizează că, dincolo de o anumită limită, singurătatea și iarna pregătesc trecerea către o dimensiune necunoscută: ”Ascult tăcerea singurătății, o miros, o respir…/ Un plâns zgomotos al crengilor spintecă tăcerea…/ Nu mă înspăimânt!/ Rămân să ascult/ plânsul crengilor bătute de vânt”. Și, ca o concluzie retorică: ”…Au plecat iernile rând pe rând,/ mi-a trecut lerul, Doamne, așa de curând!?”

Continue reading „Liviu MARTIN: Tăcutele ierni ale Vavilei Popovici” →