Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani

Vasile Puşcaş

„Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Editura Școala Ardeleană

Cluj-Napoca, 2018

Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.

Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.

Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!

Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.

Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)

Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.

Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?

Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.

În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)

După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)

În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?

Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…

Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?

Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?

Continue reading „Nicholas DIMA: Iuliu Maniu văzut de românii americani” →

Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Continue reading „Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj” →

Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.

Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă: „Ducând lumina în cârcă,/ din «banlieue» pornind/ Jean, cu pălăria roșie,/ în formă de mac înflorit,/ are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită/ zâmbind cumințită/ câinele o adoră privind” (Cotidiene pariziene)

Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire: „vai, ce terestră, ce vie poți fi,/ o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri/ mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare” (Roșu edenic)

O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată: „nu mai am părul până la brâu,/ dar știu să răsădesc/ melci și scoici,/ pe pragul înflorit” (De dragul așteptării)

Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor: „Frumoasele și deopotrivă,/ urâtele lumii,/ la ceasuri secrete/ își scot îngerii păzitori/ spre plimbare pe lacul Philippe” (Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu: „Iubirea nu-i niciodată glumeață/ îl dăscălea Domnul/ pe îngerul pornit/ în prima misiune terestră,/ când ursitul se lasă întrezărit,/ în visul unei fete,/ nu te repezi să-l întruchipezi aievea,/ poate fi înșelătoria nopții” (Bizarerii temporale)

Iubirea face parte din regulile jocului numit viață: „cât jocul de-a viața mă prinde/ vânez simțăminte,/ văpăi rătăcite/ în ochi de fântână stearpă/ din când în când, leșin/ sau mă declar senzuală” (De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere: „e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău/ mă întreb, ce doamne ferește,/ îmi va fi interzis și mâine” (Parade Platz în pandemie)

Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas: „cer Domnului o minune,/ s-apară o casă din ademeniri și lumină,/ doar pentru poeți,/ unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc/ decât definitiv,/ nu pot fi tratați temporar” (Saint Charles)

Continue reading „Daniel LUCA: Veronica Balaj și jocul de-a viața” →

Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea

,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”

Când mi-a solicitat Al. Florin ȚENE să-i elaborez un text despre noua sa carte dedicată lui Traian DORZ, cu titlul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA, am rămas descumpănit, întrucât nu auzisem despre cel care i-a inspirat subiectul. Aveam însă certitudinea merituozității, întrucât scriitorul Al. Florin Țene avea deja expertiza așezării vieții și activității lui Radu Gyr, Ion Minulescu, Al.Macedonski, Gib Mihăescu ”între realitate și ficțiune”, așa că interesul pentru actualizarea operei unui poet, damnat pentru credință, avea garanții calitative. Crescut și eu în apropierea spațiului nașterii lui Traian Dorz, personajul romanului ”Ce greu a fost în noaptea asta”, cunosc că prin pădurile Beiușului umblau haiduci și se refugiau dezertori sau vagabonzi care fugeau de pedepse. Ca toți pădurenii de la poalele Padișului, Traian Dorz și-a găsit neastâmpărul și dorul de ducă într-o pasiune specifică fiului risipitor, bătând atâtea drumuri cu voie sau fără, pentru a-și potoli țâfna de a evada din familia dominată de un tată agresiv și total neglijent/ dezinteresat cu educația copilului. Nici căsătoria prea devreme, nici liniștea familiei, nici ”gura târgului” nu i-au stins pofta de a fi altfel decât ceilalți, nu l-au însănătoșit de boala neastâmpărului. Oprit de la vreo școală mai înaltă, aleargă după o aventură cu aromă de spectaculozitate, întâlnind un brigand ca și el, în sibianul Iosif Trifa, întemeietorul singurei secte religoase ortodoxe, purtând numele ”Oastea Domnului”. Iar omul de munte, hotărât și cu cinstea purtată în suflet la fel ca briceagul în buzunar, Traian și-a amanetat liniștea, crezând pătimaș într-o idee menită să evite decăderea sufletească a omului, supus vremurilor tulburătoare.

Cine este Traian Dorz ? Țăran, înzestrat cu harul versificării de prin părțile Beiușului, bihorean încăpățânat și lustruit de credință, Traian Dorz s-a născut în ziua Crăcinului în 1914, fiind menit, după modelul celorlalți pădureni, să lucreze pământul, să-și întemeieze o familie cu ogradă, să se bucure de sărbători și să spună nepoților povești cu lotri din jurul munților Biharia ori ai Platoului Padiș. Copil inteligent, dar neînțeles și lipsit de afectivitatea părintească, ajuns la oraș se lasă ademenit de mișcarea religioasă ”Oastea Domnului”, de unde i se trag aproape 20 de ani de condamnări politice, cu toate consecințele privațiunii de libertate și a pierderii sănătății fizice și psihice. Avea puțină învățătură adunată din școli, dar viața i-a oferit experiențe autodidacte de înțelepciune, scriind poezii, spre a fi cântate clandestin, predici de preaslăvire în cadrul acestei ”mișcări de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune”. A făcut jurnalism pe lângă publicații creștine, a scis vreo zece volume de poezii religioase și misionarism pentru ”Oastea Domnului”. Întreaga sa viață a fost asemenea unui martiraj, transferând suferința familiei, murind în satul în care s-a născut (Livada Beiușului), în 1989, după o viața chinuită timp de 75 de ani. A scris peste o mie de poezii, iar psalmii săi au devenit cântece religioase pentru spectacolul diferitelor secte neoprotestante.

De ce Al. Florin Țene s-a oprit la romanțarea vieții și activității unui țăran poet religios? Ar trebui ca întrebarea să i-o adresăm lui, nouă rămânându-ne să speculăm niște opțiuni. Există în viața lui Traian Dorz o nebănuită rezervă de absurd, întreținut de o pasiune amplificată pe marginea unei patimi ideatice. Citind despre viața familiei Dorz, mi-am pierdut entuziasmul că omul se naște spre a fi fericit și că sursa suferinței se regăsește într-un comportament de neadaptare la o realitate, care năvălește agresiv dezechilibrând relațiile și oportunitățile. Chiar Al. Florin Țene pune în ecuația literară o viață, scriind sub temperatura și tensiunea impresiei, mirat el însuși că limbajul nu se revoltă descriind atâta suferință.

Cum rezolvă Al. Florin Țene transferul unei persoane într-un personaj? Biografia lui Traian Dorz devine romanul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA! Ce mijloace literare utilizează pentru ca să dea cuvintelor suficientă încărcătură emoțională spre a fi credibile ? Scriitorul Țene are instrumentarul stilistic spre a fi convingător, deși e convins că în cuvinte se ascunde aceeași candoare fictivă intrând în spațiul minciunii. După Jules Renard, ”a scrie înseamnă aproape întotdeauna a minți”, iar transferul vieții într-”o imaginație reală” înseamnă artă, ”o formă de minciună, spunea pictorul Picasso, prin care vezi realitatea”. Al. Florin Țene vrea ca textul său să fie roman, orchestrând mijloacele de expresivitate pe portativul activității unui poet ”între realitate și ficțiune”. Atunci trebuie să acceptăm că distanța dintre realitate și ficțiune nu poate fi ocupată doar de cuvinte, întrucât sensurile acestora sunt infidele și trădătoare, deci circumstanțiale. Al. Florin Țene are deja un amplu exercițiu de fantazare, fiind el însuși poet, romancier și eseist, dispunând de antrenament pentru glisarea dintre realitate și imaginație. El are aptitudinea de a știi că textul romanesc trăiește prin ”adevărul său”, că acesta este vremelnic, că importantă este credința cititorului în acest adevăr, scuturat de rugină și care și-a găsit modul de a există prin intermediul ficțiunii. Relativitatea pune la îndoială toate cele ce până nu de mult se credeau valori absolute. Spre a evita contradicțiile, cititorului îi este vânturată dintru început o dedicație, cu voința discretă de a manipula înțelegerea (și justificarea) mesajului: ”Dedic această carte celor care, pentru credința lor în Hristos și Dumnezeu, au fost schingiuiți și uciși, de regimul ateu comunist și criminal.”

Toată viața copilului Traian este anticipată de ursitoare, crede autorul, după cum visul mamei la trei zile se potrivește unui oracol : ”Se făcea că un bărbat stătea la masă și scria rugăciuni. Iar un om hidos, îmbrăcat în roșu, i-a rupt foile pe care scria și râdea, râdea și se auzea ca un ecou peste tot satul.” Simbolurile visului sunt clare. Folosind dialogul familial, descrierile, caracterizările, Al. Florin Țene reușește să construiască o atmosferă specifică unei epoci istorice care se rostogolește peste oameni, nevoiți să supraviețuiască la limita umanului și demnității. Continue reading „Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea” →

Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei

Reflecții despre volumul:

Instucțiuni

de Daniel Ioniță

editura ROCART

București 2020

Am căutat-o, am citit-o, am găsit-o și mărturisesc că este. Daniel Ioniță a mai scris o carte, și anume aceasta. A scris-o în limba română, în Australia, unde trăiește de patru decenii. Este al patrulea său volum de autor, după „Agățat între stele/ Hanging Between the Stars” (Editura Minerva – 2013), „ContraDicție/ContraDiction” (editura PIM, 2016) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes, Cluj – 2017).

L-am însoțit pe autor, cu drag de dânsul și de poezia sa, și la volumele anterioare – ba cu un text, ba cu o vorbire cu prilejul lansărilor. L-am însoțit, spuneam, cu bucurie, dar și cu admirație și respect. Pentru că așa cred că se cuvine când ai șansa să întâlnești și să cunoști un om care se întoarce acasă, într-o sufragerie care nu mai există, într-o încăpere fără pereți, unde cărțile sale se așază una lângă alta.

Daniel Ioniță nu este singurul român care s-a întors acasă după mai multe decenii. Nu puțini alții s-au întors – unii cu avionul, alții cu trenul, alții cu bani ca să facă și mai mulți bani. Daniel Ioniță este, însă, unul din puținii care s-a întors acasă în cel mai frumos fel în care ar putea-o cineva face: s-a întors cu Poezia. Și asta când? Într-o vreme în care dumneaei, Poezia, este din ce în ce mai mult (și de mai mulți) văzută drept o pierdere de vreme.

Autorul, cum am spus, locuiește pe continentul-insulă care, pentru el, este „Insula cuvintelor de acasă”. Dacă lui Daniel Ioniță i s-ar face un test ADN, s-ar descoperi că spiralele cu pricina pot fi citite în limba română.

Povestea poetului Daniel Ioniță a început atunci când a vrut să transmită această moștenire genetică și copiilor și nepoților lui și a trudit să alcătuiască o Antologie a poeziei române. Prima ediție a apărut în anul 2012 și s-a numit „Testament – Antologie de poezie română modernă” (Edit. Minerva, 2012), unde se regăsesc 56 de poeți români născuți în intervalul 1821-1960.

Acesta a fost începutul unei lucrări la care Daniel Ioniță a trudit vreme de șapte ani și, în anul 2019, a apărut în România o monumentală (1152 de pagini) carte-tezaur, în ediție bilingvă – „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” (Edit. Minerva, 2019 – volum ce a primit premiul „Antoaneta Ralian” decernat de Târgul de Carte Gaudeamus 2019), (și publicat în afara României sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la Origini și până în prezent” de către Australian-Romanian Publishing în 2020). O asemenea „îndrăzneală” nu a mai avut nimeni de la regretatul critic Laurențiu Ulici care a publicat, în 1997, o colecție de 10 volume cu titlul „O mie și una de poezii românești”.

Și tot citind, și tot antologând și tot traducând poezie românească, autorul volumului de față a ajuns, în sfârșit. Unde a ajuns? A ajuns la el însuși, adică la poetul Daniel Ioniță. Iar acesta a început să scrie „cu bucurie”, așa cum remarca criticul Alex. Ștefănescu în prefața întâiului său volum de versuri, iar poezia a devenit, pentru el, un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Dovada cea mai bună a afirmației de mai înainte sunt prezentele „Instrucțiuni”.

Așa cum îmi par și apar, acestea sunt un fel de „prospect” însoțitor al unui „produs”. Atâta doar că „prospectul” cu pricina nu a fost livrat odată cu „produsul”, ci la multă vreme după ce acesta din urmă a tot fost întrebuințat. Atunci, la ce mai e bun „prospectul”, dacă tot a venit (prea) târziu? Este foarte bun bun de transmis celorlalți, fiindcă și ei au primit, la rândul lor, același „produs”, dar tot fără „prospect” tot fără… instrucțiuni… Pentru ca măcar ei să știe (dacă vor să ia aminte) cam cum ar trebui întrebuințată viața asta, fiindcă ea este „produsul” despre care vorbeam – și pe care nu-l putem trimite înapoi dacă nu ne place.

Am găsit, în „Instrucțiuni”, un poem al cărui titlu reia numele volumului publicat de autor în 2017 – „Insula cuvintelor de acasă”. Și este bine că Daniel Ioniță reia acest poem, fiind este, cred eu, ancora artei poetice a autorului, matricea sa fecundă, născătoare de Poezie: „Am plecat de acasă demult,/ de pe vremea când aducerile aminte erau mult prea/ fragede/ și se sfărâmau ușor,/ așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale/ timpului (…)” La o vreme, însă, autorul a prins de veste cum „din mijlocul tuturor acelor mări/ a început să se ridice o insulă,/ mică la început, așa că nu i-am dat importanță (…)” Și: „Dar din când în când am început să aud dinspre ea,/ seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -/ mai întâi încetișor ca un susur -/ cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare -/ «mamă», «tată», «durere», «bucurie», «iubire», «inimă» (…)” Sau, în doar trei litere – Dor. Cuvânt care, ca și Poezia, este generator și păstrător de identitate. Identitate pe care poetul Daniel Ioniță și-a afirmat-o încă de la primul său volum de autor – acum câțiva ani – și pe care, acum, o confirmă.

–––––––––

Lucian VASILESCU

20 Decembrie 2020

București

***

Din volum…

INSTRUCȚIUNI

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

REVELAȚIE

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

SCRUM DE STELE

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat,

le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnăde cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile mele stele.

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici,

brunetă, ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Melisse, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Măline, Melidonii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

UNCHIU’ GOGU

Unchiu’ Gogu divorţase când era mai tânăr.

Trăia singur de mai mulţi ani.

Îmi spunea că vrea să se însoare

cu o femeie cu ţâţe mari – pe una din ele să se culce

iar cu cealaltă să se învelească.

Şi până la urmă aşa a făcut.

Doamna P. era exact pe gustul lui –

cel puţin în privinţa acestor două detalii importante,

care erau satisfăcător de masive.

Ea avea vreo 65 de ani, el vreo 75 când s-au luat

şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi

încă vreo zece ani.

Uneori, când îmi amintesc de el,

mă întreb dacă lui unchiu’ Gogu

nu-i transpirau neuronii când dormea.

Continue reading „Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei” →

Daniel LUCA: Viața, un joc serios

Volumul de versuri Poezie … printre gânduri de Daniela Văleanu (Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este un manifest pentru viață, văzută ca un joc serios.

Viața nu trebuie luată în răspăr, ci îmbrățișată cu dragoste („Noi o trăim / și … iubim”). Secundele scurse nu se vor mai întoarce niciodată, iar distanța dintre copilărie și senectute, ori dintre viață și moarte trece într-o clipită, într-o bătaie de pleoape („Iar alți copii aleargă / veseli / și se hârjonesc / sărind / ca ieduții / peste pietre / de mormânt …”).

Iubirea reprezintă căutarea, chiar descoperirea propriului drum de urmat („Nu vreau scara, / dă-mi cărarea, / spuneam eu”), fiind mijlocul de a răzbate printre lucrurile cărora le dăm mai multă importanță decât ar trebui [„hârciog, hârțoage … / (Rodul muncii mele?!) / Hmm …”].

Altfel, emoția s-ar pierde, iar tehnologia și solitudinea vor pune sechestru pe noi („viața pe internet, / nu ne mai aparținem, / mobilul e / parte din noi …”; „Emoția / nu mai trece printre noi, / nu mai traversează încăperea / de la mine la tine, / la el, la ea, / încăperea e plină de chipuri, / dar e goală, / dialog fad …”).

Pierderea emoției, a sentimentelor conduce la incertitudine, la pierderea încrederii, a sensului vieții („constat cu stupoare / că ceea ce e / extrem de clar și limpede / pentru cei mici / nu reușesc / să priceapă adulții … / Sau nu vor!”).

Speranța rămâne, așadar, în iubire, dar și în credință („Toate trec … / Doar Dumnezeu / rămâne … / … și pietrele … / deocamdată”), lumina izbutind, în cele din urmă, să împrăștie bezna Continue reading „Daniel LUCA: Viața, un joc serios” →

Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane

Apariția volumului Istoria românilor canadieni, 1890-2020 (Editura Anamarol din București, 2020, pagini 782), scris de talentatul și neobositul scriitor-cercetător Ștefan Străjeri, este un eveniment de mare importanță pentru cultura națională română, pentru istoria națiunii române, cât și pentru toți românii de pretutindeni, în mod aparte pentru românii care au cunoscut pe parcursul vieții ce este drumul migrațiunii – această cale a pribegiei, pentru început, fiind destul de grea în majoritatea cazurilor. Apariția lucrării în cauză nu este un simplu eveniment cultural, dar este un eveniment istoric prin care se derulează acțiunea despre existența concetățenilor români aflați cu traiul în afara țării de origine. Pentru punerea în lumină a acestor fenomene vitale despre Diaspora română din Canada, scriitorul Ștefan Străjeri (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, fost lector universitar, licenţiat în economie – Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil; actualmente – jurnalist, publicist, editor al ziarului „Curentul Internațional” din SUA, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord – NARPA – North-American Romanian Press Association; Cetăţean de Onoare al comunei Pojorâta, judeţul Suceava – 2014; un influent activist cultural în Diaspora română, etc) pe parcursul unei perioade de șase ani și ceva a depus un efort intelectual enorm pentru a aduna informații nespus de multe și valoroase despre soarta românilor emigrați în ținutul canadian, ca în cele din urmă să ofere publicului cititor o operă literară extraordinar de necesară și interesantă, care se impune prin importanță, frumusețe, calitate și mărime, având la bază conținuturi necunoscute și nescrise de până acuma. Astfel s-ar putea spune cu deplină convingere că prin această inovație istorică, dar și premieră în literatura română, Ștefan Străjeri a completat cu mult succes patrimoniul cultural românesc.

Om de mare cultură intelectuală, Ștefan Străjeri este la a doua lucrare de acest gen literar, prima având tematica despre istoria românilor din statul Michigan, SUA, întitulată „Românii americani de la Marile Lacuri”, Editura Anamarol, București, 2014, pagini 600. În monografia respectivă autorul menționează că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Simultan, autorul lucrării concretizând că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa culturală a românilor și americanilor din regiune. De asemenea, se atrage atenția că începând cu anul 1904 intelectualitatea română şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul că sunt pe meleaguri străine. Ca urmare, Ștefan Străjeri afirmă, cu multă încredere, că unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura și obiceiurile nationale – o părere nobilă despre conaționalii săi. Omenia și onestitatea dlui Ștefan Străjeri se resimte și este prezentă și în pagina 3 a ambelor lucrări (2014, 2020), unde în loc de Motto domnia sa scrie: „Soției mele, Luminița, care mă inspiră și mă sprijină în toate proiectele. Emoțional vorbind, ea este co-autoare a tuturor realizărilor mele. Am avut marea şansă, dată de Dumnezeu, de a întâlni jumătatea, fiinţa cu care reuşesc să împărtăşesc valori existenţiale şi sufleteşti”. Prin această formulare Ștefan Străjeri dovedește încă o dată care este personalitatea sa și cu câtă generozitate este înzestrată firea sa de Om. Așa fiind, prin inteligenţa şi cultura ereditară Domnia sa a reușit să se realizeze în acţiuni distincte de-a lungul timpului, concomitent promovând pe meleaguri străine (stabilit cu traiul în statul Michigan din SUA) istoria neamului românesc, respectiv, promovându-se ca individualitate integră în viaţa socială, culturală şi literară.

Revenind la lucrarea Istoria românilor canadieni, 1890-2020, cu o prefață scrisă de distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie (profesor universitar, dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România, membru al Uniunii Scriitorilor din România), întitulată „Vocația identității naționale”, dar și o Notă asupra ediției, expusă din nou de către Anca Sîrghie, vom face cunoștință, așa cum spune și titlul cărții, cu un dialog istoric dintre generațiile de migranți români, cu o adevărată istorie a Diasporei române în perioada anilor 1890-2020. Anca Sîrghie în discursul său analitic semnalează: „Ca un Phoenix renăscut din propria cenușă, iată că Ștefan Străjeri a revenit curajos la linia de start pentru un nou proiect livresc. Gândul lui ctitorial descoperise un alt obiectiv ce putea să pară insurmontabil, marea comunitate a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Aceasta, pentru că simțea că se cere completat un alt gol, de data aceasta unul ce stăruia în viața conaționalilor lui din vecinătatea Statelor Unite. O responsabilitate cu mult mai dificilă, cu o documentare sinuoasă, fără acces la surse directe de informație, ca în precedenta acțiune. Rămâne un mister felul cum autorul nostru s-a edificat la un nivel atât de înalt, cu o bibliografie vastă, astfel ca noua sa carte, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, să cuprindă peste 800 de pagini. Ștefan Străjeri a așezat în ele întreaga poveste a dăinuirii de peste 130 de ani a românilor pe meleaguri canadiene. Autorul dovedește cu argumente peremptorii că în noua lor patrie românii nu s-au mulțumit să supraviețuiască, ci ei au reușit să strălucească prin ceea ce au realizat, unii dintre ei intrând în elita artistică și științifică a Canadei, îndeobște primitoare cu noii ei locuitori”, astfel menținând ideea că Ștefan Străjeri este acel monograf care a reușit să adune informații nespus de prețioase în a elabora o lucrare nespus de valoroasă pentru cultura și națiunea română, concretizând – „monografia aceasta transmite cunoștințe dense, demne de prestigiul unui tratat științific; o carte încărcată cu date ca aceasta se citește ca o poveste fascinantă pentru că numai cineva care a survolat Canada poate realiza adevărul exprimat în text…”. Cu un simț rafinat și inteligent de critic literar și analist uman, doamna Anca Sîrghie descrie cu multă apreciere și bunăvoință despre modul cum se prezintă Ștefan Străjeri în calitate de scriitor sau, mai bine zis, de autor al monografiei în cauză: „Remarcabil este modul cum autorul triază datele obținute din diferite surse de informație ca în pagină ele să fie formulate ordonat și clar, astfel încât cititorul să fie edificat deplin asupra evenimentului prezentat. Ca și la monografia anterioară, și acum pe Ștefan Străjeri îl ajută stilul lui clar, deloc alambicat, dornic de elucidare. Pe de altă parte, el nu se ferește de momentele grele, descrise ferm, fără ezitări, ca atunci când precizează ce defăimați erau imigranții români, pentru că nu aveau sânge saxon. Plecarea spre Canada a bucovinenilor din câteva sate este narată cu emoția faptului trăit de cei dragi autorului. Atât de emoționantă este narațiunea, încât cititorul nu poate să nu se gândească ce mult se apropie autorul de limbajul beletristic. Consider că multe dintre persoanele reale din monografia sa ar putea să devină eroi ai unor texte de proză istorică”. Iar despre parcursul istoric al românilor emigrați în Canada, cu începere din 1890, – descrieri dramatice efectuate de Ștefan Străjeri în baza documentelor acumulate și istorisirilor oferite – Anca Sîrghie formulează astfel acțiunile: „Atunci când prezintă mecanismul plecării locuitorilor satului Boian din Bucovina ca să întemeieze, conform cutumei, un sat cu același nume și cu tradiții strămoșești în Canada, simțim că Ștefan Străjeri scrie cu un condei muiat în căldura sufletului său. Coborât din iluzia unui vis fascinant, cititorul află că în epoca aceea de pionierat exista un mecanism al propagandei, corelat cu industriile ce dobândeau profituri enorme pe seama emigrației. Drama celor plecați din case bucovinene frumoase, ca să locuiască în bordeie nu poate să nu cutremure cititorii. Fugind de sărăcie, imigranții s-au pomenit coborând în istorie până la nivelul Evului Mediu, abolit de mult timp în țara lor de obârșie”. Este important de precizat, distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie, în prefața cărții și a notei asupra ediției, realizează un studiu analitic impresionant de vast în care sunt prezente relatări nespus de amănunțite din monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020 – lucruri foarte interesante scoase în evidență.

În lucrarea de față își expune părerea și scriitoarea Silvia Urdea, întitulând discursul „O istorie a fenomenului românesc în Canada”, unde oglindește „Dramatica desprindere de spațiul originar, durerea sufletelor încercate de teama aruncării în necunoscut sunt evocate cu emoție în cartea lui Ștefan Străjeri”, în continuare Silvia Urdea spunând: „Cu dedicație, cu sârg și cu dragoste față de strămoșii săi bucovineni, Ștefan Străjeri a acumulat cu tenacitate un imens material documentar pe care l-a sistematizat cu claritate și pătrundere a actului istoric privit în mod obiectiv în contextul istoriei contemporane”. De menționat, monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020, este o ediție îngrijită de scriitoarea Ada Stuparu (dr., prof.univ.).

Structurată în șapte capitole și sute de subcapitole, lucrarea de față se prezintă cu un conținut foarte bine ordonat prin intermediul căruia descrierile oferite de autor îmbrățișează totalitatea notelor esențiale despre istoria și evoluția exilului românesc. Demersul propus de Ștefan Străjeri este de a înregistra faptele reale ce au avut loc de-a lungul timpului pentru conaționalii români din afara țării de origine, aceștea reprezentând în mod evident Diaspora română din Canada. Astfel, comunitatea etnică românească din Canada – Țara Frunzei de Arțar, așa cum menționează autorul în capitolul I, care de la începuturi și până în prezent este cu adevărat o diasporă respectabilă, se prezintă sub semnul valoric al unității de neam care păstrează cu sfințenie nu doar limba neamului strămoșesc, dar păstrează și valorifică continuu tradițiile și cultura națiunii române pe pământ canadian, – în acest sens Ștefan Străjeri afirmând: „… o comunitate demnă şi integră de a fi”. Prin intermediul acestei monografii aflăm lucruri veritabile și demne de atenție, care scot în relief nivelul de inteligenţă şi cultură a poporului român, acel neam care unde nu s-ar regăsi el oricum își realizează năzuințele și este capabil de acțiuni nobile și frumoase în tot ceea ce face. În același timp, se conturează și latura privind modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, astfel identificându-se de a fi exemplară în acțiunile întreprinse. La acest capitol autorul vine cu un şir de mărturii ce demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român prin Diasporă, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a acestuia, ca factor determinant în procesul evolutiei, argumentele fiind fundamentate pe fenomene adevărate – prezenţa comunităţii româneşti în Canada pe parcursul al unui secol și treizeci de ani.

Istoria românilor canadieni, 1890-2020, constituie lucrarea cu cele mai speciale efecte din evoluţia umană şi anume: despre existența și valoarea unui popor stabilit pe meleaguri străine. Având convingerea fermă că diaspora românească este o comunitate integră și capabilă de lucruri frumoase în toate acțiunile realizate, Ștefan Străjeri susține realitatea efectivă prin faptul că conaționalii săi lucrează cu multă probitate în multitudinea de domenii din economia naţională a Canadei, la rândul lor promovând și activităţi de diverse tipuri care stimulează într-o măsură oarecare și viaţa culturală a canadienilor. Aspectele relatate despre procesul de existenţă a comunităţilor româneşti din ținutul canadian de-a lungul deceniilor – incluzând în sine acțiunea tuturor activităților culturale, sociale, economice, științifice, mass-media, religioase etc. – se prezintă ca o paralelă în contextul evolutiv uman. Diversitatea relatărilor cuprind subiecte despre organizațiile și asociațiile culturale românești – capitolul 4 (fondate peste o sută de asociații, sociețăți, centre, expoziții culturale, uniuni de creație, Episcopia Ortodoxă Română din Montréal; Asociația Culturală Română de la Hamilton-1957, care ulterior a devenit membră a Uniunii și Ligii Asociațiilor Române din America-ULSRA; Congresul Canadian Român-Montréal-1984, etc.) – toate având scop de a păstra și valorifica cultura și identitatea națiunii române. Viaţa religioasă în comunităţile românilor canadieni este ilustrată în capitolul 3, în timp fiind construite aproape 90 de biserici. Iar capitolul 5 este consacrat publicațiilor românești, emisiunilor de radio și de televiziune din Canada, autorul înregistrând un număr de 83 ziare și reviste, majoritatea fiind în limba română. Însă din capitolul 6 facem cunoștință despre marile personalități, oameni de știință, lideri comunitari, scriitori, artiști, jurnațiști româno-canadieni, care prin aportul lor au îmbogățit și dezvoltat enorm cultura română și cea canadiană, și nu numai. Descrierea tuturor faptelor din această monografie este imposibilă, deoarece lucrurile expuse se prezintă într-o formă infinită – o epopee de evenimente și întâmplări istorice despre neamul românesc din Canada. Așa fiind, Anca Sîrghie în prefață cărții precizează „În cele șapte capitole din care este alcătuită monografia se îmbină privirea cronologiei de desfășurare a momentelor istorice cu prezentarea pe o axă orizontală a formelor în care se manifestă activitatea social-politică și cea cultural-religioasă a comunităților românești din Canada”.

Continue reading „Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane” →

Liviu Pendefunda: Canticum canticorum

„Fiecare este o oglindă pentru celălalt,

în care se vede pe sine însuşi.”

Shakespeare

“Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis,

visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.”

din scripturile antice tibetane

Sigmund Freud,1, a dat naștere hermeneuticii psihanalitice, influențat în special de Heidegger și de fenomenologia hermeneutică a lui Maurice Merleau-Ponty2. În 1900, Freud scria că titlul pe care l-a ales pentru Interpretarea viselor arată clar care dintre abordările tradiționale ale problemei viselor intenționnează să o urmeze, aceea de a atribui un „înțeles” al acestuia. Mai târziu psihanalistul francez Jacques Lacan,3, a extins hermeneutica freudiană în multe alte domenii. Și totuși reverberăm la fiecare atingere onirică. Atunci când nu mai știi ce alegere să faci în materie de lectură și când vrei să citești ceva care să te liniștească și să îți dea puterea să mergi mai departe într‛o lume plină de traduceri și de dezvoltare personală, în care poți găsi ceea ce cauți, dar e departe de ceea ce te-ar interesa ori ajuta, este bine să purcezi la esența lucrurilor.

Ei bine, dintotdeauna am citit cu plăcere, chiar și în perioada tânărului neliniștit, Cântarea Cântărilor,4. Poemul profund și plin de prospețime te conduce într-un areal temporal sacru. Ideea de banalitate a unicului sentiment de iubire conferă, însă, valoare; și mă întreb ce ar fi spiritualitatea civilizației fără acest model literar scris de Solomon sau chiar de Regina din Saba,5, Cântarea Cântărilor este una dintre capodoperele literaturii universale, ce depăşeşte timpul şi spaţiul în care a luat fiinţă.

Mihai Eminescu își conduce dialogul, atât în proza fantastică cât și în poesie, de exemplu, în Luceafărul. Pentru a sugera realitatea, chiar dacă discursul se recomandă a fi oniric. Căutările și ideatica par diferite dar referința de bază rămâne tot iubirea.

Cum scriam într‛o culegere de texte apărută în urmă cu ceva mai mult de zece ani, există în mod tradițional patru sensuri de hermeneutică biblică: literală, morală, alegorică și anagogică.

Cu anumite excepţii, visul în creaţia eminesciană a fost tratat din perspectiva tematistă, a literaturii comparate, în special ca element de compoziţie, ca unitate semnificantă minimală precum motivul literar. Analiza psihanalitică și hermeneutica anagogică dezvăluie însă elemente de descifrare spirituală a întregului templu ideatic. Raportul dintre înţelegere şi interpretare (corelat cu cel dintre limbă şi gândire), este bine conturat în lucrările lui Matei Călinescu,6, depășind concepţia lui Wittgenstein7 în detrimentul filosofiei hermeneutice a limbajului (Heideger – Gadamer, cu rădăcini în Aristotel şi Humboldt)8.

Și iată-mă, încercând să visez, să mă transpun în reveria unui poem în proză, dedicat frumuseții sentimentelor umane, Fata din vis,9, interferență de dialog celest ascuns și în spatele unui limbaj care aduce în actualitate existența istorică a valahilor balcanici, a macedo-românilor, care odinioară, la început de secol XX și-au proclamat independența în Pind. În hermeneutica întâlnită la Sf. Augustin în De doctrina christiana, se subliniază faptul că semnele, umilința și dragostea sunt esențiale pentru interpretarea corectă a Scripturilor.

Mă erijez în cutezătorul cavaler ce pătrunde în tainele textului semnat de Irina Lucia Mihalca. În situaţia în care s-a încercat realizarea unei poetici a visului, demersul nostru de a’l interpreta este o deschidere asupra metamorfozelor din viziunile ei onirice aflate în athanorul analizei poetice dezvăluind o categorie estetică drept concept filozofic, mereu visul identificându-se ca monadă. Recunosc, am în față un text al cărui discurs ar putea primi șlefuirea continuă, un text primar, brut, care primește explorarea în spirala timpului la o valoare ascendentă și totul în perspectiva filozofico-ontologică şi psihologică, a împlinirii complexe a geometrizării spaţiului literar. Dar e plin de savoare, romantism, modernism și har, toate la un loc. Structurat în cincisprezece elegii, pe firul gândului călător, textul relatează în maniera dialogului, filosofia de viață a autoarei. Și spectacolul nu are regie! E pur și simplu, curat, spontan, plin de emoție! (Elegia a VII-a). E o caracterizare perfectă a unui discurs aparent doar iluzoriu.

Parcurgerea fiecărui vis în lumina descriptivă alunecă între orfism și onirism în etape successive, cu nuanțe de dramatism neoromantic. Alergi după iubire!/ Când o atingi déjà nu mai ești!/ Perfecțiunea este doar în gândul nostru…

Fata din vis evidenţiază polifonia visului atât în cadrul mitologiei, religiei, misticii, filozofiei, psihologiei, tocmai reprezintarea unui anumit tip de cunoaştere şi iniţiere în aventura căutării Sinelui. … – Nefiind în comuniune cu tine, nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! (Elegia I).

Imperiul oniric poate fi descifrat și în perspectivă mitologică, pe integrarea unui axis mundi explicativ al creației lumii prin vis, Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta, dar acesta este adevărul! (Elegia a II-a).

Funcţia psiho-socială cu rol civilizator şi cea divinatorie, în sensul predestinării şi al premoniţiei se corelează domeniului spiritual ce nu poate ignora calea magică a viziunilor din religie. Tărâmul transcendental izvorăște la fiecare replică în care întrebările și răspunsurile în alternanță crează o lume unitară, aceea aflată sub semnul esoterismului. – Tu ştii care este cel mai frumos vis pe lumea asta? întrebă El… iar Ea îi spuse: – Cel care devine realitate! – Nu, doar cel ce ţi-e interzis, doar cel dorit! În delirul literelor, visele trăiesc în multe diviziuni temporale simultan! În lumea asta, poţi visa cum timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce nu’ţi cere nimic, cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te poţi bucura de tine uitându-te şi de jos şi de sus. (Elegia a IV-a).

Uneori pare că alunecăm în textul unui cântec, mai frumos decât oricare altul.

Visul slujește în întregime sufletului. – Te iubesc, câmpul meu cu flori! Avem o lume a percepţiilor curate, acel schimb energetic ce echilibrează plusul şi minusul, acolo unde visul este adus pe pămant! Au înflorit bujorii imperiali şi, rând pe rând, se vor deschide împrăştiindu–şi petalele pe unda vântului călător! Trecutul uimeşte prezentul, întregul îşi surprinde partea, râul surprinde izvorul! Lumea asta este înclinată de oameni fără simţiri spre prabuşire, hai să trecem de partea cealaltă măcar noi! (Elegia a V-a). Și totul scăldat în spirit.

Asocierea arcanelor onirice cu filosofia copleșește cititorul acestui text remarcabil.

Visul parcurge un drum sinuos alături de evoluţia reflecţiei, contopindu-se cu realitatea raţiunii. Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni acolo! Nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! (Elegia a III-a).

Dacă la Nietzsche, apare tripticul –filozofie, vis, artă – cunoașterea demonstrată de personajele bine conturate din vis se erijează în fragmente de cultură străveche (Heraclit, Empedocle, Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Cicero, Plutarh, Marcilio Ficino, Descartes, Pascal, Rousseau, Leibniz, Schopenhauer) până la filozofii moderni și, pro domo, revenim din perspectivă psihologică, la Sigmund Freud şi discipolii săi (Jung, Alder) care conferă o realitate cu forme de expresie şi spiritualitate specific artei regale, pentru a ajunge la cunoaşterea inconştientului.

În Elegia a VI-a întâlnim o definiție structurată în dialog a scrisului, realitate onirică… De fapt, ce este scrisul, de ce lumea se opreşte şi citeşte ce scriu oamenii, de ce unii oameni scriu?… Ea: – Sunt stările interioare aduse la suprafaţă, stări, trăiri, vise, poveşti! / El: – Scrisul este aleea îngustă pe unde se strecoară foarte puţini! Dacă aş fi ştiut posibil acum să–ţi fi scris pe cer ceva. Acolo se găsesc lucruri ce-aşteaptă să le mângâi, dând la o parte învelişul lor din starea brută! … Ea: – Multe lucruri sunt acolo, fiecare are un loc, chiar dacă nu crede asta! Ce-ai fi scris pe cerul nostru?/ El: – “Sunt aproape”! Poeţii rămân în visare, când ajung la capătul acelui drum, inaccesibil tuturor, îi opresc pe trecători şi le scriu bilete!… Ea: – Eşti tu şi uneori eu! Poeţii văd şi simt în felul lor, poate că şi alţii simt intens asta, dar nu au încredere să scrie!/ El: – Unii scriu mai telegrafic, alţii scriu pe multe foi, trecătorii sunt diferiţi, unii nu-i văd, alţii citesc fugitiv, unii se aşează visând cu poeţii, cred că aici e taina scrisului. Sunt un trecător ce nu citeşte, dar îmi place să mă uit prin lacrima lor!… Ea: – Tu citeşti altfel!/ El: – Ajung acolo de unde se porneşte lacrima, stau în umbra lor, uimit de frumuseţea drumului îngust. Cei ce scriu caută drumul spre lumina unde suntem toţi! … Ea: – La izvoarele lacrimei caută, lumina e în noi de o lăsăm să apară!/ El: – Deşi nu realizăm că noi toţi ce–i mulţi stăm în întuneric! Aici venim, găsind explicaţia la întrebarea”ce este scrisul”, o mână de–ajutor în căutarea luminii!… Ea: – O continuă, adâncă, căutare!/ El: – Cine are ochi să vadă, te iubesc, omule! Simţirile absolute ale unui pământean sunt în comuniune cu universul când atingi acel punct! Pot spune “nu vreau să mă mai întorc”, completând “rămân în poveste, stare, sentiment sau în dulcele vis”!.. Aș putea, fără să exagerez, să citez întreaga creație a scriitoarei, o poetă mereu în căutarea Sinelui și a realității care îi induce, aduce și răspândește sufletul în vis.

Limbajul visului este simbolic în concepţia psihanaliştilor, inconștientul și subconștientul revelând o poetică a lui, aceea care trece prin metoda literaturii comparate prin formalism și structuralism la o hermeneutică antropologică.

Polisemia simbolurilor poate fi regăsită şi în ipostaza stratificării mitului (asemănător lui Levi-Strauss10), adică în faptul că, miturile esenţiale sunt îmbogăţite, „colonizate” de noi practici şi semnificaţii culturale.

Citind-o pe Irina Lucia Mihalca nu poți să nu revezi textele romanticilor, Hölderlin, Eminescu sau să fii îndemnat să recitești cu nesaț Cântarea Cântărilor.

–––––––––––

Acad. Liviu Pendefunda, H.D.Litt

Continue reading „Liviu Pendefunda: Canticum canticorum” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre” →

Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”

Motto:

„Poezia este filozofia unei idei, vibrația unei trăiri reale, e matricea lirică a zbaterilor și întrebărilor existențiale”- (Viorica Șuțu, n.1955, membru L.S.R.-jud. Mureș)

Creatorii de frumos artistic și scriitorii nu au astâmpăr, se asociază, editează și fac să apară antologii cu cele mai frumoase poezii.

Un promotor și un sprijin de nădejde al acestei aspirații este editorul și poetul Ioan Romeo Roșiianu. În paginile antologiei denumită mai sus apar ca debut mulți autori tineri-dar și alții consacrați în scrierea de poezii originale care-i propulsează în câmpul literaturii române și-n atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Astfel printre alții publică poezii: Ioan Andreica, Carmena Băințan, Vasile Bele, Radu Botiș, Gelu Dragoș, Mihai Ganea, Vasile Dan Marchiș, Vasile Morar, Olimpia Mureșan, Ioan Potop, Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Tivadar, Radu Ulmeanu, Aurelia Velea…și mulți alții.

Ca tematică generală de inspirație este dezbătută sub diferite aspecte ideea trecerii inexorabile a timpului într-un timp de pandemie, ideea existenței umane, a interacțiunii personale cu lumea, dragostea față de simbolurile țării, față de folclor ca mijloc de inspirație, glasul naturii veșnic tinere, iubirea față de tot ce ne înconjoară…

Poetul Vasile Tivadar din Sighetul Marmației în poezia „Leac” sugerează puterea incomensurabilă a forței umane de a se desprinde de cel rău, de-a ierta și de-a evolua. Ca și Arghezi( care în anumite poezii surprinde evoluția omului din cele mai vechi timpuri spre „uman”)-la fel- Vasile Tivadar privește evoluția omului în general-din perspectiva omului de azi care poate a uitat minunea levitației, a intuiției și a vorbirii cu astrele: „Știi? Pot levita! Pot întoarce timpul, pot luci mai tare ca globul galaxiei pe care l-au botezat RA./Sunt din cei buni care țin ordinea în Haos./ Vrei să vii lângă mine?/ Poți să stai aici!” Poetul are un loc în inima lui, un „leac”-iubirea față de tot ce ne-înconjoară-e un drum către originile noastre divine, e „leacul ”miraculos-„Mai am un loc plăcut ascuns de priviri haine și de întrebări libidinoase/ Nu te lăsa atrasă de miresmele lor”/…Ai dreptul la iertare de 77 de ori de câte 7, de 7 ori e minim și 7 la puterea 7 e maxim” Evoluția omului are loc atât în lumea materială-văzută, cât și în lumea imaterială-nevăzută; astfel: „Poți străbate găuri de vierme,/ Poți trece din materie în antimaterie/ Apoi să revii la loc prin așa zisa teleportare…Mă întrebi de unde le știu?/ Am stat pe spate și am văzut căzând stele./ Am prins una cu gândul sprințar/ și am ascultat ce conținea./ De atunci noapte de noapte ascult stelele și întunecimea, o luminez cu ceea ce mi-a fost dat mie, ție și tuturor care știu că sunt…după CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SA!” E un „leac” al devenirii umane prin credință, intuiție și știință!-acesta, cred, e mesajul poeziei!

Ioan Romeo Roșiianu, poet și critic literar, editor de prestigiu scrie o serie de poezii intitulate „Scrisori”….care reprezintă de fapt un dialog permanent cu femeia iubită care, se pare a nu-l asculta întotdeauna; sunt întrebări existențiale la care însuși poetul răspunde; iată o parte din întrebări: „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp cât lumina din interiorul lui e aprinsă?/ Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii ale mele au fost cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?/ Mai știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?-iar răspunsurile nu întârzie să apară, iată o parte din ele: „Așa a fost, iubito, și din tăcerile tihnei am desprins zgomotul trecerii mele prin lume/ când voi muri am să văd cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii/ de partea aceea a lumii vom fi fiind mai mulți oameni buni ca afară/ am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu l-a făcut în ceruri/ am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți/ afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini și masca pe față…pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele înspre propria viață.” Acum imaginile creează un tablou al lumii văzute și a celei nevăzute.

Profesorul de geografie Ioan Potop prin poeziile publicate în această antologie îmbogățește universul poetic cu noi imagini geografice-poeziile sale dau culoare elementului geografic român în poezie, precum odinioară Ion Barbu intuind Poezia prin Matematică- Ioan Potop intuiește Poezia prin Geografie: poezia „Imagini din deltă”: „Într-un picior pironit,/ Sau în picioroange neclintit,/ Fixa din ochi, fior de glonț,/ Arcuitul gât de stârc cu clonț…Bâtlanul tată la clocit,/ A rămas descoperit/ Soața care s-a-mbuibat/ A sosit și l-a schimbat….Impactul în apă, greu la cântar,/ Împingeau valuri, ca-n atac militar./ Cu ciocurile late în șirag afundate,/ Pelicanii pescuiau în ape bogate.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”” →