Ambientarea dintre mine şi Ioana Stuparu se realizează pe coordonatele accesării energiei Kundalini care se înalţă în aura divină. Spovedania este modalitatea autoarei de a comunica sfere lumeşti pe lângă cele creştineşti pe care le face la biserică. Duhul Sfânt îşi lărgeşte energiile în paginile cărţilor Ioanei Stuparu inspirându-i, fluidizându-i comunicarea în scris. Din pagini se degajează molcoma curgere a comunicării pe care scriitoarea o are şi în vorbire cu o voce de o muzicalitate aparte. „Cireşul spovedaniei” ne leagă încă o dată, făcându-mă să mă apropii de carte. În pasiunea încă acerbă pentru Mama Geea care ne dă toate frumuseţile cu flori, arbori, iarbă verde, munţi, fluvii, mare etc. etc, am cumpărat un apartament care avea chiar lângă balcon un cireş care înflorind se vedea în lumina lămpilor ca o imagine din rai, iar vara împreună cu prietenii îi culegeam fructele roşii, delectându-ne.
Ioana Stuparu vine în carte cu o lume a satului pe care o devoalează minunat într-un ton al românului care a adus din ancestralitate marile bogăţii morale. Jocul „Alunelului” în care energia dansului a îmbogăţit trupul şi sufletul neamului nostru este la fel ca Sârba din satul meu Teliu, unde este o Cetate dacică; „tel” este un cuvânt cu o vechime de 3.000 de ani, înainte de Hristos care însemna deal. T s-a transformat în d prin palatalizarea labialelor, şi e s-a diftongat. Astfel tel – s-a transformat în deal. Pe deal este Cetatea dacică din Teliu. Sârba din Teliu este a bărbaţilor dezlănţuiţi într-o energie pe care n-am mai văzut-o niciodată.
Plin de semnificaţii, copleşitor în frumuseţe, pilduitor şi profund, generator al unui ambient spiritual superior, imposibil de ignorat, de pe verticala timpului atrage în mod plăcut atenţia şi va intra în ritmul sufletesc al literaturii contemporane volumul de interviuri „Azi… pentru mâine”, apărut la Editura „EIKON” – Bucureşti, sub semnătura psihologului Emilia Ţuţuianu, directorul revistei „Melidonium” din Roman, Neamţ. Cele trei sute patruzeci şi două de pagini, cu personalităţi pregătite să supravieţuiască în vreme prin renumele dobîndit, sînt o bunăvestire pentru autoare şi se bucură deja de un ecou neaşteptat printre cititori. Mica istorie a fiecărui intervievat şi în integralitate, compartimentările volumului, cu „jocul” intrinsec de perspective, ne oferă, sub acest unghi, prilejul unor bogate reflexii, purtătoare de insignii şi amprente ale unor năzuinţe morale, educative şi formative.
Atunci când, cu vreo ocazie oarecare cineva dăruiește cărți mă încearcă o emoție amestecată cu teamă și nerăbdare. Emoție deoarece în apropierea cărților sunt asemenea unui copil ce poftește dulciuri, teamă că tocmai eu nu voi primi cartea râvnită și nerăbdarea este de a pătrunde în universul poetic al unui necunoscut ca o intrare pe ușă lăsată deschisă, nu spre ceva ci spre cineva.
„Mulţi visează să zboare, puţini, însă, dau şi din aripi.Fă-ţi din visuri aripi şi vei reuşi să zbori!” (Viorel Vintilă)
Dacă n-ar fi fost preot, autorul cărţii de faţă ar fi fost sacerdot în cuvânt, oficiind la altarele celeste, fără tihnă, liturghii de sunete. Dragostea pentru Dumnezeu nu cunoaşte răgaz, pentru că şi El ne iubeşte cu asupră de măsură, fără odihnă şi fără limite.
Un nou volum de poezie religioasă, intitulat “Mireasa din sufletul meu“, Editura Editgraph, Buzău, 2017, autor Lorena Gabriela Gherghe. M-a atras în primul rând prin titlu, apoi prin lectura poeziilor mi-am dat seama că este o carte deosebită, asupra căreia merită să zăbovesc ceva mai mult.