Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib

„Doamne, de ce nu le-ai dat (mai bine)

Brazilor suflet? Au atâta demnitate!”

(EUGENIA INDREICA DAMIAN)

Sergiu Ciocârlan calcă cu demnitate pe urmele Corifeilor Gândirii Creştin-Ortodoxe ai Cetăţii Brăilei, Daciei Mari, alături de Nae Ionescu şi Vasile Băncilă.

Filologul Sergiu Ciocârlan nu este doar un erudit al Limbii şi Literaturii române, prin activitatea prolifică de excepţie, ci mai mult decât atât un vrednic urmaş al Misticilor Mărturisitori ai Creaţiei creştine din sistemul concentraţionar sau cel al Gulagului postdetenţie. Poeţii Crucii, Misticii filocalici şi sofianici ai spaţiului carceral erau Fiii demnităţii României Tainice, prigonite şi persecutate de un sistem ateu, totalitar, samavolnic aşezat peste o Naţiune milenară eminamente creştină.

Neomărturisitorul Sergiu Ciocârlan trage de clopotul celui de-al 12-lea ceas ca să pogoare ecourile trezvirii pentru trezirea unei părţi a conştiinţei noastre moral-creştine, fidelă Tradiţiei Ortodoxe Strămoşeşti pentru a salva România prigonită şi persecutată de data aceasta de o democraţie liberală sau neosocialistă, cu binecuvântarea Ierarhilor ecumenici-europeni ai B.O.R., înfiiată de o Europă care nu mai are nimic din Tezaurul creştin şi nici o arvună din evul democratic.

Diferenţa dintre sistemele prigonirii şi persecuţiei este ca de la Cer la pământ: ateismul comunist administrând permanent teroarea fizică, psihică, morală, religioasă, dar neputând altera sufletul a transfigurat în inima creştinilor SUFERINŢA ca pe o treaptă mistică, jertfelnică a iluminării, întru Adevăr, Libertate şi Iubire, pregătind astfel tărâmul tainic al creaţiei harice, al trăirii martirice, al înnoirii spirituale, al îndumnezeirii religioase, nivelând Calea trecerii Din Temniţe spre Sinaxar, pe când Comisarul ori Procurorul democrat european concomitent cu jefuirea bogăţiilor naturale ale Patriei creştine, perverteşte Patrimoniul spiritual al Fiilor Naţiei, întunecându-le lumina sofianică a vieţii filocalice cu bezna libertinajului liberal neodemocratic, violent, nihilist al erei New Age prin a face orice, oricând, oriunde!

Cortina scenei pe care se joacă piesa, respectiv romanul lui Sergiu Ciocârlan, de fapt momentele dramatice din Viaţa României este trasă de nota editorului printr-un Manifest al rezistenţei: „non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă planurile de distrugere a României pe diferite planuri-economic, social, cultural, religios. Vinovatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşetoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europa, sau cu Hristos?! (cf. Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 133)

Cartea în sine este o jertfă, care redă Drama Marii JERTFE a României ce se răsfrânge şi peste jertfa mărturisitoare a autorului.

Părintele profesor doctor Mihai Valică a conturat prin Prefaţă, panorama Cărţii: ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib răsfrângând-o în mai multe planuri: „controlul persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât <<într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu>>-, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale <<ortodoxe>>.”

Prin faptul că scanarea persoanei şi aplicarea tehnologiei RFID sunt practici curente în comunitatea UE, ficţiunea romanului se retrage lăsând locul tristei realităţi.

Totalitarismul Consiliului Suprem îşi exercită despotic cele două direcţii: substituirea lumii fireşti a statelor naţionale, a naţiunilor tradiţionale cu lumea nouă globalistă a internaţionalismului presupus democrat prin noile receptări programate, prin noile redefiniri impuse şi acceptate. A doua direcţie ordonă: „cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!”

Acest dictat, acest ultimatumul nu seamănă cumva cu venirea APOCALIPSEI?

Armele cele mai redutabile cu care lucrează suveran comunitatea UE sunt: impostura, ipocrizia, imoralitatea, ideologia ocultă, infantilismul politic, fariseismul, recomandările, obligativităţile impuse statelor mici care în loc de conducători, au corupători, vânzători de ţară, precum regii dinastiei hohenzollern de tristă amintire Carol al II-lea şi Mihai I, tatăl şi fiul-distrugătorii monarhiei române, mistificarea, minciuna, mojicia, manipularea, discreditarea, desnaţionalizarea, descreştinarea, toate ca tentacole ale războiului psihotronic.

Patologia Apusului descreştinat de ştiinţa care strigă: Evrika!, vrea să-L alunge pe Hristos şi din Tărâmul Răsăritului, mai cu seamă din Dacoromânia-Patria reclamată a nemuritorilor, Grădina Maicii Domnului, unde încă se mai cântă: Hristos a Înviat!

Istoria Neamului nostru ales, primordial, pelasgo-traco-geto-daco-român a avut parte, va avea parte de-a lungul mileniilor sale existenţiale de timpul duşmanilor păgâni, ori creştini, dar şi de vremea izbăvirii lui întru Hristos.

Timpul ca scurgere a sorţii şi VREMEA ca curgere, ca împlinire a Destinului sacru.

A fost timpul năvălirilor romane, dar am avut vremea demnităţii şi a jertfei regale, a sacrificiului sacerdotal şi a nemuritorilor daci legendari.

A fost timpul năvălirilor migratoare, dar am avut vremea sabiei de cneaz, a toiagului de vlădică şi scutul poporului încrustat înTradiţia milenară.

A fost timpul invaziei barbarilor huni, dar şi vremea sceptrului Marilor Voievodate.

A fost timpul pustei maghiare, dar şi vremea Posadei care i-a cântat prohodul.

A fost timpul fluturări bulelor papale, dar şi vremea încrâncenării dârze a Vlahilor.

A fost timpul paşalâcului turcesc, dar şi vremea Iluştrilor Voievozi şi Domni.

A fost timpul hoardelor tătare, dar şi vremea marilor răzeşi şi a bravilor haiduci.

A fost timpul poftei înteţite a ungurilor lui Matei Corvin, dar şi vremea ţintirii lui în şezut la Baia de către neînfricatul său unchi Ştefan cel Mare.

A fost timpul jecmănirii, spolierii fanariote, dar şi vremea înfloririi culturii creştine.

A fost timpul hegemoniei habsburgice, dar şi vremea marilor boieri creştini, bărbaţi de stat care au înfruntat vremurile tulburi abătute asupra noastră.

A fost timpul perfidei şi odioasei uniaţii catolice, dar şi vremea gloriei Ortodoxiei.

A fost timpul ispitei muscalilor, dar şi vremea Marelui Eminescu care, a stat și stă de veghe deasupra vremurilor.

A fost timpul dualismului maghiar, dar şi vremea jertfelnică a Memorandiştilor.

A fost timpul dictatului habsburgic şi a ultimatumului bolşevic, dar şi vremea de aur a Oştirii române cu bravii lor Comandanţi.

A fost timpul trădării regelui Mihai, a capitulării voite a Naţiei noastre creştine în braţele vrăjmaşilor seculari, dar şi vremea eroismului spartan, ortodox al poporului.

A fost timpul corupţiei şi trădării monarhice, a camarilei regale, a partidelor istorice, dar şi vremea naţionalismului creştin ortodox.

A fost timpul marilor prigoane şi al persecuţiilor religioase, dar şi vremea biruinţei Ortodoxiei jertfitoare.

A fost timpul Republicii Penitenciare, dar şi vremea Regalităţii Mistice a Neamului.

A fost timpul laşităţii, trădării, nimicniciei comuniste, dar şi vremea măririi României jertfelnice, a Eroilor, a Martirilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor, a Sfinţilor.

A năpustit însă timpul timpului prăbuşirilor spirituale, a distrugerilor economice, a jafului naţional, a corupţiei politice, a ideologiei democratice atee, a ecumenismului religios ca sumă a ereziilor, a încremenirii ierahilor Bisericii naţionale, nu purtători de destine, ci de aur, de afaceri veroase, de SRL-uri, a europenismului devălmăşiei oligarhice, oculte, a comisarilor apatrizi, a procurorilor torţionari, a politicienilor farisei, a pedagogiei lui Iuda, a momentului Antihrist care a oprit vremea curgerii spiritului lumii creştine în fireasca şi divina lui Matcă.

Obiectivul guvernării: o întrecere şi o depăşire spectaculoasă a temuţilor iezuiţi.

„Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămânem în umbră cu organizaţia noastră secretă.” (Capitolul V-Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

Toate cele 20 de capitole ale Cărţii eroului brăilean sunt relevante, sunt adunate cu trudă ascetică, cu foc mistic, sunt solidare filocalic, sunt premeditate, sunt precumpănitoare, sunt prefigurative, sunt prevăzătoare, sunt previzibile, sunt premergătoare distrugerii finale, dar capitolul 19 este de-a dreptul preapocaliptic.

„Naşterea” comisarului european-eroul principal cu nume predestinat Samuel se asumă şi însumă determinării evenimentelor precum fenomenului acceptării sau neacceptării Protocoalele Înţelepţilor Sionului, de către puţinii contestatari, care insistă că fondatorii nu sunt talmudişti, dar împlinirea întocmai a celor 24 de direcţii-deziderate sunt voinţa sionistă şi nici decum o consecinţă a hazardului.

Aşadar, Samuel este inventat, deşi el există, şi nu numai că există, dar şi persistă prin realismul programului său apocaliptic.

Aici este punctul culminant al gândirii autorului. Aici se redefineşte profetic, imprimând, descoperind astfel gândirea revoluţionară a comisarului european care a întocmit un Raport grandios, demn de comunitatea mare pe care o slujeşte:

<<Divide et impera!>> „Principiul tuturor societăţilor este transformarea. Pentru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epocă obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religioase.”

Puterea dictată de vechile Protocoale ale Iluminaţilor: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine.” (Capitolul I-Protocoalele…)

Noul imperiu democratic-absolutist care depăşeşte prin raţiunea sa liberală toate ideologiile totalitare cere ajutorul aleşilor naţiei pe care o desfiinţează, cere apoi plata ostenelii pentru distrugerea tradiţiei străbune, după care cere indexarea tributului pentru decapitarea economică, cere reforma justiţiei, revizuirea Constituţiei prin proiectul neoliberalilor. „Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii.” (X)

Se mai cer dobânzi pentru ghilotinarea credincioşilor creştini care voit au fost abandonaţi de păstorii lor transformaţi în lupi răpitori, se cere credit financiar, bancar, acoperit în aur cu cea mai rămas din tezaurul uşurat şi mână de lucru autohtonă populaţiei hăituită pentru a deveni groparul propriei Naţiuni.

Se cere o supraveghere continuă, totală, absolutistă a Naţiunii fidelă lui Hristos.

„Nimic nu va putea fi adus la cunoştiinţa lumii fără supravegherea noastră.” (Capitolul XII…)

Se continuă cu manipularea şi învrăjbirea permanentă pentru pervertirea gândirii, pentru anihilarea memoriei, pentru profanarea gândirii, pentru suprimarea gândirii.

„Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a gândi liber, prin ei înşişi, va ajunge să vorbească exact aşa cum gândim noi.” (Capitolul XIII…)

La fel de imperios se cere „impozit progresiv asupra propietăţii.”( Cap. XX)

Puterea grijulie europeană cere nivelarea românismului, ararea Ogorului strămoşeşc pentru însămânţarea identităţii europene, culturii europene, economiei europene. „Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demonstreze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiindcă, în esenţă, era pe care o anunţăm este una tehnocratică.”

Avem profesoraşi şi tehnocraţi celebri, ca factori de decizie anti intereselor creştine româneşti: Constantinescu, Băsescu, Johannis, Orban, Cioloş, Turcanu, Gorghiu, Stolojan, Maior, Heldwic, Coldea, Niţu, Blaga, Antonescu, Frunda, Şora, Caramitru jr., custodele Margareta şi alte otrepe tehno-macoviste, prediste, pruniste, tarciste, chioveşiste, lăzăriste, soroşiste etc.

„Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fiecărei realizări tehnologice la nivel global, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul…Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru.Age of Idiocracy.”

Radiografia psihologico-spirituală a autorului asupra poporului său, care se substitue raţiunii comisarului este făcută direct pe cordul deschis care încă mai pâlpâie spre rămânerea în viaţa oferită cu drag de Dumnezeu.

Am întâlnit o Românie postrevoluţionară măcinată încă de clarificări doctrinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta proiectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

Biserica Ortodoxă.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib” →

Vasile FILIP: Iubirea – stare celestă

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019

Eugen EVU: Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU – „Frigul însingurării”, editura Lindenfeld, 2014

Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof-poet, n. 01.01.1948, Vălari (adica din Vale, nivel de prund geo-spiritual – n.n. – Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, – n.n. – Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii mistagogice, citindu-i cartea – nu mă mir că el ,,stă”, paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare – reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic – repetabil deci) – poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) – fie una tipic atipică (sic, n. n.).

Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ (Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C. Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia ş.a. – în legea semioticianului transmodernist) – dar şi neo-sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent ,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea – ovalul unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/ împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela Melinescu ş.c.l.!) …” că trebuie să execut ordinele/ copiilor mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă (hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.

Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-ceremonialulscrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist, chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de tip-dinamică revelatorie…, via ,,poeţii blestemaţi” Benn, Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.) – parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu…

Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.

La Llelu VĂLĂREANU – SÂRBU revelaţia vine ca acalmie şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al copilăriei lumii) a devenit acalmic-consolatoare, discursul eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.

Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare „recuperatorie” a… răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).

Asociaţia cultural – umanitară şi ştiinţifică “provincia corvina”

————————–

Eugen EVU

Convergenţe la Alma Mater

La un poem – cheie

2016

Ioan Romeo ROȘIIANU: Nicolae Vălăreanu Sârbu sau poezia ca templu al cuvântului

Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.

Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.

Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.

Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.

Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.

Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.

Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.

——————————-

Ioan Romeo Roșiianu

Baia Mare

13 mai 2017

Vasile FILIP: În vâltoarea vieții

Multă vreme – poate chiar și în timpurile contemporane nouă – în memoria publicului cititor imaginea scriitorului îl înfățișa pe acesta ca pe o ființă eterică, izolată în turnul de fildeș, într-un univers de nepătruns, dincolo de vâltoarea vieții din care, la drept vorbind, își culegea subiectele metamofozate în opere literare. Uneori – în capodopere. Fără îndoială, această viziune nu corespunde decât, poate, pe ici – pe colo cu realitatea. Într-o bună măsură, însă, ea dovedește prețuirea publicului, exprimată și ea într-o manieră artistică, metaforică. Trebuie, deci, luată ca atare, viața… internă – individuală sau de breaslă – oferind și posibilitatea unor considerații mai realiste și mai puțin… lirice.

În cazul scriitoarei Vavila Popovici, chestiunea este cât se poate de lesne de pătruns și se înțeles. Autoarea ni se înfățișează ca un spirit ancorat profund în realitățile pe care le trăiești la modul direct, neocolind, însă, pe cele tangențiale doar, dar care îi dau, și ele, posibilitatea de a se exprima în registre mai cuprinzătoare și mai relevante.

Spirit mereu iscoditor, însetat de cunoaștere, dar și generos în a oferi cunoștințe, Vavila Popovici și-a lărgit considerabil paleta scriitoricească, dovedind o putere de cuprindere nu doar demnă de admirat, ci și uimitoare pentru un om căruia viața nu i-a arătat doar fața zâmbitoare. Și din acest unghi văzute lucrurile, nu comit nici o exagerare decât afirm că Vavila Popovici este un învingător. Iar victoriile sale au înfățișare concretă: cărțile sale. Abordarea eseisticii nu este, prin urmare, un simplu joc. Sau exercițiu – ,,să încerc și altceva”. Este o chemare concordantă cu cele iscate dinspre poezie sau proză.

Eseul – încercare deopotrivă jurnalistică și literară – permite practicantului cel puțin două posibilități de reușită. Prima: substanța informației; a doua: comentariile și adaosurile, personale sau citate, menite să confere actului final miez plin și strai artistic. Ar mai fi ceva: acuratețea și eleganța limbii, în înțelesul respectului față de propriul condei, dar și, mai ales, față de cei cărora se adresează: cititorii. Pun accentul și pe acest aspect, deoarece nu de puține ori am dat cu ochii peste texte cu pretenții, apărute în publicații pretențioase, în care căderea în vulgar și în polemică lipsită de idei compromite întregul demers.

Cel de al nouălea volum de ,,Articole, Eseuri”, publicat de Vavila Popovici tot în America, la începutul acestui an 2019, ilustrează cu demnitate profesională implicarea autoarei în tumultul vieții spirituale, îndeosebi a celei în care suntem și noi parte, ca truditori și ca beneficiari. Scrie în eseul, ,,Educația hrănește inimile”, în deschiderea căruia pune ca motto spusele lui William Butler Yeats – ,,Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”: ,,Este important și normal să dorim să cunoaștem cât mai multe din cele ce ne înconjoară, dar dacă nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citat doar câteva pagini (…). Este nevoie de a înțelege bine și concret viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate, care sunt ale omului”.

Și în această proaspătă carte, aria tematică pe care Vavila Popovici o abordează este amplă și diversă. Predomină, însă, preceptele morale care stau (trebuie să stea) la temelia unei societăți umane. Cum, însă, societățile din oameni sunt alcătuite, și aceștia trebuie să răspundă acelorași rigori. Câteva titluri sunt relevante în acest sens: Despre cinste, necinste și ticăloșii, A trăi corect și drept, Despre rușine, Dreptatea ne cere să judecăm, Înfumurare nejustificată, Minciuna ipocrită, Despre sfidare, Comportament conflictual, Umanitate versus Bestialitate, Avem nevoie de repere morale, Despre slugărnicie ș.a.

Mai mult decât în celelalte volume de acest fel, acesta este în mare proporție dedicat realităților românești contemporane. De unde se poate înțelege că lucrurile pot fi văzute și de peste ocean. Printre alte sugestii, Vavila Popovici propune una mult mai surprinzătoare, însă și cu asupra de măsură justificată. Pornind de la admirabila carte a lui Marin Preda – ,,Cel mai iubit dintre pământeni” – care ,,are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi”, ea sugerează: ,,Poate, în zilele de acum, cineva se va încumeta să scrie un roman cu titlul ,,Cel mai urât dintre pământeni”.

O susțin nu doar prin ridicare de mână, ci și prin semnătură, doar că ceva… mă pune pe gânduri… Prea mulți sunt cei ce ar …merita să devină ,,eroii” unei asemenea cărți. Nu ar încăpea. Poate într-o sumedenie de cărți. O bibliotecă mai cuprinzătoare, în mod sigur…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

25 martie 2019

Ioan POPOIU: Mariana GRIGORE – Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului

La editura ieşană Pim, a apărut, la sfârşitul anului 2018, volumul IUBIRE… LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI, aparţinând poetei MARIANA GRIGORE, ilustraţiile grafice şi coperta fiind executate de graficianul Mihai Cătrună. Volumul este însoţit de ,,Cuvântul autorului”, în care poeta specifică: ,,Aceasta carte este dedicată mamei mele, aripa albă de iubire întru eternă amintire”, adăugând aceste versuri (catren): ,,Iubire la răscruce de trăire, / Trăind iubind mereu iubire / Şi când m-ating trăiri din tine / din colb şi lut, renasc iubire”! Prefaţa volumului este semnată de scriitoarea Elena Volcinschi, care vorbeşte despre dificultatea de a vorbi despre poeta Mariana Grigore, ,,această minune a condeiului”! Autoarea prefeţei mărturiseşte că, prin scrierile ei, poeta merită ,,cu prisosinţă” să se afle pe ,,marea vatră a culturii noastre”!

Poeta se prezenta pe sine astfel: ,,M-aş descrie, în puţine cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului şi simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi şi apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului”. Pentru cititorul interesat, să adăugăm că poeta Mariana Grigore este născută la 7 septembrie 1969, în Racoviţa, în apropiere de Targovişte, a urmat Liceul economic în acest oraş, apoi Facultatea de Drept la Bucureşti, fiind consilier juridic la Banca Comercială Romană. A început să scrie devreme (,,scriu de când mă ştiu”, spune poeta), dar mult timp nu şi-a putut învinge ezitarea şi modestia, pentru a încredinţa tiparului propriile creaţii. Înainte de apariţia în volum, poeta a fost prezentă în revista ,,Eminesciana”, Antologia literară a revistei ,,Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici şi comentarii critice ,,Vama Viselor”, Antologiile ,,Vara cuvintelor” şi ,,Toamna cuvntelor”, sub egida revistei ,,Ecreator” şi Revista de poezie ,,Parnas XXI”.

În cele din urmă, debutul a avut loc în 2017 (Adjud, Armonii culturale), cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! În prefaţa volumului de debut, semnată de Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americae de Arte şi Ştiinţe, se arată că Tablete… ,,are toate caracteristicile unui jurnal intim, o (re)culegere de ganduri de iubire, născute firesc, din preaplinul său sufletesc şi dăruite ca ofrandă persoanei iubite”! Volumul conţine atât ,,proprietăţile unui jurnal personal…, cât mai ales atributele unor veritabile poeme în proză”, cartea ,,debordează de romantism”, ilustraţiile graficianului Mihai Cătrună conferind ,,un plus de sensibilitate şi delicateţe întregului”. Autorul prefeţii conchide că TABLETE… este o ,,Casă în care iubirea este la ea Acasă”, citând cuvintele lui Antoine de Saint Exupery: ,,înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere”!

În poemul cu care se deschide volumul, ,,Mereu am aşteptat să apari, suflet cald!…”, autoarea ne dezvăluie optica sa poetică: ,,Dorul meu de tine răspundea la apelativul ,,jind”…sau ardoare…căutare…fără chip, neîntrupat în carne şi oase, plămădit doar din vise şi poveşti nescrise… Nu avea vârstă, timp, acum sau viitor prezent… Era doar energia pură, care respira prin fiecare por, foame de iubire şi sete de fericire…Fiecare gând trăia într-un vis…”. Într-un alt poem, în acelaşi spirit, poeta notează: ,,Suflete frumoase, priviţi oglinda vieţii, aşa cum fac poeţii…şi mângâiaţi-i chipul, cu braţe de iubire, ca să reflecte-n ea, a voastră fericire…” (Am simţit că eşti tu, suflet cald!). O poezie ne întâmpină cu această mărturisire: ,,Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat, pe care pictorul timp l-a abandonat într-un ungher de cameră, pe un şevalet prăfuit, acoperit de semiumbra anilor…”. Practic, întregul volum respiră aceeaşi atmosferă, sunt texte poematice superbe, ultimul poem din volum încheindu-se cu această confesiune: ,,Ce bine îmi e lângă iubirea ta…îmi şopteşte steaua mea!…Plutesc…pentru că te iubesc…pe un orizont fără de timpul ieri sau spaţiul mâine…şi mă gândesc doar la tine…” (Cu un ochi de soare plâng în lună).

Volumul recent apărut, IUBIRE…, menţine această caracteristică, iar ca element de noutate, poeta mărturisea într-un interviu: ,,este noutate din punct de vedere al genului literar, poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut”. Poeta sublinia, ca o particularitate a noului volum: ,,Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieşit cu aripi pe umeri şi lacrimi pe suflet”!

Poemul care deschide volumul are dimensiunea unei ars poetica, care defineşte liric linia întregul op: ,,Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, / să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere / şi printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijeleşte pe pereţii cerului, / un vid de silabe încâlcite printre iţele semnelor de întrebare”. Poeta îşi propune ambiţios să fixeze (,,ţintuiesc”) ,,monologul fiecărei preaslăviri de sine / a celor ce privesc din susul unui jos / şi dintr-o judecată, un silogism ne-arată, cu o ghitropă cnut / ce biciuie pe rând sentinţe şi osânde din inchiziţii crude”. Dar ea se retrage în modestie, refuzând să-şi asume postura divină: ,,Sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte / şi modelează gânduri, iubirea printre rânduri, / privind la ceru-n care o stea sunt, căzătoare” (Mă gândesc uneori…). O dată definită linia lirică, putem urmări în cuprinsul poemelor cum este aceasta aplicată de către poetă. Putem afirma că am decriptat tendinţa (caracteristica) fundamentală a volumului, predominantă este iubirea, aşadar poezia de dragoste. Iată spre exemplificare ,,Simfonia iubirii”: ,,În noaptea asta… vreau să uit de mine / Să nu mai fiu când fi-va tu un eu / (…) În noaptea asta…vreau să-aprind un rug / Pe coapsa-nfometată de iubire / (…) În noaptea asta…cu falxul buzelor fierbinţi / Să mă aduci sărutului ofrandă / (…) În noaptea asta…fi-vom numai unul, / În crisalida unui apogeu, / (…) În noaptea asta…nume nu mai port / Şi nici veşmânt să îmi acopăr trupul / În noaptea asta sunt ce nu am fost…/ Un zbor, sau un atol sau doar un dans de fluturi. / În noaptea asta…pluti-vom amândoi / Cu aripile-ncolăcite-n simetrie / Căci zbor vom fi unul pentru doi / Tu cer albastru, eu…o simfonie”. O altă poezie relevantă de dragoste este ,,Astăzi te ţip cu sunetul vino…”: ,,Mă sfiesc să mă acopăr cu tine / dar, / prelungirea braţelor mă atrage sub covorul de frunze / al culorii florilor de cireş. / (…) …ce formă are dragostea ta ? / Închid ochii… / mă aşez necuminte în inima ta…/ voi cânta / the blues for you…”.

Poeta obţine o foarte reuşită poezie de atmosferă, de un lirism fermecător, ca în poemul ,,Mâine”: ,,Când voi adormi pe pieptul / bătăilor tale de inimă / şi voi striga / respiraţia sacadată / cu numele tău, / atunci să ştii că mâine / e timpul ce s-a oprit / în noi”. Atmosfera specifică poemelor, predominantă în volum,o regăsim lesne: ,,În această noapte, / visul se face puls în respiraţia unei şoapte …mângâie bătăile / de inimă ale unui orologiu / ce-a oprit secunda pe talpa unei clipe…şi atinge degetele / de lumină / răsfirate prin pletele sufletului adormit pe tâmpla unei emoţii / nemuritoare…” (În această noapte). Sunt multe poeme de dragoste de o frumuseţe poetică aparte, am putea cita poeme întregi, ne oprim însă la acesta: ,,Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru / ce desenează zborul pe aripa unui pescăruş, în căutarea / ţărmului cu strigăt de mare…/ (…) Iubeşte-mă ca şi când îmbrăţişarea nu ar exista / fără iubirea mea…/ Iubeşte-mă şi taci…nu spune un cuvânt…coboară pleoapele…/ şi…doar iubeşte-mă” (Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru). O poezie de dragoste deosebit de elocventă este ,,Definiţie ?”: ,,Ce e iubirea, / (…) Ea curge organic, / astral, / platonic, / visceral, / (…) Deţine cineva / răspunsul la paranteza unui eu / neînchis în eliberare, / care caută pe cine în când, / de ce în unde, / (…) Ce e iubirea !? / Iubire”. Semnificativă, sub aspectul conţinutului, este o altă poezie pe tema dragostei, ,,Anamneză”: ,,Iubite, / Îţi aminteşti atingerea-aceea de foc din care curgeau picături / de cer în palmele vântului, când îmi răsfira pletele printre / degetele tale ? / Mai simţi şi acum pulsul clipei care ne modela zâmbetele / în unduiri felinice, / pe lângă buzele uscate de atâta însetare ?… / (…) Iubite, / nimic nu s-a mai întâmplat de când timpul a rămas în urmă / cu acea secundă din care ne curgeau clepsidre în desenul / paşilor / pe ţărmul din noi, / Iubite, / doar timpul nostru captiv mai e între noi …/ Şi ne aşteaptă să-i fim culoarea…doi”. Un poem de dragoste de o frumuseţe copleşitoare este ,,Flamenco”, din care putem cita aproape în întregime: ,,Vino, / Cu tălpile paşilor / să-mi calci pasiunea / sedusă/ de unduirea capei unui paso doble / dansând fericirea / în extazuri de o mie de sunete / ce curg într-o singură trăire / (…) Vino, / Cu o ,,dejado” aruncată neglijent / pe umărul meu stâng / dezgolit / până la coapsa unei ,,soledad” / în ,,compas” de viaţă / râvnită / rănită / îmbrăcată / cu ,,Bata de Cola” / vândută de o ,,bailaora” / ce aşteaptă la drum de seară / să-i cânte o chitară / Vino, / acolo unde te aştept / şi mă vrei (poate), / departe de doi într-o singurătate / sau o trădare / cu mască de armonie / pe chip de iubire/ Vino! / dar, / nu înainte de a învăţa / sensul neexplicat / al cuvântului / ,,stay” / ( with my heart)”. Este o bijuterie lirică a poetei!

Volumul are o tematică diversă, dar iubirea este cvasiprezentă: ,,Ard, / mă reaprind / Ard / şi mă sting / pe rugul ce bate clopote de văpăi / în raiuri fără nume…/ Îmi rupi braţele / crescându-mi aripi sub pământul / ce-mi lasă fără aer / febra de zbor… / Mă înalţ şi mă cobori / un abandon de aripi în ceară de Icar… / E doar un vis… / sau, / poate-un Zburător…” (Zbor prin nopţi cu aripi…). Un alt poem este de aceeaşi factură: ,,Îmi sorbi picăturile de fior / Se zvârcolesc / Fierb / Tresar sub focul care îneacă / flacăra în tremurul setei ce mă frige / O foame devoratoare / de îndoială / în zbateri inutile / de respingeri / ale trupului / topit în abandonul / clipelor, / (…) Îţi beau ploaia în forma genunchilor / ce tremură arcuiţi pe coapsa / unei vâltori de curgeri / fără nume / (…) Atât de multe ploi sunt între noi …” (Dans în ploaia dintre noi…). Sunt poeme cuceritoare prin lirism şi nu putem, fie şi în spaţiul limitat al unei recenzii, să nu le menţionăm: Monolog… în dialog turcoaz… (,,Talazuri sparg tăcute albastrul ce se-aşterne / sub tălpile încinse de-a zborului chemare / Şi nu mai ştiu de caut un sens ca să prosterne / o urmă fără umbră ramată în visare”), Persuasiune într-o clipă de smarald… (,,Îţi aminteşti faleza aceea albă care ne aduna paşii din frânturi / de urme?…şi, modelându-le cu aerul rarefiat ce se agăţa de / respiraţia privirii cu care ne sorbeam sarea de pe ultimul sărut,”), Acronim pentru iubire… (Eu, / acel tu care-mi fierbe în viscerele gândului / se încolăceşte în alunecare pe coapsa unei mângâieri / atinge trupul visului descompus în miriade de simţuri”). Şi această înşirare ar putea continua, nenumărate sunt poemele care ilustrează calitatea volumului, chiar şi numai prin menţionarea titlurilor respective.

După aceste extrase semnificative, putem încerca o concluzie: Mariana Grigore este o poetă a iubirii, poemele sale, superbe, cuceritoare, sunt o desfătare pentru iubitorul de poezie, într-o tonalitate elevată, spirituală, aproape nepământeană. Poeta îmi mărturisea odată, într-o confesiune personală: ,,Ioan, eu iubesc IUBIREA”!

——————————-

Ioan POPOIU

23 martie 2019

Melania RUSU CARAGIOIU: Note de lector și de sărbătoare – La Antologia ,,SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI” de Ligya Diaconescu, Editura ,,Olimpias”, 2018

Am în mână o carte. Este un buchet de mici cărți deschise din sufletul a patruzeci și doi de autori, poeți și scriitori contemporani, între care și autoarea care a adunat cu migală florile de cuget ale acestora, Doamna Ligya Diaconescu, Directoarea Revistei ,,STSARPRESS-USA-Canada-România, dar trebuie să subliniem că însăși editoarea, Doamna Olimpia Sava este printre noi, nu numai spre a da la lumină această Antologie ,, Scriitori în Sărbători” , ci și participând efectiv cu partea sa de pagini oferite cărții, din spiritul său creator.

Iată-ne dar, în fața unei Antologii compusă din optimism, speranțe, viziuni poetice vizând abstractul sau materialul. Ca o explozie binefăcătoare de entuziasm , de împăcare, de calm, și veselie ne apar imagini care oglindesc într-un conglomerat aceeași fațetă de sărbătoare a cugetului, a limbii scrise, a sufletului nobil și deschis spre artă al românului.

Arta creatoare a românului este izvorâtă din efervescența plămădită în plaiul carpatin și din care au zburat spre lume descoperiri, idei mărețe, dăruiri, noi românii având suflet larrg, având multe genii în palmaresul creației și o mare dragoste de a ne bucura împreună cu alții de ,,bucatele” de pe masa noastră bogată. Noi creem perpetuu valori spirituale și materiale , dar nu le păstrătăm numai pentru noi, ci cu mult drag împărtășim și altora din ele, în altruismul nostru legendar.

De ce ? Fiindcă noi crem continuu, fiindcă suntem pașnici, cu sufletul deschis spre speranță, credință și iubire și voim ca peste tot și peste toate să planeze acel suflu care se numește bine.

Într-o culegere deosebită, această Antologie adună flori spirituale și ele sunt așezate într-o îmbinare floristică spre a alcătui un buchet, prin cugetarea și mâna Directoarei, scriitoarea și poeta Ligya Diaconescu.

Ca să ne cunoaștem- iar și iar- și ca să ne arătăm părticica noastră de suflet, am adăugat fiecare dintre noi, câte o imagine fotografică și câte o prea scurtă fișă de autor, care este cartea nostră de identitate scriitoricească și cu mici penelări am amintit despre fiecare, persoana care a înfăptuit acei pași de grație divină în literatură.

Răsfoim ordonat, prezența și un vers sărbătoresc, al fiecărui coautor, spre a face un mozaic de suflet, așa cum am învățat de la Mihai Eminescu, prezent și aci, chiar începând de pe coperta Antologiei, precum și în tot ce scriem noi.

Întâlnim o mare varietate de stiluri, sentimente, talente, inspirații, gândiri de valoare, un întreg florilegiu, cum am mai subliniat. Am recurs la stratagema enumerării autorilor și a prezentării domniilor lor, numai sub definiția strictă a sărbătoririi unui eveniment, redării unui fragment, a unei mici informații, deși paginile abundă de nenumărate fațete și realizări de maestru.

Volumul se deschide cu Prefața alcătuită de Domnul Președinte al Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene. Domnia sa spune, citez: ,,Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcașurile zeilor…În căutarea luceafărului poetul își străbate în felul său viața. Ceeace ne dezvăluie nouă este prin forța sa de a stăpâni Pegasul la modul sublim, daca stie să-l facă să poposească, pentru contemplația a ceeace zărește, sau dimpotrivă de a-l îndrepta să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel își realizează Eminescu, partea sa de magie…!” ( AL. Florin Țene, din Prefața volumului)

Citând, fac o pajiște, cu flori , care puse alături ca un colaj, redau atmosfers de sătătoare a volumului.

Autori și citate din Partea I, Poezie

… /,,Păzitor al luminii am devenit /simt o ușoară atingere, / Un înger îmi trimite iubirea. / Asupra mea se revarsă ”/… ( Mariana Popa, din: ,,Poveste de iubire”).

… /,,Ziua scrie cu lumină în brazde poezie, / Holda aurie, mai trece și-n povești, / Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie / Imn Transilvaniei, Molovei și Țării Românești ” / ( AL.Florin Țene, din: ,,Dumnezeu, Țara Domnului o mirunge…”).

… / ,,Aș vrea să mă plimb prin pădurea străveche / Visând să găsesc chiar acolo / Stejarul ce mi-a zis că este poet / Îmi place să-i aud frunzele cântând… / Să iau și să port această zestre cu mine.” /… ( Melania Rusu Caragioiu, din: ,,Poet Român”).

… /,,Frunzele-mi de vânt luate hoinăresc / Răzlețe, cu alte frunze se-ntâlnesc, / Se îmbrățișează cu altele-n văzduh, / Dorurile mele cu ele se duc… ”/ (George G. Echim, din: ,,Voi visa…”).

… /Din zări, Crăiasa Nopții apare / Urcând mereu câte un pas / Aducând a nopțiior răcoare, / Privind rece, fără de gând. / Lasă în urmă norii zglobii / Admirând zbuciumatul Pământ, / Privește spre visătorii copii, / Care-i închină un cânt ” /… (Elena Jucan, din: ,,Trece luna prinre nori”).

… / ,,E viața cosmică-ncercare, / Tandem de vorbe: naște, moare, / Metafora zilei fecunde, / Vibrația unei secunde.” /… (Constantin Iordan din ,, Pascale/Triumful vieții”).

… / ,,Citesc și azi bădiță, versurile tale / Limpezi și clare ca unda de izvor: / Găsesc în ele pacea unei catedrale / Și pururea de tine-mi este dor !” /…(Victor Burde din ,,Omagiu bădiței Mihai”

… /Pune-mi, Doamne / scâncet lângă scâncet / aripă lângă aripă / balada colțului de suflet / ce-am rămas / să urce-n noi pârguită / ca o notă încrustată-n cerul gurii / ca un bob de strugure / înainte de sacrificiul viei Tale” /… Camelia Florescu, din: ,,Baladă pentru Fiul Tău”).

… /,,În seara aceasta de Crăciun / Și gândul și-l îndreaptă sus / La Pruncul Sfânt, chiar la Isus / Se mângâie că-n suflet spun / Colindul sfânt și bun.” /… ( Ovidiu Jucan, din: ,,Căci asta-i seara de Crăciun”).

… /,,Zarea-și închide pleoapele impure / Și trandafirii-și scutură potirul, / Mai tainic se aprinde-n mierle trilul, / Așchii de cântec zboară sub secure”. /… (Rodica P. Calota, din: ,,Cântare”).

… / ,,E veselie și colind /Iar viața o găsim frumoasă / Se-aud paharele ciocnind / În seara asta drăgăstoasă” . /… (Florin-Cezar Călin, din : ,,Anul nou”).

… / ,,O cioară se face umbră pe perete / Fața-i filtrează riduri,lunare / Sertare cu nimicuri / drapează praf peste ceea ce a fost / și ceeace ar fi putut să fie” /… (Mariana Zavati Gardner, din: ,,Eternitatea- un alt vis”).

… /În vechime când veneau / Sânzâienele, căci ele / Sunt considerate cele / Mai aproape soarelui, / Preotese ale lui / Multe semne s-au păstrat / Că demult au existat / Ritualuri mai avan / Pe masivul Călimani, /… (Olimpia Sava, din: ,,Legenda Sâzâienelor”).

… / Să aveți sufletul cald, / Plin de multă veselie, / Pe cer zilnic soare bun, /Paradis pe întreaga glie”. /… ( Victor Manole, din: ,, De An Nou”).

… / Zice-om horea tot cu hire, / Pe strunuca cea subțire, /Pentru tine, măi fârtat, / Să se-audă peste sat”. /… Vasile Bele, din: ,,Muzicantul (I)”).

… / ,,Dar eu nu am ce vă da ! / ,,Nu face nimic , bătrâno ! / Ți-am adus câte ceva, / Ai un coș plin cu de toate / Să mănânci pe săturate… (Alina Sorinela Didu, din: ,,Darul de Crăciun”).

… / ,,O pasăre în zborul ușor / Carpații și marea veghează / O inimă în mugur extaz / Cu România pulsează”. / (Mioara Oprișan, din : ,, La Balcic”).

… / ,,Doamne, fă-mă primăvară, / fă-mă stea în prag de seară, / fă-mă umbră-n zi cu soare, / fă-mi iubirea mărțișpare !” /… ( Sorin Micuțu, din: ,,Mărțișor, Dar deosebit”).

…/ ,,Încercăm să te păstrăm / Cât putem, în minți curate, / Nu doar când aniversăm / Anii tăi, trecuți în moarte”. / (Carmen Pasat, din: ,,Luceafărului”).

… / Ușor- ușor devine văzduhul o albăstrea / De sus se revarsă parfum primăvăratic și floarea /Albastră, cu bucurie-n inimă cântă ziua de față. /Pe Dumnezeu îL cântă natura blândă și măreață.” / Elena-Alina Grecu, din: ,,Sărbători, sărbători”).

… / ,,Așa-nțelegem ce ni-i dat, / Ce suntem noi în mersul firii / Sensul iertării și iubirii, / Rostind: ,, HRISTOS A ÎNVIAT !” /. (Teona Scopos, din: ,,Hristoa a Înviat”).

… / ,,Când e a MAMEI – zi de sărbătoare. / Și vreau să fiu iarăși cu seamă, / Să-i spun ca și bunica-i cea mai bună MAMĂ,” /… (Bianca Georgiana Bele, din: ,,Ființei dragi, azi îi mărturisesc”).

/ ,,Limba noastră cea română / E un tril de ciocârlie. / E cusută de-orice mână / De româncă, pe-a ei ie”. /… (Iuliana Ciubuc, din: ,,Limba noastră”).

…,,Verbele au devenit icoane sfinte, / transformate în izvoare, să le sorbi, / iar dorul urcă înspre zei, / redând vederea celor orbi…” /… (Titina Nica Țene, din: ,, Eminescu înveșnicind Limba română”).

… / ,,Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva / Când nu știam de timp și de altcineva / Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi / Din dragostea eternă a Lui, se vor ivi.”… (Doina Guriță din: ,,Te voi iubi mereu”).

… /,,Vom construi un pod al poeziei / Noi care avem legate mâinile de societate / Vom construi un pod de metafore / Noi care avem pe limbă gustul libertății de sare.” /… (Ionuț Țene, din: ,,Podul poeților”).

… / ,, Lumina doare / în curcubeul răstignit / pe fiecare lacrimă / prelinsă / către cer / spre / infinit.”/ ( Ionela Flood, din: ,,Curcubeul”).

… / ,,Eu am în suflet un dor dulce / Iubitul drag îmi e plecat / Și vine-o seară, ca-n poveste, / Pe-un mândru cal alb-naripat / Și poartă-n ochi marea albastră / Și în priviri doar gânduri bune, / Mă cam topesc când i-aud glasul / Și-mi spune-ntr-una, doar… ,,minune” !” , (Ligya Diaconescu, din: ,,Eminesciana… în taină”).

PARTEA a II-a. PROZĂ

Terezia Bolchiș Tătaru: ,,Un gând din inimă pentru Luceafăr”, (pag.82-87),

Constantin Zavati: ,,Boboteaza de altădată”, (pag.87-89),

Nadia Urian: ,,Rătăceam într-o grădină”, (pag. 90-92),

Magdalena- Eugenia Albu: ,,Eminescu – Identitatea asumată a poporului român”, (pag.93-95),

Vasile Szolga: ,,Dealul”, ,,Lumânarea”, (pag. 95-96),

Lucia Ciupercă: ,,Regăsire”, ,,Semne de întrebare”, ( pag. 97-98),

Lucia-Elena Locusteanu: ,,Sentimentul patriei și al istoriei în opera eminesciană”, (pag.99-102),

Victor Manole: ,,Dragostea de țară și politica”, ,,Din ale vieții”, ( pag. 103-105),

Ecaterina Chifu: ,,Dor de Mihai Eminescu, pentru universal”, (pag.106-108),

Nicolae Dina: ,,Iartă-mă, prietene!” , (pag.108-110),

Damiana Weinberger Zeana: ,,Autointerviu”, (pag. 11-112),

Scopos Teona: ,,Ritual de iarnă la Ciurea”, (pag.113-115),

Camelia Florescu: ,,Dansul cu fata în ziua de Ignat”, ,,De ce tocmai bunica?”, (pag.116-118),

Zenovia Zamfir: ,, Nașterea Domnului, bucuria nemărginită a omului”, (pag.118-120),

Maria Barnareanu: ,,Cugetare”, ,,De te-aș prinde”, (pag.120-122),

Rodica Ghinea: ,,Doamna Limbii Române”, (pag.122-124),

Constantin Mănescu: ,,Întreita semnificație a zilei de întâi ianuarie”, (pag.124-127).

Acest grupaj sărbătoresc – internațional, pot spune – de gânduri și suflet al coautorilor acestei Antologii alcătuită de scriitoarea-poetă Ligya Diaconescu, ,,Scriitori în sărbători”, exprimă multa varietae a preocupărilor scriitoricești, care toate converg spre acea afirmare a culturii, erudiției și dragostei de frumos a celor care și aci reprezintă neamul românesc. Zona de inspirație este plaiul nostru mioritic, universul, viziunea spre viitor, omagii, cercetare istorică, evenimente, Luceafărul poeziei-Mihai Eminescu, sărbpătorile religioase tradiționale, bucuria vieții, pacea, împăcarea și multe altele, nenumărate, concrete și abstracte. Posibilitățile de realizare sunt de maestru, fiecare autor întrecându-se pe sine în varietatea de stiluri și bogăția metaforelor. Este multă filozofie. Este și decantarea experiențelor vieții, tematica educațională, spicuiri din tradiția satului românesc. Ca gen găsim toate genurile literare, exceptând genul dramatic. Ca formă de poezie întâlnim poezia în vers alb și poezia în vers clasic, excelând, sonetul.

Totul este o strădanie, o afirmare plină de succes a ,,Creșterii Limbii Române”.

ST.CONSTANT(Quebec), Canada, februarie 2019

————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

8 Martie 2019

Alice GEORGESCU: REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR

În peisajul tot mai aglomerat (nu neapărat şi mai bogat) al teatrului românesc de azi, Liana Ceterchi a deschis un drum, poate, lăturalnic, dar cu direcţie sigură şi clar marcată: spectacolul-monografie. Monografie şi, totodată, biografie – şi anume, biografie feminină, pentru că toate producţiile concepute de ea de câţiva ani încoace reconstituie, bazându-se pe felurite scrieri memorialistice, viaţa unei figuri (celebre) aparţinând sexului aşa-zis slab. Slăbiciunea este, eventual, fizică, adesea psihică (sau considerată astfel), dar niciodată morală, de caracter. Ceea ce le uneşte pe aceste eroine – Vivien Leigh, Zelda Fitzgerald, Camille Claudel –, dincolo de dramatismul existenţei lor furtunoase, este o forţă (forţă creatoare şi forţă pur şi simplu) care le permite să se măsoare de la egal la egal cu partenerii lor masculini, mult mai faimoşi. Cărora uneori le-au fost chiar, s-ar părea,, superioare…

Iniţial, Liana Ceterchi – care a urmat, în timp, atât cursuri de actorie, cât şi cursuri de regie, ambele „la Stat” – s-a menţinut în umbra scenei, participând la alcătuirea scenariului şi dirijându-şi colegele de profesie actoricească. Mai recent şi-a reluat, însă, instrumentele „primei iubiri” şi a reînceput să joace ea însăşi, dovedind nu doar o reală înzestrare interpretativă (sesizată, de altfel, cu ani în urmă, de o actriţă-pedagog de talia Olgăi Tudorache, care şi-a luat-o ca parteneră în câteva spectacole), ci şi o prospeţime şi vitalitate a jocului aproape neverosimile după o destul de lungă pauză. A fost, cred, o decizie înţeleaptă – la fel cum a fost şi aceea de a-şi îndrepta atenţia asupra unor „femei celebre” din perimetrul istoriei naţionale. Astfel, unei intense şi nuanţate întrupări a Ilenei, fiica – pare-se – cea mai dragă a reginei Maria, prinţesă devenită călugăriţă, autoexilată din şi revenită, după 1990, în România natală, i-a urmat de curând o evocare a… mamei: regina Maria, personalitate aproape mitică a ţării întregite, suverană admirată, iubită, adulată, făptură temperamentală şi mereu răzvrătită împotriva convenienţelor, fie ele aristocratice sau nu; reper inconturnabil, în fine, al unei regalităţi nu o dată contestate (şi nu întotdeauna fără motiv), dar care a lăsat în urmă-i, graţie mai ales întemeietorului, Carol I, şi, tocmai, acestei Marie de Saxa-Coburg-Gotha, nepoată dreaptă a reginei Victoria şi soţie a principelui devenit rege Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, o amintire colorată de nostalgie. Jurnalele de război ale reginei Maria (atenţie: nu mult mai faimoasele pagini din Povestea vieţii mele!) i-au furnizat Lianei Ceterchi materialul – marcat pe alocuri de rigiditatea datelor istorice seci – unui spectacol de aproape două ore şi jumătate, în care imaginea primei suverane a României ca stat unitar şi independent e desenată cu acurateţe şi tandreţe, cu preţuire şi respect, dar mai ales cu acea înţelegere autentică a unei femei de către o altă femeie, a unei mame de către o altă mamă, ce garantează adeziunea imediată şi plină de simpatie a publicului la povestea spusă. O poveste ce merită să fie cunoscută de cât mai mulţi români – să fie, aşadar, istorisită cât mai des.

–––––––––

Alice GEORGESCU

Mariana CIOLAN: Cronică de teatru – O trecere…

Între ”argumentele” pentru realizarea celei mai recente producții a Asociației If…/dacă.. pentru femei pe care Liana Ceterchi a înființat-o și o conduce cu succes de câțiva ani buni, anume spectacolul intitulat ”Regina Maria – Regina tuturor românilor”, a cântărit desigur greu faptul că în 2018 am celebrat Centenarul Marii Unirii, iar Regina Maria a fost între artizanii României Mari, că tot anul trecut s-au împlinit opt decenii de la plecarea Reginei din această lume. Urmărind spectacolul acesta de autor, recital de mare impact asupra publicului, pentru care Liana Ceterchi a conceput împreună cu Edith Negulici scenariul, a semnat regia şi scenografia și este totodată interpretă, îţi dai seama că a existat cu siguranță și ceva mai mult decât gândul de omagiere. Descoperi aici fluidul unei inspirații care transcende spațiul teatral și timpul istoric, un halo avid să absoarbă complexitatea unei persoane, a unei personalități cu adevărat de stirpe rară. S-a ”apropiat” desigur de Regină când a lucrat pentru precedentul proiect al Asociației If…/dacă… pentru femei, recitalul închinat Principesei Ileana, și a simțit chemarea irezistibilă de a o ”reînvia” cu puterea și mirajul teatrului pe aceea care a fost numită ”Regina tuturor românilor”. A o reînvia şi a exorciza într-un fel, a se scutura de intoxicarea despre regalitate pe care a primit-o în şcoală aidoma atâtor şi atâtor generaţii, cum dădea de înţeles şi adresarea actriţei către public după prima reprezentaţie de anul acesta, într-o cochetă sală de la Casa d’ Italia din Bucureşti.

Liana Ceterchi a parcurs o minuţioasă documentare, în ţară şi în ţara natală a Reginei Maria, cum am înţeles din spusele domniei sale, ceea ce este desigur o condiţie esenţială pentru a-şi apropria corpusul vizat – anume, Jurnalele de Război ale Reginei, pentru a pătrunde esenţa, profunzimea lor, dar dincolo de acest nivel al demersului său se simte o empatie iradiantă cu ipostazele femeii şi o privire lucidă, însetată de adevăr faţă de complexitatea personalităţii ei în postura de regină cu un statut înalt, demn, responsabil în treburile ţării, deşi la vremea aceea legile nu permiteau asta. Astfel, calea a fost netezită spre un scenariu dinamic, viu, edificator, copleşitor într-un fel, rezultat din selecţia personală din sute şi sute de pagini de jurnal asupra cărora probabil actriţa a zăbovit pe îndelete cu intensă participare a gândului şi a inimii. Aşa încât, cu adevărat vorbele pe care le rosteşte în spectacol sunt spirit însufleţit al propriilor reflecţii şi trăiri ale Reginei, în plan omenesc, dar mai ales sub povara unei misii socotite de cei vechi de origine divină. Vorbe simple, limpezi, adânci din care un destin se desenează sub ochii noştri lăsând întreaga moştenire a unei treceri de o exemplară bogăţie. Trecere sublimată în acea imagine din arhiva cinematografiei, cu suverana la fereastra unui vagon de tren, ce închide ca între două coperţi spectacolul.

Aşa cum avertizează subtitlul, ”Jurnalele de război 1916, 1917, 1918″, spectacolul Lianei Ceterchi face doar succinte referiri la viaţa reginei anterioară anilor de război, la copilăria luminoasă a acestui vlăstar regal care îi are ca bunică dinspre tată pe Regina Victoria a Marii Britanii şi ca bunic dinspre mamă pe ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, la firea ei liberă şi nonconformistă, la căsătoria sa cu prinţul moştenitor al coroanei României, cel care va deveni Regele Ferdinand I, întemeiată nu pe mare iubire, ci pe raţiuni de strategie macropolitică, la aducerea pe lume a celor şase copii. Spre a-şi înfăţişa ”personajul” în anii de foc ai războiului, ani de foc pentru ţară şi pentru suverana care a îmbrăţişat aspiraţia seculară a neamului românesc, s-a identificat cu acest vis al reîntregirii între graniţele unei singure ţări şi a luptat pentru România Mare cu o determinare şi o abilitate nepereche. Spectacolul pune în lumină puterea de rezistenţă şi de credinţă a acestui personaj providenţial pentru români. Şi iat-o ”militând” în culisele politicii între cele două tabere veşnic învrăjbite, în discuţii cu Regele, cu generalii şi mareşalii, nesfiindu-se să profereze cele mai necruţătoare critici, dar şi să exprime o încredere fără egal în sorţii de izbândă şi în victorie. Iat-o compunând scrisori adresate rudelor ei încoronate din Europa, cu rafinamentul unui diplomat de vocaţie şi, deopotrivă, îmbărbătând soldaţii şi în calitate de comandant al Regimentului de Cavalerie 4 Roşiori, dar şi în glodul tranşeelor, alinându-le suferinţa pe paturile din spitalele militare. O vedem în refugiu printre orfani şi văduve, nelăsându-se pradă deznădejdii şi neîncrederii, în mijlocul molimelor, suferinţei, fometei şi chinurilor de tot felul, în timp ce în propriul piept arde jalea pentru ultimul său născut, răpus de tifos la doar câţiva ani. ”Nu pot să-mi închipui o soartă personală separată de soarta ţării”, auzim vorbele sale şi ca o reverberaţie, ”Vreau să ajut şi să salvez cât voi putea.”

Într-un perimetru de numai câţiva metri, cu o masă acoperită cu pânză albă şi câteva scaune pliabile, cu straie sugerând ţinuta în care regina a coborât din palat între oamenii din popor (costume: Alina Gurguţă), Liana Ceterchi reuşeşte cu sprijinul unui fundal video cu măsură articulat în spectacol (Leo Băcică, Ana Turos, Gabriela Alexandru) şi al unor discrete acorduri muzicale live (Elena Albu) să recreeze universurile concentrice de trăire şi gând care aureolează figura legendară a Reginei Maria. O aduce în toată bogăţia ei de omenie în faţa unui public pe care îl cucereşte printr-o bună stăpânire a mijloacelor sale de expresie, refuzând teatralitatea debordantă. Actriţa conferă natureleţe, autenticitate, de foarte multe ori cu şocantă trecere directă, chiar abruptă de la o stare la alta, de la conturarea unei situaţii la alta, creionându-i deopotrivă în tuşe puţine, dar edificatoare, prin inflexiunile vocii, pe iluştrii sau simplii muritori care devin partenerii Reginei în acest încrâncenat joc al morţii şi al dragostei, al supravieţuirii şi al salvării de la neant. Spectacolul are densitate şi o concentrare vibrantă capabile să pună în lumină, în fulguraţii care laolaltă capătă puterea unei erupţii explozive, inteligenţa şi rafinamentul diplomatic funciar, tactul şi abilitatea ei, dârzenia şi verticalitatea morală, puterea de sacrificiu şi forţa de a mobiliza energiile, bunătatea şi compasiunea umană… – faţetele unei personalităţi în raport cu care, notează regizoarea, ”superlativele se epuizează fără a cuprinde necuprinsul fiinţei ei”. Şi ne îndeamnă să luăm aminte…

Mariana CIOLAN

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/o-trecere/

Maria RUGINĂ: Cartea-Om – Anatol COVALI

Poezia covaliană excelează pregnant și degajat în trei zone, incontestabil generatoare de valoare și consum provocator.

În primul rând, oferă o EMANAȚIE inteligibilă de lirism subiectiv, acoperitor al intimității – în sensul cel mai larg al termenului – de trăire, simțire și aspirație personală a autorului, în devenirea și trecerea sa prin diversele etape și împrejurări existențiale.

Apoi, CALIFICAREA poetică, setea de autoperfecționare și adăugare verificată, prin exarsare novativă, a energiei semantice a Cuvțntului – ,cea mai frumoasă jucărie” a exprimării – cum se pronunța Tudor Arghezi – exercițiu care îl determină pe Poetul Anatol Covali să recurgă adesea la specii lirice cu forme fixe – consacrate (rondel, sonet, catren) sau personal inventate (tridilet), abordând chiar, în volumul „Catrene albe” (2019), o adaptare a tehnicii haiku-ului japonez la catrenul meditativ românesc.

Și, nu în ultimul rând, MUZICALITATEA prozodică – ritm, măsură, rimă – a poeticii lui Anatol Covali, care oferă operei sale o ținută de scenică încununare valorică !

CINE ESTE OMUL- CARTE ANATOL COVALI ?

„Bijutierul de cuvinte” – cum îl numește Radu Cârneci – deși nu ignoră și percepe chiar și dimensiuni necunoscute ale Universului, le înfruntă doar pe cele mai agresive (Timpul, Spațiul), atrăgându-le, în compensare, pe cele ce oferă lumii energie, informație, armonie, supraviețuire.

Născut în Basarabia, se stabilește și rămâne în România, depășește dificultățile anilor 1945 – 1990 și se instalează biruitor, ca tenor și poet, în actualitatea contondentă a zilelor noastre.

În cele aproape 40 de volume, publicate până în prezent – observă Ion Brad – „Este evidentă o privire filosofică, răscolitoare…, o combustie interioară intensă… Respiră în toate energia și vigoarea unui crez… Măiestria lui Anatol Covali este ușor identificată și în muzicalitatea încântătoare a versurilor sale, ca și în policromia și varietatea formelor, ritmurilor și rimelor, o adevărată abundență”.

Cea mai credibilă situare și-o decide poetul însuși:
„Îmi place poezia clasică – cu ritm, cu rimă, dar mai ales (poate pentru că am fost 40 de ani muzician), cu muzicalitate. Am cântat muzică clasică, scriu poezie clasică ! Știu ! Stilul e desuet, e demodat, dar nu vreau să scriu altfel. Aș putea, dar nu vreau. Consider (chiar dacă greșesc) că ceea ce se scrie astăzi nu e poezie, cu toate că poezia mea este taxată și ea în acest fel. Iubesc formele fixe și-mi place să inventez noi forme fixe”.

Îmi permit să sper că nu doar viitorul, dar și prezentul nostru – așa distorsionat, cum a ajuns – începe să se pronunțe în favoarea viziunii clasice, nemuritoare.

Primul contact cu lumina câtorva dintre volumele distinsului poet Anatol Covali mi-a trezit o tresărire poetică, intitulată „Dar din” HAR „se face rai”, pe care îmi permit să i-o dedic, împreună cu deplina mea admirație !

–––––––––

Maria RUGINĂ

4 MARTIE 2019