Eugen EVU: Llelu VĂLĂREANU –SÂRBU – „Frigul însingurării”, editura Lindenfeld, 2014

Darul de carte al vigurosului om al ştiinţei şi filosof-poet, n. 01.01.1948, Vălari (adica din Vale, nivel de prund geo-spiritual – n.n. – Gorj ) întâlnit recent la Alma Mater, Sibiu, – n.n. – Gorj mă face a tresări la ce doi de unu ai naşterii:,,sub zodii” stând, avem a ne minuna iar şi iară, cum se face că un pragmatic îşi autocontrmplă fiinţa şi prin poezie, dar e simplu: omul a avut primul impuls spre poieion din copilărie. Mai degrabă ceea ce spun este retoric.Fără a risca marginalii mistagogice, citindu-i cartea – nu mă mir că el ,,stă”, paideumatic, sub egida spaţiului Brâncuşian, şi s-ar putea revendica – deşi e stabilit la Sibiu – mişcării literare-culturale a Jienilor. Dominanta – constanta stării de Însingurare – reconstatăm, este, via antebelici şi post- totalitarism (ciclic – repetabil deci) – poetic una a auto-scrutării vag-daoiste(!) – fie una tipic atipică (sic, n. n.).

Devoţiunea probatorie pentrou o ştiinţă exactă nu l-a abătut de la chemarea spre Misterul existenţei – devenirii, iar poezia sa îi este propriul avocat al Inimii (Anima). Pledoaria pentru VIS fierbinte. vs. înfrigurarea ,,ce dinspre noi vine’’ (Laurenţiu Fulga), stă, ca şi la un Cristian G.Abrebenel (din susnumita Zonă a Campusului natural magic brâncuşian), este semnul său entitar, şi re-identitar. Între ,,cald” şi ,,rece , poesia este ,,cristalul care curge” (Elitis) – aşadar sentiment fundamental, principiu ordonator. C a şi la alţi jieni, mai de-o vârstă,dar şi mai noi, motivul cheie este Casa Cuvintelor, conotativ altarul, templul (blagian) al oficierii cultic-culturale a unui ritual – ceremonial şi neutrosofic(I.P.Brădiceni, Cr.C. Abrebenel, Gelu Birău, Dumitru Tâlvescu, Mihai Amaradia ş.a. – în legea semioticianului transmodernist) – dar şi neo-sarcedotale, redefinitoriu al fiindului, cu analogii aparent ,,rugbistice’’, ale aplecării şi jocului cu sfericitatea – ovalul unei unei mingi- sferoid: „Era ca o minge:/ intra în poartă/ împinsă de adversari,/ dar şi de coechipieri/ era ca o poveste a omului dirijat/ se ducea unde nu-l trimiţi/ fără să ştie altceva/ În copilărie speria gândul” (v. Ion Mureşan, recent premiatul USR, ars poeticile frustrării copilărie, ca la Gabriela Melinescu ş.c.l.!) …” că trebuie să execut ordinele/ copiilor mai mari/ mă răzvrăteam/ nu făceam nimic fără să-mi placă (hedonism înnăscut reprimat, traumatic, n.n.) – fără să fi pentru ce am de făcut” (Intru-n Cetatea cuvintelor, pag.72.

Viaţa merge în sensul- noima in extenso semantic al acelor Athanor, incinte-altar-naos-templu, egregor, iar scrisul-ceremonialulscrierii divinatorii – lirice, este gesticulaţia ce duce spre iluminare, iniţiere, comunicare de tip missionarist, chiar şi aici, în straniul areal al ciberneticii psihologiste, de tip-dinamică revelatorie…, via ,,poeţii blestemaţi” Benn, Trakl, Rimbaud, Enzensberger, S. Plath, Blecher, Ştefan George, Caraion, A E Baconschy, Th. Bernhardt ş.c.l. n.n.) – parafrazic Florin Mugur, M. Dinescu, Cartarescu…

Cum şi la alţi număraţi poeţi de acum, arta redevine ştiinţă primordială, recuperatorie prin raţionalism – iar plurisemantismul – paradigmă de sine înnoitoare.

La Llelu VĂLĂREANU – SÂRBU revelaţia vine ca acalmie şi regăsire, fără spaime escatologice, ca la OMOGONICII actuali, „răzvrătirea” din extramurros-ul paqradiziac (al copilăriei lumii) a devenit acalmic-consolatoare, discursul eseistic-explicit, unul al redefinirii din pathos; fenomenul este al celor din spaţiul geo-spiritual sus-invocat.

Scientistul „raţiunii înfrigurate” este complementar „fierberii” în cuvinte, ca scântei ale lui Iov, în noul racord cu tehno-omul primejduit a se dezumaniza, prin cyborgizare „recuperatorie” a… răzvrătirii. Constanta reală a acestei arte potice este demnitatea, moralitatea, focul egenerator al vetrei-duhului zoroastric (Zarathurstra).

Asociaţia cultural – umanitară şi ştiinţifică “provincia corvina”

————————–

Eugen EVU

Convergenţe la Alma Mater

La un poem – cheie

2016

Ioan Romeo ROȘIIANU: Nicolae Vălăreanu Sârbu sau poezia ca templu al cuvântului

Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.

Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.

Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.

Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.

Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.

Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.

Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.

——————————-

Ioan Romeo Roșiianu

Baia Mare

13 mai 2017

Vasile FILIP: În vâltoarea vieții

Multă vreme – poate chiar și în timpurile contemporane nouă – în memoria publicului cititor imaginea scriitorului îl înfățișa pe acesta ca pe o ființă eterică, izolată în turnul de fildeș, într-un univers de nepătruns, dincolo de vâltoarea vieții din care, la drept vorbind, își culegea subiectele metamofozate în opere literare. Uneori – în capodopere. Fără îndoială, această viziune nu corespunde decât, poate, pe ici – pe colo cu realitatea. Într-o bună măsură, însă, ea dovedește prețuirea publicului, exprimată și ea într-o manieră artistică, metaforică. Trebuie, deci, luată ca atare, viața… internă – individuală sau de breaslă – oferind și posibilitatea unor considerații mai realiste și mai puțin… lirice.

În cazul scriitoarei Vavila Popovici, chestiunea este cât se poate de lesne de pătruns și se înțeles. Autoarea ni se înfățișează ca un spirit ancorat profund în realitățile pe care le trăiești la modul direct, neocolind, însă, pe cele tangențiale doar, dar care îi dau, și ele, posibilitatea de a se exprima în registre mai cuprinzătoare și mai relevante.

Spirit mereu iscoditor, însetat de cunoaștere, dar și generos în a oferi cunoștințe, Vavila Popovici și-a lărgit considerabil paleta scriitoricească, dovedind o putere de cuprindere nu doar demnă de admirat, ci și uimitoare pentru un om căruia viața nu i-a arătat doar fața zâmbitoare. Și din acest unghi văzute lucrurile, nu comit nici o exagerare decât afirm că Vavila Popovici este un învingător. Iar victoriile sale au înfățișare concretă: cărțile sale. Abordarea eseisticii nu este, prin urmare, un simplu joc. Sau exercițiu – ,,să încerc și altceva”. Este o chemare concordantă cu cele iscate dinspre poezie sau proză.

Eseul – încercare deopotrivă jurnalistică și literară – permite practicantului cel puțin două posibilități de reușită. Prima: substanța informației; a doua: comentariile și adaosurile, personale sau citate, menite să confere actului final miez plin și strai artistic. Ar mai fi ceva: acuratețea și eleganța limbii, în înțelesul respectului față de propriul condei, dar și, mai ales, față de cei cărora se adresează: cititorii. Pun accentul și pe acest aspect, deoarece nu de puține ori am dat cu ochii peste texte cu pretenții, apărute în publicații pretențioase, în care căderea în vulgar și în polemică lipsită de idei compromite întregul demers.

Cel de al nouălea volum de ,,Articole, Eseuri”, publicat de Vavila Popovici tot în America, la începutul acestui an 2019, ilustrează cu demnitate profesională implicarea autoarei în tumultul vieții spirituale, îndeosebi a celei în care suntem și noi parte, ca truditori și ca beneficiari. Scrie în eseul, ,,Educația hrănește inimile”, în deschiderea căruia pune ca motto spusele lui William Butler Yeats – ,,Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”: ,,Este important și normal să dorim să cunoaștem cât mai multe din cele ce ne înconjoară, dar dacă nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citat doar câteva pagini (…). Este nevoie de a înțelege bine și concret viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate, care sunt ale omului”.

Și în această proaspătă carte, aria tematică pe care Vavila Popovici o abordează este amplă și diversă. Predomină, însă, preceptele morale care stau (trebuie să stea) la temelia unei societăți umane. Cum, însă, societățile din oameni sunt alcătuite, și aceștia trebuie să răspundă acelorași rigori. Câteva titluri sunt relevante în acest sens: Despre cinste, necinste și ticăloșii, A trăi corect și drept, Despre rușine, Dreptatea ne cere să judecăm, Înfumurare nejustificată, Minciuna ipocrită, Despre sfidare, Comportament conflictual, Umanitate versus Bestialitate, Avem nevoie de repere morale, Despre slugărnicie ș.a.

Mai mult decât în celelalte volume de acest fel, acesta este în mare proporție dedicat realităților românești contemporane. De unde se poate înțelege că lucrurile pot fi văzute și de peste ocean. Printre alte sugestii, Vavila Popovici propune una mult mai surprinzătoare, însă și cu asupra de măsură justificată. Pornind de la admirabila carte a lui Marin Preda – ,,Cel mai iubit dintre pământeni” – care ,,are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi”, ea sugerează: ,,Poate, în zilele de acum, cineva se va încumeta să scrie un roman cu titlul ,,Cel mai urât dintre pământeni”.

O susțin nu doar prin ridicare de mână, ci și prin semnătură, doar că ceva… mă pune pe gânduri… Prea mulți sunt cei ce ar …merita să devină ,,eroii” unei asemenea cărți. Nu ar încăpea. Poate într-o sumedenie de cărți. O bibliotecă mai cuprinzătoare, în mod sigur…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

25 martie 2019

Ioan POPOIU: Mariana GRIGORE – Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului

La editura ieşană Pim, a apărut, la sfârşitul anului 2018, volumul IUBIRE… LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI, aparţinând poetei MARIANA GRIGORE, ilustraţiile grafice şi coperta fiind executate de graficianul Mihai Cătrună. Volumul este însoţit de ,,Cuvântul autorului”, în care poeta specifică: ,,Aceasta carte este dedicată mamei mele, aripa albă de iubire întru eternă amintire”, adăugând aceste versuri (catren): ,,Iubire la răscruce de trăire, / Trăind iubind mereu iubire / Şi când m-ating trăiri din tine / din colb şi lut, renasc iubire”! Prefaţa volumului este semnată de scriitoarea Elena Volcinschi, care vorbeşte despre dificultatea de a vorbi despre poeta Mariana Grigore, ,,această minune a condeiului”! Autoarea prefeţei mărturiseşte că, prin scrierile ei, poeta merită ,,cu prisosinţă” să se afle pe ,,marea vatră a culturii noastre”!

Poeta se prezenta pe sine astfel: ,,M-aş descrie, în puţine cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului şi simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi şi apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului”. Pentru cititorul interesat, să adăugăm că poeta Mariana Grigore este născută la 7 septembrie 1969, în Racoviţa, în apropiere de Targovişte, a urmat Liceul economic în acest oraş, apoi Facultatea de Drept la Bucureşti, fiind consilier juridic la Banca Comercială Romană. A început să scrie devreme (,,scriu de când mă ştiu”, spune poeta), dar mult timp nu şi-a putut învinge ezitarea şi modestia, pentru a încredinţa tiparului propriile creaţii. Înainte de apariţia în volum, poeta a fost prezentă în revista ,,Eminesciana”, Antologia literară a revistei ,,Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici şi comentarii critice ,,Vama Viselor”, Antologiile ,,Vara cuvintelor” şi ,,Toamna cuvntelor”, sub egida revistei ,,Ecreator” şi Revista de poezie ,,Parnas XXI”.

În cele din urmă, debutul a avut loc în 2017 (Adjud, Armonii culturale), cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! În prefaţa volumului de debut, semnată de Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americae de Arte şi Ştiinţe, se arată că Tablete… ,,are toate caracteristicile unui jurnal intim, o (re)culegere de ganduri de iubire, născute firesc, din preaplinul său sufletesc şi dăruite ca ofrandă persoanei iubite”! Volumul conţine atât ,,proprietăţile unui jurnal personal…, cât mai ales atributele unor veritabile poeme în proză”, cartea ,,debordează de romantism”, ilustraţiile graficianului Mihai Cătrună conferind ,,un plus de sensibilitate şi delicateţe întregului”. Autorul prefeţii conchide că TABLETE… este o ,,Casă în care iubirea este la ea Acasă”, citând cuvintele lui Antoine de Saint Exupery: ,,înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere”!

În poemul cu care se deschide volumul, ,,Mereu am aşteptat să apari, suflet cald!…”, autoarea ne dezvăluie optica sa poetică: ,,Dorul meu de tine răspundea la apelativul ,,jind”…sau ardoare…căutare…fără chip, neîntrupat în carne şi oase, plămădit doar din vise şi poveşti nescrise… Nu avea vârstă, timp, acum sau viitor prezent… Era doar energia pură, care respira prin fiecare por, foame de iubire şi sete de fericire…Fiecare gând trăia într-un vis…”. Într-un alt poem, în acelaşi spirit, poeta notează: ,,Suflete frumoase, priviţi oglinda vieţii, aşa cum fac poeţii…şi mângâiaţi-i chipul, cu braţe de iubire, ca să reflecte-n ea, a voastră fericire…” (Am simţit că eşti tu, suflet cald!). O poezie ne întâmpină cu această mărturisire: ,,Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat, pe care pictorul timp l-a abandonat într-un ungher de cameră, pe un şevalet prăfuit, acoperit de semiumbra anilor…”. Practic, întregul volum respiră aceeaşi atmosferă, sunt texte poematice superbe, ultimul poem din volum încheindu-se cu această confesiune: ,,Ce bine îmi e lângă iubirea ta…îmi şopteşte steaua mea!…Plutesc…pentru că te iubesc…pe un orizont fără de timpul ieri sau spaţiul mâine…şi mă gândesc doar la tine…” (Cu un ochi de soare plâng în lună).

Volumul recent apărut, IUBIRE…, menţine această caracteristică, iar ca element de noutate, poeta mărturisea într-un interviu: ,,este noutate din punct de vedere al genului literar, poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut”. Poeta sublinia, ca o particularitate a noului volum: ,,Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieşit cu aripi pe umeri şi lacrimi pe suflet”!

Poemul care deschide volumul are dimensiunea unei ars poetica, care defineşte liric linia întregul op: ,,Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, / să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere / şi printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijeleşte pe pereţii cerului, / un vid de silabe încâlcite printre iţele semnelor de întrebare”. Poeta îşi propune ambiţios să fixeze (,,ţintuiesc”) ,,monologul fiecărei preaslăviri de sine / a celor ce privesc din susul unui jos / şi dintr-o judecată, un silogism ne-arată, cu o ghitropă cnut / ce biciuie pe rând sentinţe şi osânde din inchiziţii crude”. Dar ea se retrage în modestie, refuzând să-şi asume postura divină: ,,Sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte / şi modelează gânduri, iubirea printre rânduri, / privind la ceru-n care o stea sunt, căzătoare” (Mă gândesc uneori…). O dată definită linia lirică, putem urmări în cuprinsul poemelor cum este aceasta aplicată de către poetă. Putem afirma că am decriptat tendinţa (caracteristica) fundamentală a volumului, predominantă este iubirea, aşadar poezia de dragoste. Iată spre exemplificare ,,Simfonia iubirii”: ,,În noaptea asta… vreau să uit de mine / Să nu mai fiu când fi-va tu un eu / (…) În noaptea asta…vreau să-aprind un rug / Pe coapsa-nfometată de iubire / (…) În noaptea asta…cu falxul buzelor fierbinţi / Să mă aduci sărutului ofrandă / (…) În noaptea asta…fi-vom numai unul, / În crisalida unui apogeu, / (…) În noaptea asta…nume nu mai port / Şi nici veşmânt să îmi acopăr trupul / În noaptea asta sunt ce nu am fost…/ Un zbor, sau un atol sau doar un dans de fluturi. / În noaptea asta…pluti-vom amândoi / Cu aripile-ncolăcite-n simetrie / Căci zbor vom fi unul pentru doi / Tu cer albastru, eu…o simfonie”. O altă poezie relevantă de dragoste este ,,Astăzi te ţip cu sunetul vino…”: ,,Mă sfiesc să mă acopăr cu tine / dar, / prelungirea braţelor mă atrage sub covorul de frunze / al culorii florilor de cireş. / (…) …ce formă are dragostea ta ? / Închid ochii… / mă aşez necuminte în inima ta…/ voi cânta / the blues for you…”.

Poeta obţine o foarte reuşită poezie de atmosferă, de un lirism fermecător, ca în poemul ,,Mâine”: ,,Când voi adormi pe pieptul / bătăilor tale de inimă / şi voi striga / respiraţia sacadată / cu numele tău, / atunci să ştii că mâine / e timpul ce s-a oprit / în noi”. Atmosfera specifică poemelor, predominantă în volum,o regăsim lesne: ,,În această noapte, / visul se face puls în respiraţia unei şoapte …mângâie bătăile / de inimă ale unui orologiu / ce-a oprit secunda pe talpa unei clipe…şi atinge degetele / de lumină / răsfirate prin pletele sufletului adormit pe tâmpla unei emoţii / nemuritoare…” (În această noapte). Sunt multe poeme de dragoste de o frumuseţe poetică aparte, am putea cita poeme întregi, ne oprim însă la acesta: ,,Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru / ce desenează zborul pe aripa unui pescăruş, în căutarea / ţărmului cu strigăt de mare…/ (…) Iubeşte-mă ca şi când îmbrăţişarea nu ar exista / fără iubirea mea…/ Iubeşte-mă şi taci…nu spune un cuvânt…coboară pleoapele…/ şi…doar iubeşte-mă” (Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru). O poezie de dragoste deosebit de elocventă este ,,Definiţie ?”: ,,Ce e iubirea, / (…) Ea curge organic, / astral, / platonic, / visceral, / (…) Deţine cineva / răspunsul la paranteza unui eu / neînchis în eliberare, / care caută pe cine în când, / de ce în unde, / (…) Ce e iubirea !? / Iubire”. Semnificativă, sub aspectul conţinutului, este o altă poezie pe tema dragostei, ,,Anamneză”: ,,Iubite, / Îţi aminteşti atingerea-aceea de foc din care curgeau picături / de cer în palmele vântului, când îmi răsfira pletele printre / degetele tale ? / Mai simţi şi acum pulsul clipei care ne modela zâmbetele / în unduiri felinice, / pe lângă buzele uscate de atâta însetare ?… / (…) Iubite, / nimic nu s-a mai întâmplat de când timpul a rămas în urmă / cu acea secundă din care ne curgeau clepsidre în desenul / paşilor / pe ţărmul din noi, / Iubite, / doar timpul nostru captiv mai e între noi …/ Şi ne aşteaptă să-i fim culoarea…doi”. Un poem de dragoste de o frumuseţe copleşitoare este ,,Flamenco”, din care putem cita aproape în întregime: ,,Vino, / Cu tălpile paşilor / să-mi calci pasiunea / sedusă/ de unduirea capei unui paso doble / dansând fericirea / în extazuri de o mie de sunete / ce curg într-o singură trăire / (…) Vino, / Cu o ,,dejado” aruncată neglijent / pe umărul meu stâng / dezgolit / până la coapsa unei ,,soledad” / în ,,compas” de viaţă / râvnită / rănită / îmbrăcată / cu ,,Bata de Cola” / vândută de o ,,bailaora” / ce aşteaptă la drum de seară / să-i cânte o chitară / Vino, / acolo unde te aştept / şi mă vrei (poate), / departe de doi într-o singurătate / sau o trădare / cu mască de armonie / pe chip de iubire/ Vino! / dar, / nu înainte de a învăţa / sensul neexplicat / al cuvântului / ,,stay” / ( with my heart)”. Este o bijuterie lirică a poetei!

Volumul are o tematică diversă, dar iubirea este cvasiprezentă: ,,Ard, / mă reaprind / Ard / şi mă sting / pe rugul ce bate clopote de văpăi / în raiuri fără nume…/ Îmi rupi braţele / crescându-mi aripi sub pământul / ce-mi lasă fără aer / febra de zbor… / Mă înalţ şi mă cobori / un abandon de aripi în ceară de Icar… / E doar un vis… / sau, / poate-un Zburător…” (Zbor prin nopţi cu aripi…). Un alt poem este de aceeaşi factură: ,,Îmi sorbi picăturile de fior / Se zvârcolesc / Fierb / Tresar sub focul care îneacă / flacăra în tremurul setei ce mă frige / O foame devoratoare / de îndoială / în zbateri inutile / de respingeri / ale trupului / topit în abandonul / clipelor, / (…) Îţi beau ploaia în forma genunchilor / ce tremură arcuiţi pe coapsa / unei vâltori de curgeri / fără nume / (…) Atât de multe ploi sunt între noi …” (Dans în ploaia dintre noi…). Sunt poeme cuceritoare prin lirism şi nu putem, fie şi în spaţiul limitat al unei recenzii, să nu le menţionăm: Monolog… în dialog turcoaz… (,,Talazuri sparg tăcute albastrul ce se-aşterne / sub tălpile încinse de-a zborului chemare / Şi nu mai ştiu de caut un sens ca să prosterne / o urmă fără umbră ramată în visare”), Persuasiune într-o clipă de smarald… (,,Îţi aminteşti faleza aceea albă care ne aduna paşii din frânturi / de urme?…şi, modelându-le cu aerul rarefiat ce se agăţa de / respiraţia privirii cu care ne sorbeam sarea de pe ultimul sărut,”), Acronim pentru iubire… (Eu, / acel tu care-mi fierbe în viscerele gândului / se încolăceşte în alunecare pe coapsa unei mângâieri / atinge trupul visului descompus în miriade de simţuri”). Şi această înşirare ar putea continua, nenumărate sunt poemele care ilustrează calitatea volumului, chiar şi numai prin menţionarea titlurilor respective.

După aceste extrase semnificative, putem încerca o concluzie: Mariana Grigore este o poetă a iubirii, poemele sale, superbe, cuceritoare, sunt o desfătare pentru iubitorul de poezie, într-o tonalitate elevată, spirituală, aproape nepământeană. Poeta îmi mărturisea odată, într-o confesiune personală: ,,Ioan, eu iubesc IUBIREA”!

——————————-

Ioan POPOIU

23 martie 2019

Melania RUSU CARAGIOIU: Note de lector și de sărbătoare – La Antologia ,,SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI” de Ligya Diaconescu, Editura ,,Olimpias”, 2018

Am în mână o carte. Este un buchet de mici cărți deschise din sufletul a patruzeci și doi de autori, poeți și scriitori contemporani, între care și autoarea care a adunat cu migală florile de cuget ale acestora, Doamna Ligya Diaconescu, Directoarea Revistei ,,STSARPRESS-USA-Canada-România, dar trebuie să subliniem că însăși editoarea, Doamna Olimpia Sava este printre noi, nu numai spre a da la lumină această Antologie ,, Scriitori în Sărbători” , ci și participând efectiv cu partea sa de pagini oferite cărții, din spiritul său creator.

Iată-ne dar, în fața unei Antologii compusă din optimism, speranțe, viziuni poetice vizând abstractul sau materialul. Ca o explozie binefăcătoare de entuziasm , de împăcare, de calm, și veselie ne apar imagini care oglindesc într-un conglomerat aceeași fațetă de sărbătoare a cugetului, a limbii scrise, a sufletului nobil și deschis spre artă al românului.

Arta creatoare a românului este izvorâtă din efervescența plămădită în plaiul carpatin și din care au zburat spre lume descoperiri, idei mărețe, dăruiri, noi românii având suflet larrg, având multe genii în palmaresul creației și o mare dragoste de a ne bucura împreună cu alții de ,,bucatele” de pe masa noastră bogată. Noi creem perpetuu valori spirituale și materiale , dar nu le păstrătăm numai pentru noi, ci cu mult drag împărtășim și altora din ele, în altruismul nostru legendar.

De ce ? Fiindcă noi crem continuu, fiindcă suntem pașnici, cu sufletul deschis spre speranță, credință și iubire și voim ca peste tot și peste toate să planeze acel suflu care se numește bine.

Într-o culegere deosebită, această Antologie adună flori spirituale și ele sunt așezate într-o îmbinare floristică spre a alcătui un buchet, prin cugetarea și mâna Directoarei, scriitoarea și poeta Ligya Diaconescu.

Ca să ne cunoaștem- iar și iar- și ca să ne arătăm părticica noastră de suflet, am adăugat fiecare dintre noi, câte o imagine fotografică și câte o prea scurtă fișă de autor, care este cartea nostră de identitate scriitoricească și cu mici penelări am amintit despre fiecare, persoana care a înfăptuit acei pași de grație divină în literatură.

Răsfoim ordonat, prezența și un vers sărbătoresc, al fiecărui coautor, spre a face un mozaic de suflet, așa cum am învățat de la Mihai Eminescu, prezent și aci, chiar începând de pe coperta Antologiei, precum și în tot ce scriem noi.

Întâlnim o mare varietate de stiluri, sentimente, talente, inspirații, gândiri de valoare, un întreg florilegiu, cum am mai subliniat. Am recurs la stratagema enumerării autorilor și a prezentării domniilor lor, numai sub definiția strictă a sărbătoririi unui eveniment, redării unui fragment, a unei mici informații, deși paginile abundă de nenumărate fațete și realizări de maestru.

Volumul se deschide cu Prefața alcătuită de Domnul Președinte al Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene. Domnia sa spune, citez: ,,Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcașurile zeilor…În căutarea luceafărului poetul își străbate în felul său viața. Ceeace ne dezvăluie nouă este prin forța sa de a stăpâni Pegasul la modul sublim, daca stie să-l facă să poposească, pentru contemplația a ceeace zărește, sau dimpotrivă de a-l îndrepta să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel își realizează Eminescu, partea sa de magie…!” ( AL. Florin Țene, din Prefața volumului)

Citând, fac o pajiște, cu flori , care puse alături ca un colaj, redau atmosfers de sătătoare a volumului.

Autori și citate din Partea I, Poezie

… /,,Păzitor al luminii am devenit /simt o ușoară atingere, / Un înger îmi trimite iubirea. / Asupra mea se revarsă ”/… ( Mariana Popa, din: ,,Poveste de iubire”).

… /,,Ziua scrie cu lumină în brazde poezie, / Holda aurie, mai trece și-n povești, / Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie / Imn Transilvaniei, Molovei și Țării Românești ” / ( AL.Florin Țene, din: ,,Dumnezeu, Țara Domnului o mirunge…”).

… / ,,Aș vrea să mă plimb prin pădurea străveche / Visând să găsesc chiar acolo / Stejarul ce mi-a zis că este poet / Îmi place să-i aud frunzele cântând… / Să iau și să port această zestre cu mine.” /… ( Melania Rusu Caragioiu, din: ,,Poet Român”).

… /,,Frunzele-mi de vânt luate hoinăresc / Răzlețe, cu alte frunze se-ntâlnesc, / Se îmbrățișează cu altele-n văzduh, / Dorurile mele cu ele se duc… ”/ (George G. Echim, din: ,,Voi visa…”).

… /Din zări, Crăiasa Nopții apare / Urcând mereu câte un pas / Aducând a nopțiior răcoare, / Privind rece, fără de gând. / Lasă în urmă norii zglobii / Admirând zbuciumatul Pământ, / Privește spre visătorii copii, / Care-i închină un cânt ” /… (Elena Jucan, din: ,,Trece luna prinre nori”).

… / ,,E viața cosmică-ncercare, / Tandem de vorbe: naște, moare, / Metafora zilei fecunde, / Vibrația unei secunde.” /… (Constantin Iordan din ,, Pascale/Triumful vieții”).

… / ,,Citesc și azi bădiță, versurile tale / Limpezi și clare ca unda de izvor: / Găsesc în ele pacea unei catedrale / Și pururea de tine-mi este dor !” /…(Victor Burde din ,,Omagiu bădiței Mihai”

… /Pune-mi, Doamne / scâncet lângă scâncet / aripă lângă aripă / balada colțului de suflet / ce-am rămas / să urce-n noi pârguită / ca o notă încrustată-n cerul gurii / ca un bob de strugure / înainte de sacrificiul viei Tale” /… Camelia Florescu, din: ,,Baladă pentru Fiul Tău”).

… /,,În seara aceasta de Crăciun / Și gândul și-l îndreaptă sus / La Pruncul Sfânt, chiar la Isus / Se mângâie că-n suflet spun / Colindul sfânt și bun.” /… ( Ovidiu Jucan, din: ,,Căci asta-i seara de Crăciun”).

… /,,Zarea-și închide pleoapele impure / Și trandafirii-și scutură potirul, / Mai tainic se aprinde-n mierle trilul, / Așchii de cântec zboară sub secure”. /… (Rodica P. Calota, din: ,,Cântare”).

… / ,,E veselie și colind /Iar viața o găsim frumoasă / Se-aud paharele ciocnind / În seara asta drăgăstoasă” . /… (Florin-Cezar Călin, din : ,,Anul nou”).

… / ,,O cioară se face umbră pe perete / Fața-i filtrează riduri,lunare / Sertare cu nimicuri / drapează praf peste ceea ce a fost / și ceeace ar fi putut să fie” /… (Mariana Zavati Gardner, din: ,,Eternitatea- un alt vis”).

… /În vechime când veneau / Sânzâienele, căci ele / Sunt considerate cele / Mai aproape soarelui, / Preotese ale lui / Multe semne s-au păstrat / Că demult au existat / Ritualuri mai avan / Pe masivul Călimani, /… (Olimpia Sava, din: ,,Legenda Sâzâienelor”).

… / Să aveți sufletul cald, / Plin de multă veselie, / Pe cer zilnic soare bun, /Paradis pe întreaga glie”. /… ( Victor Manole, din: ,, De An Nou”).

… / Zice-om horea tot cu hire, / Pe strunuca cea subțire, /Pentru tine, măi fârtat, / Să se-audă peste sat”. /… Vasile Bele, din: ,,Muzicantul (I)”).

… / ,,Dar eu nu am ce vă da ! / ,,Nu face nimic , bătrâno ! / Ți-am adus câte ceva, / Ai un coș plin cu de toate / Să mănânci pe săturate… (Alina Sorinela Didu, din: ,,Darul de Crăciun”).

… / ,,O pasăre în zborul ușor / Carpații și marea veghează / O inimă în mugur extaz / Cu România pulsează”. / (Mioara Oprișan, din : ,, La Balcic”).

… / ,,Doamne, fă-mă primăvară, / fă-mă stea în prag de seară, / fă-mă umbră-n zi cu soare, / fă-mi iubirea mărțișpare !” /… ( Sorin Micuțu, din: ,,Mărțișor, Dar deosebit”).

…/ ,,Încercăm să te păstrăm / Cât putem, în minți curate, / Nu doar când aniversăm / Anii tăi, trecuți în moarte”. / (Carmen Pasat, din: ,,Luceafărului”).

… / Ușor- ușor devine văzduhul o albăstrea / De sus se revarsă parfum primăvăratic și floarea /Albastră, cu bucurie-n inimă cântă ziua de față. /Pe Dumnezeu îL cântă natura blândă și măreață.” / Elena-Alina Grecu, din: ,,Sărbători, sărbători”).

… / ,,Așa-nțelegem ce ni-i dat, / Ce suntem noi în mersul firii / Sensul iertării și iubirii, / Rostind: ,, HRISTOS A ÎNVIAT !” /. (Teona Scopos, din: ,,Hristoa a Înviat”).

… / ,,Când e a MAMEI – zi de sărbătoare. / Și vreau să fiu iarăși cu seamă, / Să-i spun ca și bunica-i cea mai bună MAMĂ,” /… (Bianca Georgiana Bele, din: ,,Ființei dragi, azi îi mărturisesc”).

/ ,,Limba noastră cea română / E un tril de ciocârlie. / E cusută de-orice mână / De româncă, pe-a ei ie”. /… (Iuliana Ciubuc, din: ,,Limba noastră”).

…,,Verbele au devenit icoane sfinte, / transformate în izvoare, să le sorbi, / iar dorul urcă înspre zei, / redând vederea celor orbi…” /… (Titina Nica Țene, din: ,, Eminescu înveșnicind Limba română”).

… / ,,Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva / Când nu știam de timp și de altcineva / Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi / Din dragostea eternă a Lui, se vor ivi.”… (Doina Guriță din: ,,Te voi iubi mereu”).

… /,,Vom construi un pod al poeziei / Noi care avem legate mâinile de societate / Vom construi un pod de metafore / Noi care avem pe limbă gustul libertății de sare.” /… (Ionuț Țene, din: ,,Podul poeților”).

… / ,, Lumina doare / în curcubeul răstignit / pe fiecare lacrimă / prelinsă / către cer / spre / infinit.”/ ( Ionela Flood, din: ,,Curcubeul”).

… / ,,Eu am în suflet un dor dulce / Iubitul drag îmi e plecat / Și vine-o seară, ca-n poveste, / Pe-un mândru cal alb-naripat / Și poartă-n ochi marea albastră / Și în priviri doar gânduri bune, / Mă cam topesc când i-aud glasul / Și-mi spune-ntr-una, doar… ,,minune” !” , (Ligya Diaconescu, din: ,,Eminesciana… în taină”).

PARTEA a II-a. PROZĂ

Terezia Bolchiș Tătaru: ,,Un gând din inimă pentru Luceafăr”, (pag.82-87),

Constantin Zavati: ,,Boboteaza de altădată”, (pag.87-89),

Nadia Urian: ,,Rătăceam într-o grădină”, (pag. 90-92),

Magdalena- Eugenia Albu: ,,Eminescu – Identitatea asumată a poporului român”, (pag.93-95),

Vasile Szolga: ,,Dealul”, ,,Lumânarea”, (pag. 95-96),

Lucia Ciupercă: ,,Regăsire”, ,,Semne de întrebare”, ( pag. 97-98),

Lucia-Elena Locusteanu: ,,Sentimentul patriei și al istoriei în opera eminesciană”, (pag.99-102),

Victor Manole: ,,Dragostea de țară și politica”, ,,Din ale vieții”, ( pag. 103-105),

Ecaterina Chifu: ,,Dor de Mihai Eminescu, pentru universal”, (pag.106-108),

Nicolae Dina: ,,Iartă-mă, prietene!” , (pag.108-110),

Damiana Weinberger Zeana: ,,Autointerviu”, (pag. 11-112),

Scopos Teona: ,,Ritual de iarnă la Ciurea”, (pag.113-115),

Camelia Florescu: ,,Dansul cu fata în ziua de Ignat”, ,,De ce tocmai bunica?”, (pag.116-118),

Zenovia Zamfir: ,, Nașterea Domnului, bucuria nemărginită a omului”, (pag.118-120),

Maria Barnareanu: ,,Cugetare”, ,,De te-aș prinde”, (pag.120-122),

Rodica Ghinea: ,,Doamna Limbii Române”, (pag.122-124),

Constantin Mănescu: ,,Întreita semnificație a zilei de întâi ianuarie”, (pag.124-127).

Acest grupaj sărbătoresc – internațional, pot spune – de gânduri și suflet al coautorilor acestei Antologii alcătuită de scriitoarea-poetă Ligya Diaconescu, ,,Scriitori în sărbători”, exprimă multa varietae a preocupărilor scriitoricești, care toate converg spre acea afirmare a culturii, erudiției și dragostei de frumos a celor care și aci reprezintă neamul românesc. Zona de inspirație este plaiul nostru mioritic, universul, viziunea spre viitor, omagii, cercetare istorică, evenimente, Luceafărul poeziei-Mihai Eminescu, sărbpătorile religioase tradiționale, bucuria vieții, pacea, împăcarea și multe altele, nenumărate, concrete și abstracte. Posibilitățile de realizare sunt de maestru, fiecare autor întrecându-se pe sine în varietatea de stiluri și bogăția metaforelor. Este multă filozofie. Este și decantarea experiențelor vieții, tematica educațională, spicuiri din tradiția satului românesc. Ca gen găsim toate genurile literare, exceptând genul dramatic. Ca formă de poezie întâlnim poezia în vers alb și poezia în vers clasic, excelând, sonetul.

Totul este o strădanie, o afirmare plină de succes a ,,Creșterii Limbii Române”.

ST.CONSTANT(Quebec), Canada, februarie 2019

————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

8 Martie 2019

Alice GEORGESCU: REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR

În peisajul tot mai aglomerat (nu neapărat şi mai bogat) al teatrului românesc de azi, Liana Ceterchi a deschis un drum, poate, lăturalnic, dar cu direcţie sigură şi clar marcată: spectacolul-monografie. Monografie şi, totodată, biografie – şi anume, biografie feminină, pentru că toate producţiile concepute de ea de câţiva ani încoace reconstituie, bazându-se pe felurite scrieri memorialistice, viaţa unei figuri (celebre) aparţinând sexului aşa-zis slab. Slăbiciunea este, eventual, fizică, adesea psihică (sau considerată astfel), dar niciodată morală, de caracter. Ceea ce le uneşte pe aceste eroine – Vivien Leigh, Zelda Fitzgerald, Camille Claudel –, dincolo de dramatismul existenţei lor furtunoase, este o forţă (forţă creatoare şi forţă pur şi simplu) care le permite să se măsoare de la egal la egal cu partenerii lor masculini, mult mai faimoşi. Cărora uneori le-au fost chiar, s-ar părea,, superioare…

Iniţial, Liana Ceterchi – care a urmat, în timp, atât cursuri de actorie, cât şi cursuri de regie, ambele „la Stat” – s-a menţinut în umbra scenei, participând la alcătuirea scenariului şi dirijându-şi colegele de profesie actoricească. Mai recent şi-a reluat, însă, instrumentele „primei iubiri” şi a reînceput să joace ea însăşi, dovedind nu doar o reală înzestrare interpretativă (sesizată, de altfel, cu ani în urmă, de o actriţă-pedagog de talia Olgăi Tudorache, care şi-a luat-o ca parteneră în câteva spectacole), ci şi o prospeţime şi vitalitate a jocului aproape neverosimile după o destul de lungă pauză. A fost, cred, o decizie înţeleaptă – la fel cum a fost şi aceea de a-şi îndrepta atenţia asupra unor „femei celebre” din perimetrul istoriei naţionale. Astfel, unei intense şi nuanţate întrupări a Ilenei, fiica – pare-se – cea mai dragă a reginei Maria, prinţesă devenită călugăriţă, autoexilată din şi revenită, după 1990, în România natală, i-a urmat de curând o evocare a… mamei: regina Maria, personalitate aproape mitică a ţării întregite, suverană admirată, iubită, adulată, făptură temperamentală şi mereu răzvrătită împotriva convenienţelor, fie ele aristocratice sau nu; reper inconturnabil, în fine, al unei regalităţi nu o dată contestate (şi nu întotdeauna fără motiv), dar care a lăsat în urmă-i, graţie mai ales întemeietorului, Carol I, şi, tocmai, acestei Marie de Saxa-Coburg-Gotha, nepoată dreaptă a reginei Victoria şi soţie a principelui devenit rege Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, o amintire colorată de nostalgie. Jurnalele de război ale reginei Maria (atenţie: nu mult mai faimoasele pagini din Povestea vieţii mele!) i-au furnizat Lianei Ceterchi materialul – marcat pe alocuri de rigiditatea datelor istorice seci – unui spectacol de aproape două ore şi jumătate, în care imaginea primei suverane a României ca stat unitar şi independent e desenată cu acurateţe şi tandreţe, cu preţuire şi respect, dar mai ales cu acea înţelegere autentică a unei femei de către o altă femeie, a unei mame de către o altă mamă, ce garantează adeziunea imediată şi plină de simpatie a publicului la povestea spusă. O poveste ce merită să fie cunoscută de cât mai mulţi români – să fie, aşadar, istorisită cât mai des.

–––––––––

Alice GEORGESCU

Mariana CIOLAN: Cronică de teatru – O trecere…

Între ”argumentele” pentru realizarea celei mai recente producții a Asociației If…/dacă.. pentru femei pe care Liana Ceterchi a înființat-o și o conduce cu succes de câțiva ani buni, anume spectacolul intitulat ”Regina Maria – Regina tuturor românilor”, a cântărit desigur greu faptul că în 2018 am celebrat Centenarul Marii Unirii, iar Regina Maria a fost între artizanii României Mari, că tot anul trecut s-au împlinit opt decenii de la plecarea Reginei din această lume. Urmărind spectacolul acesta de autor, recital de mare impact asupra publicului, pentru care Liana Ceterchi a conceput împreună cu Edith Negulici scenariul, a semnat regia şi scenografia și este totodată interpretă, îţi dai seama că a existat cu siguranță și ceva mai mult decât gândul de omagiere. Descoperi aici fluidul unei inspirații care transcende spațiul teatral și timpul istoric, un halo avid să absoarbă complexitatea unei persoane, a unei personalități cu adevărat de stirpe rară. S-a ”apropiat” desigur de Regină când a lucrat pentru precedentul proiect al Asociației If…/dacă… pentru femei, recitalul închinat Principesei Ileana, și a simțit chemarea irezistibilă de a o ”reînvia” cu puterea și mirajul teatrului pe aceea care a fost numită ”Regina tuturor românilor”. A o reînvia şi a exorciza într-un fel, a se scutura de intoxicarea despre regalitate pe care a primit-o în şcoală aidoma atâtor şi atâtor generaţii, cum dădea de înţeles şi adresarea actriţei către public după prima reprezentaţie de anul acesta, într-o cochetă sală de la Casa d’ Italia din Bucureşti.

Liana Ceterchi a parcurs o minuţioasă documentare, în ţară şi în ţara natală a Reginei Maria, cum am înţeles din spusele domniei sale, ceea ce este desigur o condiţie esenţială pentru a-şi apropria corpusul vizat – anume, Jurnalele de Război ale Reginei, pentru a pătrunde esenţa, profunzimea lor, dar dincolo de acest nivel al demersului său se simte o empatie iradiantă cu ipostazele femeii şi o privire lucidă, însetată de adevăr faţă de complexitatea personalităţii ei în postura de regină cu un statut înalt, demn, responsabil în treburile ţării, deşi la vremea aceea legile nu permiteau asta. Astfel, calea a fost netezită spre un scenariu dinamic, viu, edificator, copleşitor într-un fel, rezultat din selecţia personală din sute şi sute de pagini de jurnal asupra cărora probabil actriţa a zăbovit pe îndelete cu intensă participare a gândului şi a inimii. Aşa încât, cu adevărat vorbele pe care le rosteşte în spectacol sunt spirit însufleţit al propriilor reflecţii şi trăiri ale Reginei, în plan omenesc, dar mai ales sub povara unei misii socotite de cei vechi de origine divină. Vorbe simple, limpezi, adânci din care un destin se desenează sub ochii noştri lăsând întreaga moştenire a unei treceri de o exemplară bogăţie. Trecere sublimată în acea imagine din arhiva cinematografiei, cu suverana la fereastra unui vagon de tren, ce închide ca între două coperţi spectacolul.

Aşa cum avertizează subtitlul, ”Jurnalele de război 1916, 1917, 1918″, spectacolul Lianei Ceterchi face doar succinte referiri la viaţa reginei anterioară anilor de război, la copilăria luminoasă a acestui vlăstar regal care îi are ca bunică dinspre tată pe Regina Victoria a Marii Britanii şi ca bunic dinspre mamă pe ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, la firea ei liberă şi nonconformistă, la căsătoria sa cu prinţul moştenitor al coroanei României, cel care va deveni Regele Ferdinand I, întemeiată nu pe mare iubire, ci pe raţiuni de strategie macropolitică, la aducerea pe lume a celor şase copii. Spre a-şi înfăţişa ”personajul” în anii de foc ai războiului, ani de foc pentru ţară şi pentru suverana care a îmbrăţişat aspiraţia seculară a neamului românesc, s-a identificat cu acest vis al reîntregirii între graniţele unei singure ţări şi a luptat pentru România Mare cu o determinare şi o abilitate nepereche. Spectacolul pune în lumină puterea de rezistenţă şi de credinţă a acestui personaj providenţial pentru români. Şi iat-o ”militând” în culisele politicii între cele două tabere veşnic învrăjbite, în discuţii cu Regele, cu generalii şi mareşalii, nesfiindu-se să profereze cele mai necruţătoare critici, dar şi să exprime o încredere fără egal în sorţii de izbândă şi în victorie. Iat-o compunând scrisori adresate rudelor ei încoronate din Europa, cu rafinamentul unui diplomat de vocaţie şi, deopotrivă, îmbărbătând soldaţii şi în calitate de comandant al Regimentului de Cavalerie 4 Roşiori, dar şi în glodul tranşeelor, alinându-le suferinţa pe paturile din spitalele militare. O vedem în refugiu printre orfani şi văduve, nelăsându-se pradă deznădejdii şi neîncrederii, în mijlocul molimelor, suferinţei, fometei şi chinurilor de tot felul, în timp ce în propriul piept arde jalea pentru ultimul său născut, răpus de tifos la doar câţiva ani. ”Nu pot să-mi închipui o soartă personală separată de soarta ţării”, auzim vorbele sale şi ca o reverberaţie, ”Vreau să ajut şi să salvez cât voi putea.”

Într-un perimetru de numai câţiva metri, cu o masă acoperită cu pânză albă şi câteva scaune pliabile, cu straie sugerând ţinuta în care regina a coborât din palat între oamenii din popor (costume: Alina Gurguţă), Liana Ceterchi reuşeşte cu sprijinul unui fundal video cu măsură articulat în spectacol (Leo Băcică, Ana Turos, Gabriela Alexandru) şi al unor discrete acorduri muzicale live (Elena Albu) să recreeze universurile concentrice de trăire şi gând care aureolează figura legendară a Reginei Maria. O aduce în toată bogăţia ei de omenie în faţa unui public pe care îl cucereşte printr-o bună stăpânire a mijloacelor sale de expresie, refuzând teatralitatea debordantă. Actriţa conferă natureleţe, autenticitate, de foarte multe ori cu şocantă trecere directă, chiar abruptă de la o stare la alta, de la conturarea unei situaţii la alta, creionându-i deopotrivă în tuşe puţine, dar edificatoare, prin inflexiunile vocii, pe iluştrii sau simplii muritori care devin partenerii Reginei în acest încrâncenat joc al morţii şi al dragostei, al supravieţuirii şi al salvării de la neant. Spectacolul are densitate şi o concentrare vibrantă capabile să pună în lumină, în fulguraţii care laolaltă capătă puterea unei erupţii explozive, inteligenţa şi rafinamentul diplomatic funciar, tactul şi abilitatea ei, dârzenia şi verticalitatea morală, puterea de sacrificiu şi forţa de a mobiliza energiile, bunătatea şi compasiunea umană… – faţetele unei personalităţi în raport cu care, notează regizoarea, ”superlativele se epuizează fără a cuprinde necuprinsul fiinţei ei”. Şi ne îndeamnă să luăm aminte…

Mariana CIOLAN

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/o-trecere/

Maria RUGINĂ: Cartea-Om – Anatol COVALI

Poezia covaliană excelează pregnant și degajat în trei zone, incontestabil generatoare de valoare și consum provocator.

În primul rând, oferă o EMANAȚIE inteligibilă de lirism subiectiv, acoperitor al intimității – în sensul cel mai larg al termenului – de trăire, simțire și aspirație personală a autorului, în devenirea și trecerea sa prin diversele etape și împrejurări existențiale.

Apoi, CALIFICAREA poetică, setea de autoperfecționare și adăugare verificată, prin exarsare novativă, a energiei semantice a Cuvțntului – ,cea mai frumoasă jucărie” a exprimării – cum se pronunța Tudor Arghezi – exercițiu care îl determină pe Poetul Anatol Covali să recurgă adesea la specii lirice cu forme fixe – consacrate (rondel, sonet, catren) sau personal inventate (tridilet), abordând chiar, în volumul „Catrene albe” (2019), o adaptare a tehnicii haiku-ului japonez la catrenul meditativ românesc.

Și, nu în ultimul rând, MUZICALITATEA prozodică – ritm, măsură, rimă – a poeticii lui Anatol Covali, care oferă operei sale o ținută de scenică încununare valorică !

CINE ESTE OMUL- CARTE ANATOL COVALI ?

„Bijutierul de cuvinte” – cum îl numește Radu Cârneci – deși nu ignoră și percepe chiar și dimensiuni necunoscute ale Universului, le înfruntă doar pe cele mai agresive (Timpul, Spațiul), atrăgându-le, în compensare, pe cele ce oferă lumii energie, informație, armonie, supraviețuire.

Născut în Basarabia, se stabilește și rămâne în România, depășește dificultățile anilor 1945 – 1990 și se instalează biruitor, ca tenor și poet, în actualitatea contondentă a zilelor noastre.

În cele aproape 40 de volume, publicate până în prezent – observă Ion Brad – „Este evidentă o privire filosofică, răscolitoare…, o combustie interioară intensă… Respiră în toate energia și vigoarea unui crez… Măiestria lui Anatol Covali este ușor identificată și în muzicalitatea încântătoare a versurilor sale, ca și în policromia și varietatea formelor, ritmurilor și rimelor, o adevărată abundență”.

Cea mai credibilă situare și-o decide poetul însuși:
„Îmi place poezia clasică – cu ritm, cu rimă, dar mai ales (poate pentru că am fost 40 de ani muzician), cu muzicalitate. Am cântat muzică clasică, scriu poezie clasică ! Știu ! Stilul e desuet, e demodat, dar nu vreau să scriu altfel. Aș putea, dar nu vreau. Consider (chiar dacă greșesc) că ceea ce se scrie astăzi nu e poezie, cu toate că poezia mea este taxată și ea în acest fel. Iubesc formele fixe și-mi place să inventez noi forme fixe”.

Îmi permit să sper că nu doar viitorul, dar și prezentul nostru – așa distorsionat, cum a ajuns – începe să se pronunțe în favoarea viziunii clasice, nemuritoare.

Primul contact cu lumina câtorva dintre volumele distinsului poet Anatol Covali mi-a trezit o tresărire poetică, intitulată „Dar din” HAR „se face rai”, pe care îmi permit să i-o dedic, împreună cu deplina mea admirație !

–––––––––

Maria RUGINĂ

4 MARTIE 2019

Florica PATAN: Fructele mâniei, John Steinbeck

Oamenii privesc adânc unul în sufletul celuilalt, înfometați, deznădăjduiți, sleiți și tăcuți. Ultimul lor refugiu din calea istoriei și a tăvălugului ei, este șopronul abia zărit prin pânzele stropilor de ploaie ce plesneau pământul, în California, la mii de kilometri distanță de Oklahoma, acolo unde se născuseră și unde avuseseră un acoperiș deasupra capului.
Romanul „Fructele mâniei”, pentru care John Steinbeck primește premiul Pulitzer, apare în 1939 și prezintă realități ale anilor în care America se lupta cu efectele Marii Crize Financiare, realități atât de bine cunoscute de scriitorul cu o viziune biologistă asupra destinului uman, care a lucrat în diverse joburi pentru a se întreține în perioada tinereții sale: laborant chimist, zidar, lucrător agricol, pribegind din loc în loc. Un timp a trăit din pescuit, pe o ambarcațiune. A studiat la Universitatea din Stanford.

John Steinbeck este laureat al premiului Nobel pentru literatură, pe anul 1962, „ pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”.
Autorul (n. 1902, la Calinas, în comitatul Monterey, California – d.1968, New York) prezintă în Fructele mâniei strămutarea unei familii de foști arendași, nevoiți să-și părăsească locurile natale și să supraviețuiască unor condiții inumane, într-un context istoric de impunere a intereselor băncilor, ale marilor proprietari de pământuri și companii. Nedreptatea se instalase și moartea prematură secera viețile. Sistemul de producție învechit era înlocuit brutal de marile companii.

Romanul Fructele mâniei ( The Grapes of Wrath ) este despre schimbare și sacrificiu. Doar că sacrificiul este de ordin uman, guvernul lui Herbert Hoover face încercări palide de susținere a șomerilor. Nu există soluții în sensul compensării familiilor de arendași, nici oferte de alte locuri de muncă. Acele tabere în care ajung cei din familia Joad, și alții ca ei, oferă apa caldă și dușul pentru o baie după mii de kilometri de pribegie, dar locuri de muncă nu sunt. Și trebuie din nou să pribegească. Și să caute.

Bunul și buna se prăpădesc pe rând și sunt înmormîntați în cimitirul săracilor, pentru că nu sunt bani. Taica și maica, împreună cu Tom, All, Rosasharn, Winfield și Ruthie, dar și Casy, fostul preot, continuă fuga de trecut într-o camionetă hârbuită. Connie și unchiul John, își iau lumea-n cap, refuzând strămutarea.

Tehnica narativă este cinematografică, dinamica faptelor se derulează cronologic, cu ușoare întoarceri în trecutul recent, amintiri, păreri ale unor personaje care-și prezintă impresiile despre situația locurilor spre care se îndreaptă protagoniștii, cu speranța de a scăpa de foamete. Trăirile emoționale pe fondul unor întâmplări cu totul ieșite din comun, arta narativă și portretistică îl plasează pe John Steinbeck în linia realismului, cele treizeci de capitole fiind traversate de adevăruri crunte, surprinse în intensitatea lor maximă, prin apropieri și îndepărtări spațiale ușoare față de o familie pe care o vedem și o auzim relaționând cu membrii ei sau cu alte familii aflate în același impas și pe aceleași drumuri presărate cu iluzii.

Banca- monstrul acesta

Romanul este rotund, începe și se sfârșește cu imaginea ploilor, numai că la început sunt ploile primăvăratice ale unui belșug viitor (de acum al marilor proprietari) în Oklahoma, iar la sfârșit, ploile sunt de-a dreptul apocaliptice, toamna târziu, în California. Liniștea Joad-ilor piere, dar începe să crească mânia în sufletele acestei familii numeroase, plecată în pribegie. Pentru că plugul unui tractor putea de acum să înlocuiască fără drept de apel munca manuală. Societatea cristalizează alte sisteme și alte relații, alte interese. „Nu ne putem lăsa la voia întâmplării. Banca- monstrul acesta – are mereu nevoie de profituri. Nu poate s-aștepte. Moare. Nu poate, impozitele trebuie plătite. De îndată ce nu mai crește, monstrul moare. Nu poate sta pe loc.”
Așa se naște mânia arendașilor, pentru că acum, năuciți și duși pe gînduri, n-au cum să plece. Ei știu că locurile pe unde au trăit sunt și ele parte din oameni, că pământul lor va zămisli sub fier, dar își va da cu încetul suflarea, căci nou-veniții nu-l iubesc și nimeni nu-i va închina rugi.

„Cum o să trăim fără viețile noastre, fără trecut?”
California? Acolo nu vine niciodată iarna și s-ar găsi de lucru, așa se aude… Și de aici încolo linia vieții lor devine sinusoidală, cu urcușuri de speranță și reverie, urmate de căderi la pământ și, din nou, dar tot mai anevoioase, ridicări urmate iarăși de căderi, în lupta cu toate neajunsurile, foamea fiind cea dintâi. Viziunea în acest roman este profund antitetică trecut-prezent, speranță-disperare, compasiune-mercantilism, întuneric-lumină. Șoseaua 66 devine pentru ei „calea fugii”, când „toată țara a luat-o din loc, umblă de colo, colo”, iar mânia este ascendentă, crescând până la disperare și furie.

Cauzele erau profunde și simple: „foamea, într-un pântece repetată de un milion de ori, foamea într-un suflet stingher, repetată de un milion de ori, foamea de bucurie și de oarecare siguranță a zilei de mâine, repetată de un milion de ori; mușchi și minți chinuite de dorința de a se dezvolta, de a munci, de a crea, repetată de un milion de ori.”

Întâia licărire de mânie apare în ochii lui Tom Joad. El caută un răspuns la întrebarea de ce un plugar arendaș care a fost cândva proprietarul pământului trebuie acum să pribegească. Și, când oamenii legii nu vor să știe de lege, dar vor să-i vadă târându-se ca un câine bătut, atunci înțelege că omul nu-și mai poate apăra obrazul de rușine, decât dând cu parul în capul polițistului. Și chiar dacă din pribegi au devenit nomazi, el are conștiința faptului că încă mai dețin dreptul de a se deplasa într-o direcție sau alta, pe șoselele ce gemeau de oameni turbați după un loc de muncă.

Maica avea sarcina de lecuitor a celor atinși de boală. Avea dibăcie, răbdare și siguranță. Era impasibilă și nepărtinitoare, ca o zeiță, părea să-și dea foarte bine seama că, dacă ea ar scăpa din mână frâiele, întreaga familie s-ar destrăma. Ajunsese la o seninătate sublimă și la o frumusețe calmă și nobilă, pentru că știa că ei sunt poporul și că țin la greu, sperând în vremuri mai bune.

Unchiul John, trăia cufundat într-o singurătate de nepătruns, după moartea nevestei. Avea sentimentul vinovăției pentru moartea ei și uneori chiar își dorea să moară și el. Ca un somn de odihnă. Și atunci glasul îi suna a jelanie, stins.
Preotul Jim Casy renunță la preoție, nu mai ține slujbe, pleacă în pribegie cu Joad. În această lume confuză, el nu mai înțelege sensul cuvântului „sfânt”, dar mărturisește că simte că între acești oameni care-l iau și pe el în pribegie, există dragoste.
Taica, oarecum retras, crede că femeia a luat acum în stăpânire familia, deciziile aparținându-i. El totuși nu-și pierde speranța: „poate c-om fi în stare s-o luăm de la capăt în țara aia nouă și bogată – California – unde se fac fructele . Numa s-ajung eu în California, să pot lua din pom portocale oricând îmi vine pofta, și să vedeți voi!”

Omul este așa construit că și-ar da și viața pentru o idee. „Speranța lui uriașă luminează tabloul sumbru al foamei instalată in această familie. Speranța este o unică însușire esențială a Omului, deosebit de tot restul universului! Nevoia este îndemn către idee și ideea, îndemnul către acțiune. O jumătate de milion de oameni mișună de-a latul țării, încă un milion se frământă, gata de plecare, alte zece milioane încearcă primii fiori ai neliniștii!”

Taica repetă până la obsesie că înainte de toate trebuie să aibă ce mânca, văzând că sunt în căutare a tocmai ceea ce nu vor găsi. „Luăm o căsuță” este visul lor. Dar în contrast cu visul este realitatea: omul are dreptul să mănânce, dar cu un singur dolar pentru o tonă de piersici culese este imposibilă supraviețuirea. Oamenii nu-și mai dau binețe. Și în curând vor muri de foame. Antiteza trecut / prezent ( atunci erau o familie, acum totul se destramă) este firul principal al narațiunii pe sinusoida speranță / mânie / speranță.

Pleacă din nou pe o plantație de bumbac. Aici Casy, fostul preot care credea că sufletul său nu face doi bani dacă nu stă alături de restul oamenilor, să alcătuiască un singur tot, Marele Tot al lumii, de care vorbea la începutul secolului trecut Ralph Waldo Emerson, este capabil de un sacrificiu uriaș în ideea luptei pentru dreptate. Și va face pușcărie pentru a-l salva pe Tom Joad. Li se pare că viețile lor sunt încheiate. În șoproane mai aduc câte ceva din cerșetorie și au trecut acum și la furt.

Spaima devine mânie, mânia crescândă are momente de furie

Marile companii nu știau că distanța dintre foame și mânie este doar de un pas. În loc de plata decentă a salariilor, achiziționau bombe lacrimogene, puști și pistoale pentru represiune. Ei intensificau instrucția militară, mânia oamelilor începea să fiarbă. Pământul este silit să rodească științific, și numai marii proprietari pot supraviețui, pentru că dețin fabricile de conserve. Dar lucrul cel mai trist este că, pentru a mentine prețurile ridicate, uneori o parte din roade trebuie distruse, cu furtunul cu gaz peste portocali… Alimentele trebuie silite să putrezască, porcii tăiați prin șanțuri sunt imediat acoperiți cu var nestins, iar în ochii flămânzilor se vede cum crește mînia.„ În sufletele oamenilor fructele mâniei se împlinesc și cresc în greutate, se coc în așteptarea culesului ce va să vie.”

Căderea vine la prima confirmare a vorbelor omului în zdrențe, că nu se plătește munca la justa sa valoare în California și totul este o iluzie. Omul se zbate, speră, se împleticește, suferă, se rătăcește. „Cu cât mai mulți oameni poate să strângă ăla și cu cât mai hămesiți de foame sunt oamenii, cu atât mai puțin o să le plătească”. Oamenii primesc cu chipurile împietrite primele sfaturi privind drepturile omului.
Soarele răsare iarăși, vechea lor mașină este reparată și drumul poate continua. Din nou speranțele încolțesc în mintea lor. Maica vrea să ajungă cât mai repede acolo unde-i belșug și verdeață. În tabăra guvernului, doar Tom găsește de lucru și doar pentru cinci zile. Din nou cerul se-ntunecă și, chiar dacă acolo erau tratați ca niște ființe umane, vor trebui să plece.

Personajele din roman sunt oameni obișnuiți din prima parte a secolului trecut. Familia Joad se întinde pe trei generații, bunicii, părinții, copiii și nepoții. A patra generație nu are șansa de a se ivi în această lume, pentru că Rosashart, istovită de drumuri, muncă și foame, cu toate eforturile celor din jur, naște un prunc mort.

Romanul are sonorități de simfonie pe un portativ al ploii cu stropi mari și rari ce plesnesc fie pământul, fie apa râului ce se umflă și inundă vagoanele în care oamenii se adăpostesc. Alteori ploaia devine deasă, măruntă, nesfârșită, halucinantă. Tot așa cum sensurile de „gunoi” cu toate nuanțele lui, ale apelativului „okie” sună atât de straniu.

Auzim cântecele oamenilor în momentele lor de liniște, seara, pe lângă corturile ridicate pentru a înnopta. Auzim și discuțiile lor, vorbind cu glas domol despre căminele lor, din trecut sau când vorbeau despre nenorocirile lor. Vorbeau oamenii și despre viitor, imaginând fericirea aceea simplă și adevărată a lucrurilor mărunte.

Vorbeau. Cu replici scurte, întrebări și răspunsuri în limita bunului simț, și, chiar dacă unul dintre ei a greșit, ceilalți au toleranța de a înțelege și accepta, de dragul familiei, pentru a o păstra unită.

Focurile odată stinse, privirile oamenilor se îndreptau asupra lumii lor lăuntrice, cugetele cântau în alte vremuri. Zilele treceau, iar mașinile acestor pribegi înaintau „ca niște insecte”.

După trecerea râului Colorado, urma traversarea deșertului și apoi intrau în țara așa zisă a făgăduinței. Ce deziluzie! „Ehei, nu mai ești în țara ta acuma! Ești în California și nu vrem ca toți împuțiții de okie să se pripășească la noi. Între ăștia și gorile nu este nicio deosebire. O ființă omenească n-ar îndura să umble așa de răpciugoasă”.

Personajele sunt oameni care cunosc și cultivă dragostea și respectul, tradiția și vecinătatea, iubesc dreptatea și libertatea, de aceea noi, ca cititori, împlinim dorința autorului care consideră că nu se poate adresa unor oameni „mulțumiți”.

John Steinbeck încearcă, spune el, „din răsputeri” să ne tulbure… Și iată că la 80 de ani de la publicarea romanului său, continuă să ne miște sufletul încă din titlul oximoronic Fructele mâniei.

Alăturarea celor doi termeni este sugestivă pentru întreaga narațiune, care, de la un capăt la altul, pe 600 de pagini, ne surprinde și ne pune în rezonanță cu acea lume plină de speranțe și iluzii care stârnesc mânia. Fructele, pe de altă parte, ca simbol pentru belșug și bunăstare, sugerează o stare de spirit de împlinire a omului care dorește să construiască și să viețuiască în tihnă, fapt ce nu se mai poate împlini într-o societate rapace, dominată de mercantilism.

„Familiile învățară ce drepturi trebuie respectate și ce interzicții au. Au dreptul de-a rămâne numai cu tine însuți sub cort; dreptul de a păstra trecutul pecetluit în suflet; dreptul de a vorbi și de a asculta; dreptul de a refuza ajutorul ori de a-l primi, de a oferi ajutor ori de a te feri să-l dai; dreptul fiului de a face curte și al fiicei de a fi curtată, dreptul celui flămând de a fi ospătat, dreptul celor însărcinate și al bolnavilor de a trece înaintea tuturor celorlalți…”

Cromatica acestui roman cu imagini cinematografice succesive, aproape ca într-un film mut derulat rapid, este una a cenușiului ploii, cu reflexii ce întunecă sufletul personajelor în care crește mânia, pe măsură ce se pierde speranța. Arta scriitorului face ca anumite sclipiri irizante ale soarelui printre nori, să lumineze firul narativ, într-un mod delicat și tandru .

Onestitatea este măsura lucrurilor în acest roman
„Fructele mâniei este cel mai dur, dar și cel mai tandru roman al lui Steinbeck, cu istoria cea mai aspră, dar și cea mai dulce, mai aproape de realism, și până la urmă cea mai melodramatică, cea mai furioasă, dar și cea mai idilică.” (Time)

„O carte care naște emoții puternice, indignare, furie, milă. Un document al protestului și al compasiunii, ca o poveste ce arde să fie spusă, ca o carte ce tânjește după cititorul ei.” (The Nation)

De același autor: „Pășunile raiului”, „Oameni și șoareci”, „Iarna vrajbei noastre” , „Joia dulce”, „La Est de Eden”, „Bătălie îndoielnică” ș.a.

—————————–––––

Florica PATAN

Alba Iulia

26 februarie 2019

Ioan POPOIU: Irina Alexandrescu – Trăiesc așa cum scriu și scriu întocmai cum trăiesc!

La editura Scrisul Românesc, din Craiova, în colecţia Orfeu, a apărut nu demult (decembrie 2018) volumul de poeme, Cuţite la ţintă vie, autoare Irina Alexandrescu. Volumul este însoţit de o prefaţă (Elogiu suferinţei), semnată de Mihai Firică, şi de o dedicaţie a autoarei, ,,Fiului meu, Tudor – radiografia sufletului”. Textul este precedat de cuvintele poetei (Irina Alexandrescu), care, într-o scurtă autobiografie, se prezintă pe sine cititorilor, zugrăvindu-ne un autoportret sufletesc. Aflăm că poeta este născută la 15 septembrie 1978, în Craiova, a urmat liceul ,,Fraţii Buzeşti” şi facultatea de Ştiinţe Economice. Irina mărturiseşte că a început să scrie versuri în vremea studenţiei, ,,ca o modalitate de dialog sincer cu mine însămi, cu tot ce trăiam”! Poeta subliniază o dimensiune esenţială a scrisului ei: ,,nu am minţit vreodată coala de hârtie şi am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei”. Vorbind despre volumul publicat, Cuţite la ţintă vie, autoarea accentuează că este ,,o autobiografie în versuri…, tonurile sunt negre, tuşele trasate apăsat…”. Şi poeta încheie astfel: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!

Când analizăm (radiografiem) poezia Irinei Alexandrescu trebuie să pornim de la aceste rânduri de o copleşitoare sinceritate. Într-o dedicaţie, poeta încerca să sintetizeze esenţa volumului său prin această formulare: ,,o radiografie a sufletului femeii”!

Acestea fiind spuse, să trecem la ,,disecţia” (termenul se potriveşte poetei!) poemelor care alcătuiesc cuprinsul volumului. Cu ce să începem dacă nu cu poemul ce dă titlul volumului: ,,De o viaţă întreagă arunc cuţite / la ţintă vie / şi ele se întorc rapid / ca un bumerang! / am doar celuloza albă / ca produs existenţial / cu pana şi o călimară / în care am picături de sânge / închegat / le-am adunat ţipând din tot corpul / gura amuţise sub loviturile sacadate / ale unei sorţi retroverse / ca uterul mamei care m-a născut / (…) de o viaţă arunc cuţite / la ţintă vie / ea doar stă / la capătul în care eu încep să nu mai fiu” (Cuţite la ţintă vie). Poemul rezumă o viaţă, o trăire, un stil, este chintesenţa unei vieţi de un neobişnuit dramatism, deloc comune.

Poemul cu care se deschide volumul este o veritabilă Ars poetica, care nu are nevoie de comentarii: ,,Cuvintele mi le topisem / ca să le cresc forţa, / să erupă odată cu mine / şi se simţeau bătând / şi viscoleau în scorburi, / (…) sângerând cu corpul pământul negru / al vieţii de până atunci. / Erupeam peste tot, / înfigeam urletul în liniştea cerului, / ravagiile biciuiau pretutinden”! (Daune minore). Asemenea ,,erupţii” ne întâmpină în multe poeme. Poezia autoarei nu este o înşiruire cuminte de versuri, ci un strigăt de revoltă (o ,,erupţie”) împotriva unei ordini divine şi umane, pe care poeta nu o înţelege şi nu o poate accepta. Viaţa însăşi, această mare taină, este respinsă cu repulsie, ca o mare povară: ,,Urăsc această viaţă în care / iubirea este o alegorie, / o minciună deşănţată. / Aleargă în pielea goală pe / sufletele noastre, / aruncă ciobul / în şotroanele buzunarelor minţii / (…) de ieri tot mănânc celuloză / în forme diferite şi / mi-e o scârbă totală de mine, de tine, / de tot ce înconjoară existenţa zgomotoasă / a maşinilor de oameni (…) ne mâncăm secundele / cu dureri crunte, / cu umbre în van / şi nopţi de alb. / Mi-am smuls ochii azi dimineaţă / şi sunt fericită / că n-o să mai văd alt soare / ce oricum / răsărea gratuit” (Urletul zace în mine).

Un poem ni se pare definitoriu pentru arta poetei şi stilul ei, Scurtă autobiografie: ,,Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu aprins / la marginea unei case cu firma dansantă / gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul / de aceea eu tac / Tic-tac pe suflet / care suflet ? nu am, numai o zăbală din care muşc / în fiecare dimineaţă / pentru curajul unei alte lumini / când am iubit prima dată…/ (…) m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracilă de la marginea bălţii / -Ia de sângerează, acum! mi-a spus încet şuierător / şi a plecat râzând în hohote / am sângerat / a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni i-am pus pe coşciug / zâmbind în colţul asimetric al gurii / (…) cam asta se întâmplă în viaţa oricui, nu ?”. În faţa unui realism atât de virulent, de crud, critica este dezarmată, simpla lectură este relevantă. Oriunde ne-am opri, spre exemplificare, ne întâmpină aceeaşi atmosferă, acelaşi stil, fiecare poem trăgându-şi seva din celălalt. Ca exemplu, dar am putea lua multe altele, iată poemul ,,Inima mea trage să moară”: ,,inima mea gri ca pusta sub cerul de stâncă / trage să moară / în ţintirimul tău / de unde îşi aruncă îngerii aripile / eu le prind într-un lighean ciuruit / şi le dau cu smoală / nimic ,,nu” va mai fi la fel / în capătul sufletului / mort lângă mort groapă lângă groapă / stau aliniate toate ale mele / (…) n-am eu loc în lumea aceasta / eu aduc moartea / depersonalizată / eu tai gânduri / schimb genetica omului din apropiere / mutilez (…) / nu mai înţeleg (…) nici înrudirea dintre tată si copilul său / schilodit în bătăi / eu am stat mereu între noi şi moartea noastră / (…) cu tot greul răsuflării plămânilor curioşi”! Quot erat demonstramdum!

Ce observă poeta în realitatea cotidiană, cu privirea sa ascuţită (o privire-laser!), cu acea luciditate fără odihnă ?! Citiţi şi vă uimiţi: ,,Este sărbătoare în acest burg, / femeile îşi scutură fustele maron închis / şi-şi agaţă ciorapiii în pantofi cu toc / foarte înalt. / Miresele merg pe jos / cu limuzinele pe lângă / şi soţii lor / sparg uşile bisericilor cu mănuşi albe. / Preoţii îşi calcă sutanele în picioare / au pantofi de lac. / Florăresele îşi anină trandafiri negri / în părul alb / Bolnavii şi-au pus perfuziile la butonieră, / mamele nasc azi cu tăieturi în cruce / pe pântecele plat / (…) Este sărbătoare în acest burg / De ce n-ar fi” ? (De ce n-ar fi ?). Poeta se analizează pe sine cu aceeaşi luciditate, aceeaşi privire tăioasă, vitriolantă, o îndreaptă şi asupra propriei persoane: ,,am o amorsă cu morfină / pentru dormitorul meu / înţesat cu insomnii / în reprize de agonii conştiente / dracii îi voi jupui / cu cozile lor / îmi agăţ un ştreang / o cordelină veche / (…) unde eşti, viaţă? / te caut să te zugrăvesc / în negru” (Am o amorsă cu morfină).

Într-un poem, ce pare inofensiv ca titlu, poeta realizează un portret antologic, fără egal, al unei fiinţe anonime, aproape de dispreţuit: ,,mi-e scârbă de ce am ajuns să simt, / urlu în mine de atâta gârbovire neputincioasă! / (…) am nevoie de morfină ca să nu mai simt / această dureroasă golire, / această luptă cu mine pentru / nimic. / te-ai înconjurat de lumesc / de lucruri mărunte, / ca un bordel / de curve / cu blazon. / eu ard sahare în pustiu, / (…) eu ard iarna sub sâni, / (…) şi-mi sare cămaşa în chinuri. / da! eu îmi tai părul cu satârul / Eu sunt ţigancă!” (Eu sunt ţigancă!).

Poemele Irinei Alexandrescu sunt, cele mai multe, poeme-stări, radiografii sufleteşti, în alb şi negru, îndeosebi, cu tuşe apăsate: ,,îmi adun paşii…/ spre negrul nopţilor mele albe/ (…) eu vreau să merg în linişte / pentru neliniştea mea cea faţă către faţă / la sfârşitul oraşului, în cimitir / la marginea lumii, cărunţi, / fără vreme / morţi în viaţă / cu capul în mâini / îşi caută un neechilibru / părinţii negri în morminte de copii / merg şi veghează / ruperea lor sub cruci / (…) să fii părinte schilodit de durere, să-ţi moară pe buze-un amin!/ Din cartea deschisă-n blesteme, curg şiruri de vieţi părăsite, te miri că n-ai niciun semn, clipite murite în zile fugite (…) afară e haos, sicriu cu copil se plimbă prin naos, e alb şi prea mic să stingă lumina / (…) nu sunt metafore, nu este artă aceasta, / este o baltă din sânge / de mamă sub greutate, / cocoşată / sub fotoni, / lumină albă / în nopţi de nonculoare / sunt îngerii Tăi, orbitori ” (Greutatea fotonilor sau un adevăr cocoşat). În aceeaşi notă, atât de răspândită în poezia sa, este şi un alt poem, cu un titlu cât se poate de expresiv: ,,se ia o coală de hartie / albă / se scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte / de când ea a vrut să plece / (…) ţi-a spus azi în maşină că pleacă / pleacă pentru ca tu să te cauţi / unde ? / în lumea asta să afli unde eşti şi cine / şi unde vrei să-ţi fie mormântul / dar EA tot pleacă / plânge dar pleacă / te iubeşte dar pleacă şi vă iubiţi îngrozitor / şi tu o e acuzi de ,,lumeasca-i interpretare a vieţii” / EA ţipă la tine că-n viaţă e lumesc atunci când copiii albesc / sub dureri şi-şi spun ,,Tatăl nostru” / şi fac cruci mici cu mânuţe perforate de branule colorate / şi când ea nu-ţi mai dă mâna stângă dar plânge / şi tot nu se întoarce la tine…” (Cum omori durerea).

Poemele, diferite ca titlu, au aceeaşi temperatură interioară, sunt febrile: ,,mă bântui cu scenariile reîntâlnirilor în seri lungi / epuizante / cu genocid de neuroni / şi orgasme satanice / zile la rând noapte de noapte / apoi pauză / nopţile cărunte în care-ţi căutam falangele albe în vintre…” (Prima iubire ). Un alt poem se încadrează foarte bine în această manieră de a scrie: ,,pe stradă merg oameni cu umbrele / plouă cu sânge / pe trupurile negre de gânduri / undeva un pui de cuc îşi caută mama / (…) ce burg este acesta ? de unde atâtea biserici / şi sfinţi cu gurile căscate de foame ? / ce faceţi, mes dammes? / (…) aşteaptă baluri serate discuţii ruseşti / la ceşti de Bohemia / şi un sicriu alb / un soţ negru, rânjind la balerină! / plouă cu sânge / peste burg” (Plouă cu sânge peste burg). Atmosfera aceasta, înconfundabilă, prin tonalitate şi stil, este prezentă în numeroase poeme: ,,În venele mele nu mai este loc de viaţă, / stau toate încolăcite ca şerpii pe stâncile mormintelor / cu blazon / În colţ de creier urlă sirena sufletului / cu şapte mii de noduri – speranţe sinucise în fiecare zi / Soarele îşi caută încet picioarele umflate / de gută / (…) am cratime în ochi / şi semne de întrebare în plexul deschis / pentru formolizare / Trec prin gări părăsite mâinile mele goale, pline cu fulgii / rupţi din aripa unui înger / (…) Cohorte de satane se împreună în budoarul meu / şi ies mirese / şi-şi sfâşie voalurile / şi gurile lor ard a sânge / Duhoarea este parfumul meu No. 5, / un asemenea Chanel la butoniera cadavrului / ce mă îmbracă zilnic / Îngerii se aliniază în lovituri de bice / peste carnea-mi adusă: ,,Îţi trebuie oarecare decenţă…de cnut, femeie!” / îmi zic ei dumnezeieşte / Eu stau dreaptă în faţa sorţii”( Îti trebuie o oarecare decenţă).

Poemul care pare să sintetizeze volumul, un veritabil autoportret poetic, este intitulat, paradoxal, ,,Aceasta nu este viaţa mea!”: ,,Aceasta nu este viaţa mea şi / nici nu a fost! / Eu trăiesc mereu înapoia după / minele retuşat cu cărbune de turbă / (…) îmi reconstruiesc venele smulse, / spăl geamurile ochilor cu irişi / (…) aorta o leg bine de inimă / mi-a scăpat de câteva ori / şi a făcut ravagii. / Îmi ascut durerea şi scrijelesc / pielea degetelor până la os. / (…) Toată bucătăria asta de / autoaranjare sintetică o împachetez / liniştită! / Şi liniştită o arunc în abisurile mele / doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori / lovind un ocean de vise / cu coada îndoită / Eu doar mă uit!”.

După aceste extrase consistente din poemele menţionate (dar sunt multe altele demne de a fi amintite!), putem încerca unele concluzii. Nu este volumul unei debutante, ci a unei autoare definite, cu vocaţie poetică. Graţie unui talent poetic ieşit din comun, Irina Alexandrescu este scriitoare, înainte de a fi primită în breasla respectivă, prin forţa şi originalitatea poeziei sale, care-l copleşesc pe cititor. Dacă nu ar mai scrie altceva, prin poemele din acest volum, autoarea este deja prezentă în câmpul poeziei româneşti. Poeta îşi prezintă, în aceste versuri, ca pe o ofrandă, viaţa sa de un rar dramatism, de o tragică luciditate, făcând din suferinţă un titlu de nobleţe şi un blazon! Ea este consecventă marturisirii sale din autobiografie: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!

——————————-

Ioan POPOIU

26 februarie 2019