Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din Vis

Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a postmodernismului literar, Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.

Volumul a fost realizat în cadrul proiectului Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția 2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de autoare.

Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc să o repereze pe aceasta în axisul social și literar.

S-a născut la data de 05 mai 1967, în municipiul Piatra Neamț. După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie – specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București, specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri post-universitare în domeniul managementului și afacerilor.

Activitatea literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate.

Experiența sa redacțională începe din anii 2002 – 2005, periodă în care o găsim redactor – editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al cuvântului, unde începe să cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M. participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”, finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”. Tot în anul 2010, participă la Concursul național de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” – IDC 2010, ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca, secretar de redacție la „Cititorul de proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”. În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească „Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la: Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise, acordat de Editura Vinea, și, tot în același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art &Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă la Concursul Internațional de Poezie „Călător prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”. În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la departamentul cultură la revista „Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda. În anul 2017 i se decernează de către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și, tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de poezii ”Cerul din inima mea”, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, 2017.

Începând cu anul 2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort, Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”, coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”- Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”– dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții” îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București; „Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”, Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”, Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel; „Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”, Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, Paris-Franța; „Oglinda literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania; „Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara; „The Alternative”, Toronto – Canada; „Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a, precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018, Editura Eurostampa, Timișoara.

Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

Volumul, intitulat ”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea, de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit – Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și, uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat – Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca – autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante.

Temele-meditații sunt parcurse în visul lor comun, numai pentru a deveni realitate, structurate în cincisprezece elegii, realizate cu recuzita și consecvența-i caracteristică discursului propensiv și auctorial al Irinei Lucia Mihalca, expuse cu lejeritate și cu multă siguranță în cadrele articulate ale genului liric și epic, condiție care îi aparține de mai mult timp și o particularizează pe autoare în literatura română contemporană.

Pentru relevarea ipostazelor existențiale în teme de meditație, aduse din vis, din mediul de transă într-un registru al realității, ale efebului și ale Fetei din vis, într-un vis comun, autoarea îi înobilează pe amândoi cu principiile genezei, ale permanenței iubirii, ființării duale și antinomice și ale eternității, întâlnirea celor două suflete în planul ficțiunii, fiind redată, astfel: „Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.”, iar: „Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: – De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!” (…) „O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!”

Discursul celor doi, „El” și „Ea”, are loc în ținutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur, aduși aici și lăsați de Pasărea Phoenix într-un zbor elegiac, pe firul gândului călător. Este un discurs mixat lyric și epic, consistent reflexiv și dual, „El” și „Ea”, presărat de principii filosofice categoriale și de efuziunile adolescenței, caracteristici temperamentale și reflexive ale spiritelor celor doi nominali: „El” și „Ea”, exprimate de ambii „pe firul gândului călător” comun, elegiac, de-a lungul întregii lor călotorii în vis. La intrarea în templu, amândoi „… simțiră pacea și albul liniștii, făcură câțiva pași în față și îngenunchiară, ținându-se de mână. Privind în ochii ei, se derula trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că a mai fost aici, o recunoștea ca fiind sufletul-pereche, știa aceste locuri și viața prin care a mai trecut cândva”, (…), „… lacrimile îi inundară ochii, își revedea întreaga acea viață, totul, inclusiv despărțirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în fața iubirii, de oscilația și neîncrederea lui. La ieșirea lor din templu, care corespunde cu sfârșitul reveriei, al transei: „Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramaya îl îmbrățișă strâns, îi mângâie chipul și-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedeslușit după care tânjea.”, reamintindu-i de motivul despărțirii anterioare și de siguranța reîntâlnirii conditionate: „Ea: – Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbește, Chanchala Sarvaga! Știi că ți-am înțeles frica, te-am înțeles și iertat. Trebuie să te ierți, să fii liber! Singur va trebui să descoperi pașii pierduți. Ai repetat lecția prin atâtea vieți și-o vei tot repeta până o vei parcurge. Te voi aștepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!”.

Abia, atunci, când el este asigurat de o nouă revenire în timp și de o nouă reîntâlnire cu fata din vis are loc coborârea în lumina sufletului comun, în duhul liniștii, motivul regăsirii și al ieșirii din vis, la realitate: „Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii și, fără să-și dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera lui”.

Pe această călătorie realizată de cei doi în mirific, prin timp, într-un cadru ontogenetic și cu origini temporal-ancestrale, scriitoarea reușește să o expună cu rafinament și să o redea în formule de dialog presărate cu metaforele genuine ale reîntâlnirii în templul din care cândva amândoi plecaseră, să o condenseze cu migală și succes într-un excurs aparținător celor doi, „El” și „Ea”, în acest fascinant dialog dual și reflexiv antinomic care se constituie principiu sentențial al unei instanțe competentă în abordarea și soluționarea întregii problematici existențiale, expusă imnic în cele cincisprezece elegii, și cuprinse în acest volum, într-un mixaj savuros de proză și poezie și care ne introduce, din aproape în aproape, cu onirismul și transa, conservate pe întreg parcursul acestei ficțiuni captivante, în real.

Dialogul dintre cei doi culisează constant în complexul transcendental al rațiunii din câmpul cunoașterii metafizice generalizate, fiecare având un discurs doct și metaforic, expus în cele cincisprezece elegii, fiecare dintre acestea, abordând ca temă principială, viața, adusă de efebi din vis, expusă și trăită de „El” și de „Ea”, într-o realitate obiectivată în mediul transei, de un determinism frecvent declarat.

Începutul călătoriei mirifice, prin vis și prin oglinda apei spre deschiderea porții stelare, spre o lume paralelă nu ar fi avut loc dacă acest adolescent „El” nu ar fi fost abstras din cotidian și transferat în vis, în mediul de transă, condus de o parteneră „Ea” – pereche a vieții sale, a sufletului său neliniștit, o fată interesată de destinul efebului pe întreg parcursul călătoriei elegiace, călătoria devenind comună prin timp, apariția acesteia fiind solemnă și excepțional relevată în textul: „Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles.”

„Sunt gândurile unui tânăr pierdut în propriu-i trecut imaginar, care-și regăsea o plimbare uitată pe străduțe magice, lângă o fată care, cândva, era sensul și esența lui.”(…) „În călătoria imaginară asistăm la trei ipostazieri ale cadrului, la trei timpi schimbători și materiali ale fetei din vis, percepuți de efebul în transă, de revenire din alt timp, cu schimbări care: „depind de intensitatea focului care poate purifica sau doar incendiază totul în scrum.”.

Sunt transfigurările lăuntricului fetei din vis pe care le recunoaște elegiac și le expune în ultimul capitol al poemului: Continue reading „Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din Vis” →

Paul LEIBOVICI: Benjamin Fundoianu Fondane

,,Eu vorbesc de la om la om”

Două evenimente a căror date sunt apropiate determină îndreptarea gîndurilor noastre spre cel care deschide porțile unei noi concepții ziaristice, poetice, teatrale și mai cu seamă ca scriitor și teoretician a unor curente literare precum DADA, Simbolismul, Surrealismul. Aparținînd unei familii de intelectuali ieșeni precum B.Schwartzfeld Moses, ziarist din grupul socialist și A.S.Rodion. Lectura beletristică la modă constau în scrierile lui Ion Neculce, Miron Costin, Dosoftei și Vasile Alecsandri și nu mai puțin aveau răspândire romanele franțuzești.

Deasemeni , intelectualitatea –în mod special tineretul recita versurile poetului idișist GROPER și în aceeași măsură lecturau articolele lui ZISSU-fruntaș al mișcărei sioniste. Atras de ziaristică, își face debutul –fiind încă elev la liceu-la vîrsta de 14 ani, în revista simbolistă a Constanței Hodu ,,REVISTA NOASTRĂ,, apoi ,,VALURI,, și paralel în,,TRIBUNA,, .Dorința de afirmare îl îndemnă să-și expedieze articolele la București unde sunt publicate la ,,Dimineața,,; Revista Critică,,.Aici va semna cu pseudonimul Alecs Vilra. Succeele obținute îl vor determina să-și publice scrierile (proză și versuri) către ziarul ,,CRONICA,, unde publica Tudor Arghezi și preotul Gala Galaction. Dar și aici va avea un nou pseudonim:Eglogă Marin.

Provenind dintr-un cerc de idișiști ai Iașului va traduce din versurile lui H.N.Bialic,S.Frug,Reizen-lucrări care vor apare la ziarele și revistele vremii precum ,,HAȘMONEEA,,. –ziar în limba romînă. Atras de scenele dramatice ale vremii,va frecventa spectacolele Teatrului ieșean și apoi va semna numeroase cronici în ,,RAMPA,, din București. Atras de spectacolul naturii,îl vom găsi mai întâi pe cărările Moldovei, în munții Bicazului, pe volburoasa Bistriță, și poposind prin satele moldovenești. Toate impresiile sale le va publica în cartea sa de reportaje ,,PE DRUMURI DE MUNTE,, .

În acele vremuri își făcea loc printre scriitorii și jurnaliști vremii, curentul literar ,,SIMBOLISMUL,, a căror fruntași erau G.Bacovia,Ion Minulescu, Claudia Milian. Și iată apărându-i atât poezii cît și proză în magazinul ,,PRIVELIȘTI,, cât și în ; ,,CHEMAREA,,-Iași Articolele lui B.Fundoianu apar alături de cele ale maeștrilor condeieri Ilarie VORONCA, Ion CĂLUGĂRU, Sașa PANĂ.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Benjamin Fundoianu Fondane” →

Manuela CALAFETEANU: A apărut cartea “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști “ de cunoscutul jurnalist și scriitor Al.Florin Țene

Noua apariție editorială a scriitorului Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniuni Ziariștilor Profesioniști, este o” bornă” care marchiază teritoriul înțelepciunilor unei experiențe de-o viață al jurnalistului ce a dat culturii române peste 80 de cărți din toate domenile literaturi.

Cartea ”Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști „ , apărută la Editura Napoca Star, 2019, cuprinde 39 de decaloguri, și așa cum spune autorul, oprindu-se la această cifră care reprezintă vârsta la care Mihai Eminescu a ”trecut în nemurire”. Cartea se deschide cu o „Schiță de autoportret„ în care autorul își relatează secvențe din viața sa din timpul perioadei drăgășenene, pe când era elev la Liceul Teoretic, povestind cum a înființat Cenaclul literar “Gib I. Mihăescu“, pe când era elev în clasa a X-a. La ședințele acestuia au participat viitorii scriitori, Virgil Mazilescu, Radu Vasile, viitorul Prim Ministru, Dumitru Velea, Nicolae Cochinescu, viitorul Procuror general al României, Ilie Vulpe, Nicolae Bărbulescu, Emil Banță și mulți alții.Interesantă este relatarea despre Gazeta Literară drăgășeneană pe care a expus-o pe gardul liceului, ce cuprindea patru rubrici, una de poezie, celelate de articole și cronica ultimei ședințe a cenaclului literar, confiscată în aceași zi de director și securitate.

În această scurtă autobiografie, autorul povestește evenimente din perioada studenției de la Baia Mare când a înființat Cenaclul “Nord” împreună cu scriitorii Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiu Pauleana.

Sunt relatate momente din viața sa în tangență cu mari scriitori, prieteni, jurnaliști,oameni de artă și cultură, inclusiv personalități care au avut o contribuție în promovarea culturii române.

Partea consistenă a cărții sunt cele 39 de decalogurile cuprinzând 390 de texte pline de înțelepciune, filozofie și sfaturi pentru ziariști, provenind din experiența de-o viață a talentatului jurnalist și scriitor Al.Florin Țene, dar și din înțelepciunea marilor personalități de pe mapamond din toate timpurile. Autorul acestei interesante cărți este un Om de mare cultură, promotor și manager cultural, fiu al meleagurile vâlcene, care toată viața și-a dedicate-o culturii, literaturii naționale, și nu numai.

Prin cenaclurile și Liga Scriitorilor Români, pe care le-a înființat, Al.Florin Țene a atras în jurul său un numeros public iubitor de literatură, fiind un adevărat pedagog, însuflând publicului dragostea de cultură, dar și bunătate pe măsura sufletului său mare.

Subliniez, apreciind una din zecile de adevăruri ale lui Al.Florin Țene, care spune : “ Momentele constitutive ale culturii ca process istoric complex, sunt următoarela:1-Cunoașterea, moment cognitive- ce reflect legile faptelor sau proceselor din mediul natural sau social, de ordin material sau spiritual, de natură obiectivă sau subiectivă; 2-Valoarea, fiind momentul axiologic, adică raportarea rezultatelor cunoașterii la nevoile, trebuințele sau aspirațiile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele sociale umane.3- Creația. Momentul creator, ca Continue reading „Manuela CALAFETEANU: A apărut cartea “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști “ de cunoscutul jurnalist și scriitor Al.Florin Țene” →

Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu

Zborul liric al poetului Viorel Birtu-Pîrăianu Vasilica Grigoraș Când citești aprecierea scriitorului, poetului, jurnalistului și publicistului Dan Șalapa: „Tulburător poet, al marilor iubiri și ale marilor suferințe trecute sub aripa alinării prin versuri, Viorel Birtu-Pîrăianu este un poet de o meditație sfâșietoare…”, nu se poate să nu iei seamă și să te apleci asupra volumului la care se referă. Este vorba de „Aripi de nisip”, publicat la Editura PIM, Iași, 2018.

Începi metodic cu titlul, pentru că titlul este cheia cu care se deschide lacătul cărții și poteca spre conținutul său ideatic. Astfel încerci să înțelegi ce tâlc poate fi încorporat sau se ascunde sub textura slovelor din numele de botez al cărții, ales de autor. În cazul de față, la prima vedere, parcă descoperi un paradox și te întrebi: de ce aripile să fie de nisip? În mod firesc, aripile trebuie să fie puternice pentru că sunt elementele de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă, ori cu tulburențe mai mici sau mai mari.

În viziunea lui Viorel Birtu Pîrăianu, „aripile de nisip” ar putea avea următoarea conotație: din modestie, autorul consideră că opera sa este încă neîmplinită (asemenea nisipului – rocă neconsolidată), provenită dintr-o multitudine de poeme (granule fine), cu dorința de a lua forma unor acumulări solide, de mare finețe și expresivitate. Asemenea nisipului, utilizat ca material de construcție, poemele sale se reunesc într-o operă de mare calibru, credibilă și convingătoare. În această idee, se explică compunerea poemelor presărate cu atenția cuvenită în peste douăzeci și cinci de volume, publicate în doar patru ani, care strălucesc pe tărâmul literar românesc.

Parcursul liric al lui Viorel Birtu Pîrăianu are o direcție ascendentă, iar cu fiecare treaptă a scării creației, frumosul este din ce în ce mai stabil și matur. În poezia sa întâlnim o varietate stilistică literară și lingvistică. De apreciat limbajul decent, ales cu deosebită perspicacitate.

Poetul constănțean dă frâu liber imaginației, navighează pe oceanul libertății și prosperității poetice spre înălțimea creației. Cu solidă consecvență împlinește și desăvârșește ideile clare și sănătoase ale unui lirism de calitate.

Mulțimea și diversitatea temelor abordate atrage și solicită cititorului atenția, determină aplecarea spre lectură și satisfacția cititului. Un scurt periplu prin versurile din „Aripi de nisip”, sper că va fi și mai convingător.

„Printre zdrențele sufletului”, Viorel Birtu Pîrăianu face o mărturisire sinceră, explicând de ce s-a decis să scrie poezie. Este o evadare din universul sumbru în care viețuiește, încercând în zadar să respire oxigenul natural și social curat, atât de benefic firii umane. Din sălbatica dramă a existenței celorlalți el defulează în versuri înalte de o magică putere. Prezintă lumea în care trăim cu tenebrele sale, nevoindu-se să iasă la liman, încă mai sperând în minuni; din păcate „dincolo, să găsesc o minune/ nu am găsit nimic/ decât gunoi și puroi” și chiar după îmbrățișarea carierei de medic, lucrurile nu s-au schimbat, nu au virat spre firesc și normalitate, ci ne spune autorul „mă loveam la fiecare pas de adevăruri ciuntite/ de slujbașii diavolului/ în mersul firesc către nicăieri/ s-au învolburat apele sufletului/ și am strigat/ nu mă asculta nimeni/ nimeni nu a auzit ceva/ erau preocupați cu nefirescul cotidian/ atunci am început să scriu…”. Poetul nu este nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în lumea în care trăiește cu semenii săi. Remarcă atât subtilitatea cât și grosolănia manifestărilor oamenilor, indiferența, lipsa de opinie și atitudine obiective, complacerea în situații de promiscuitate…

În aceeași gamă de trăiri și sentimente, pentru autor „Dreptul de a alege” este doar o himeră: „m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam/ nu aveam puterea să gândesc, deci nu gândeam/ nu aveam puterea să vorbesc, deci tăceam…”. Liberul arbitru este descumpănit de tot ceea ce se întâmplă, își încetează funcționalitatea, iar pentru a ne găsi echilibrul este nevoie să descoperim „…un cer nou” în care să auzim acel glas care spune: „<Eu sunt Calea, Adevărul și Viața>” și atunci, asemenea autorului care ne spune „am fugit eliberat de pământ, de păcate/ am pășit către El>” să procedăm și noi.. O atitudine înțeleaptă și demnă de urmat.

Poetul împărtășește ideea că suntem făcuți din lut și în lut ne întoarcem, iar în viața pământeană suntem un „pendul fără odihnă”. În poezia „Pendulul”, trăiește o stare de tăcere, îngândurare, neliniște, meditație, însă nu cu pasivitate, ci, dimpotrivă cu optimism, având dorința fierbinte de a zbura „căutând să zbor, străbăteam eternitatea/ în depărtare, jar, cenușă și scrum/ mai cade o clipă, mai curge un an în aripa nopții/ cercul de lut se întinde,/ mă prinde, mă arde, mă doare/ tăcerea e mută/ cad, mă ridic, pășind printre șoapte în noapte”… „căutând nenăscutele ere”.

În același context, consternat de cruda realitate continuă în „Printre dureri” să caute soluții de a ieși din tăceri, zbateri, tristeți, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile se uscase în suflet”. Motivul de inspirație pentru acest poem este răstignirea lui Iisus Hristos, jertfa Mântuitorului pentru ridicarea păcatelor lumii. Cu aceeași pioșenie, mărturisește: „sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate…” Se închipuie ființa lumii de azi, omul care se îndepărtează tot mai mult de valorile creștine, înstrăinându-se pe zi ce trece și fără afecțiune le repetă, înmulțindu-și păcatele fără scrupule: „Iartă-mă, Doamne,/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă, Doamne, fiul tău umil și stingher”. (Rugăciune)

Lui Viorel Birtu Pîrăianu nu-i este indiferentă nici soarta poetului, care în actul creației se topește precum lumânarea din ceară curată, iar la epuizare se roagă: „mai puneți în pahare un strop/ din viața asta tristă și fără de noroc/ să plec, să plec pe altă rută/ căutam în mine soluții incerte/ să fur o viață din lacrima morții” Cu rugăciunea, deopotrivă stindard și scut de apărare, „fugeam de brațul sorții/ să bat nebun la poarta morții/ să scriu, să scriu despre suava existență/ a unui poet care a trăit în lumea inocenței/ pășeam stingher să nu strivesc lumina/ tot caut un munte după mare/ întrebările au rămas, sunt multe/ mai am acum o întrebare:/ cine a ascuns răspunsurile în mare?” (Poetul)

Schimbând registrul motivelor de inspirație, ajungem la ”Jocul iubirii”, sentimentul sublim al dragostei față de femeia pe care o divinizează, însă conștientizează că iubirea nu este numai extaz, ci și agonie, este o „simfonie a nopții”, „un joc pe țărmul nemuriri”, o poveste frumoasă care se termină cu-un poem despre „un muritor ce a iubit odată, într-o noapte o zeiță”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zborul liric al poetului Viorel Birtu Pîrăianu” →

Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii

Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.

Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.

Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.

Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.

Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” →

Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor

A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță“, apărută la Editura ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe același palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu: până la capăt”, care se pot constitui într- o trilogie, care îmi amintește de “Cronică de familie“ de Petru Dumitriu sau de ciclul românesc al lui Duiliu Zamfirescu..

Cartea structurată în nouă capitole cu o prefață de dr.Victor Constantin Măruțoiu se constituie într-o adevărată saga, numele generic al vechilor legende, care este o proză narativă cuprinzând povestiri și legende istorice cu caracter eroic aparținând popoarelor scandinave; un fel de cronică, sau roman, nu astfel de întreprindere a Anei, din acest roman în căutarea mormântului mamei, adică a rădăcinilor sale nu este un fel de povestire eroică, un fel de saga, împletită cu momente eroice din istoria locurilor prin care trece?

Urmărindu-și destinul, dând timpul înapoi, autoarea își rememorează apoftegma lui Octavian Paler: “Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ce-ți dă destinul. “ Aceasta ca o justificare, în discuția cu prietenul Ștefan.

Dialogurile dintre prietena Corina,si Ana sunt firești, imaginile din Cheile Bicazului descrise cu acribie de autoare sunt adevărate secvențe cinematografice, toate acestea sunt jaloanele care marchează drumul Anei, personajul principal al cărții, în drumul său spre căutarea rădăcinilor familiei. Dacă în “Baltagul lui Sadoveanu’ Victoria își căuta bărbatul, pe Nichifor Lipan, aici, Ana își caută originile, pe mama, mai precis mormântul acesteia.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor” →

Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU

Dragă cititorule,

Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării. Mai pe când ni se așază pe umeri ghiozdănelul, suntem etichetați cu un nume și prenume, substantive proprii pe care trebuie să le știm bine, pe dinafară. Apelativele dragi cu care ne dezmierda mama, des cad în derizoriu, sunt luate chiar de primii prieteni în derâdere și ne fac să ne rușinăm în fața colegilor. Ba, câteodată se caută motive de batjocoră și din numele de familie, pe care-l dobândim din tată-n fiu. Așa m-am identificat și eu cu Mnerie Dumitru. Deh!… Dumitru – nume de botez, data nașterii fiind mai aproape de sărbătoarea din calendarul ortodox român a Sfântului Dumitru. Dar Mnerie?… Mi-amintesc 3 momente mai semnificative:

Comuna Șeitin, jud. Arad, anii 1961-1963. În casa bunicilor din partea mamei, într-o dimineață.

Bunica (Maica Mină):

– No,… prunci sculațî-vă!… Mai o țâră și traje d-amniaz.

– Nu ieșim de sub dună, că ni-i frică, (noi, 2 copii de 6-8 ani: eu, Mitică, venit în vacanță de la Vinga, jud. Arad, respectiv Bebe, verișorul meu de la Timișoara, dintotdeauna mai mic decât mine cu 2 ani…).

– Dă cine v-i frică?

– Dă ăla ce strâgă pă uliță (de pe stradă se auzea dintr-o căruță cu coviltir: „Vaaaaar, vând vaaaaaar!… vând vaaaaaar!”).

– No lasă că ăsta nu-i d-ăia care să vă baje-n sac… Ăstă-i un pădurean ce vinde var, apoi zise către bunicu (taica Fanu):

– Du-te, Fanule, până la uliță și vezi dă pădureanu’ cela ce strâgă, n-are cumva și niște tiatră-mnierie, că tare ni s-o mănit via.

– Bine Mină. Iaca mă duc.

După câteva minute Taica către Mama Mină:

– Mai are numa’ o țâră, într-un sac în șireglă.

– Și, cum o dă?

– Iaca, zâce că 3 kile p’o polovică dă cucuruz.

– Atunci du-te iute-n pod și ie-ntr-o videre cucuruz d-ăla mai bun, dân grămada dă lângă fundoaie.

– Mai întii mărg să-i zâc să m-aștepte și să pregătească tiatra, ș-apoi mă sui în pod.

– No, biiiine, bine. Da’ numa’ iute!

După vreo 10 minute, eu, împreună cu Bebe, după ce ne-am asigurat că gălăgiosul „pădurean” a plecat mai departe cu căruța din fața casei, am sărit din pat și am fugit desculți în curte, curioși să vedem despre ce „tiatră mnierie” a fost vorba. Taica, numai ce intrase în curte ținând în mână banița/polovica aproape goală:

– No, ce-i cu voi?

– Arată-ne și nouă ce-ai cumpărat?

– Nu-i dă voi.

– Araaată-ne, te rugăăăăm!

Ne-a lăsat să observăm pe fundul polovicii, învelit într-un ziar vechi o minunăție de cristal vinețiu, mare cât pumnul și în rest mii de mărgeluțe de-un albastru ultramarin, scânteietor. S-a apropiat și Maica Mină:

– Curată tiatră! Faină! Și câtă-i dă vânătăăă!”

Altădată, cam prin aceiași ani, tot în Șeitin, treceam – copil de unul singur – pe stradă. Dintr-o curte a ieșit o femeie, (o știam din iarnă de la colindat – Nană Dyulă). Observându-mă, luând o poziție de „tare ocoșă”… mi se adresează:

– Mă pruncule, tu d-al cui ești?

– Săru’ mâna, Nană Dyulă! Mi-s pruncu-ăl mai mic a lu Dascălu Mnerie…

– No, nu mai spune… tu iești d-a-lu Mnieru? Bată-te să te bată!… Nu te-am mai cunoscut. Ce mare te-ai făcut! Da mumă-ta, Mnieroaica,… Drăghinuța, no, ce mai face?…

Mult mai târziu, în anul 1981, am fost într-o excursie în județul Baia Mare, făcând parte dintr-un grup de tineri, destul de eterogen, toți absolvenți de învățământ superior dar de specializări foarte diferite și proveniți de prin toate județele țării. Înainte ei mă cam batjocoreau după numele de familie, spunând că la înregistrarea numelui meu în certificatul de naștere notarul a fost beat și mi-a „băut” un „i”. Astfel, numele ce-l purtam, în loc să fie „Minerie”, cum, după părerea lor era normal, era doar Mnerie…

Ajunși la muzeul „Țării Oașului”, la vederea unor case foarte vechi, de față cu toți colegii, l-am întrebat pe ghid, însuși Directorul muzeului:

– Domnule Director, cum numiți pe-aici culoarea cu care sunt vopsite casele?

– No, p-aci tătă lumea știe. Tăte-s mnierii… Ca să nu să suie pă zîduri omizîle sau alte gângănii, să bagă-n zama dă var o soluție de tiatră mnierie, sau vânătă – cum i se mai zice – d-aia ce să dă și pă vița dă vie când îi mănită. No, dragă, u’ti-te ce mândră-i casa ceea: mnieru ca ceru’!

***

Rostul celor scrise nu este de a face o introducere la vreo cercetare genealogică ci reprezintă un rod de plăcută simțire și bucurie a vieții, pe care o am înregistrat-o alături de un mare Maestru al scrisului, poetul și jurnalistul desăvârșit Marin Beșcucă. Cunoașterea și apropierea este din destin, iar calea ne-a fost deschisă în rețeaua Facebook. Așa m-am trezit pomenind odată în corespondența purtată despre bănuiala mea asupra propriei origini, antrenându-mă mai mult pe preocuparea, predestinată parcă, de ALBASTRU, sub multiplele semnificații. Așa cred că s-a născut motivul MNIERU, un alt izvor de imaginație a Poetului, cu reflexe în excepționale versuri. Urmărind fascinat șirul acestora, trăiesc senzația spectatorului/cititorului așezat pe un scaun aflat chiar pe scena unde se joacă piesa, în mijlocul actorilor, dar asigurat de independență față de scenariu prin biletul de intrare pe care-l țin strâns în mână, gata să-l prezint oricând controlorului.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”. Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie” – sulfatul de cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători.

Continue reading „Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene

Uite-uiteeee!… – îmi striga un gând pe care-l ascunsesem sub pleoapa unui dor – nu te sfii, pășește pe urma poemului și descoperă-i aura, ochiul lumi-i zărească dezvăluirea! – dar ce-o fi vrând și gândul ăsta? – aaaaa, e timpul să vă prezint ceva: ultimul volum de versuri ce stă pitit în așteptare, amirosind a plămadă proaspătă, doruind frământ de tipar, al lui Marin. Cum cine Marin?!… Marin Beșcucă, poetul care are atâta zgândăr în peniță încât poți auzi călimara deversându-și fluviile de cerneală în albii de metaforă prin terasamentele de celuloză ale colii.

Și e atâta sevă de cuvânt aici, dar și necaz că izvorul ar putea n-ajungă… știți voi, hârtia are putere de absorbție, nu glumă! Însă aud scâncetul unui prunc în fașă și dau fuga pe mal de vers să văd ce mi-a adus șuvoiul de cerneală… pe o petală de verde-albastru descifrez un nume de botez: MNIERU!…

De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

Sub Tacitus sau nu, verbul avea voce și vocea aceea se reverbera dintre acolade de simțiri ce-și dădeau ghes să iasă luminii, cum atâtea altele ce încă sunt în aștept. MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise!

Nevoia de comunicare, desigur, anulează distanțe, însă nu este suficient să comunici, este esențial ceea ce comunici pentru ca distanțele să poată deveni „aproape”… și uite-așa, poemul unește suflete, minți, într-un fel unic, poate greu de înțeles pentru unii, fin perceput de către alții, lungimile de undă ale percepțiilor nu sunt mereu egale dar, acolo unde se întâlnesc, se creează, indiscutabil, punți de legătură inimaginabile, chiar dacă, aparent, undele acelea provin din universuri diferite. Și mai e și acel adaos de respect care armonizează totul, vibrația e cea care contează, este cea care dă rezonanță totumului. Găsesc undeva, în vers, o concretizare a celor afirmate: MNIERU mi-a tot întors,/ mi-a tot răstors, metafora,/ dar nu mi-a dat în ea cu cianuri…/ niciodată! Și, da, metafora devine punct de zbatere și dezbatere, însă dialogul e „cuminte”, alchimiile scot la iveală aurul ascuns în plumb nu cu puțin efort, totul este rezultatul unor cercetări lăuntrice amănunțite, explicat și aici, într-un alt fel de simplu, dar complicat: MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/ clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea…

Poetul, vorbind despre sine și parcă pentru sine, se consideră un izolat care suferă durere și crede în Lumină și nu întotdeauna sufărul lui este la îndemâna înțelegerii tuturor. Dar este, în același timp, un izolat creator, poate că tocmai acest izolament în sinele propriu, undeva la granița dintre liniști și neliniști este acel stimulent al înmuguririi întru lirica metaforică. Fermentul, odată activat, nu poate decât să dea plămadă, terenul este fertil, spicul minții este matur. „Poftiți la facerea pâinii!”, parcă îndeamnă un glas, și e și sânge, pătruns prin vene de vers, cumva abstract: m-am descoperit că sufletul meu este singurul portativ/ pe care mi-am așezat inima de cheie sol…/ …/ se vedeau dungi de sânge verde…/ fotosinteza metaforei nu era o treabă de-ndemână,/…și eu mă audeam în mine străpungându-mă din/ ființă să-mi ies afară din mine Luminat.

Ici-colo, impregnate pe coli de vise, apar mărturii desprinse din algoritmul timpului, care ne conduc înspre faptul că nimic nu e întâmplător, totul își are o predestinare… la fel și iubirea, nu este ceea ce-ți vrei, ci ceea ce te absoarbe în însăși eul ei, desen eram înșine noi!/ cu linii drepte, frânte, curbe, vectori/ ce ne chemau tot timpul să-i urmăm…/ …/ dar știam Calea!/ bătătorisem atâtea-n anii aceștia,/ în care nopțile netulburi ne prăduiau simțiri. Suntem liberi să visăm în limita a ceea ce ne este dinainte trasat, așteptând doar momentul care negreșit va să vină… și ne-am descătușat când anii își dau mâna,/ încheiam prin început!?/ UNUL-ne l-am dat în contopit!!

Pe stâncile încercării se mai zăresc încă urmele florilor deznădejdii acum ofilite, o boare duce-ntr-acolo: visam, Mnierule,/ dar timpul împrăștia caudine,/ …/ aripile crescute pe dinlăuntru mi-au obosit!/ pasul știe/ și șotângește… asiduu,/ în contrariul sufletului/ care și-a găsit perla!

Și dacă din trecut mai adie câte un fâlfâi de amintire, poetul își înfige tălpile în prezent îndemnându-și interlocutorul să-i pășească alături, purtându-l prin acuarela unui peisaj pe care și l-a însușit, făcând din el colțul său de rai. Acest petec de Moldovă, ascuns parcă voit privirilor metropolitane, mustește de urmele Rapsodiilor Române, iar poetul ne-o dezvăluie, dialogând cu Mnierul său, pe care și l-a dorit legendui sub numele acesta de alint, într-o altfel de lumină: azi mi-am ieșit singurul prin enescienele răzoare/ săpate în adâncimile viitorului…/ cauți urmele pașilor lui și vei găsi infinitul!, în timpan, glasul sângelui…ce pufnea pe nări,/ balaur suflându-și flăcările nestingerii,/ Oedip!… îmi șoptea un tei… Teiul!… cel ce atâtea leagă de sufletul poetului, de la Corabia obârșiei lui, la leitmotivul eminescian (Ipoteștiul e la doar câteva zeci de kilometri de aici!), acest falnic străjer și martor al atâtor inspirații, TEIUL, care odată se întindea ghirlandă de-a lungul bulevardului vechi pavat cu bazalt, aduce mireasmă de Enescu și mai era și o bancă din piatră,/ ce mă rugă să m-așez picior peste picior…/ și m-am așezat!/ purtam 45 la tăcere!… și banca se minună:/ restul de cavaleri?/ dorm cu capetele pe Inimă de Leu!

Și uite, cititorule, cum ne trezim în mijlocul unor cugetări care amiros a istorie, e drept, teii aceia-n ghirlandă nu mai sunt, ici-colo a mai scăpat câte unul de securea modernizării, dar și când te apropii de cei rămași, parfumul lor te atrage-ntr-acolo… peste umbletul lui Enescu,/ toți teii își acordau florile pe coarda viorii de geniu/ și eu călcam cu teamă să nu calc vreun ecou… cât de încărcată de semnificație metafora aici!… și parcă simți solemnul și pielea ți se face buburuze… simți, Mnierule? E un amalgam de percepții care vin una după alta din împletiri de stări, planurile se schimbă din nou, din istorie poetul trece la analiza cotidianului, lumea, cu ale ei, pare că își are o filozofie proprie, natura însăși pare mulată pe șina timpurilor, constați, fără să vrei că iarăși plouă și ploaia e strâmbă…cum adică strâmbă?… te-ntrebi, însă mai bine opreai gândul, uite cum se și-nghesuie altul: oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă?

Nu foarte departe de aici se vălure Prutul (frate și el cu Poetul), român sfâșiat între neamuri, Prutul m-a aflat deja,/ i-am și scris!/ atât cât să nu-i învolbur apele… omul caută spre apropiere un alt om, însă atunci când e-n singur își caută aproapele-n tot ceea ce-l înconjoară, natura e-n armonie cu spiritul, toate celelalte par atonii peste picturala sufletului, timpul își cadențează ritmul folosind noi metrici, pare că vine torențiala apocalipsei!/ o, tu, tempora, vopsit în tempera…/ și tu măsurător în pas cu pas,/ trageți hora, după ceas…/ vom muri uniți în cuget și-ntr-un glas/ i-am face caricatură lui Popas!

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Prolegomene” →

Simion BOGDĂNESCU: Înseninată de frumos

Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.

Față în față n-o cunosc. I-am citit unele poezii și articole, câteva haiku-uri publicate prin reviste județene vasluience (cum este „Meridianul Cultural Românesc” direcționat de prodigiosul D.V. Marin). Și mă pomenesc luat prin surprindere, ca ochiul de frumos, înscris în pasăre (pentru că noi, pe la începuturi, am scris cu păsări, cu hieroglife!). Ceea ce înseamnă zbor luat din cer și fixat în argilă. Mă pomenesc instantaneu că-mi citește volumul de versuri „Valea, Poete!” și scrie favorabil despre el. Atunci (și acum!) am luat hotărârea să-i răspund cu niște hieroglife-pasăre! E gândul de a scrie despre cineva care a scris despre cartea mea de versuri fără să mă cunoască în față!

Am primit cartea „Seninul din inima cărților” (Editura Pim, Iași, 2019), semnată de Vasilica Grigoraș, ca un fel de carte de vizită a spiritului creator întrupat în persoana domniei sale și încerc, fără culpă, să răspund, cam târziu, deși poetul Al.I. Philippide ne atrăgea iluminat atenția că: „Târziu nu-i niciodată și totu-i prea curând.”

Volumul, așa cum l-a conceput și scris autoarea stă ca o terasă aristocratică: nu vrea să jignească pe nimeni, nici persoană, nici operă și are gesturi de încurajare în absolut cum își ridica, odinioară, mâna, o prințesă cu o strategie care te împingea să o săruți la aer. Nici nu se putea să nu-l prefațeze un om cult și fin, umblând cu târzie melancolie pe străzile culturale ale Iașului. L-am numit aici pe scriitorul subtil, Nicolae Busuioc. Zice Luminăția-Sa: „Vasilica Grigoraș desprinde cu ușurință abilitățile și harul autorilor invocați, caracterele tipologice și semnificațiile intuite ale personajelor creionate în narațiile în cauză, subliniază esențele și semiotica evenimentelor amintite.”

Botezată în inima focului, cartea în discuție se poate încadra, estetic, în categoria apolinicului, atât prin seninătatea titlului, cât și prin echilibrul judecăților critice, prin descifrarea din aproape în aproape a rostului fiecărei opere literare interpretate într-un limbaj adecvat, stăpânit cu siguranța și finețea unui spirit trecut printr-o serioasă cultură, solidă și lucidă, scriitoarea are, așadar, ochiul format prin costiniana osârdie a „cetitului cărților”, de unde și caracterul acut intelectualist al descifrării sensurilor profunde și al sentimentelor exprimate în fiecare volum luat sub observație. De aici, multele și diversele caracterizări lapidare, călinesciene, uneori, le-aș zice. De pildă, elementele de critică estetică: „O asemenea scriitură poate fi asemănată cu biserica satului românesc, cuvântul fiind icoana sufletului românului.” Sau în continuare: „acolo, în peștera adâncă a românismului, <lumina lui Zamolxis> va păstra veșnic vii stalactitele și stalagmitele în care vor străluci perlele profunde ale spiritualității poporului român…” Critica, pentru autoarea în cauză, nu este numai știință, numai interpretare, ci și artă, act artistic, liric și epic, muzical și descriptiv. Iată virtuți de prozatoare: „Pe șevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghidușă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.”

Semnificația generală, intuită și căutată cu rigoare, descoperită cu sinceritate și prietenie vreme îndelungată, este aceea că autorii și operele lor conturează România profundă a contemporaneității noastre, țara creatoare ce eternizează existențele prin cuvânt și merită a fi lăudate și încurajate. De multe ori, în finalul discursurilor sale critice, autoarea aduce sincere felicitări scriitorilor și operelor – o strategie bine gândită pentru că este ușor să jignești, să înjuri și să distrugi, dar este uriaș de greu să creezi ceva autentic și durabil! Nimeni nu scrie doar pentru el însuși, ci pentru colectivitatea umană lingvistică și etnică din care face parte. Este aceasta, de fapt și de drept, axioma scriitorului! „Trebuie remarcat că autorul volumului este purtătorul de cuvânt și simțire al fiecăruia dintre noi, al poporului român.”

O viziune a contemplației în absolut și în miezul unor trăiri esențiale – aceasta este metafora titlului Seninul din inima cărților. Calea netulburată, mioritică a înseninării întru frumos și prin frumos!

Semnificațiile individuale țin de natura sentimentelor și ideilor particulare descoperite de autoare în volumele de poezii și de proză ale tuturor scriitorilor avizați. Cu spirit ludic, Vasilica Grigoraș …o grigorisește: „Care-i miza? Care-i scorul? Cine e câștigătorul? Sunt convinsă: Cititorul!”

Continue reading „Simion BOGDĂNESCU: Înseninată de frumos” →

Carmen DOREAL: Lia Ruse, inspirație și emoție între amintiri și prezent, în volumul de poezii „Povestea continuă”

Lia Ruse, poetă cu melancolia amintirilor preschimbată în poezie, plusează nostalgii vechi într-o carte nouă, apărută în vara aceasta la editura Trend din Pitești. Suntem încântați să avem în față acest frumos volum de poezie cu titlu premonitoriu și sper că vom mai avea multe ocazii de a întâmpina și în viitor poezia doamnei Lia Ruse.

Versuri românești revărsate în vene de argint, într-o poveste vrăjită canadiană, file de viață de aici și de dincolo de ocean, împarțite între amintire, trăire, natura și vis, sunt experiementate duios în ritmul sângelui și limbajului pur, romanesc: ”Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas”, o miraculoasă întoarcere în timp, precum în poezia ”Nopți tandre”: ”E vară cu nopți dulci sub luna de vis,/ Stele pe sub cer și albastru și dor,/ Amintiri, cu noi,/ tot mai scot din abis /În jocul clipelor ce-aleargă ușor… /Mi-e bine-ntr-un ieri ce-aș vrea să se-ntoarcă!… /În gânduri mă las cu o sete, de ploi/ De cântec, de drag…și îngerii încearcă/ Să ne lase-n aceeași poveste, pe amândoi…/O fluturare se prinde-n anotimp/ Luminează suav și cântă tăcut,/ M-aș face umbra iubirii peste timp/ Și-n tic-tac duios m-aș întoarce-n trecut./ E vară cu nopți tandre ițite în var,/ Mângâieri și alint pe-un cadran de ceas./ Mi-e bine-ntr-un vis de secundă și.. iar/ Mă trezesc, surprinsă-n vremea ce-a rămas”.

Minunate trăiri, amintiri și frumos, cu umbre românești în tablouri de familie tulburătoare, însoțesc pașii și visele oriunde, autoarea reușind să joace pe degete timpul înainte și înapoi, sub vraja naturii înconjurătoare, cât și a credinței, precum în poezia ”De Paști”: ”Noaptea, când clopotul chema pentru-Înviere/ Lumea, primenită, se grăbea spre biserică/ Pe drumurile-mpodobite cu tăcere. /Preajma lăcaşului sfânt, devenea feerică!/ Ieşea, din altar, preotul, în noaptea divină,/ Creştineşte, ardea făclia în ritm fermecat!/ În sclipiri răsfira Lumină din Lumină /Și-n clipa sublimă spunea : CRISTOS a ÎNVIAT!/ Ascultam tăcuti, (rugaciune)..,..eram pătrunşi în acel moment,/ Privind lumina sclipind, rătăceam în visare,/ Sunetele suave se ridicau fluent/ În noaptea minunată şi îmblinzitoare… /Înconjurată de cei dragi veneam acasă/ Pe drumul înspicat de făclii tremurate /Cu sufletul înnoit ne aşezam la masă/ În veselia bucatelor mozaicate/ Mama, cu chipul bland, era strălucitoare /În camera sonoră, plină de melodie /Când vioara tatei vibra fermecătoare /Și-mi legăna copilăria-n bucurie”.

Poezia te prinde în farmecul ei, sufletul autorarei fiind atât cauză cât și efect, se deschide în amintiri, purificandu-se. Totul pare un joc, o reîntoarcere la copilarie, la anii adolescenței miraculoși, precum in ”Iarna copilăriei”: ”Ca-ntr-o ilustrată cu sănii zburând,/ Prin ceaţă, zgâriind pârtii pe vale,/ Văd, azi, prin nostalgiile domoale /Copilăria : un timp aşa de blând!/ Zilele erau lungi şi-atât de-nalte,/ Cu farmec…Apar imagini ca din fum, /Fiorii dulci, prin sânge-ncep să salte…/ Din -tot- câteva poze râd în album. /Cu bujori în obraz, veneam din omăt /Adulmecând prelung aerul tare/ Lăsând urma, ghetelor mele, îndărăt,/ Prin imensitatea (alba,) fermecătoare. /Se-mpiedicau în drumul meu, spre seară,/ Căzute de sus, cârligele de ger/ Și-n liniştea-nflorită de afară /Baletau fulgi desprinşi, tocmai din cer./ Și,..se topeau, pe mine, fulgii-n uşă/ Lăsând pe haina grea o apă sură /Și clipe dulci cu umbre jucăuşe /Vesel, picau din ornic cu măsură”.

Imaginile din poezia Liei Ruse, par atât de veridice încât refuză să se șteargă din memorie. Pendulând între trecut și prezent, timpul este maestrul ce îi gestionează existența. Multe dintre momentele surprinse în cuvinte alcătuiesc o frescă în care timpul pare că și-a rătăcit clepsidra inversând scurgerea clipelor risipite, precum în poezia dedicată lunii februarie ”Zbuciumul lunii februarie”: ”Februarie se zbate-în priviri !/ Se face gri din buclele-ncâlcite,/ Sub clipe albe gânduri adumbrite/ Și-n suflet prea mult dor c-abia respiri! /E-un timp de ger sub cerul adormit/ Cât joc mai e în vreme să nu doară/ Când vântul urlă-ntr-un vârtej pe-afară/ Și paşi nu sunt pe drumu-acoperit./ Tristă, Continue reading „Carmen DOREAL: Lia Ruse, inspirație și emoție între amintiri și prezent, în volumul de poezii „Povestea continuă”” →