Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu

Am primit de la Drăgășani, orașul meu natal, un plic cu revista “Rusidava culturală “, care mi-a adus aminte de revista noastră,confecționată pe un suport din lemn, căruia i-am zis gazetă, așezată pe gardul liceului nostru din Drăgășani, confiscate de Securitate și de directorul de pe atunci.După care am fost exmatriculați trei zile, eu, Lică Liviu și Ilie Vulpe. Triste amintiri dintr-un regim al întunericului, criminal și ateu.Ferice de condeierii orașului meu că pot să tipărească o revistă interesantă și plină de lumina talentului.

În același plic am găsit volumul de versuri al prietenului Marian Bărăscu, poet și promotor cultural, plachetă intitulată “O clipă de albastru “, apărută la Editura “ Kitcom“, Verguleasa, 2020.

Dar să vedem ce simbolizează culoarea albastră. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă culoare, căci privirea pătrunde fără a întalni nici un obstacol. Albastrul este cea mai imateriala dintre culori. In general, natura nu înfațișeaza albastrul decat alcatuit din transparență, adică un vid acumulat, vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului. Vidul este precis, pur si rece.

Albastrul este cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului.

Un mediu albastru calmează, liniștește, dar, spre deosebire de cel verde, nu tonifică, pentru că el nu prefigurează decât o evadare fără priză asupra realului, o eliberare care, cu timpul, devine deprimantă. Profunzimea verdelui conferă, dupa Kandinsky, o impresie de odihnă terestră și de mulțumire de sine, în timp ce profunzimea albastrului are o gravitate solemnă, supraterestră.

Albastrul și albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului către Dumnezeu, adică spre aurul care va întampina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.

In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Vairochana, a Intelepciunii transcendente, a potențialităților și, simultan, a vacuității, a carei posibilă imagine este aceea a imensității cerului albastru. Lumina albastră a Ințelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conștiința originară) are putere orbitoare, dar ea este cea care deschide calea Eliberarii. Efectele fiziologice ale culorii albastru: scade presiunea sanguină, scade tonusul mușcular, calmează respirația și reduce frecvența pulsului.

Efectele psihologice ale culorii albastru: culoare rece, odihnitoare și liniștitoare, îndeamnă la calm și reverie, predispune la concentrare și liniște interioară, conferă seriozitate, reverie sublima, disponibilități evocatorii, senzație de spațialitate, îngăduință, pace inefabilă, dor, nostalgie spirituală, favorizează amplificarea proceselor de inhibiție și de încetinire a ritmului activității, face să apară senzatia de depărtare în spațiu, de detașare, de infinit și meditație spontană. Continue reading „Al. Florin ŢENE: “O clipă de albastru”de “Pe la Drăgășani”cu poetul Marian Bărăscu” →

Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni

Cu o denumire specifică și destul de interesantă, romanul „Amiază nevindecată” (Editura „Victor Babeş” din Timişoara, 2018, pagini 311), de Veronica Balaj (scriitoare, poetă, jurnalistă), determină o sensibilitate deosebită față de procesele vitale ale omului, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale vieții umane ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, având în relief aspectul dragostei, al suferinței morale, al fericirii și al plăcerii afective. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul uman în relațiile dintre oameni, adică procesul afectiv specific uman ce exprimă atitudinea omului față de realitate, față de cele înconjurătoare, față de a cunoaște și a simți credința și pasiunea intimă legată de cineva printr-o prietenie foarte apropiată, caracteristică unui mediu restrâns. Cu această atitudine plină de bunăvoință și prietenoasă față de o anumită persoană, bazată pe aspirații și interese comune, se zidește conținutul integral al acestui roman cu triplu plan epic. În contextul acestor descrieri, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru își expune propriile viziuni în prefața acestei lucrări, „Amiază nevindecată” fiind romanul care impresionează nu numai prin structura internă și externă a conținutului, dar și prin calitatea stilistică în a formula acțiunea subiectului. Atât Adrian Dinu Rachieru, cât și Cornel Ungureanu, renumiți critici literari, au descris cu multă atenție conținutul cărții, precizând că desfășurarea actiunilor din operă literară au loc pe un vas de croaziera, iar personajele își dețin locul corespunzător în procesul de derulare a evenimentelor respective.

Romanul „Amiază nevindecată” o are ca protagonistă pe artista Teodosia, reprezentanta genului feminin, care interpretează rolul de a fi arbitru principal în efectuarea unui concurs destinat cuplurilor familiare care au decis să-și sărbătorească aniversarea nunții de argint pe un vas de croaziera. În cadrul seratelor festive, programate prin concursul respectiv, sunt relatate și istorisite diverse întâmplări din viața cuplurilor, totul fiind destul de interesant și intrigant, astfel fiind dezvăluită cu o relativă obiectivitate imaginea fizică și morală a personajelor, în evidență fiind suprapuse faptele lor, relațiile lor prin legătura reciprocă cu mediul înconjurător. Întrând rând pe rând în desfășurarea epică a acțiunilor, fiecare dintre personajele prezente în opera literară sunt într-o mișcare și schimbare emoțională permanentă prin diverse episoade, figuri ce simbolizează sinteza scenelor de viață cotidiană, acțiuni capabile de a impresiona și de a atrage atenția la întâmplări vitale destul de ciudate, demne de atenție, în rezultat construind un proiect fondat pe o suită ordonată de operațiuni destinate să ducă la atingerea unui scop și anume: al unui plan epic – unul alert și intrigant în care viața însăși este centrul de referință al existenței umane. Toate evenimentele relatate cuprind veșmântul cotidian, iar fenomenul de a trăi în armonie și prin relații curate de dragoste cu cineva exprimă cel mai frumos lucru pe care îl doresc nu numai pasagerii sau personajele de pe vasul de groazieră participante în concurs, dar îl sugerează și însuși subiectul și coloratura epică a întregii opere. Sub acest aspect, însă cu tangențe contradictorii-nefericite în paralel cu trăirile fericite ale altora, se înscrie și Anca, un alt personaj al romanului, prietena Teodosiei. Prezența Ancăi în lucrare simbolizează rolul unei femei nenorocită, solitară și abandonată de partenerul său. Așa fiind, Anca, îndurerată și întristată de pierderea neașteptată a iubitului său, rămâne pe țărm și în modul acesta nu face parte dintre personajele croazierei, dar, în același timp, este prezentă parțial la întâmplările ce au loc pe navă prin intermediul mesajelor-comunicărilor telefonice trimise. Corespondența dintre cele două prietene are un efect special – Teodosia încearcă să o consoleze pe Anca, mizând pe faptul că necazurile vieții trebuiesc învinse și depășite cu orice preț, iar însuși viața trebuie trăită indiferent de clipele plăcute sau triste ale destinului. Prin urmare, ironia sorții, fiind și filosofia existenței umane, este jocul neașteptat al întâmplărilor vitale, este jocul care dictează condiții corelate cu reușite și nereușite, cu căderi și urcușuri, cu plăceri și neplăceri, cu bucurii și tristeți, cu tot ceea ce unește viața omului cu mediul înconjurător al acestuia. Pentru a înțelege complexitatea fenomenului epic tratat în această operă literară este nevoie de o lecturare minuțioasă a întregului conținut, doar numai așa cunoscând toate circumstanțele din care se compun evenimentele ce au loc pe vasul de croazieră, cât și acțiunile reciproce dintre pasageri.

Construcția literară a romanului „Amiază nevindecată”, abordată de scriitoarea Veronica Balaj, se bazează pe sentimentul de dragoste și respectul reciproc dintre două persoane, iubirea însumând în sine procesul afectiv uman care se manifestă prin atașament sufletesc față de cineva. Autoarea descrie cu multă pasiune povestea de dragoste dintre cuplurile familiare prezente în concurs, susținând că fenomenul iubirii este un liant ce colorează epicul, ce colorează viața umană în diverse forme și acțiuni. Totodată, autoarea cuprinde și latura mai puțin pozitivă a dragostei, aceasta fiind transmisă prin experiența tragică și nefericită a Ancăi, prietena Teodosiei, dar în același timp și trăirile sentimentale nevindecate din dragoste ale Teodosiei. Drept care, Teodosia la fel se prezintă ca un personaj nefericit și neîmplinit în dragoste, trăirile interioare și experiența sufletească fiind în corelație cu întâmplările de pe nava de croazieră, umbra acestei povești de dragoste neîmplinită făcându-și până la urmă apariția – fostul iubit al Teodosiei din întâmplare este unul dintre pasageri. Ca urmare, romanul „Amiază nevindecată” este o istorisire a unor fapte, a unor gânduri și sentimente intime legate de viața a două personaje ce sunt nefericite în dragoste, destinul unindu-le prietenia, cât și despre existența fericită a unor cupluri care își sărbătoresc cu mult succes sentimentele de iubire după mulți ani de conviețuire împreună, lucru nespus de minunat pentru viața umană – toate evenimentele raportându-se la existența cotidiană în care epicul se desfășoară în trei planuri, cu implicarea unui număr mare de personaje, având în vedere că acțiunea se petrece pe un vas de croazieră, dar și în afara lui. Despre întreaga complexitate a acestor aventuri vitale ale omului, regăsite în romanul de față, Veronica Balaj scrie: „Veți citi și veți descoperi situații prin care fiecare a trecut, la un moment dat”.

Continue reading „Galina MARTEA: Romanul care te predispune la confesiuni” →

Mircea DAROŞI: ,,Întoarcerea din Cruciadă’’ – O recuperare necesară a poetului Radu Gyr

Excelând în domeniul romanului monografic, Alexandru Florin Țene reînvie personalitățile de seamă din istoria noastră literară. În palmaresul scrierilor sale de acest gen fac parte monografiile scriitorilor Gib Mihăiescu, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu și Radu Gyr. Titlul volumului dedicat poetului Radu Gyr este dat după o poezie din creația sa : ,,Întoarcerea din Cruciadă’’. Construcția acestei cărți are la bază elemente reale și un ales spirit imaginar, puse în deplină armonie pentru a se apropia cât mai mult de viața și opera acestui poet. Pornind de la premisa că între biografia și opera lui există numeroase și semnificative filiații, scriitorul reconstituie momentele existențiale, mai puțin obișnuite, dar și pe cele dramatice și cu impresionante manifestări de curaj și demnitate umană. George Călinescu spunea că ,,adevărata viață sufletească a unui poet e înscrisă în poezia sa, iar viața zilnică e o aparență, de cele mai multe ori contradictorie’’. Pentru ca biografia să se închege într-o icoană totală și liniile să capete înțeles, adaugă D. Caracostea, e nevoie ca ,,amănuntele să ducă la o intuiție clară a personalității. Un amănunt biografic capătă valoare atunci când intră în geneza unei plăsmuiri’’. Pe aceste coordonate se află lucrarea lui Al. Florin Țene, care este o pledoarie pentru adevăr, onestitate, credință și sacrificiu uman. Romanul a apărut la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, în 2020, cu titlul ,,Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste’’și cuprinde două părți structurate pe zece capitole. Partea întâi o formează capitolele : Leagăn fără cântec, De aici vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules , iar partea a doua : Noi nu am avut tinerețe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu- acela de aramă, Noi cei pierduți, Dacă într-o zi o să se vadă, Viața abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă. Fiecare capitol este precedat de un motto foarte sugestiv, ales din creația lui Radu Gyr. În prefață sunt prezentate câteva considerații deosebit de pertinente ale jurnalistului Ionuț Țene , intitulate ,, Radu Gyr – poetul secolului XX’’ prin care nu ezită să spună :,,Radu Gyr este un poet major al secolului al XX-lea, a cărui operă literară trebuie reconsiderată și analizată în cheia comentariului critic și literar, nu ideologic’’. Sub aspect compozițional, cartea are puncte comune cu toate celelalte trei editate până acum, prin evocarea spațiului copilăriei, formarea intelectuală a personajului principal, mediul familial și anturajul în care se formează relația poetului cu literatura, etc. Un accent pronunțat este pus pe seama marilor suferințe prin care a trecut poetul supranumit ,,patriarhul închisorilor’’, ,,sfântul închisorilor’’, sau ,,rapsodul popular al închisorilor’’. Dovedindu-se un foarte bun cercetător al documentelor de arhivă și cunoscător al studiilor dedicate poetului de către scriitori cunoscuți ori critici literari precum, E. Lovinescu sau George Călinescu, autorul reușește să dea cititorului informații inedite despre viața și activitatea acestuia, despre situația istorică, politică și culturală a României în care a trăit, iar prin talentul său de scriitor consacrat, să împletească realul cu povestea în așa fel încât, nu poți știi care sunt dimensiunile acestor valori. Radu Gyr, cu numele său adevărat Radu Dumitrescu este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la moarte.Pseudonimul lui provine prin derivare de la muntele Grui din Câmpulung Muscel. Poetul s-a născut într-o familie iubitoare și a crescut în respectul față de tradiție și credință, dragoste de neam și țară și a rămas la fel până la bătrânețe. Dar așa cum spune Rousseau, ,,orice om are dreptul să-și riște viața pentru a și-o, la fel a făcut și Radu Gyr. Romanul lui Al. Florin Țene ne prezintă în mod cronologic șirul evenimentelor fericite, dar și nefericite care s-au abătut asupra poetului. Radu Gyr este un personaj real și reprezintă drama intelectualului român, care ,,protestează în fața mașinii de abrutizare și de negare a personalității umane’’. A făcut carieră în domeniul universitar, s-a remarcat pe plan literar, face voluntariat în primul război mondial la un spital de răniți, a fost grav rănit în cea de-a doua conflagrație și a cunoscut tratamentul bestial al închisorilor. Radu Gyr a avut și alegeri greșite pe care el însuși le recunoaște :,,poate uneori greșim tocmai în credințele cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greșit și unde nu’’.A fost închis în perioada a trei dictaturi : regală, antonesciană și comunistă, trecând în mai multe etape prin câteva penitenciare din țară, însumând 18 ani de detenție, perioadă în care a trecut de la viață la moarte și invers. ,,De o mie de ori am murit,, spune în poezia ,,Basm’’.

Cea mai severă condamnare o primește în urma publicării poeziei ,,Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane’’, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, dar a executat numai 6, fiind grațiat prin amnistia generală din 1964. Atmosferă plină de groază a penitenciarului din Aiud este surprinsă de Al.Florin Țene în culorile întunecate ale răului. În bezna temnițelor, Radu Gyr a creat cele mai răsunătoare poezii ale sale în care descrie inimaginabilele suferințe la care a fost supus : foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, un infern al teroarei din care a putut ieși pentru că a avut credință în Dumnezeu. Semnificativă în acest sens este poezia ,,Cu Iisus în celulă’’. Pentru el, poezia devenise o adevărată rugăciune.

Romanul este scris într-un stil plăcut și atractiv, cu o construcție sintactică bine așezată în text, cu dialoguri pline de sensibilitate , cu un verb dinamic care își pune amprenta pe valorile etice și estetice ale artei scrisului. Cartea autorului clujean Al. Florin Țene este ,,o recuperare necesară’’prin care face o reparație morală a imaginii poetului Radu Gyr.

–––––––––––-

Mircea DAROŞI

Bistrița

Februarie 2020

Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN

Lucrarea jurnalistului D. V. Marin are un conţinut profund jurnalistic, implicând intervievarea mai multor veterani ce au luptat pe mai multe fronturi în cel De-Al Doilea Război Mondial. Cartea are 275 de pagini, fiind structurată pe 4 capitole principale:

Supraveţuitorii din aceeaşi luptă
Suferinţe, suferinţe, suferinţe…
A fost şi nu…mai apoi
Un loc de jale, meditaţie şi amintire.

Meritul autorului este acela de a corobora datele jurnalistice cu cele istorice, de a le da o coerenţă cronologică, de a le ordona şi a da sens pentru ca cititorul să desluşească adevărata dramă a războiului, trăită şi redată de supraveţuitorii acestuia. Aşa cum o numeşte D. V. Marin, lucrarea se prezintă ca o carte-marturie pentru cei de astăzi şi pentru cei de mâine. Autorul îi provoacă pe intervievaţi cu întrebări cu miez, pentru ca aceştia să depene coerent mersul firesc al evenimentelor, între frica de moarte trăită în tranşee şi spiritul de întrajutorare şi tovărăşie, dar mai cu seamă credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu. Cartea reprezintă suma cazuistică a cel puţin 9 autori, dar are în vedere şi aparţinătorii acestora şi a tuturor camarazilor de arme despre care fac referiri tangenţiale sau de caz.

V. Marin redă cu luciditate şi adevăr împărtăşania veteranilor pe care o încadrează la capitolul Istoria Suferinţei naţionale. Eroii săi sunt verigi din lanţul istoriei vii, care, prin destăinuirile pe care le fac, prezintă realitatea crudă a implicărilor dintr-un război, a consecinţelor nefaste asupra fiinţelor umane.

Tema principală a autorului se jalonează asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat la Cotul Donului, prezentarea dramei măcelului asupra compatrioţilor ce au pierit în condiţii greu de imaginat. Autorul scoate în evidenţă greşelile de strategie militară a aliaţilor germani de la acea vreme, a sacrificării trupelor romane, în condiţiile în care se ştia cu ce tehnica de luptă erau echipaţii ruşi (katişele ce rădeau tot, tancuri moderne etc.) depăşiţi şi numeric. Din spovedania supravieţuitorilor acelor lupte s-a putut deduce că soldatul era primul sacrificat, că interesul marilor puteri, mergea până acolo încât viaţa acestuia sau a unor grupuri de mii de fiinţe umane, nu reprezentau mai nimic în calculele lor machiavelice.

V. Marin insistă, prin întrebările sale, la identificarea trăirilor şi a emoţiilor supravieţuitorilor, atât a celor răniţi şi lăsaţi la vatră cât şi a celor care au luptat cu arma în mâna din 1941 până în anul 1945. Grăitoare stau şi mărturiile prizonierilor de război, atât din Germania cât şi din Rusia. Cititorul, în urma spovedaniei celor ce au scăpat din prizonierat, poate face o distincţie clară între cei care au suferit în lagărele din Rusia şi cei din lagărele din Germania. Dacă în Germania pierderile din rândul prizonierilor erau minime, de ordinul a câtorva zeci de morţi, în Rusia numărul celor morţi a fost catastrofal, de ordinul a zeci de mii. Aceasta se datora tratamentelor inumane, lipsa hranei, munca istovitoare etc.

Numărul total a celor identificaţi de D. V. Marin, ca supravieţuitori ai ororilor de la Cotul Donului, dar şi a prizonieratului rusesc, s-a ridicat la 77. Aşa cum prezentă autorul, niciodată nu se vor putea inventaria suferinţele, necazurile şi nedreptăţile provocate de vreun război, în orice epocă ar fi el. Se pare că, cotitură decisivă a celui de-al doilea război mondial l-a constituit marea ofensivă a ruşilor, prin victoria de la Cotul Donului.

Destinul tragic al naţiei române a făcut, ca în acea încleştare febrilă să existe peste 150.000 de români, români trădaţi, atât de aliaţi cât şi de vreme – se ştie că ceaţa şi vremea nefavorabilă pe ansamblu, nu au putut permite aviaţiei germane să intervină, spre a asigura retragerea la timp a grosului armatei române din încercuirea rusă.

Infernul de la Cotul Donului îl descrie Vasile I. Marin astfel: Cerul ardea deasupra noastră….Eram doar eu şi cu Tatăl Ceresc…era moarte peste tot…Se vede clar că au scăpat din lupte şi prizonierat doar cei ce-L aveau adânc înrădăcinat în suflet pe Dumnezeu Tatăl. Din mărturia lor constatăm că aceasta era singura modalitate, ancora de care s-au legat atât cei muribunzi cât şi cei care au supravieţuit. Le erau testate la maxim atât tăria de caracter cât şi credinţa. Războiul în speţă este un mod abrupt de purificare a Omenirii prin suferinţă.

Continue reading „Vicu MERLAN: JALE ȘI EROISM ROMÂNESC LA COTUL DONULUI ȘI DUPĂ – DE D. V. MARIN” →

Al. Florin ŢENE: Nostalgia în patetismul poetei ce nu e ca oricare

Citeam cu mulți ani în urmă o cronică a regretatului Radu Țeposu în care spune că nu are încredere în poezia femenină, dar, iată, că istoria literară infirmă această afirmație prin apariția plachetei de versuri “Nu-s o fată ca oricare “de Camelia Florescu, volum apărut la Editura Smart Publishing, București, 2019, prefațată de Alex.Ștefănescu și o apreciere a lui Lucian Avramescu pe ultima copertă.

Volumul structurat în cinci cicluri:”Anotimpuri“, “Rădăcini “, “Zona confuză a dragostei “, “Serpentine “ și “Nelocuită “ urmărește, etapizat ideile pe care dorește autoarea să le trasmită cititorilor.
Sensibilitatea si candoarea din poeziile acestui volum se transformă în patetism și energie vitalistă, iar sugestivitatea versului în rostire amplu oraculară. O revelație retorică a scos din matca sa firească acest lirism de jubilație reținută și l-a împins spre patosul vizionard și ardent transfiguratorie. „Nu-s o fată ca oricare” este o afirmație ce pluteste ca o himeră peste poezia Cameliei Florescu, exaltându-i cadențele și agitându-i, pâna la febră, sensibilitatea. Poemele sunt organizate acum pe principii vizionare și tind să devină echivalențe lirice ale stihiilor și ale zbuciumului eului în fața acestora. O disciplină a motivelor e în curs de a fi câștigată iar exercițiul de transfigurare, polifonic, se aplică elementarității. Metafora colosală și retorica sublimului sunt armele grele ale acestei poetici, dar adeseori de sub exultanța dionisiacă se întrevede pompa care menține, constant, debitul și ritmul entuziasmului. Compozitiile au structura liturgică și, în latura retoricii, par niște ceremonii patetice ale invocării. Un dopaj exaltant ține în viață suflul imagistic și extazul creator:”Zână primăvară, fată despletită/Șanțuri, rape pline de galben podbal!/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/Pentru balul vieții neconvențional! “(Zână primăvară, fată despletită ).Am dat exemplu acest catren din prima poezie cu care se deschide cartea pentru a înțelege redescoperirea sentimentelor primăvăratice ale acestei poete. Coerența poemelor provine mai degraba din uniformitatea atitudinii exaltate și a retoricii grandioase, dintr-o viziune a lumii și ea ține mai curând de ritmul poetic decât de semnificația lirică. Având întotdeauna un ax ideatic, rotirea galopantă a imaginației își rupe cordonul de legatură cu el și abia mâna poetei mai poate readuce poemul la o iradiație imagistică de tip stelar. Sub devălmășia fastuoasă a versificației se întrevede, în fond, aceeași confesiune, încarcată însă acum cu bucuria venirii primăverii: “Și focul din sobă se stinge șăgalnic/ Țăranii moșesc iezii-n iesle sfătoși/ Pocnește tot sângele-n vene năvalnic/ Și-n fundul grădinii se bat doi cocoși. “( Aprilie).

Starile lirice s-au dogmatizat, iar jubilația vag solară s-a transformat într-o disciplină imnică, mai degrabă rezultat al râvnei și al vocației. Rupte între tentația expresionistă a imaginii tulburi și tulburatoare si cea a lirismului conceptual, poemele realizează o sinteză între avalanșa de imagini și paranteză filozofică, excelând într-o sensibilitate imensa. Un lirism, în fond, baroc, trăind din exaltarea pâna la colosal a sensibilității și dintr-o frenezie retorică, plină de dorinți și pur extensiv, poezia Cameliei Florescu, atinge fluența incantatorie, realizând ceea ce râvnește: o sintaxa a sublimului: “Ca-n noaptea –aceea, știu că niciodată/ Nu voi mai tremura sub alte bolți/ Nici Dunărea cea blândă și curate/ Nu ne va ispiti la fel pe toți/ Așa cum ai deschis cânva iubirea/ Și ai ascuns-o apoi într-un sertar/Azi lasă-mă să mai respir lumina/ Unui păcat de care n-ai habar.“( O noapte pe Dunăre).

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia în patetismul poetei ce nu e ca oricare” →

Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”

Liniştea vieţii nu are nevoie de retragerea în pustietate. Trăind în lumea cărţilor, scriitorul Al. Florin ŢENE găseşte oxigenul, care arde îndoielile şi orice urmă de ezitare în procesul de creaţie. Viaţa este o nelinişte continuă, având în permanenţă o stare interogativă. Profund impresionat de viaţa şi opera lui Radu Gyr, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, închis în temniţele comuniste, în mai multe perioade, Al. Florin ŢENE, ca un ales cărturar, studiază câţiva ani arhivele, ducând până la capăt o îndelungată muncă de cercetare ce culminează cu publicarea romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2020. Romanul este precedat de pertinente consideraţii, cuprinse sub titlul Radu Gyr – Poetul secolului XX , ce poartă semnătura jurnalistului Ionuţ ŢENE.

Firul narativ are o compoziţie unitară, cele zece capitole: Leagăn fără cântec, De aici înainte vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules – PARTEA I şi Noi nu am avut tinereţe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu-acela de aramă, Noi, cei pierduţi, Dacă într-o zi o să se vadă, Viaţa abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă – PARTEA II sunt precedate fiecare de un motto, din creaţia poetului Radu GYR. Înlănţuirea capitolelor se face gradat, arhitectonica romanului poate fi văzută ca un model de estetică a textului.

Lectorul va rămâne uimit de imensa muncă de arhivă, de prelucrarea artistică a datelor, acestea fiind subsumate pasiunii pentru studiu şi adevărului istoric. Am certitudinea că prin publicarea romanului amintit, Al. Florin ŢENE ia parte la opera de consolidare a culturii române.

Este bine ştiut că Radu Gyr primeşte pedeapsa cu munca silnică pe viaţă pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane. Scriitorul Al. Florin ŢENE surprinde succesiv în roman viaţa din temniţele comuniste, fiind convins că adevăraţii scriitori sunt firi hotărâte. Cu fiecare pagină citită, am descoperit chemarea romancierului către piscurile literaturii, orientarea sa către o existenţă eroică, demnă şi măreaţă ca a poetului Radu Gyr.

În ziua a 330-a de la sentinţa cu condamnarea la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, sentinţă unică în lume de acest gen, ce numai „justiţia” comunistă o putea da, la ora patru dimineaţa, într-o joi, când caraliu a venit să ridice patul şi să-l închidă cu lacătul de veriga din fier fixată în perete, s-a adresat deţinutului Radu Dumitrescu.

–Bă! Criminalule! N-ai murit?

–După cum vedeţi, mai trăiesc…tovarăşe!

–Nenorocitule! Nu eşti tovarăş cu mine!

–Scuzaţi! Aşa ne-a învăţat comandantul să vă spunem!

–Bine, bine!Am uitat să ridic de la cancelarie o scrisoare venită de la Tribunalul Poporului, să ţi-o dau…Ia-o!

Cu mâna tremurândă, slăbit şi emoţionat, deţinutul Dumitrescu a luat scrisoarea cu plicul desfăcut şi a început s-o citească

Remarcabilul optimism al scriitorului Al. Florin Ţene faţă de viaţă izvorăşte din convingerea că omul este chemat s-o slujească şi să-i intensifice ritmul. Personajele sale se zbat în dimensiunile timpului, subliniind drama intelectualului român, care protestează în faţa maşinii de abrutizare şi de negare a personalităţii umane. Aserţiunea lui Rousseau mă urmăreşte: Orice om are dreptul să-şi rişte viaţa pentru a şi-o păstra. Iată de ce firul epic al romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ este riguros construit şi sincronizat în dinamica cronologică a evenimentelor. Aceste pagini de roman fac să răsune clopotul istoriei noastre, pecetluind în diamante imaginea poetului Radu Gyr, care, la rându-i, a descris în poeziile create în detenţie, moartea care stătea zilnic la pândă, frigul şi foamea cumplită.

Cu poetul meleagurilor craiovene nu am stat în celulă, dar aveam să-l cunosc într-o împrejurare dramatică pentru mine Ca mulți alți confrați de suferință, în timpul detenției, datorită în mare măsură subnutriției şi a faptului că am făcut toată iarna lui 1958-1959 în cămașă, m-am îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară, detalii care se găsesc în mai multe articole ale mele.

Într-o zi, am fost scos din secţie și dus să mi se administreze pneumotorax. Era și aceasta o șansă de supraviețuire. Se mai încercase și cu pneumoperitoneu, dar nu dăduse rezultate. Aveam cavernă sub clavicular dreaptă și compresarea bazelor pulmonare se dovedise a fi apă de ploaie. Nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul când mi s-a introdus acul aparatului între cele două pleure, am leșinat. Doctorul Marola, medicul-deținut la vremea aceea, se făcuse pământiu la față, după câte am aflat. Când mi-am revenit,eram întins pe o targă și scos pe culoarul spitalului având drept paznic pe caraliul care mă adusese. Dar el era obișnuit cu «mortăciunile» și sigur că nu eram primul pe care-l trebuia să-l ducă în secţie sau la morgă. Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”” →

Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar

Florile…eternă poveste mereu redescoperită de creatorii de frumos. Depănată de-a lungul veacurilor de pana literaților, cântată pe strunele lirei de muzicanți, vibrând pe corzile de curcubeu ale penelului sau din dalta măiastră a sculptorului, a fost dintotdeauna o sursă de inspirație inepuizabilă pentru artiștii cuceriți de frumusețea și gingășia florilor, așa cum este și Constanța Abălașei-Donosă, autoarea volumului de poezii ”Poezia Florilor Imperiale”, apărută la Editura Inspirescu, București, în luna decembrie 2019. Sub acest titlu, artista prezintă într-o concepție originală lumea minunată a florilor ca pe un ” elixir ” al propiului suflet. O lume aproape de perfecțiune, plină de candoare, în care domnește armonia culorii și a formei. Am zis concepție originală pentru că volumul se află la confluența dintre arte, fiind în același timp atât albumul unei expoziții de artă plastică cât și o carte de poezii, dovedind personalitatea multiplă a artistei.

Cu alte cuvinte, doamna Abălașei-Donosă își prezintă în versuri propia expoziție dedicată florilor dovedindu-ne treptat, de la o pagină la alta, cum se poate picta cu ajutorul cuvântului și cum se poate scrie cu ajutorul culorii. Îi ușurează munca și acuarela, tehnica pe care a ales-o în realizarea tablourilor. Acuarela, această poezie a picturii, diafană, plină de lirism, îi dă posibilitatea creării de efecte speciale prin transparență și luminozitate. Din petele ei de culoare se nasc gânduri care pun înspre cuvântul încărcat de emoție, de bucurie și încântare, fața armoniei universale. Tablourile zugrăvesc natura cu splendorile ei, artista aplecându-se cu gingășie asupra celor mai delicate creaturi ale ei, florile. În versurile care le însoțesc, autoarea se prezintă pe sine cu întreaga gamă de simțiri și sentimente. Crează și transmite stări sufletești atât prin culoare cât și prin cuânt. Iată puterea cuvântului în poezia ”Albastru ”.

” Albastră-mi este steaua, de sus ce gândul leagă
Pământul și el este albastru, îl știu de-o viață întreagă.
Albastru-mi este cerul, ochiul cuibărit sub pleoape
Păsările sunt albastre, când zările le țin în spate!
Albastre îmi sunt apele, cu valurile lor șuvoi,
Întunericul e tot albastru, dezlegat de noi în doi.
Albastră-mi e visarea rămasă-nlăcrimată
Albastră-mi e iubirea ce pasul tău îl cată.”

Dincolo de acest ” albastru ” , culoarea dominantă a tablourilor este galbenul, exhuberanta lumină a soarelui ”o splendoare de lumină / precum o rază în surdină ” , care transmite starea de bine, de liniște și echilibru. Sub efectul ei te simți comutat la vibrarea firii , ghicind parcă miresmele petalelor înfiorate de adierile calde ale zilei, în timp ce un vers alăturat întregește imaginea plastică.

” Galben – alb și ocru pământ
Peste zile din april,
Minune de suflet sfânt
Cu mult verde și vernil.
Să rupeți galben soarelui
Printre voi meru a sta
Să fiți mereu speranță.
Galben efemer, color
Al naturii plină de viață! ”
– Flori de april –

Deși titlul cărții ne face să credem că autoarea s-a lăsat cucerită de măreția florilor imperiale, dânsa se apleacă cu noblețe și asupra celor neînsemnate, folosindu-le simplitatea și candoarea în realizarea tablourilor. De astfel în ” Argument ”, poeta se destăinuie: ” De la florile cele mai nobile până la cele mai simple și umile, crescute în grădini, pe marginea șanțului, ori între ciulini și uscăciuni, eu le iubesc la fel!

Continue reading „Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar” →

Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ

1. Realimaginaria.

2. Centrul sistematic.

3. Instituirea echilibrului.

4. Desfăşurări polivalente

Realimaginaria

Doina Drăguţ are vocaţia „gândurilor de lumină”; adică a celor aletheice. Poeta meditează adânc şi înalt (s.m.) „între două lumi”. Se autodefineşte po(i)etic, fiindcă ştie foarte multă carte. Se mişcă iute şi eficient printre paradigmele postmodernităţii şi transmodernităţii. Apelează cu naturaleţe la metalimbaje retopite alchimic într-un discurs performant.

Atât de clar se exprimă, cu atâta directitudine, încât risc – redactând cronica de faţă – să cad în… redundanţă stilistică. „Poetul şi arta lui” suportă egal reprezentări diferite, lăsând o urmă de meşter. Să fie chiar „umbra” lui Derrida? În mod sigur! Însă în „Cartea Destinului” stă o semiotică prin care „umbra s-a alungit până la marginea abstracţiei ultime”; aceea desigur din „Trecere fugară”, sau din relaţia filozofică, cu spaţiotimpul (vezi „Relaţia cu timpul”), căci extremele se ating, terţinclusiv, într-un sentiment complex. „Iluzii şi speranţe” „se urmăresc şi se adună într-un tot al destinului”. „Umbre prelungite, dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorinţă şi se amestecă cu noi, ici şi colo despre tot şi din când în când despre nimic”; adică despre nimicul lui Martin Heidegger şi deci Doina Drăguţ face trimitere şi la metafizică, aşa cm îi stă frumos unei poete autentice şi cultivate, stăpânind şi controlând „sensuri distincte, parcurse simultan”. „Iniţieri concentrice” se reflectă în „oglinda ce fură imagini” a textului ca atare, unul, fireşte, subtil echilibrat, locuit de „revărsări de fantezii nestingherite”. Iar „oglinzile se sparg, de umbra unui gând, în fluturi de cuvinte”, iar, noi, cititorii, vom întocmi cărare „în faţa clipei cu petreceri tulburate de mister”. „Forma locului ne defineşte scrisul şi ne-ndepărtează-n cercuri rupte de imagini ca petreceri difuzate-n taina visului”. „După fiecare noapte, somnul deschide o altă poartă, absenţele alunecă înlănţuite într-o risipă spre adâncuri, se şterg distanţele într-o risipă spre adâncuri, şi se irosesc în margini creşterile duse până-n cer.”.

Dezinvoltă, îndrăzneaţă, ba chiar cutezând spre sporirea mirabilă de „răsuciri ramificate-n infinit”, poeta, ca şi Eco, mizează pe opera deschisă, pe care constant o confruntă cu inefabilul şi cu transcenderea idealului. „Priveliştea internă” a poemei sale este, ca la Fundoianu, revelatoare de „toate încăperile universului” (fie el relevant de „aventuri imaginare”).

O asemenea poezie ca rod al cognitivităţii şi constructivităţii e greu de analizat şi de expertizat, mai ales când teoria bate pura poeticitate, riscând a o sufoca. Doina Drăguţ evită asemenea inutile complicaţii, fiindcă – afirmă ea – „în simbioză”, „totul a fost asimilat în întregime”.

Centrul sistematic

În „Gânduri de lumină”, Doina Drăguţ caută a se expune autocritic publicului lărgit. La o adică cine ignoră valoarea educativ-emoţională a poeziei ori e de rea-credinţă ori e pur şi simplu incult.

Oricum, în zilele noastre, liricul e net superior teoriei literare, criticii literare, chiar şi cu mult peste filozofie. Cum altfel să receptezi o strofă precum următoarea: „clipa o dezbrac de umbră/ şi o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers”. Sunt în aceste versuri, aparent obscure, elemente care trimit explicit la teoria ondulaţiunii universale a lui Vasile Conta.

„Sporirea cuvântului” e o imaginar-intertext la Blaga, precum în „Eliberarea de efemer” adie influenţe dinspre Valéry şi Barbu. Citez: „Lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd/ eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelaţie/ de înţelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri// dar gestul este incomplet/ dacă nu le pot atinge.” (Eliberarea de efemer).

Trimiterile intratextuale au ascendenţă în durata bergsoniană şi în constelaţia hermeneutică ricoeuriană… Tipul de lirism abstract şi savant îi stă bine Doinei Drăguţ mai ales că de-atât… postmodernism poezia română contemporană era mai subţire ca o pânză de borangic, n-avea reliefuri culturale, se aneantizase. Aparţinând optzecismului, poeta nici nu are cum a se desprinde din ea, ca atare volumul „Gânduri de lumină” repuse în circulaţie (şi circularizare – n.m.) este deopotrivă fermecat şi oximoronic, de-o limpezime şi de-o frumuseţe antievanescente. Citez: „Când cobor lumina scade/ ziua tot mai strâmtă mi se pare// mă cuprinde farmecul când mă înalţ/ noaptea mi se face depărtare// şi într-un timp evanescent pierderea duratei într-o linişte subtilă mă îndeamnă-ntr-un urcuş/ ca-ntr-o curgere în adâncime// în lumină şi în gând.”.

Sintagma „umbra unui gând” este nichitastănesciană iar „în lumină şi în gând” este un leitmotiv identitar. Gândirea şi limbajul se condiţionează reciproc. Poeta dezarhivează amintiri care iau diverse forme „spre o durată cu lucruri în armonie” „şi spre o altă poartă, spre timpul transfinit.” „Fluturi de cuvinte” „se scufundă în deschideri” (vezi Umberto Eco: Opera deschisă – n.m.) sau se răspândesc în amânări (vezi Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa). Limbajul poetic ar fi „înveliş revelator” „impregnat de amintiri” şi gânduri purificate. Şi tot ca la Blaga „clipa scuturată/ sporeşte taina unui început/ de rânduială-n neştiut” şi „în aer despicat subtil”. Este „într-un aer de mirare” neomodernistă „mirajul urmelor de rouă”; iar motivul „rouă” este preluat din folclorul naţional baladesc şi doinesc.

Epurând acest limbaj de „balastul” retorizant, Doina Drăguţ scoate dicţiunea po(i)etică / şi transpoetică / din orice stagnare sistemică; dimpotrivă, ea militează, cu incontestabile izbânzi centripete, pentru devierea ca metodă (genettiană, să ne, dimpreună, dumirim – n.m.) pentru acele „cercuri circumscrise” centric pe „glasul haric”; centrul fiind cel originar; dar şi spre propriul Sine/ Eu auctorial, care se mută periodic/ sistematic în funcţie de specificul rostirii. Citez încă o edificare de ars poetica, la care Doina Drăguţ e literalmente meşteră cu asupra de măsură: „În foşnet de şoapte subţiri/ să te întorci spre tine/ cu univers cu tot// în ameţitoare adâncimi/ poţi găsi adevărul// e de ajuns să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul/ ce sistematic se mută”.

Instituirea echilibrului

Dar mutarea se transformă imediat în «transmutare»… transmodernistă. Şi de-aici încolo poeta este numai ea însăşi idiomatică prin excelenţă. Lumea pendulează între orbire şi viziune, între orbecăire între ferestre şi oglinzi (care dedublează ENS-ul regent al eidosului fondator şi avatarizat din curent în curent literar – n.m.) şi „libertate aer şi lumină”, între „ecoul vast al propriilor chemări” şi „închisoarea de cristal” a adâncului revelator mormânt.

Continue reading „Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ” →

Voichița Pălăcean-Vereș: Titina Nica Țene, „Drumul spre suflet” (memorii)

Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.

După Viața ca o punte (apărută în 2010 la Editura Dacia XXI), Titina Nica Țene reia în Drumul spre suflet demersul scrierii memoriilor, de această dată mai aprofundat, detaliind, accentuând sentimentele, senzațiile, trăirile ce i-au locuit sufletul în diferite momente cruciale ale existenței.

Născută într-o familie modestă din Ușurei, comuna Șușani (Vâlcea), al patrulea din cei șapte copii, Titina a vădit încă din clipa ivirii pe lume că va avea un destin aparte. Deși cu o aură întunecată în jurul său (s-a născut „moartă”, a fost un copil „de nevoie”, mic, slab, negricios), asupra ei s-a revărsat lumina divinității, sporită de lumina din interior: fericită să descopere frunzele și florile, Beica și broaștele, razele soarelui și puzderia de stele de pe boltă, a știut să se bucure mereu de viață, ignorând lipsurile și necazurile. Existența familiei Nica era una precară: din doi în doi ani, în casa funcționarului de la primărie se năștea câte un copil care trebuia hrănit și îmbrăcat. Pe deasupra, cooperativizarea agriculturii i-a lăsat fără animale în bătătură, iar apoi își pierd casa într-un tragic incendiu. Astfel, singura zestre pe care mama analfabetă și tatăl filosof o pot da copiilor lor sunt sfaturile înțelepte și îndemnul de a-și găsi calea călăuziți de lumina cărții. Dărâmat de necazuri, tatăl se lasă pradă viciilor, astfel că se va stinge prematur, soția supraviețuindu-i trei decenii. Însă vor avea amândoi prilejul de a-și vedea fiii și fiicele reușind în viață, construindu-și case și cariere frumoase.

Visătoare, Titina nu a știut ce își dorește, până în clipa când l-a cunoscut pe acela care îi va deveni soț. A fost înscrisă la o școală horticolă de către tată nu pentru că ea ar fi dorit asta, ci fiindcă părintele ei, intuind că nu ar face fizic față unei existențe de agricultoare cooperatiste, a convins-o să învețe carte; a acceptat să devină învățătoare în Țara Oașului, fiindcă acolo era director de școală cel mai mare dintre frații ei, iar lui i s-a părut că această carieră i s-ar potrivi tinerei copilăroase.

După ce l-a cunoscut pe idealistul și ambițiosul Florin (admirat anterior la o întrunire culturală), universul ei se schimbă, înțelegând că poezia poate ține de foame. Iar tânărul îi va dovedi acest lucru: student bursier la Baia Mare, trece la cursurile fără frecvență pentru a se angaja ca profesor la țară, ca să-i fie alături. În scurt timp, cei doi își unesc destinele, realizând că, așa cum spunea Moliere, „a trăi fără a iubi nu este propriu-zis a trăi” și că doar dragostea le va aduce împlinirea.

Evident că această clipa a maximei fericirii, căsătoria, este urmată de temeri, durere, deznădejde: proaspătul soț, deși îndrăgostit peste limitele rațiunii, nu are curajul de a le vorbi părinților despre intențiile sale; aceștia, membri ai elitei Drăgășaniului, suferă că unicul lor fiu a ales o fată săracă, fără studii și despre care se îndoiau că va fi în stare să le dăruiască nepoți. În plus, în inimile lor, aveau tendința de a o compara cu fiica lor, căreia nicio altă femeie nu-i era pe măsură. Ascultând sfatul înțelept al unei profesoare de-a ei, tânăra doamnă Țene acceptă să locuiască în casa socrilor fără a crâcni înaintea lor, indiferent cum și-ar manifesta nemulțumirile la adresa ei.

Continue reading „Voichița Pălăcean-Vereș: Titina Nica Țene, „Drumul spre suflet” (memorii)” →

Ioan URSU: Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate…

Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.

Nu aş trece cu vederea primele poeme ale volumului, de dimensiuni reduse, cele mai multe ca număr ale volumului, în care se relevă pe alocuri o poezie din care nu lipsesc, ingenios distilate, ingrediente gnomice, aforistice, aporetice, la urma urmei ludice: „cea mai puternică lumină/ dintre toate luminile lumii/ este întunericul dinlăuntrul meu” (Cea mai, cel mai…); „rădăcini sporesc celestul/ şi în vârfuri de teluric/ se-adâncesc” (Fluturi desprinşi din gânduri, versuri reluate în amplul poem Trecere fugară); „ceea ce cunoaştem/ nu este pe măsura/ a ceea ce nu cunoaştem” Continue reading „Ioan URSU: Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate…” →