Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu

(Daniela Văleanu, Plaiuri din Banat în legende, Ed. Mirton, Timișoara, 2018)

Modalitatea prozaistică a Danielei Văleanu este o componentă semnificativă, prin care se întruchipează un sincretism sui generis, întrucâtva sincopat, dar de o anume expresivitate și concretețe descriptivă și evocatoare.

Tipologic și tematic înrudite, cele trei volumașe ale ciclului – Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele Munților Apuseni (2003) și Plaiuri din Banat în legende (2018) se circumscriu caracterizării introductive. Inspirate discret și nesupărător de repere prestigioase (cu valențe paideice) din literatura noastră, precum Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, ori de nume de referință din bibliografia etnografico-geografică românească (Tony Brill, Nicoleta Coatu), cel de-al treilea volum pe care îl recenzăm aici se particularizează, în cazul Banatului, prin cel puțin două mari nume: Nicolae Stoica de Hațeg, cronicarul – povestaș al legendarului și spectaculosului Banat montan și Lucian Costin, folcloristul și etnologul inconfundabilelor baladelor-legende bănățene.

Despre cartea aceasta – cea din 2018 – autoarea însăși scrie, încă de la începutul Cuvântului înainte, că e destinată a ne purta pe tărâmuri de legendă; are, așadar, o menire paideică (cel puțin implicită). Înlăuntrul unei asemenea meniri – firească și însemnată în sine – și în consonanță cu profesia dar, mai ales cu vocația de dascăl a autoarei, ca prozatoare, încadrarea tipologică încercată mai sus se particularizează.

În sâmbure, dar și cu câteva semne bine prevestitoare, percepem faptul prin care (sau din care) Daniela Văleanu este dotată cu ceva ce s-ar putea numi bun instinct și chiar o anumită memorie de prozator; fapt căruia – deocamdată – autoarea îi spune (cărturărește și convențional) „bibliografia vastă”, în care se ghicesc elemente de geografie fizică și umană, etnografie, folclor, istorie orală și locală. Astfel că astă prielnică privință, înghiocată încă – precum tocmai arătasem mai sus – se vădește (peisagistic și legendar) în „cazul Banat”, prin proporțiile metaforico-simbolice planetar recunoscutei sale unicități: Cascada Bigăr, „declarată cea mai frumoasă din lume” (pp 36-38), precum afirmă autoarea în descrierea natural-geografică, întărind o întruchipare sincretică arătată mai sus, prin repovestirea celei mai frumoase legende folclorice a locului, desigur într-o variantă accesibilă unei plaje largi de cititori.

Continue reading „Ioan Viorel BOLDUREANU: Plai și legendă în proza Danielei Văleanu” →

Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene

(Însemnări despre: Daniela Văleanu, Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu, Ed. Mirton, Timișoara, 2020)

Cu volumul de față, de peste 200 de pagini, profesoara timișoreană Daniela Văleanu adaugă bibliografiei despre Eminescu un comentariu valoros și semnificativ din perspectiva receptării critice a operei poetului național. De altfel, prima mea observație ar trebui să vizeze bibliografia de la sfârșitul cărții: din 136 de titluri (între ele, 6 sunt volumele operei lui Eminescu din care s-a excerptat materialul ilustrativ), 70 (deci mai bine de jumătate) sunt doar cărți despre Eminescu. E doar o parte (fizică) a imensului interes pe care l-a deșteptat opera sa… A doua observație trebuie să aibă în vedere titlul cărții de față: prin modul în care l-a formulat autoarea, el devine cuprinzător pentru toate aspectele pe care autoarea le-a avut în vedere când a supus comentariului motivul Selenei în opera lui Eminescu (y compris atât poezia, cât și proza și fragmentele de teatru). De la peisajul selenar la simbolismul extraordinar de ramificat al astrului nocturn, totul (cu numeroase contexte exemplificatoare) – în fond toate aspectele pe care le poate sugera prezența termenului în operă – sunt luate în considerare. Pentru o mai corectă apreciere, mi se pare util să fac apel la structura volumului. După o scurtă introducere în personalitatea și opera lui Eminescu (cca. 3 pagini), e discutat mai amănunțit motivul lunii, ca specific romantismului (e adusă în discuție – parțial, dar cu precădere – contribuția culturii europene), concluzionându-se că luna „comoară aprinsă în noapte se pare” (p. 50, citatul e din Diamantul Nordului), expresie ce prefigurează investigațiile amănunțite care urmează. În următoarele 12 capitole ale cărții sunt evidențiate (și probate, prin citate sugestive, relevante) accepțiile (de obicei, simbolice) pe care luna le cunoaște în contextul operei lui Eminescu. Titlurile înseși ale capitolelor sugerează diversitatea acestor accepții, conducând spre concluzia că luna se așază, în context eminescian, ca un topos, care dă esență romantică acestei opere. De la peisaj selenar (legat mai mult de natura concretă, fizică) – cadru preferat de Eminescu, la simbolistică nuanțată, complexă, multiplă, totul este așezat sub lupa criticului literar, dar în egală măsură a semioticianului și stilisticianului Daniela Văleanu. Pentru că volumul de față nu comentează motivul anunțat dintr-o perspectivă singulară (a criticii literare), ci aduce în discuție, de cele mai multe ori (v., mai ales, capitolele Luna și apele, Unificare și țesătură, Eternul feminin) prolificul semantism al termenului (de multe ori potențat de context) și numeroasele îmbinări figurative în care îl putem găsi. Aș avea o observație: discutarea (și calificarea) strofei din poezia Și dacă… (pag. 139, în volumul de față) Continue reading „Livius Petru BERCEA: Atotputernica Selene” →

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende (2018).

În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150). Continue reading „Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar” →

Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu

Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului. Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.

Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”

Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent, în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.

În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A coborât un dac de pe Columnă localizează fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt, pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.

Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă, nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat, scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./ Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/ În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.” Continue reading „Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu” →

Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu

Cartea „Istoria reală a Ardealului”-apărută la Editura Emma Books, Sebeș, 2019-scrisă de distinsul profesor, filolog, critic și eseist Costel Neacșu aduce-n prim plan istoria Ardealului nostru drag –loc unde s-au făcut multe nedreptăți și locul unde dreptul de a fi român este contestat și astăzi.

Mergând pe firul istoriei Ardealului și bazat numai pe documente autentice și nu din auzite, cititorul acestei cărți poate să discearnă adevărul de minciună, manipularea prin mijloacele mass-media a adevărului istoric și poate singur să-și dea seama care au fost condițiile de luptă și glorie în luptă pentru menținerea ființei naționale române în condiții atât de vitrege.

Ca și cititor al acestei cărți am observat de ceva timp că există în lume forțe interne și externe „care au concurat și concură la destabilizarea Ardealului” ,așa cum subliniază în prefața cărții prof. univ. dr. Corvin Lupu”, iar autorul în „Cuvânt înainte” spune că această carte stă ca un „ghimpe” în „coasta” falsificatorilor Istoriei României-în intenția „talibanilor” lumii noi de a ne improviza o altă identitate.

Din epoca preistorică se amintesc adevărații noștri strămoși :„Neamul tracilor este, după al indienilor, cel mai mare dintre toate…ar fi de neînvins și, după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele”-Herodot, părintele Istoriei.

Cum să nu fii mândru când știi că marele neam al tracilor, a cărei rădăcină etnică o reprezentăm noi astăzi, a avut o cultură avansată-descoperirile de la Tărtăcaia, județul Alba-care datează din 4700 înainte de Hristos, într-o epocă istorică dinaintea înființării Romei, a înfloririi Greciei, a venirii ungurilor în Europa și nu trebuie să uităm faptul că suntem singurul popor european ce are o continuitate de 6700 de ani pe același teritoriu, cu limbă și scriere la fel de vechi. Geto-dacii- spunea același Herodot : „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Astfel, strămoșii noștri ante-romani au fost: „elementul autohton traco-dacic. Apoi a venit elementul cuceritor, latinofonii (romanii), al treilea element a fost cel migrator, cu elementul slav preponderent.”(Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române).

Despre epoca antică se spune în mottoul capitolului „Ungurii ne-au „șters” pe Burebista și Decebal! Iar poetul Mihai Eminescu scria :„ Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma…și a fi descendentul unui popor plin de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și de libertate…n-a fost și nu va fi rușine niciodată”. Burebista a fost cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Thracia și stăpânind toată țara de dincolo de fluviu(Dunăre) și pe cea de dincoace.” se spune la Muzeul de Istorie Națională din Bulgaria în fragmentul inscripției de la Dionysopolis-Balcic; celălalt cârmuitor Decebal al cărui nume înseamnă „cel curajos”-descris de Cassius Dio ca „viteaz în luptă…el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut, pe care însuși împăratul Traian îl voia mort, să-i vadă capul tăiat, Traian cu armata sa cea mai puternică din lumea antică s-a bucurat că a reușit să „pună mâna” pe Dacia Traiana-transformând în provincie imperială numai Transilvania, fără colțul sud-estic dintre Oltenia și Carpați, Banatul și Oltenia, căci în Maramureș, Crișana și nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările cerului” dacii liberi. Prof.univ. dr. David Prodan, academician-scrie că: „Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă și latinitatea! Ne caută și alte origini, alte patrii… Ți se pare cel puțin ciudat: un popor categoric migrator numește migrator pe altul categoric sedentar. El vine însă cu un „titlu de noblețe” de cuceritor cu sabia și violența calului față de blândețea boului și a oii…Același istoric scria: „Ungurii nu de adevăr au nevoie, ci de mistificarea lui, de un drept istoric care nu li s-a cuvenit niciodată. Ei au nevoie de propriile viziuni, care depășesc istoria”. Un cărturar ungur budapestanul P. Levandai cu un spirit lucid și critic va descrie cum au reușit ungurii să devină „flagel pentru Europa” În anii 898-955-după ce fuseseră puși pe fugă de bulgari în 895, apoi trecuseră Carpații Păduroși invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad 895-896, apoi învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuind pe germanici între 906-954-ungurii au fost puși în situația de a se întoarce în Panonia, înainte fiind învinși la Lechfeld- de germanii conduși de Otto cel Mare; pentru toate acestea subliniază autorul ungur, acest neam de stepă-de unguri migratori, este în fapt „un neam groaznic, iute la supărare„ care, în „ incursiuni de pradă în Europa a răspândit pretutindeni numai spaimă și oroare.”…„a fi ungur este o nevroză colectivă, cusurul principal al lor este că ei pricep lent și judecă pripit”…

Din epoca medievală se amintește eroul de la Gilău prin evocarea Monumentului de la Gilău al lui Gelu ucis în luptele de pe Someș „Aici a căzut jertfă în urmă cu 1000 de ani voievodul Gelu(850-901)erou și martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare”; răscoala de la Bobâlna în 1514 și barbaria cu care ne-au dezonorat minoritarii prin Unio Trium Naționum prin care nu li se acorda nici un drept românilor deși erau majoritari, se poate vedea și acum din nou vor să ne transforme în „tolerați” ai propriei țări, se urmărește să fim tratați ca cetățeni de rang inferior în Europa și discriminați în România(a se vedea situația românilor din județele Mureș, Covasna și Harghita);Mihai Viteazul-cel ce-a unit pentru prima oară cele trei țărișoare e cunoscut de elevii din Ungaria de astăzi ca un „aventurier„; răscoala condusă de Horia , Cloșca și Crișan în timpul căreia nici Viena și nici Roma nu se așteptau ca atât de dramatic să se confrunte„ cu ultima mare revoltă din Europa-cea a românilor transilvăneni”-iobagii care nu mai suportau dubla exploatare, cea a nobilimii maghiare și a Curții Imperiale vieneze; se cunoaște supliciul înfiorător al tragerii pe roată-un mod de represiune cum numai domnitorul Brâncoveanul mai suferise(celor patru copii și domnitorului li s-au tăiat capul; reprezintă moduri bestiale de a te răzbuna pe cineva-care e om totuși, nici animalele nu atacă-numai atunci când sunt flămânde! Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu” →

Prof. univ. dr. Cantemir SUCEVEANU: Lucrarea postdoctorală a istoricului Ionuț ȚENE-fereastră deschisă spre Istoria Comparată

Istoricul Ionuț Țene este din nou în librării cu o nouă carte, fapt ce confirmă aptitudinea acestuia în domeniul cercetării sociologice, dotat fiind cu talentul observatorului fenomenelor social-politice implicate în evoluția societății umane.

Despre activitatea publicistică a acestui tânăr istoric ar fi multe de spus, doar amintim că este autorul a peste 20 de cărți de poezie, critică literară, istorie, teologie, și publicistică, volume bine primite de specialiști și cititori. Este deținătorul mai multor premii naționale și internaționale, primind din partea Academiei Române, Filiala Cluj, în ianuarie 2019 medalia și diploma “Distincția culturală“, semn de prețuire pentru întreaga activitate a acestuia.

Cartea de care facem vorbire, intitulată “Universitatea din Leipzig în perioada Republicii Democrate Germane (1949-1989 ) “, apărută la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, este stucturată în capitolele:”Argument “, “Comunismul Est-German și Universitatea din Leipzig în perioada RDG “, având subcapitolele: “I-Specificul comunismului RDG și Revoluția Politică de la Leipzig din toamna lui 1989…21 “ “II-Comunizarea Universității din Leipzig. Repere ale rezistenței și supraviețuirii.( “ Karl Marx“ Universitat Leipzig) “ și “Bibliografie “.

În “Argument” autorul subliniază că această carte a fost scrisă în urma unei burse de studi postdoctorale oferită de Universitatea Babeș-Bolyai în iarna anului 2013, în orașul german, Leipzig, unde a beneficiat de îndrumarea cercetătorilor de la Centru de Studii Est-Europene al Universității din acel oraș.

Discutând cu numeroși profesori universitari din Germania, autorul cărții a constatat că sistemul comunist-criminal “a atins profund structurile intelectuale ale celor două universități din statele socialiste RDG și RSR.“

De-alungul volumului dr.Ionuț Țene constată că ideologia marxistă a nivelat și scăzut învîțământul de toate gradele, impunând o limbă de lemn specifică retorici găunoase comunistă. Au fost, chiar, unele momente de lărgirea chingii cenzurii comuniste care a permis înflorirea, pe cât posibil, a cercetării și a vieții universitare autentice, cum spune autorul, aducând în sălile de curs noile descoperiri științifice ale vremii respective.

Cu prilejul cercetărilor autorului făcute în Germania i-a prilejuit să cunoască foarte multe personalități din domeniul diferitelor ramuri științifice, din sfera universitară, cărora, cum subliniază Ionuț Țene, ideologia comunistă și ideologia totalitară “nu le-a înfrânt dorința de libertate”.

Interesant este studiu în care autorul face o comparație între România comunistă și RDG. Pentru a înțelege cititorul, Ionuț Țene descrie unele aspect ale Muzeului de istorie al RDG din centrul istoric al Leipzig-ului în care prin exponatele de acolo se reflect existența statului artificial, creat și controlat de către Moscova, prin marionetele sale politice aduse din URSS., odată cu înaintarea pe front a Armatei Roșii până în inima Germaniei din 1945.

La alegerile din 1932 comuniștii germani s-au “apropiat la sufragii de national-socialiștii lui Adolf Hitler.“Autorul amintește de moartea comuniștilor Roza Luxemburg și a lui Karl Liebknecht, uciși de iuncheri.

Continue reading „Prof. univ. dr. Cantemir SUCEVEANU: Lucrarea postdoctorală a istoricului Ionuț ȚENE-fereastră deschisă spre Istoria Comparată” →

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii

Cristian Petru Bălan

Nemărginiri

Editura Stef

Iași, 2018

În acest nou volum, distinsul scriitor Cristian Petru Bălan abordează cu măiestrie specia sonetului, în structura lui ideală, propunând diferite scheme, dar păstrând formula sonetului clasic, de 2 catrene și 2 terțete, însumând 14 versuri, 4-4-3-3, cultivând muzicalitatea, ritmul iambic, măsura de 14-13-13-14 picioare, iar rima în alcătuirea strofei fiind 1-4 și 2-3. Este foarte plăcut la citire, la recitare, frumusețea acestei formulări atingând perfecțiunea cerută de marii sonetiști ai literaturii universale.

Volumul de față este structurat în mai multe capitole consistente, primul fiind dedicat Iubirii. Autorul folosește întreaga paletă tematică, de la sonetul de dragoste, la cel filozofic, cosmogonic, meditativ, în toate îmbrățișând natura cu iubire și recunoștință. Relația cu Dumnezeu se reflectă în anumite poezii cu evlavia de rigoare. Simțământul adânc al iubirii de țară, de neam, de istorie, de limbă se reflectă în multe sonete. Ca și în alte poezii, pe teme felurite, neîncadrate în vreo tematică anume.

Astfel, din volumul „Eros-Sonete”, autorul a selectat un mănunchi reprezentativ de poeme. Cartea începe, firesc, cu un sonet de iubire. Fără iubire, zadarnic ar exista universul, lumea și-ar pierde înțelesul. Dimpotrivă, existența iubitei îi dă poetului un sens existențial, îl inspiră, smulge versul din curcubeu; prezența iubitei este un mister, și el îi oferă un adăpost în inima lui. Mai mult decât atât, se consideră un Pygmalion care-și sculptează muza în piatră și apoi, cu propria suflare, o însuflețește. Cea mai frumoasă dovadă că poetul este creator de viață, de lume, de oameni, de situații, de povești și legende.

Și revelația asupra prezenței iubitei continuă și în sonetul următor unde o zugrăvește cu multă căldură, ca un adevărat îndrăgostit. Cum și este, pentru că altfel nu ar putea picta în cuvinte, un portret atât de frumos. Ea este cea care aprinde lumina în inimile celor ce o privesc. Mai mult, sub tălpile sale cresc flori neasemuite, râuri de crini și glicine, ori biblicele flori de mirt, mai domesticile zorele, vulcanii din sângele clocotind, se revarsă la sărutul ei înfocat, și îl poartă spre noi galaxii. Poetul folosește o gamă largă de mijloace de expresie, metafore splendide, expresii aforistice, comparații, epitete, personificări, hiperbole, ș.a. Ex. „Cât timp speranța lumii e axă-n univers”; „Căci umbra ta mi-e soare/ Și-n ochii mei am flame topind fără revers” (Aprinzi lumină-n inimi…). De altfel, pământescul cu cerescul se îmbină armonios în poezia acestui autor: „Cortegii de speranțe luptând pentru victorii/ Cu suflet ars de stele și-n patimi încercat,/ Te-am căutat prin zodii și-n vis te-am căutat,/ Dar tu mi-erai pe-aproape, prin aspre teritorii,/ De unde, cu norocul, din basme te-am aflat…/ Eu năzuiam la vârsta de foc și de ivorii/ Să-ți dăruiesc încrederi cu aripi mari de glorii,/ Să uiți ce-a fost în urmă, să fie tot uitat.// Azi m-am decis să-ți dărui câmpia înflorită/ Și iezi de căprioară la sân să-ți cuibărească,/ Pe când privighetoarea, de-amurguri amețită,// Aici, în crâng, la mine, să mi te-ademenească,/ Voind s-ascult cu sete, cum inima-ți palpită/ Și chiar mai mult: amurgul pe veci să ne unească!” (Cortegii de speranțe…)

Ca în entropia luminii, inimile lor trec dintr-un trup în celălalt, și totul devine un cântec sfânt și-un vers inspirat. Nu e lesne să simți în piept inima altei persoane cum bate, până se confundă cu a poetului, devenind una singură. Înlocuirea însă, are loc numai într-o mare iubire. În lirica domniei sale, autorul folosește mult elementele cosmice: univers, haos, transcendent, „o cometă-n treacăt, cu coada în hiat”, galaxii, „ploi de stele-albastre”; „un luceafăr numit de noi Destin”; azurul, o axă-n univers, muzică stelară, ireale unde, zarea, dar și fenomene atmosferice: ploaia, curcubeul, norii, aurore, „tornadele din inimi”; „grădini de curcubeie”. Precum și elemente telurice: „duhul Terrei”; vulcanii, lutul, grote-adânci, dar și arbori și flori: narcisa, călțunașii de mai, nuferii, „altare largi de ruguri de flori de tei”; trestiile, salcia plecată, plopii, greierii din iarbă, gențianele, macii serii, „sub scoarțele de paltini”; „stalactite-n peșteri cu țurțurii sticloși”;”liliecii cu flăcări violete”și altele.

De altfel, predilecția pentru Univers, pentru cosmos, este evidentă și în poezia: „Neliniștea din cosmos…”: „Neliniștea din cosmos sticlind adânc în stele,/ Prin orgi eoliene coboară pe pământ/ Dintr-o cometă-n zare, cu coadă de zorele/ Ca harpele din peșteri ce-ntorc lumina-n cânt”. Iubirea este sădită, în accepțiunea poetului, în „muguri, în flori și-n rădăcină” (Sădind iubirea-n muguri…). Poetul e conștient că: „Toți am gustat otrava iubirii dulci vreodată/ Durerea ei amară e fagur de albine”(Toți am gustat otrava…) De asemenea, se folosește de terminologia biblică, populată de arhangheli, demoni, paradise, cor de îngeri. Dar poetul se folosește și de elemente supranaturale: zâne, ondine, zeiță-alinătoare, „o zână adormită” și Făt Frumos, călare pe un cal alb.

Pentru poet, „Liniștea rodește și se transformă-n cânt” (Ascultă cum din cosmos…); și cum: „tot ce e tăcere devine viu cuvânt” (Ascultă cum din cosmos…) Dorul, în poezia lui Cristian Petru Bălan”E dor din dorul cosmic, destinul tuturor” (Lumina lunii toarnă…) Poetul știe să măsoare „nemărginirea clipei”„de dincolo de soare”, ființa lui reverberează „prin trestii de lumină”(Sădind iubirea-n muguri…) Metafore inedite: „clepsidrele de dor”;”aerul de miere”;”Prin fânul plin de rouă, de lună miruit”; „fluvii largi de fluturi”; „Să-ți luminez făptura cu duh de porumbel”; „Reverberând teluric celestul giuvaier”; „lactee neînjugate-n timp”; „concedii de tăceri”ș.a.

Tablouri reușite de pastel în tonuri romantice și elegiace, se regăsesc în multe poezii, dar mai cu seamă în „Vin lebede pe ape…”, care capătă accente de lied: „Vin lebede pe ape – corăbii de zăpadă,/ De vânt domol aduse să-ți lumineze ochii/ Siajul frânt din ape îndoaie-n unde plopii/ Când nuferii și trestii și doru-n ea se scaldă.// Din salcia plecată se scurg în picuri stropii;/ În suflet ți se zbate o pasăre nomadă,/ Iar greierii din ierburi îți cântă o baladă/ Ce crește-n macii serii șoptind să mi te-apropii.// Te-or întreba arinii – și lasă-i să te-ntrebe -/ De ce nu-mi vii în brațe precum veneai mereu?/ Ei te vor înțelege ce nu-nțelege-o plebe,// Iar tu, prin mine, ploaia o faci în curcubeu./ Și-n raiul tău de vise dă ordin să se-njghebe/ Împărăția noastră: Tu singură și Eu!”

Există multe inserții filozofice privind imposibilitatea întoarcerii timpului, secretul trăirii paralele, sălășluirea în două lumi, ș.a. „Mai fumegă-un tăciune de amintiri fidele/ Acestea mor și-nvie mai mult din vina lor./ Nu mă-ndemna să scormon scânteile din ele// Căci nu se-ntoarce timpul ce-n veci e curgător,/ Ci-nvață-mă secretul trăirii paralele,/ Să pot și eu ca tine, prin două lumi să zbor” (Te-am întâlnit în raza luminilor…)

Lumile create de autor din cuvinte și metafore au ceva magic în ele, o vrajă care te prinde și te ține strâns în brațele ei de aer parfumat cu mirodenii. E o lume mirifică în care, dacă ajungi, nu te mai poți despărți de himerele ei. Nu-ți rămâne decât să te minunezi. La un moment dat, poetul simte că: „E iarăși primăvară cu aerul de miere,/ Întreaga galaxie coboară peste mine;/ Izvoarele nasc doine și unde cristaline/ Iar gândul mi se-mbracă-n dorințe și himere” (E iarăși primăvară…)

Mai mult decât atât: primăvara ia chipul iubitei, cu veșmânt de zări aurite și așa, răsfrântă în flori, îi ține poetului, loc de soare. Dar, ca orice himeră, ființa ei dispare…Apoi iarăși, e de ajuns ca iubita să apară pentru ca poetul să simtă că: „natura din jurul meu zâmbește” (Mi te-ai aprins în sânge…) În relația cu timpul, poetul e conștient că nu are putere asupra lui, nu poate nici să-l grăbească, nici să-l încetinească: „Iar timpul prinde aripi, secunda se grăbește;/ De-aceea el ne-nalță și sus cu noi plutește,/ Nicicum n-avem puterea ca să-l oprim din zbor”(Mi te-ai aprins în sânge…) Altădată, timpul se prezintă ca „atoate răbdător”. Că iubirea e schimbătoare, efemeră, poetul o știe: „Și ce-am găsit? Că dorul alt dor în el dospește;/ O ghindă-n altă ghindă încet se înfiripă;/ Iubirea nouă peste o alta veche crește” (Mi te-ai aprins în sânge). Altădată spune: „Și credem că iubirea e-un soare orbitor”(Descătușat de timpul…) În același spirit, poetul declară: „Că dragostea e legea supremă-n univers!”(Un stol de rândunele…)

Poezia lui Cristian Petru Bălan este densă, încărcată de nuanțe subtile, elevată, fermecătoare. În plus, e plină de muzicalitate, eufonia ei este fără cusur. Femeia, în poezia autorului, are un loc special, comparată cu Venera și Madona, fiice ale Evei, și poetul spune despre femeia iubită: „În tine totdeauna văd doar icoana sfântă:/ Tu ești din altă lume, – venită din lumină -/ Retina mi-o rănește făptura ce mă-ncântă…// Când tu pășești prin ierburi, toți fluturii suspină,/ Iar păsările toate, când tu apari, îți cântă…/ Nu ești cumva vreo zână, venind din cer, divină?” (Monede reci, de aur…) Cât privește Speranța, poetul spune: „Speranțele din inimi se nasc din disperare/ Precum și bucuria – liman înălțător” (Cascade-adânci de doruri…). Și: „Taraba cu speranțe e plină totdeauna;/ Bolnavi de veșnicie noi o golim pe rând/ Iar când le luăm pe toate, vin altele curând:/ Iluziile-s gratis și ne atrag întruna” (Taraba cu speranțe…); „Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte” (Speranța mă-nstelează…)

Dovada iubirii o dă poetul în poezia „Vino aici, minune…”: „Vino aici, minune candidă și frumoasă,/ Te chem în tinda noastră cu iederi și cu flori/ Pe scările iubirii, te-nalț mai sus de nori/ Când stoluri mari de grauri peste livezi se lasă.// Momentele de farmec mi-ngheață-n ochi clipirea/ Și-atunci tot universul și timpul stau în loc/ Pe unde calci, cresc roze, cresc crini și busuioc,/ De azi arunc în aer tristețea și-amorțirea”. În aceste sonete, prozodia este perfectă, e dovada măiestriei și iscusinței artistice a poetului. Fericirea, de asemenea, „e-un imn nemuritor”(Vino aici, minune…) Un eventual Crez poetic ar suna așa: „Am libertatea-n sânge, de ea nu m-am dezis;/ Încerc orice idee s-o schimb în faptă vie./ Nu-mi pasă de legi stranii venind din Galaxie,/ Deși aș vrea ca Terra să fie-un paradis…”(Mă simt scăpat de lene…)

Un superb omagiu adus femeii iubite, se regăsește în poezia „Din flori răsari în lume…”: „Din flori răsari în lume, din crini și din cucute,/ Din sâmburi de migdale și trandafiri țepoși,/ Din frezii parfumate și cedrii grațioși/ Ce-mbie mugurașii-ntre ei să se sărute.// Tu ruptă-ai fost din mine, că-mi simt în coaste golul/ Și potolești plăcerea privirii omenești;/ Zeiță-ți spun în taină deși femeie ești,/ Născută să-mi fii stema, mândria și simbolul”.

Contopirea cu natura, cu farmecul concertului păsăresc, are loc în sonete-pastel, cum e „În crâng, privighetoarea…”: „În crâng, privighetoarea și cinteza și presuri,/ Din când în când și cucii, pe amândoi ne strigă…/ Pădurea grea de triluri tresare-ntr-o ferigă/ Respiră iar o seară de basme și eresuri.// Singurătatea tristă pe noi nu ne intrigă/ Și-nlăcrimăm amurgul cu blânde înțelesuri./ Murmură-n flori izvorul ce curge către șesuri,/ Iar noi vibrăm romantic legați într-o verigă.// La răsăritul lunii îngenunchem spre stele,/ Din care ochii noștri sorb mii și mii de raze;/ Eu tac. Tu plângi duioasă privind cu drag spre ele// Și-atunci plânge și luna cu lacrimi de topaze…/ O, cerule, ai milă, păzește-ne de rele,/ Să nu murim prin crânguri de-atâtea dulci extaze.”

Un tablou feeric, de poveste există în poezia: „Sunt umbra ta, iubito…”: „Pe-un loc cu flori, pe dealuri, sub cuib de păsărele,/ Pierduți sub cer cu stele, pe mușchi cu licurici,/ Unde-un ciopor de greieri, simțind vrerile mele,//Halucinează ritmuri cu scripcile lor mici…/ Și astfel, noaptea zboară și pier sfintele stele,/ Iar noi pierim sub ramuri, prin tufe de arnici”.

Și în celelalte capitole, autorul strecoară elemente ale erosului, pentru că Iubirea e în firea lucrurilor și este înălțată la rangul de prima virtute în Sfânta Evanghelie, alături de Credință și Speranță. Al doilea capitol este rezervat poeziilor patriotice, de înaltă și profundă simțire și reprezintă simțământul cel mai sublim pe care omul îl poate manifesta în mod sincer și dezinteresat. De data aceasta poetul a părăsit pentru moment, forma clasică a sonetului și se manifestă în vers liber, cu oarecare ritm interior. Apoi autorul reia versificația în stil clasic.

O observație inedită, legată de frumusețea României: „Sfântul soare se oprește pe cer când ajunge în dreptul tău”. Numele patriei este ornat de români cu diamante. Izvoarele patriei sunt „sfinte ca agheasma”. Până și crengile de tei se pleacă „repetat și cu pioșenie gingașă” (Românie superbă). România este „ideal al speranțelor noastre eterne” și autorul îi trimite „o ploaie sfântă de binecuvântări străvechi,/ trimise cândva din Rai către tine, prin Îngerul tău protector” (Românie superbă).

O serie de epitete i se potrivesc numelui țării: Românie superbă, Românie scumpă, România Mare, Măreață Românie, Patrie de glorii, Patrie străbună, Românie mamă, scumpă și bogată, și multe altele. De fapt, atributele ar fi insuficiente, de fiecare dată.

Poate că imnurile și chemările patriotice par un pic patetice, poate că a trecut vremea lozincilor și aceste poezii au căpătat un aer vetust, dar trebuie să ținem cont că autorul trăiește de câteva zeci de ani în Diaspora și acolo, simțămintele de dragoste de țară sunt mai pregnante, cei asemenea lui simțind un dor mistuitor față de tot ce e românesc și de aici și versurile înflăcărate și manifestările pe care le organizează de Ziua României, de Ziua Limbii Române și în toate sărbătorile religioase ale poporului nostru. Ex. „Fiii tăi prestigiul vor spre cer să-ți salte,/ Tot ce-i măreție din splendoarea-ți sfântă,/ Steagul tău ni-i farul pus pe culmi înalte,/ Steag scăldat în lacrimi tot mai sus se-avântă.// Patrie de glorii, Patrie străbună,/ Românie mamă, scumpă și bogată,/ Unitatea noastră îți va fi cunună,/ Și vei fi mai mândră cum n-ai fost vreodată!” (Românie scumpă). În anul Marii Uniri, nu puteau lipsi din volum și poezii dedicate Centenarului Unirii: „Voi, frați Români, cu glorii mărețe din trecut,/ Desfășurați drapelul din Tisa peste Prut/ Să vadă Europa și-ntreaga omenire/ Cum strălucim de-un secol prin falnica Unire!” (România Mare. Poem despre Unirea Mare).

Autorul îi trece în revistă pe marii corifei ai Unirii, pe bravii bărbați care, prin luptă, dar și diplomație, au izbândit să facă în așa fel ca țara să fie recunoscută ca Una. Însă Țara așteaptă desăvârșirea Unirii și cu părțile care i-au fost luate abuziv, pentru că: „Oricât de bun e anul, cu sărbători pe listă/ Când Basarabia-i lipsă, aniversarea-i tristă./ Da-i foarte-aproape clipa când ea, de bună seamă,/ Va reveni la sânul iubit al Țării Mamă./ De-aceea sărbătoarea va fi cu mult mai mare,/ În ziua când serba-vom pe veci, UNIREA MARE!”(România Mare. Poem despre Unirea Mare). Și chiar un Jurământ rostit răspicat, al celor care iubesc Țara, se află în poemul intitulat chiar așa, „Jurământ”: „De-aceea, TOȚI ROMÂNII, JURĂM CU-NFLĂCĂRARE/ JURĂM!…PE HĂRȚI SĂ PUNEM IAR ROMÂNIA MARE!”

„Imnul Unirii României cu Basarabia” – este și el edificator, în versuri arzătoare și penetrante, care fac inimile românilor de pe ambele părți ale Prutului, să vibreze la unison. „Divina Tragedie” – este un poem scenic aparte, care trece în revistă lupta seculară a poporului român, condus de bravi conducători, pentru unitate de neam și de limbă, „pentru a crea o națiune română închegată, plină de demnitate și o Românie puternică, liberă și respectată de toate celelalte națiuni”. Schema poemului scenic este simplă: Văzând nelegiuirile care se întâmplă în țară, Dumnezeu l-a chemat pe Sfântul Andrei „primul lui chemat”, și i-a spus să-i adune pe toți întemeietorii de țară la Poarta Raiului și să-i întrebe ce părere au. Și începe de la Burebista, Decebal, cu preoții lor, Deceneu și Zamolxis. Printre cei chemați la Sfat erau, Gelu, Basarab I și Basarab II, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ioan Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ioan de Hunedoara, Carol I, Ferdinand I, Ion Antonescu și Regele Mihai I. Cu toții și-au spus părerea în legătură cu evoluția istoriei României. Și glasul acestor conducători drepți și cinstiți a cerut la unison, pentru cei care au prădat țara și au dus poporul la ruină, să fie nimiciți ori izgoniți de pe „plaiul mioritic”, ei și tot neamul lor. Cuvântul fiecărui conducător vibrează de patriotism. Din aceste cuvântări în fața națiunii române, reies toate încercările prin care trece poporul român, din pricina unor conducători nevrednici. „Cuvântul lui Mihai Viteazul” – este necruțător: „Norod al meu din toate oblastiile române/ Pe care prima oară eu le-am unit o vreme!/ Mă-nfiorez la lacrimi când hoardele stăpâne/ Crunt vă dezbină-n două și-ntreaga țară geme…// Ei vă vorbesc de cinste și fură cu toptanul,/ Fac legi să-și protejeze și funcții și averea,/ Se scaldă-n miliarde și își împart ciolanul./ Cum de nu știți că-n brațe doar voi aveți puterea?” Prin răspunsul Sfântului Apostol Andrei, protectorul României, întrezărim o întreagă teologie: teologia Legii celei Noi, aceea a întoarcerii și a celuilalt obraz, celui ce ne-a lovit. El nu dorește răzbunare, ură, sabie, ci numai iubire, „Prin pace veți învinge” – le spune acestora Sfântul Apostol. Deși plângerile acestora sunt justificate, el îi sfătuiește: „Soluția nu-i răscoala; există altă cale:/ Acesta e CREDINȚA, prin Rugăciuni Profunde…” Sfântul le spune că e de ajuns doar un minut de rugăciune colectivă, când oamenii ar sta smeriți în genunchi și s-ar produce minuni: „ar înverzi Sahara!” E un moment profund emoționant din acest poem scenic, când toți oamenii mari ai istoriei neamului, se așează în genunchi, cu capul plecat, rostind într-un glas: „Binecuvântă, Doamne, de-a pururi, România!”

Stăpânind perfect limbajul poetic, autorul își îngăduie să folosească și cuvinte rare ori regionalisme: flăcărișul, chelăitură, fiișorii, oblastiile, sempiterne, surghină, catapulturi, culanța, hertzi, mesmerizează, pirogiile, sahare de nădejdi, luminile oferite ultimului nadir, gangă pură, îngânul, învoalte, fleșcăraie, pulsări, fractalii etc. Altădată, poetul vede România, ca o fată frumoasă, îmbrăcată în ia tradițională, ca o zeiță terestră, „respirând jale prin plămânii codrilor de aramă/ și ai pădurilor de argint/ mângâiate de brize montane albastre” (Bună dimineața, tristă Românie!)

Un dialog închipuit între Soare și Țară, relevă toate nefericirile unui neam debusolat, ai cărui fii sunt nevoiți s-o părăsească, mergând pe alte meleaguri ca să câștige o bucățică de pâine: „Știu asta, fiindcă eu privesc ziua întreagă/ cum pe harta pământului tău sfâșiat de străini,/ curg rîuri negre de oameni înșirați/ râuri vii și lungi, ca râurile tale,/ bărbați, bătrâni slăbiți și copii așteptându-și felia de pâine/ muncită de ei:/ sunt șiruri de români sărăciți și îngrijorați/ de împuținarea hranei de pe masă,/ sunt oameni cinstiți ce muncesc o dată pentru ei/ și de zece ori pentru străinii îmbogățiți din sudoarea fiilor tăi”(Bună dimineața, tristă Românie!) Un adevărat rechizitoriu făcut de Soarele care vede totul din Înalt.

A crede că românilor din Diaspora nu le pasă de soarta României, de ceea ce au lăsat acasă, este o eroare. Ei se informează, sunt la curent cu starea actuală a națiunii, cu soarta românilor, se implică activ, revin în țară periodic, își ajută semenii și își exercită drepturile de români. Iar când sunt puși să vorbească, nu dau înapoi și-și spun plini de curaj părerea. De aici și indignarea lor pentru tot ceea ce se întâmplă aici. În final, Soarele îi dă și câteva sfaturi: să se ajute singură, să nu-și piardă speranța, să lupte până la capăt cu sine însăși. El o numește „regină a spațiilor mioritice”, și „Românie martiră!” Este un poem scenic foarte frumos care merită să fie dramatizat și interpretat. Un moment inedit îl constituie „Blestemele țării”, „Blestemele Patriei Mame…Amare!” din poezia „Tabla cu blesteme”.

Cristian Petru Bălan reprezintă astăzi, o voce puternică, penetrantă, în poezia de expresie patriotică și chiar revoluționară. Cu luciditate, el analizează temeinic situația reală a țării, este justițiar și dă verdicte. Glasul lui taie, spintecă, spulberă, sparge piatra. Așa ar trebui să fie toți cântăreții de țară. Să știe să ia atitudine. Un asemenea tribun, cu voce de stentor, ar putea schimba lucrurile, ar clătina munții și ar răsturna domniile nevrednice. Pentru poet, România-i un Templu, iar Dunărea „eternă arhivă de istoriii” (Statornicie).

O altă ipostază a României este aceea de „zână adormită” – într-o frumoasă poezie, unde-l așteaptă pe Făt Frumos călare pe un cal alb, „Cu el în șa să zboare și-n veci s-o fericească”(O zână adormită, numită România). Următorul grupaj liric este dedicat câtorva personalități, cărora autorul le face câte un portret inspirat. Și bineînțeles că începe cu Mihai Eminescu, apariție strălucitoare pe orbita Literaturii Române, „printre câteva flăcări curate, fierbinți,/ ale geniului etniei noastre/ printre poeți ce-au scris „o limbă ca un fagure de miere”. Deși a fost o apariție meteorică, strălucind doar 39 de ani pe firmamentul Limbii Române, el a rămas de atunci „deasupra tuturor/ ca un „fulger lung, încremenit”/ luminând cerul furtunos al existenței valahe” (Eminescu). O sumă de metafore strălucite, pe măsura genialității Poetului, constituie dovada peremptorie a dragostei față de poezia lui. „Univers al Poeziei eterne și vii” autorul își declină sentimentele prin versuri memorabile: „Prin Tine respirăm și visăm!/ Prin Tine plutim și trăim noi aici,/ Toți românii!” De notat că se folosește pronumele de reverență, scris cu majusculă. Noi, urmașii săi, ne numim: „Nobilii Fii de Luceafăr/ De pe Piciorul de plai mioritic”, iar el rămâne pentru români: „Părinte al nostru întru Nemurire” (Eminescu). Frumos omagiu.

Un răspuns deosebit de virulent dă autorul „Detractorilor lui Eminescu”, pe care-i numește „jivine literare,/ Pigmei, mutanți genetici și avortoni schismatici”, pentru că au îndrăznit să ponegrească „Columna de aur sacrosantă/ Care-a topit întrînsa rostirea românească”. Un al doilea mare român omagiat în vers este George Enescu. El este „pruncul predestinat de muze/ Să ne transforme doru-n fermecător descântec”, ajungând „Rege veșnic al cântecelor noastre” (Enescu). Un alt corifeu al muzicii românești, Ciprian Porumbescu, este evocat în poezia care se numește chiar așa.

Un loc special în galeria oamenilor de geniu ai României, îl ocupă, de peste un veac și jumătate, Nicolae Grigorescu, „cel mai mare pictor din mulți câți am avut”. Poetul folosește în aceste poezii, stilul clasic, versificând poveștile vieții lor și ale operelor nemuritoare pe care le-au lăsat. Cel care, mai întâi a învățat să picteze icoane, vânzându-le în târguri pentru a-și întreține mama și frații. Astfel ne-a lăsat nemuritoarele picturi în biserici și mănăstiri precum: Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani, dar și portrete de țărănci și care cu boi. Ceea ce este important în aceste evocări lirice ale marilor personalități românești, este o lecție de istoria culturii și a artei, din care orice tânăr poate învăța lucruri care, poate, nu sunt predate la școală. Ele ar putea fi cuprinse într-un ghid de cultură generală, fiind și plăcute în același timp.

Colindând lumea, după bursa din Franța, Nicolae Grigorescu a devenit un pictor vestit care a dus faima țării și a satului românesc peste hotare. Drept pentru care, autorul acestei cărți conchide: „Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu”. Dar chintesența picturii lui nemuritoare, este aceasta: „Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,/ El ne-a pictat credința din cuget strămoșesc/ Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,/ Joc de culori e totul, cu suflet românesc”(Nicolae Grigorescu).

Despre Constantin Brâncuși aflăm o poveste care circulă în cimitirul Montparnasse, unde, din interiorul mormântului brâncușian, se aud ciocănituri de daltă, cu ritm de semnale morse și un glas înfundat. Că mâinile măiestre ale sculptorului apar și dispar primprejur, supraviețuind trupului vlăguit de efortul modelării în piatră a capodoperelor. Mâinile lui transparente se văd uneori, când se îngână ziua cu noaptea, cioplind neobosite, lucrări de artă. Și autorul închină o odă mâinilor „cu aură de candele aprinse în taină”.

Din cultura universală, autorul l-a ales pe William Shakespeare, spunând despre el că: „Tot ce-a creat e-un cosmos, miraj de neatins!” Leonardo da Vinci, „Leu al Artei”, cel a toate-învingătorul, „Împărat peste creații, căutând Desăvârșirea/ Te-ai născut să faci de toate și pe toți să ne convingi/ Că prin numai două brațe poți cuprinde omenirea”. Michelangelo, cel care a sculptat „în carnea Marmurei virgine” în căutarea Formei, „spre-a doua naștere a pietrei”, este și el omagiat într-un portret admirabil. Statuile lui vorbesc și, prin ele, grăiește tot Universul. Nici Wolfgang Amadeus Mozart nu e lăsat deoparte. Autorul îi realizează un portret minunat și-l așează să domnească pe un piedestal imperial, „Căci el ne-nalță-n ceruri cu-aripi de melodii”. Fascinat de muzica-i divină, poetul se întreabă în finalul poeziei: „Când se va naște iarăși un geniu ca un Zeus,/ Care să-l egaleze pe Mozart Amadeus?” Titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, cel înălțat la cer pe scara muzicii universale: „Ele, spre Nemurire, te-au pus să vii la poarta/ Unde să bați cu note de aur retopit,/ Iar Oda Bucuriei și-a Sorții te-au pornit/ S-ajungi pe-un tron de îngeri, cu-a ta regină – Arta!” Și o interesantă istorioară despre laboratorul de creație al titanului, pe când se afla într-un pustiu de inspirație, în fața colii de scris, tocmai când era mai disperat, a lăsat să picure pe pagină câteva lacrimi care s-au transformat în cele mai frumoase note muzicale, Simfonia Destinului. Iară misterul artei: durerea, sacrificiul, truda cu sudoare și lacrimi, pentru a da la iveală capodopere.

Poetul are și un „Prolog pentru Immanuel Kant”, cu „oceanul filozofic al gândurilor” sale. Și aici, ca și în alte situații, poetul preia terminologia folosită de cei omagiați. Cristian Petru Bălan îl numește pe marele gânditor: „veșnic ocean de-nțelepciune/ Și te-a-nălțat în sfere vecin cu Dumnezeu”. Ce altă onoare i se mai poate da lui Kant? În viziunea poetului, Vlad Țepeș este „un mit/ Reîntrupat din flăcări, din fulgere bizare/ Și nu era posibil ceva ca să-l omoare;/ Cu el venea și-o oaste, nicicum de biruit” (Vlad Țepeș).

O poezie foarte emoționantă, recentă, este scrisă la moartea Regelui Mihai, în poezia: „Străvechiul tron îndoliat”: „S-a-ndoliat drapelul peste al țării plai/ Și clopotele bat cu dangăt plin de jale,/ Căci s-a mutat la ceruri Regele Mihai,/ Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – poet la marginea nemărginirii” →

Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire

GEORGE FILIP, 80-Volum omagial-80

OAZA cu IUBIRE, Editura Destine, Montreal, 2019

Îndemnați ca cititori, să pornim de la descifrarea titlului, trebuie să alegem calea sugestiei, oaza fiind într-un deșert, o izolare, (se poate simți oare izolat vreodată, George Filip cel vulcanic?), mai interesantă ni se pare ipoteza cum că, dacă există o oază într-un deșert, poezia deține magia, precum iubirea, să o transforme într-o adumbritoare verdeață. Adică un nou mic univers plin de viață.

George Filip, poet și personaj, pentru că adesea, poeții sunt personaje marcante ale propriei lor vieți, ei bine, el este arhicunoscut mai ales în Montreal, unde locuiește dar și în Canada, sau România, ca un personaj. Unii creatori de poezie își aleg rolul de solitari, în cazul acesta însă, avem de-a face cu o diversitate de expresii ale tuturor stărilor posibile care, în mod personal, fără excepție, le trăiește la cota fierberii. A flăcării spontane. De la iubire la ironie mușcătoare, sau explicit spusă, revolta, ca un verdict. Abaterea de la reguli se face cu glas tunător, să se audă, să se știe că poetul este totdeauna o forță, un reper, un om implicat nu un oarecare trecător prin lume și viață.

“poetul…cum să spun: e tot un Om

pe care Dumnezeu l-a pus să-ndure,

sufletul lui ascuns într-un atom

știe și să iubească și să-njure”,

scrie autorul , sub forma unei mărturii de credință, pe coperta a patra a volumului mai sus citat.

Am ales drept excurs de lectură a poeziei lui George Filip, volumului care marchează o vârstă a maturității depline, biologică dar și a creației poetice deoarece, în paginile acestuia, fix 520, se pot regăsi toate volutele și tonalitățile prin care trece cuvântul prins în peniță dar dirijat de imaginație și de starea creativă a momentului. Cartea este o antologie, considerată de însuși autorul, mică, dar… mare. Mică raportată la numeroasele volume semnate de el, mare dacă luăm în seamă numărul de poeme și de pagini, fiind vorba totuși, de un tom.

Fără dubii, George Filip este un poet al stărilor. Atât de complexe, trecătoare și deopotrivă însemnate, întrucât alcătuiesc universul numit viață. Un cosmos poetic vifornic, solar adesea, discret melancolic sau, cu accente de vitalitate exuberantă. De aceea poate, lumea s-a obișnuit să-l accepte așa cum singur se autodefinește, mai în glumă, mai în serios, ca fiind “Poet total”. Sintagma poate însemna chiar multitudinea de stări poetice. Poate însemna, trăire totală, fără oaze de lâncezeală și moliciune vitală. Precum marea cea fără de odihnă, George Filip fiind poetul cu rădăcini în Tuzla, plecat în lume cu marea în suflet:

,,Marea mea cu acorduri albastre,

Am lăsat-o-n poeme -visări

Când în trup îmi ardea neodihna

Și eram vinovat de plecări”

Scrisoare, pag 166

De altfel, tema dorului de locurile natale și de țara lăsată în urmă, ascuțișul revoltei împotriva comunismului care l-a determinat să plece spre alte zări, palierul socio -politic nu lipsește din nici unul dintre volumele sale, (50 la număr, deocamdată ), indiferent de perioada în care au fost scrise. Dovadă că nimic nu s-a atenuat cu trecerea anilor este și faptul că regăsim aceleași trăiri și în volumul care ne este acum referință :

,,Marea mi-a-nfipt pe dig

Rădăcini adânci de brad

Și mi-a dat caii sălbatici

Să-i iubesc ca un nomad…”

165-166,Poem vagabond

Sau, o altă mărturie, în aceeași poezie, Scrisoare

Nu regret c-am trăit într-o floare

Și că evul parșiv m-a durut,

Dar de ce nu mi-ați spus ce e dorul

Oameni buni, dac-ați știut?

Pag 166.

Autorul – poet prin definiție, având darul versificării cu ușurință, ca atare, nerenunțând la versul clasic, ticluit în rime,a scris mult, foarte mult despre Eminescu, și a rămas neobosit iubitor al Luceafărului. La Montreal s-a implicat în formalitățile necesare pentru a fi montată statuia poetului național într-o piațetă, și, l-a omagiat în fiecare an așa cum numai versul o poate face.

,,Mihai al nostru ,nici nu are vârstă,

Prin versul meu ce astăzi vi-l aștern

Vă spun să spuneți la urmașii voștri

Că Eminescu e un sfânt etern.

………………………….

De nu era poetul,n-aveam limbă

El ne-a adus hrisoave din strămoși,

Tot el a proorocit ca prin Unire

Ne vom zidi pe timp-victorioși.”

Mihai eternul pag 386

Despre poezia sa , păreri au fost îndeajuns exprimate dar nicidecum câte ne-am imagina pentru o fire mereu în vervă, pentru un personaj inconfundabil. Asta se explică strict prin poziția autorului care nu și-a dorit așa ceva, o popularitate construită din păreri ci, una alcătuită doar din versurile sale. Totuși, de remarcat opinia profesorului de filosofie din Montreal, Jack Bouchard, care îl consideră un rebel cu versuri derutante și fascinante, notă distinctă în contextul poeziei confraților din Quebec

Continue reading „Veronica BALAJ: Poetul într-o autodefinire” →

Daniel LUCA: Miros de bărbat

Concluzia pe care o trage Marian Oprea prin intermediul plachetei de versuri În pas alergător (Editura Waldpress, Timișoara, 2019) este că armata nu este altceva decât timp pierdut („Un an și jumătate / aproape pierdut / plus toate bazaconiile alea”).

Și totuși… Da, stagiul militar obligatoriu făcea trecerea, până mai deunăzi, de la adolescent la bărbat, doar atingerea pragului de 18 ani nefiind suficientă pentru dobândirea maturității. Dacă în lumea satului românesc bărbatul care a făcut armata era considerat a fi bătrân, nu e de mirare că la momentul încorporării acesta nu e decât un bărbat în devenire, emanând numai un… miros specific („am rămas goi / ne-a văzut comisia mixtă / ne-a măsurat ne-a cântărit / femeile erau cu ochii pe noi / miroseam a bărbați”).

Nici locurile de efectuare a stagiului militar nu erau la fel, unele fiind „mai egale” decât altele [„am fost repartizat la / regimentu de gardă-n capitală / (…) / puțini ajung aici / trebuia să ai peste 1,80 origini sănătoase”], primul contact cu unitatea având să se lase cu pierderea podoabei capilare („am fost cheliți, pentru prima dată am auzit / păru bun părăsește capu prost”), prin tunsoarea zero urmărindu-se pierderea identității, a personalității, trasându-se din start o linie de demarcație între soldați și comandanți (indiferent de grad), cei dintâi trebuind să fie doar simpli roboți care să execute ordinele primite.

Apăreau excese, ce conduceau la accidente („un soldat când a ajuns / la poarta regimentului / și-a dat masca de gaze de pe figură / a căzut și-a murit / (…) / tatăl lui din Maramureș / a venit cu bărdița să-i facă / de petrecanie locotenentului / ce conducea plutonul / ofițerii aveau șurubelniță-n buzunar / ca să se apere”) ori sinucideri [„un soldat de la infirmerie / s-a dus în oraș s-a-mbătat / a înghițit un pumn de pastile / și dus a fost / era campion național la box la / categoria grea (…)”], dar era prezentă și multă bătaie de joc („de noi nu și-au bătut / joc veteranii / cum am auzit / că era pe la / alte unități / unde se făceau concursuri / de alergat cu valiza sub pat / sau te puneau / să le faci bocancii / sau să le speli / chiloții și ciorapii”).

Infirmeria („ca să scapi / de instrucție / trebuia să fii / internat la infirmerie / era singurul loc / unde te puteai odihni”), învoirile, concediul și femeile reprezentau singurele puncte luminoase în acest sistem unde erai instruit să Continue reading „Daniel LUCA: Miros de bărbat” →

Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…

A apărut romanul „Întoarcerea din cruciadă – viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”, anunţă şi scrie despre el prof. univ.dr. Cristina Dumitrescu, Cluj-Napoca, la 24 ianuarie 2020 în LUCEAFĂRUL, autor Al. Florin Ţene, apărut la Editura Cartea Cărţii de Ştiinţă din Cluj, este, înţeleg, a 85-a carte a lui – romane, poezie, critică literară, eseuri, reportaje nici nu le mai numărăm, „un promotor al culturii, ctitor de reviste şi cenacluri”, cel care este şi preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi nu numai.

Romanul despre Radu Gyr, scris de Al. Florin Ţene, ne descoperă, spune prezentatoarea, un scriitor talentat, dotat cu talentul istoricului literar, care, cu acribie, a studiat arhive, manuscrise şi cărţi, bibliografia este foarte cuprinzătoare, ca să ni-l redea pe eroul său chiar aşa cum era.

Când în lumea supra-civilizată, recomandată nouă de mulţi –America – se lucrează de zor la un film, nici nu-i spun numele, prin care Hristos omul, Mântuitorul nostru, este blasfemiat, întrupându-L într-un homosexual, în Europa, în România noastră mai precis, un român –Al. Florin Ţene – în numele lui Hristos realizează o carte, care, cum au procedat şi alţi-alţi români – mă refer la antologia bilingvă „Unde sunt cei care nu mai sunt?/Ou sont-ils ceux qui n-existent plus”, de Paula Romanescu, Ed. Betta, 2012, Bucureşti, dar şi „Comunismul cu rele şi rele” de Magda Ursache, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, unde despre martirajul gen Radu Gyr se pomeneşte la tot pasul, cu pioşenie, ne cheamă la realităţile vieţii, nu la închipuiri, Radu Gyr care prin cuvintele, fie şi numai cele dim motto-uri de autor, „voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din morţi căci n-aţi fost cu noi în celule”, nu ne învinuieşte, „ne cheamă la redeşteptare, nu aţi citit din ce cauză a ieşit Marea Britanie din U.E.? Să citiţi!

Cartea lui Al. Florin Ţene, structurată în două părţi, în total zece capitole, se recomandă de la sine, prin însăşi titlurile ei: „Leagăn fără cântec”; „De aici înainte vremea se măsoară”; „Sunt, Doamne copt pentru cules”; „Noi nu am avut tinereţe”; „Pentru cei viteji, zidim altare”; „În veacu acela de aramă”; „Noi, cei pierduţi”; „Dacă într-o zi o să vadă…”; „Viaţa abia mai licărea în mine”; „Întoarcerea din cruciadă”.

Aflăm chiar dintr-un început, din spusele citate ceea ce şi înţeleg cititorii, şcoliţii, că „un număr de necuprins de deţinuţi au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor LUI. Oare puţin lucru este acesta? se întreabă, cum spunea Aspazia Oţel Petrescu”. Şi răspunde autorul – Al. Florin Ţene – „această carte o dedic tuturor martirilor executaţi şi chinuiţi în închisori de regimul comunist ateu şi criminal”. Cititindu-i oferta gândul mă duce la ce vă spuneam, filmul la care se lucrează de către bineculturalii care fac din ce este credinţa noastră un nimic, faţă de care, iar ne întrebăm, după un asemenea act, ce va urma ca martirajul descris să aibă, deacolo, din suferinţă, efectul la care ne aşteptăm?

Ne întrebăm pentru că viaţa este destul de complicată, dacă în 1968, Nicolae Manolescu, pe atunci un tânăr, în antologia sa, Poezia română modernă, a cuprins şi versuri scrise de Radu Gyr, motiv pentru care volumul – ca şi altele, dealtfel, mii – a fost dat la topit iar autorul chemat la diriginte zile şi zile, în 2008, după 40 de ani de atunci, şi în alte condiţii social-politice, ni se precizează, nu-l mai include în „Istoria critică” – şi aşa criticată – , motivul, îl consideră drept un poet „minor”, unul „marginal”, că trecând atât timp fie şi din decembrie 1989, lumea aşa a „evoluat”, încât vocea poetului deşi ”distinctă şi originală”, ca a celui care a fost „liderul generaţiei sale”, are aproape soarta poetului nepereche Mihai Eminescu, trimis, nereuşit, în debraua Istoriei, să se facă loc subculturii, filmului anunţat.

Despre naraţiune, stil şi metafore, bagajul de întâmplări pe care le cuprinde cartea „Întoarcerea din cruciadă – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste” – şi vă asigur sunt foartte multe poveşti de ţinut minte – n-am să insist, las cititorul să aibă plăcerea sorbirii lor, bucăţică cu bucăţică, merită cutezanţa.

…”Duminică,26 februarie, 1905, Eugenia Gherghel, proaspăt căsătorită cu actorul Ștefan Dumitrescu, numit de amici Coco, aștepta sorocul. În fața icoanei „Maicii Domnului” cu „Pruncul” din Biserica Bărăției, datată din secolul al XIII-lea, tânăra doamnă se ruga să nască ușor, iar pruncul ce urma să vină să fie sănătos și să aibă noroc în viață. În spatele ei,viitorul tătic, actorul Coco, întors de curând de la Paris,unde s-a specializat în arta dramatică, murmura un text din Dostoievski: „Ascultare, post și rugăciune –cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice și fără de folos, pun zăbala voinței celei spre deșertăciune și trufie aplecate și o biciuiesc prin ascultare.”Din când în când, gândul îi fugea spre rolul primit să-l joace la Teatru Național din București. Alături de el,bunica după tată, a Eugeniei, Mina Von Gelch, de origină germană, cu toate că era protestantă, făcea mătănii și se ruga la Sfântul Gheorghe ca nepoatei să-i meargă bine la naștere. De afară se auzeau clopotele bisericii chemând enoriași la Sfânta Liturghie.

„–Doamne, ajută-mă să trec peste această încercare!

Am redat acest paragraf din carte, capitolul „Leagăn fără cântec” ca să ştim din ce familie provenea copilul, viitorul Radu Gyr, pe care îl prezentăm, tot cu spusele autorului, şi mai târziu, în 1909, când Radu avea de-acum cinci ani, când familia a petrecut revelionul la Craiova, la familiaVrăbiescu, care îi va ajuta să-şi cumpre o casă în Craiova, seara, în sufragerie, când s-au aşezat la masă, după semnul cruci făcut de fiecare, Răducu a intervenit, urmare a educaţiei pe care o avea: „-Spun şi eu rugăciunea”,şi a spus-o, ascultând-o, toţi în picioare:

„Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine,
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare,
Totdeauna mă iubeşte şi de rele mă păzeşte.
Amin!”

Toţi cei prezenţi s-au închinat , privindu-l cu admiraţie pe băieţel, scrie naratorul. Apoi către anii de şcoală, capitolul „De aici înainte vremea se măsoară”: …”În toamna anului 1912, Radu păşeşte voios pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”), p. 32.

În toamna anului 1916, Radu urma să intre în clasa a cincea. În toți anii luase premiul întâi cu coroniță. La serbarea sfârșitului de an, la clasa a patra, citise un catren dedicat învățătoarei sale:

„Învățătoarea mea cu nume frumos
M-a învățat să-L înțeleg pe Cristos,
Acum la despărțire promit sub soare
Că voi ajunge un om…Mare!”

Băiatul cu coronița pe cap a fost aplaudat furtunos de colegi, dar și de părinții prezenți”.
Cartea redă pas cu pas, vorba cuiva, cum a crescut Radu, dar şi pătimirile sale descrise cum au făcut şi alţi colegi de suferinţă.

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost, iar editorial în 1924, după ce a devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul Liniști de schituri. În 1926, 1927, 1928 şi 1939 a fost de mai multe ori laureat al Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie, Institutului pentru Literatură a Academiei Române,cu premiul Adamachi. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu, cum spune şi Wichipedia.

Unor asemenea onoruri nu le-au lipsit şi privaţiunile care s-au întins pe parcursul a trei dictaturi, detenţia din timpul lui Carol al II-lea când a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc – alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade şi alţi mulţi intelectuali -, în timpul regimului lui Ion Antonescu, în 1941, când în piaţa Teatrului Naţional a ţinut un discurs care, pentru că a îndemnat la luptă împotriva regimului, a fost condamnat la 12 ani de puşcărie, iar după eliberare a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde a şi fost rănit.Întors acasă în 1942,cu poemele în raniţă, cum sunt informat din aceeaşi sursă, le-a publicat la Editura Gorjan, volumul Poeme de război, cenzura fiindu-i păzitorul. În 1945, regimul comunist, altă dictatură, îl va încadra în ce s-a numit „lotul ziariştilor”, justiţia l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică.

A rămas de pomină curajul cu care Radu Gyr, la ultimul cuvânt, în faţa Tribunalului Poporului a înfruntat şi dat lecţii de conduită judecătorilor:„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, atât a costat poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi o instigare la luptă făţişă împotriva regimului comunist, atunci în ascensiune, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker… Pedeapsa i s-a comutat la 25 de ani închisoare, poetul a executat 6 ani de detenţie, până la amnistia din 1964.

În închisoarea de la Aiud, poetul a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru, doi ani din pedeapsă Radu Gyr i-a executate purtând lanţuri grele la mâini şi picioare, iar când s-a îmbolnăvit administraţia, care era ochii securităţii române,i-au refuzat până şi acordarea asistenţei medicale, tineta o avea în celulă, şi aceea cu alte poveşti – o realitate a vieţii de ocnaş în Republica Populară Română! „… Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. …Liber, însă, la poezie, în gânduri. A gândit, a transmis-morse, a scris despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, s-a certat până şi cu Dumnezeu, pentru ca, în final, tot cu Domnul „să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față”. Crezul lui a fost şi a rămas crezul unei întregi generații.

„Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: «Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc. M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „Uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: <Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Colaborator cu Nichifor Crainic, editorul revistei Gândirea, cel cunoscut ca teoreticianul fundamentalist al „Statului etnocratic”, cu oameni ca preotul Ion Dumitrescu Borşa, unicul supravieţuitor a ce fuseseră echipele combatante din Spania, mereu supravegheat şi ameninţat de Securitate, deşi i se dăduse să scrie la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), unde a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr sau cu pseudonimele, Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav, opera lui pe ansamblu este mare şi trebuie citită şi înţelesă.. Numai Poezia, „Liniști de schituri” , Craiova (1924) (volumul de debut); „Plânge Strâmbă-Lemne,” Craiova (1927); „Cerbul de lumină”, București (1928); „Stele pentru leagăn”, Râmnicu Vâlcea (1936); „Cununi uscate”, București (1938); „Corabia cu tufănici”, București (1939); „Poeme de război”, București (1942); „Balade”, București (1943), apoi prefeţe la Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937; George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937,Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937;alte scrieri, Scufița roșie, 1937, Corabia cu tufănici, 1939;Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă),la care se adaugă numerosele volume publicate postum… traducerile.

Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. A fost profesor universitar. Un poet care a cântat pe toate registrele, poezia lui este purtată din gură în gură,, că este şi azi un îndreptar al vremurilor, poate fi pusă şi pe muzică, el a fost nu doar un cunoscător al notelor, nu le-a prea folosit deoarece tragedia vieţii lui l-a împidicat.Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…

„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte, i s-a spus.Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Continue reading „Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…” →