Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ

Motto:

,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. ” (Corinteni 13,4)

„La Steaua Polară”, volum de versuri apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ, o ediție de excepție.

La prima vedere, surprinde prin dimensiune și numărul de pagini (1027 pagini, format A4). Scriitura celor doi nu este întâmplătoare, fiind vorba de un poem nesfârșit scris împreună. Iubirea și credința le-a fost muză, reușind să depășească toate obstacolele, Polaris fiindu-le alături din 2016.

Motto-ul volumului, „Nimic și niciodată fără Dumnezeu!!” este edificator în actul creației, în fiecare clipă a existenței noastre.

Truditori ai cuvântului, au șlefuit fiecare ardere de tot și s-au lăsat duși de muzicalitatea versului. Poemul lor, ca și un pom al vieții, a prins rădăcini aici și-n constelații. Au fost răspântii, a urmat fascinația după care au venit incantații și oratorium. Epilogul prins într-o odă a bucuriei prin iubirea binecuvântată a divinității, și un Portret dinspre Poet.

Iubirea lor, sub semnul Stelei Polare, unică; el, hoț de inimi, ea Cometă pe Altarul Omenirii. ,,Lacrimă născută pentru Poem/ iar asta-mi da imboldul de a-i înțărca razele cerului,/ poftească-și mângâi de la stele.”

Dialogul liric captivează. În ultima perioadă, găsim adesea acest gen de poezie scrisă în doi. Trebuie să recunosc că tehnica este destul de ermetică fiind prezente și dodiile. Subtili, adesea în prinderea versificată a timpului, a unor personaje care le-au marcat existența. El, debordant, vulcanic. Ea, un mărțișor suav, ce vine și temperează erupțiile. ,,Sărutul te va izbăvi din revereia/ cu care ții legată de tine așteptarea,/ uite… din pânza această de emoții/ cu care-mi hrănesc iubirea,/ ia-mi Sărutul,/ el îți va deschide calea…/ el…// Sărutul!/ pe care prin ODISEIC l-am ridicat în SUBLIM/ și chiar unii au înțeles arhitectura, nu erau niște biochimii, nu arheologii…/ am luat Sărutul din pețiol!!”

Metafore sublime, exprimări uneori diferite literar deși criticii știu că poezia este permisibilă. ,,Eu, cea tot pășind în Răspântii… călcâiul meu/ calcă acum ruinele castelelor de nisip/ ce ni s-au vrut împotrivă, eu… vântul acela ce l-au crezut făr’ de puterea spulberului,/ te uită tornado!! /niciun bâlbâi în te iubescul meu,/ opriți-mi focul ce sufletul mi-a incediat fără de ars/ și stingeți, de puteți, văpaia-mi!/ atâția s-au venit în încercarea sufocului, atâția!/ până și îngeri cu aripi de pământ,/ ce penele și-au ars”.

Marta-Polixenia Beșcucă, ,,născută din iubire pentru Poem, tu!/ Lacrima…/ ea s-a lăsat spele-ne Supliciul, iar Supliciul/ s-a inseminat din Împărțit de doi…// …veniți aci-mpământenindu-vă din Odiseic,/ ați dat contur de ev iubirii noastre…veniți aci!câtă iubire noi ne-am adunat în UNULne!”

Continue reading „Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța. Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului! Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan

Interviul, apărut cu secole în urmă, din timpul dialogurile dintre maestru și discipoli în Geecia antică, este specia care informează și elucidează diferite probleme din domenii diverse prin intermediul unui dialog. Rolul ziaristului care intervievează este de a stabili un dialog viabil, un mod de comunicare între el și cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturile principale ale interviului. Întrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.

Un gen publicistic aparte îl constituie cărțile de interviuri cu oameni de cultură. Spre exemplu cartea de dialoguri dintre Stelian Tănase și Alexandru Paleologu, Lumea de mâine, un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, cărțile de interviuri ale lui Sorin Antohi, cărțile de publicistică ale lui Emil Șimăndan, etc.La aceste nume cunoscute adaug un altul, pe Liliana Moldovan, din Târgu Mureș, care a publicat în anul acesta o carte cu interviuri intitulată “Interioare literare-LILIANA MOLDOVAN în dialog cu membrii Ligii Scriitorilor Români-Filiala Mureș “, carte apărută la Editura “Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020. “

Cartea Lilianei Moldovan autoare a 12 cărți despre managamentul serviciilor de bibliotecă, de povestiri, interviuri etc, se deschide cu o Prefață semnată de Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Mureș, care, cu profesionalism, analizează activitatea Ligii Scriitorilor, dar, și ideile celor intervievați, concluzionând: “Mă gândesc cât de important și util ar fi dacă, în fiecare filială a Ligii Scriitorilor, Uniunii Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Muzicienilor etc., am avea câte o persoană ca Liliana Moldovan, care să consemneze, pentru posteritate, date despre membrii acestor entități culturale. Tocmai de aceea proiectul conceput de domnia sa este atât de important pentru cultura română și el merită a fi evidențiat de noi și de alții ca atare, iar volumul de față, ca și cele care vor urma, ar trebui să își găsească un loc de cinste pe rafturile bibliotecilor personale ale oamenilor de cultură. “ Citind această carte mi-a venit în minte aforismul filozofului grec Alexandrianul Clement care spunea: “Nici frumusețea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înțelepciunea și cumpătarea. “ Tocmai aceste două caracteristici descopăr, ca esențe, în răspunsurile scriitorilor din zona Mureșului.

În “Cuvântul autoarei “, Liliana Moldovan explică scopul acestei initiative, de a cunoaște gândurile “ cu sinceritate și candoare, cu bucurie și cu respectful cuvenit pentru limba română, pentru cuvintele luminoase născute din liniștea sufletului ori ivite dintre neliniștile minții!“ Inclusiv, spune autoarea, de a cunoaște operele scriitorilor mureșeni, “frământările, speranțele și proiectele de viitor.”

Fiecare interviu este însoțit de fotografia intervievatului și un scurt curriculum vitae prin care cititorul cunoaște viața, activitatea și opera acestuia.

Cu interviul luat lui Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor, se deschide seria celor 17 interviuri, incluse în volumul frumos tipărit din punct de vedere estetic, în care scriitorul polivalent subliniază, că literatura este sinfonia inimii.La incitantele întrebări ale Lilianei Moldovan, Al.Florin Țene ,deschide un larg expozeu despre istoria literaturii române în contextual diferitelor regimuri politice.Vorbește despre noul curent literar apărut după 1990, numit proglobmodernul, dechide un evantai policrom de idei despre artă în țara noastră.

În încheirea celor, aproximativ, 38 de pagini câte conține interviul, Al.Florin Țene, concluzionează:”Viața mea a fost o luptă pentru promovarea culturii, ca promotor cultural.Iar ca scriitor, încă mă lupt să înțeleg ce este viața. “

În interviul cu Emilia Amariei, din Reghin, descopăr în răspunsurile scriitoarei o sinceritate dezarmantă: “ Nu am avut ca scop niciodată publicarea de volume.(… )Am scris pentru că așa am simțit, nu am urmărit un traseu literar.“ În mărturisirile acesteia aflăm că prima carte a lansat-o la Blaj, cu participarea actorului Florin Piersic. Plasticitatea întrebărilor formulate de Liliana Moldovan dă posibilitatea scriitorilor să lărgească tematica răspunsurilor. A ști să pui întrebări este o artă, o știință a relațiilor colocviale.Scriitoarea, în încheiera interviului mărturisește că are un volum de poezii terminat, intitulat “Arena cu fluturi “și continua să scrie la volumul doi al romanului “Flavia “.

Interviul cu Ioan Bândilă Mărceanu, considerat rapsod popular, după propriai mărturisire.ne descoperă un scriitor cu spirit ascuțit al observației, incomod și atras de versurile lui Florian Pittiș “ploaia care va veni! “

“Printre lacrimi am îmbrățișat cărțile din bibliotecă “, mărturisește Părintele Ilie Bucur-Cașu, despre care aflăm în “Repere bio-bibliografice “ că a publicatr 12 volume de cugetări reunite sub titlul “1001 Cugetări. “și este autorul volumelor :” Flori alese din grădina părintelui Arsenie Boca“, două volume, “Reflecții sufletești “, “Știință și religie”și “Religie și știință. “. Răspunsurile acestuia la întrebările Lilianei Moldovan sunt adevărați “stropi de înțelepciune. “

Din interviul cu Ilie Frandăș aflăm că acesta este un ambassador al tradițiilor culturale din lumea satelor de pe malurile Mureșului. Fiind un pasionat culegător de folclor, a publicat mai multe volume cu astfel de creații populare. Din răspunsurile acestuia aflăm că lumea satului este plină de tradiții, acestea fiind legate de istoria neamului românesc. Ilie Frandăș, în încheierea interviului se destăinuie că are în manuscris o lucrare care se referă la rezistența împotriva comunismului în Valea Mureșului Superior.

“Scrisul se transformă odată cu mine” se destăinuie Viorica Feierdan, despre care aflăm din Repere bio-bibliografice că a debutat publicistic în anul 2001, iar, pe parcurs a scos la lumina tiparului mai multe volume de poezii și proză.

Un interviu amplu cu idei originale este cel luat președintelui filialei Ligii Scriitorilor Mureș, Mircea Dorin Istrate care a debutat în anul 2006,an în care a luat ființă Liga Scriitorilor.Din Repere bio-bibliografice aflăm că poetul Mircea Dorin Istrate a fost premiat la mai multe concursuri județene, interjudețe și naționale, datorită lucrărilor sale apreciate de juriu. Remarcăm textul de pe ultima copertă a cărții semnat de Mircea Dorin Istrate,în care subliniază rolul interviului în a cunoaște activitatea, opinia și conținutul operelor celor intervievați.Poetul mărturisește că : “ Am satul, cu smerenia sa, în sânge.“ Din răspunsurile date, aflăm că poetul este și un bun manager cultural, organizând diferite cenacluri, concursuri și expoziții tematice la care au participat numeroși iubitori de artă și cultură.Cele câteva pagini cuprizând răspunsurile la întrebările Lilianei Moldovan, se încheie cu două versuri superbe: “ Trecător prin ceruri ninse cu luceferi în roi/ Însfințesc cu-a mele vise urma carului cu boi.“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan” →

Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice

Motto:

„Dragostea este un gen de relaxare în care lucrurile trebuie să fie lăsate în voia lor.”- Osho;–aș adăuga în cazul comentariului de mai jos că: „dragostea față de limba română te face să fii inventator!”

În urmă cu două veacuri și jumătate Ienăchiță Văcărescu-precursor al folosirii limbii române culte, scria la începuturile literaturii românești lirice acel celebru testament, deschizând seria artelor poetice: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire!”

Ceea ce realizează poetul Vasile Bele prin „replicile” sale e ”o artă„- e demonstrarea plauzibilă a bogăției sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc. Exemple: Replica la poezia Mioarei Baciu cu titlul Trenul Speranței, stația Revederii-replica poetului Vasile Bele: „Am călătorit prin Stația Visare…:-M-au trezit picurii de rouă/ care zburau spre inima ta/ spre clipa unui bob de fericire/ mi-au spus să urc în trenul vieții tale/ fără bilet…am călătorit spre stația Visare/ Până în umbra privirii tale/ erai rouă pe florile de liliac/ trandafirii așteptau în gara Speranței/ Unirea dintre o clipă de fericire/ și un sărut dorit din secundele eternității/ la stația următoare/ greierul aștepta să coboare IUBIREA/ călătorea în vagonul inimii la clasa lux/ cu roua dimineții/ cu liniștea unei simfonii…”

Scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia propune prin scrierile numite „replici” o nouă specie literară. Fiind un„ inventator ”în acest caz, încearcă să scrie o carte ”unicat„-o poezie pornind de la o altă poezie! Dar, să încep cu începutul: poetul Vasile Bele alege niște poezii la întâmplare pe care le apreciază și le îndrăgește, poezii publicate în diverse bloguri sau reviste literare, le citește atent cu suflet de poet și…pornind de la poezia „x” scrie alte poezii sau poeme pornind de la „ideea poetică” deja exprimată și de la unele„ cuvinte cheie”. Ceea ce rezultă, aceste „variante replici” întrece orice imaginație!

Astfel apar-poezii originale-marca Vasile Bele –realizând un „stil aparte de scriere! Ținând cont că lumea vrea și„ altceva”-zice autorul…și…ca să le facă pe plac…”se adaptează„. Aceste noi poezii i se par autorului ”ghidușe„ și se crede că nu se încalcă nicio lege abordând acest stil de scriere.

Trebuie să subliniez că nu oricine s-ar putea preta la acest mod de a scrie, la așa ceva! Poetul Vasile Bele are o imaginație poetică debordantă și metaforele lui-descoperite instantaneu și diferite de poezia inițială, sunt ”la ele acasă„. Se pornește de la unele ”cuvinte potrivite„ –cum ar zice Arghezi; și dintr-o poezie cu grijă aleasă și publicată- i se adaugă alte sensuri și subtilități; acest lucru devine o ”artă„-rezultă alte poezii minunate și originale, unele păstrează ideea poetică de bază, altele își iau zborul și îmbogățesc paleta de sensuri în exprimarea sentimentelor.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice” →

Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv

Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu, în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală, de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI, aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte, blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare, devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Dacă primele 7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist, ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul cultural românesc a locurilor vizitate.

Locuri pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş aminti numai remarcabila descriere a „Cascadei cailor”.

Mărturiile de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de sfinţenie (este impresionantă lista obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile vizitate), prin truda detectării datelor mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea dăruirii lor cititorului, care, răsfoind această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum pe aceste „poteci de suflet”.

Aflăm fapte şi evenimente din istoria seculară a acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.

Continue reading „Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv” →

Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului

Primind mai multe volume de poeme și micropoeme, având ca generic “Sapienticele” de la filozoful Augustin Ostace, din Germania, m-am aplecat asupra acestora cu gândul să le înțeleg sensurile și rostul în lumea aceasta grăbită spre dispariție.Cunoscând faptul că sensulul cuvântului sapiens este substantivul latin homō (genitiv hominis) înseamnă „om, ființă umană” iar participiul sapiēns înseamnă „discernământ, înțelept, rațional”, mi-am pus întrebarea ce este poezia? Este creație literară în versuri, în general de întindere (mai) redusă, o modalitate artistică ce exprimă, prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbaj concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă a esențelor lumii reale.

Volumele primite nr.30, 31, 43, 44 și 45 cuprind micropoeme numerotate,pe care autorul încearcă să le explice în “Precuvânt proto- poetic “ printr-o întrebare, la care tot el răspunde. Un fenomen complex extins în spațiu și timp de la apariția universului, a omului și a ideilor filozofice.Recunoscând că poezia nu poate descoperii în ea însăși principiul coerenței sale, întreaga lume și cuprinsul ne cuprins al universului, cu poezia însăși, fiindcă autorul poetic este subiectivitatea însăși, cum spune autorul, sensibilitatea emotivă fiind, personalizarea în sine.

Volumul 30 se deschide cu un poem, ale cărui strofe, informe, sunt numerotate, ce conturează o autobiografie care începe de pe o străduță oarecare. Poemul intitulat “Poet de sapiens “, în traducere profană, fiind ființă umană înțeleaptă ce se exprimă prin valorile sugestive ale cuvântului.Călătoria spiritual-poetică continua din “sătucul cu trei tinde de fum “ajungând alături de “piramide, faraoni, temple, religii, alfabet,/ “ la stadiul de Poet al imperiului.Cele 333 de versete include o istorie poetizată a evoluției omului de-alungul sitoriei sale milenare.Catrenele sunt reci, fără metafore, dar, transmit informații etapizate ale evoluției Poetului prin Timp.

Volumul 32 se deschide cu “Poezia poeziilor “, un poem amplu ce cuprinde o discuție dintre Poet și Zeul zmerit.Este un poem paradoxal, o discuție a sensurilor cuvintelor cu o modalitate de exprimare.Apoi poetul Augustin Ostace pătrunde în vechea Eladă: “ Nemărginit apeiron, în trans-sensibil ascuns/Străbătând streine cununi hos filosofeon.“, continuând călătoria alături de “Homer în cârja oarbă “, unde sunt “Ziduri de neputințe/ Aprinse în răstimpuri… “

În călătoria sa Poetul cunoaște pe Pythagora care îl întâmpină cu “Materia e formată din număr zeitat/ Hipotenuză-n suflet, ascetul la pătrar “ apoi pe Kavafis care dorește “ prestigiul postum“. În numeroase versete, începând cu cel ce poartă numărul 48, poetul abordează datini, dar își pune și întrebări “răvășit ca eliptic “, cunoscând pe “Horațiu cel Elin”, pe bucolicul Vergilius, Ovidius “]n Tomis `ngândurat “, pe Dante, da Vincii, toate mințile care au luminat veacurile.Volumul se încheie cu catrenul 333 ce esențializează întreaga sa călătorie: “Visat-am înnăspriți/ De-a-mpătimirii trib/ Văzut-am în lucire/ Trăiri și amăgire… “

Discuția poetică începută în celelalte volume, continuă și în volumul 43, din marele ciclul Filozofia Literaturii, deschzându-se cu cu o “Față, prefață și interfață “ unde autorul este obsedat de întrebarea pe care și-o pune întotdeauna: “va supraviețui Sapiensul nostru pe atâtea barricade, unele din ele în succesiuni scurte, în respirații tăiate și întretăiate, iar altele chiar în desfășurări și înfruntări paralele? “

Tot volumul cuprinde versete cu întrebarea: “De unde vii, tu? “la care poetul răspunde cu complexul de fenomene, sentimente, conflicte, gânduri, dar niciodată definitoriu.Numai la sfârșit în poemul VIII.43.222, răsunde sapietisal: “Un lucru este sigur!/O asemenea Specie/ apare o data la 14 miliarde de ani… “

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului” →

Paul LEIBOVICI: Și de n-ar fi…

O adunare, ca oricare alta a membrilor Uniunii Scriitorilor de limba română din Israel. Saul Carmel.z.l Președintele mi-a făcut cunoștință cu scriitorul BERTHOLD ABERMAN. Fără îndoială, îi citisem nu numai publicațiile din gazetele săptămânale ..dar nu și cărțile. Se adunaseră, pînă atunci destule volume – numai că Eu nu avusesem plăcerea lectorului-criticului de a le lectura. O primă lectură a unui volum s-a petrecut cînd Saul îmi împrumută volumele prozatorului, cu prilejul unui premiu ce i se acordase. Subiectele pe care –în general Aberman le pune în dezbatere dețin un specific ,,intimitatea,,. La o primă lectură-petrecută cu ani în urmă,am schițat pe o foaie de hîrtie ,,părerea mea ca lector,,:Berthold Aberman e un psiholog a cărui putere de redare a intimității stărilor personajelor, a situațiilor absolut veridice –merită o aplecare mai profundă ,,. Scriitorul, în laboratorul creativ, pentru o mai bună înțelegere a personajelor, ne redă locul, stările sufletești și împrejurările conflictelor. De altfel prin vastele sale cunoștiințe literare și nu numai- citatele din marii clasici, filozofi sunt adaptate nu numai la situațiile-mediile în care personajele acționează, dar ele complectează ideile povestirii-nuvelei pe care o lecturăm. Citatele din Cicero, Marcus Aurelio sau chiar din literații zilelor noastre determină lectorul să intre în miezul conflictului desbătut. Lectorul are posibilitatea de a-și completa cunoștiințele,a întregii viziunea. Și de ce nu?! Aberman își îndeamnă –cu finețe lectorii de a pătrunde în domeniul filosofiei, a marilor gînditori clasici. Dacă studiile și preocupările profesionale de-a lungul anilor în România i-a dat posibilitatea de a cunoaște și analiza o anumită societate cu preocupările, înclinațiile și realizările din acele vremuri. Desigur, că în împrejurările actuale, unde societatea israeliană are o anumită influență,în conceptul a o parte din scrierile sale, constatăm o anumită înclinare conceptuală. Drept care am recitit unele povestiri în care mediul își păstrează culoarea locală.

Realitatea dintr-o anumită societate , care a încercat să ne profileze după anumite schițe standard ,adesea a dat la iveală tipuri și prototipuri false.Impunerea unei educații-culturi rămîne o cicatrice –în cel mai fericit caz –căreia i se mai pot remedia parte din suferințe. Psihologii își au uneltele potrivite,deoarece însușirile lor native, cultura și posibilitățile intelectuale le permit să pătrundă în acele celule otrăvite și a remedia-pe cît posibil. Scriitorul Berthold ABERMAN încearcă în lucrarea ,,Și de n-ar fi ,nu s-ar povesti,, o pătrundere chibzuită în caracterele nu numai a unei societăți din trecutul –nu prea îndepărtat,dar în educația,formarea ,,OMULUI,, căruia i s-a inoculat un,,virus,, cu simptome cei puneau în primejdie existența psihologică,poate și fizică. Falsul,ipocrizia și suratele lor inoculate unei persoane cu un caracter integru, demnitatea-nu pot fi permanetizate. Autorul a despris din infinitele ,,povestiri,,din viața unor persoane sau a unei perechi ,cîteva tipuri -descriindu-le cu abilitate stările sufletești și chiar fizice. Analiza psihologiei personale, a cauzelor care i-a(u)determinat pe cei analizați și transformarea stărilor mentale-sufletești, îl preocupă pe scriitor. Psihologul reușește să ne antreneze în lectura fiecărui capitol și nu odată – noi lectorii facem un popas în trecutul acelei societății. Caracterele umane adeseori ușor influențabile ,adeseori din interese de existență sunt capturate de ,,șefi,,sau fie persoane din societatea ,,comună,,într-un joc nefast. În,,Oameni și oameni,, întîlnim,,caractere și caractere,, Scriitorul intră sub pielea acestor victime ale regimului pentru a descoperii gîndirea, adîncimea și exprimarea lor. Zîmbetul, expresia din momentul desfășurării evenimentului, starea sufletească și meditativă a eroului(lor)iată cel preocupă pe scriitor. Un popas pentru a asculta și a analiza starea eroului sau eroinei –a cărui nume, rămîne undeva în apusul vremii-dar care trezește, chiar după ani, sentimente și nu numai-poate chiar o răzvrătire interioară. Nu e suficient să exprimi ,,unii dintre aceștia au fost-au devenit,, oameni primejdioși,,sau X-pentru ași apăra poziția (citește,,locul de muncă-pîinea,, s-a,,făcut frate cu dracu,, .Se pune problema suferințelor interioare,a conștiinței sale care a fost lovită;Eroii săi s-au comportat într-u ,,trecerea punții,,conform rețetei prescrise. Dar tot aceștea sau o bună parte au pînă în aceste zile o psihologie frîntă. Ne este cunoscută expresia ,,Maurul și-a făcut datoria…,, sau ,,A greși e omenește..,,expresia lui Cicero. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Și de n-ar fi…” →

Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ

În filmele rusești cu desene animate pentru copii din fosta URSS era un personaj foarte popular și îndrăgit de copii, care, din cauză că voia să cunoască tot ce îi ieșea sau întâlnea în cale, punea mereu veșnica întrebare a copiilor curioși: Da de ce? (rus. A pocemú?). Drept care și fusese „botezat” cu numele de POCEMÚC’KA (format cu sufix diminutival de la întrebarea POCEMU? – DE CE?). Mari meșteri la calchieri din rusă, românii basarabeni i-au spus pe dată, în povestirile despre un copil extrem de curios, DECELUȘ.

Un fel de DECELUȘ a fost, negreșit, la viața lui de gâgâlice și, pe parcurs, de adolescent din Ciudanovița (Banat) și (azi) cvasiseptuagenarul român bonom dus de vârtejul vieții tocmai la Antipozi, în Melbourne, cunoscutul publicist, scriitor, declamator și editor, operator-programator, regizor și producător de filme, inginer de sunet, realizator de emisiuni radiofonice în limba română pentru românii din Australia BEN TODICĂ. Atâta doar că părinții, veniți, la chemarea partidului, tocmai de pe plaiuri vasluiene (din Iezer) la Ciudanovița, la minele de cărbuni, ulterior – de uraniu din munții Banatului, din cauza muncii grele și îndelungate, nu prea aveau când îi satisface curiozitatea; poate că numai bunii lui învățători și profesori de școală (pentru exigența cărora, peste ani, le poartă un respect aparte) îi vor fi explicat de-a lungul anilor multe din enigmele pe care voia să le descifreze spiridușul în veșnică și ferventă căutare de răspunsuri, iar acolo unde nici aceștia n-au avut răbdarea să-i satisfacă această curiozitate debordantă, spiritul lui cutezător îl va fi făcut să afle singur explicarea prin desșurubarea, descompunerea și asamblarea diferitelor mașinării (o atare abilitate i-a prins bine, în treacăt fie spus, o dată în viață și la alte chestiuni, mai lumești, d,e. când, într-un veceu dintr-un tren din Japonia, a trebuit să desșurubeze ventilatorul pentru a mări curentul de aer necesar pentru a-și usca pantalonii spălați în chiuvetă dintr-o necesitate stringentă neprevăzută). Firea aceasta de copil curios i-a rămas impregnată în pori și la maturitate și în prag de senectute, mai cu seamă că profesia însăși de artist-creator multilateral presupune, implicit, o mare doză de curiozitate, căutare, sete de nou, necunoscut, original pentru a trăi bucuria confruntării opiniilor, comparării obiectelor, evenimentelor, faptelor, aflării răspunsului, descoperirii adevărului, realizării irealizabilului.

„Spunea Brâncuși că murim ca artiști / Când încetăm a fi copii”, îmi place mie să citez un vers din poetul basarabean Aureliu Busuioc. Ei bine, BEN TODICĂ n-a încetat niciodată să fie copil, cu curiozitate de căutător. Copil încă, îl interesa filmul, pentru că acesta fixa momente unicale din viață, irepetabile, care, developate, deveneau istorie, urme ale activității omului, viziunii și opiniei lui asupra desfășurării evenimentelor, interpretării de către artist a imaginilor, memorie. Își procurase un aparat elementar de filmat, cu care a făcut primele filme, participând și la diverse competiții pe țară. În timp ce alți români își explică riscul de a evada din infernul ceaușist prin aspirația de a trăi mai bine din punct de vedere material și numai unii intelectuali și din setea de descătușare și libertate spirituală, autorul nostru, la vremea aceea (1979) un tânăr muncitor de 27 de ani fără să cunoască o limbă străină de prestigiu, dar cu mare ambiție, o face mai mult dintr-un spirit de curiozitate, aventură, frondă, după cum recunoaște însuși în unul din eseurile din această a treia carte cu titlu poetic de film eisenșteinian „Cu brațele-aripi”. Ce și-o fi zis fostul odinioară ostaș-grănicer de la hotarul cu Serbia: „Atâția nemulțumiți încearcă să fugă în așa-zisa lume liberă și reușesc, eu de ce să nu încerc marea cu degetul?” A încercat și … a reușit! Timp de douăsprezece luni cât a stat în Italia a învățat limba italiană și limba engleză, care, din fericire pentru el, era și limba Australiei, țară în care a ajuns în 1980 (deși visa să ajungă în Suedia). N-a ignorat, la începutul emigrației, din necesități vitale, niciun fel de muncă, cu atât mai mult că, în calitate de absolvent de școală profesională, și în țară lucrase ca sudor, instalator de conducte de linii electrice și de apă, producător amator de filme, urmând, la seral, cursuri liceale. Nu trebuie să ne mire faptul că nu a renunțat la pasiunea pentru inginerie de cinema radio, TV (de sunet, de imagine, de film), iar când a mai prins la cheag – a studiat cu osârdie regia, operatoria, producția de film la colegiul de pe lângă Universitatea din Melbourne, și-a perfecționat aptitudinile de cântăreț de cor, editor, arta de a filma, imaginile sugerând noi idei, interpretări funcție de spectator, subînțelesuri, precum și arta – care începuse a-i da ghes – de a scrie. De astă dată eterna întrebarea DE CE? nu o mai adresează altora, ci sieși: De ce așa și nu altfel?; De ce în interes particular, propriu, al patronului, corporatistului, stăpânului, și nu în cel comun, al celor mulți, care muncesc?; De ce voalat, pe ascuns, hoțește, și nu pe față, deschis, onest?; De ce Mihai Eminescu se identifică totalmente cu poporul din care face parte, cu istoria, neamul, limba, credința noastră, de ce el este un martir și un sfânt al poporului nostru, de ce ar trebui canonizat?; De ce renunțarea la limba maternă duce la pierderea identității de sine? etc. etc. O avalanșă de întrebări DE CE? se abat asupra capului românului australian BEN TODICĂ, mai român decât unii români din țară, omul care trăiește, simte, cugetă, se roagă, scrie românește, românul care fără limba română n-ar putea să scrie, pentru care limba română este cea mai bogată și mai frumoasă, capabilă să vibreze și să redea cele mai subtile gânduri și nuanțe, limbă fără de care ar muri.

Omul, de când este, a vrut să fie liber, liber ca pasărea cerului. Pentru aceasta are nevoie de aripi-brațe: pentru a se smulge din lanțurile robiei, din captivitatea țarcului, din împărăția întunericului către cea a libertății, a liberei cugetări, a luminii. Ca să zboare spre înălțimi, pentru a cuprinde imensitatea lumii, imensitatea gândului, imensitatea cerului. Nu pentru a-l căuta pe Dumnezeu, a-l vedea pe viu, a se convinge de existența Lui. Pentru că autorul crede în Dumnezeu, în puterea și paza Lui, în existența Lui, nu se îndoiește nici pentru o clipă de ființarea reală a acestuia. Atunci când Dedal terminase construirea, pentru regele Minos, a labirintului din Knossos în care să țină Minotaurul și când regele aflase că Dedal împreună cu fiul său Icar puseseră la cale să-l ucidă pe Minotaur, regele i-a întemnițat în labirintul fără ieșire pe cei doi „complotiști”. Ingeniosul Dedal confecționă două perechi de aripi de ceară și din pene și, cu ajutorul acestora, scăpaseră de furia regelui. În desenele și schițele sale renumitul pictor al renașterii Leonardo da Vinci a lăsat urme ale gândirii sale privind lansarea în spațiu a omului-pasăre. Și personajul nostru în căutare veșnică BEN TODICĂ își imaginează omul cu brațele-aripi (a se vedea imaginea cunoscutului și de fiecare dată multașteptatului blog extrem de bogat ca informație al autorului, coperta cărții „Între două lumi”, macheta actualei cărți, „Cu brațele-aripi”, crochiul omonim din însăși cartea de față) levitând în spațiul supraterestru. Ba, pentru a ține în vizorul său imensitatea pământului, și-l imaginează, așa cum rezultă dintr-un rând strecurat în crochiurile din cartea, pe care i-o recomandăm cu deosebită căldură cititorului, ca pe o drepnea neagră, pasăre care trăiește numai în înalt, în spațiul aerian, acolo unde zboară, mănâncă și doarme!

Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore; după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții. De-acolo, de departe, de la distanță, locurile sfinte ale copilăriei, adolescenței și tinereții din țara natală se văd mult mai frumoase, plăcute, pitorești decât din imediata apropiere de banala lor imagine de la fața locului; indiferența oamenilor, a societății față de racilele acesteia, față de tendința de căpătuire și corupție a aleșilor și a guvernanților, față de distrugerea avuțiilor naționale, a pădurilor, poluarea mediului se simte mult mai acut decât în țară; tendințele de abandonare masivă a țării în căutarea unui mediu de trai mai propice – mai alarmante și chiar mai periculoase în comparație cu situația reală din străinătate; capitalismul din străinătate, caracterul lui manipulator și exploatator – mult mai crud, necruțător, constrângător, distrugător pentru independența, bunăstarea, libertatea cetățeanului decât chiar fostul socialism dezvoltat din țara noastră etc. etc. BEN TODICĂ este un critic vehement al nepăsării, indiferenței, lehamitei generalizate, el îți deschide ochii, îți demonstrează, bate alarma, te cheamă la cugetare, luare de atitudine, conștientizare, opunere, chiar luptă. Lentilele lui nu sunt numai întunecate: Todică se mândrește cu măreția Luceafărului literaturii noastre; îi găsește limbii noastre virtuți și calități inestimabile pe care multe din limbile de circulație universală de azi le-au pierdut irecuperabil prin internaționalizare, globalizare, informatizare, formalizare, robotizare; românul, în comparație cu individualismul, consumerismul din țările capitaliste pretins dezvoltate, și-a păstrat identitatea, sufletul, conștiința prin limbă, istorie, credință, port, obiceiuri, folclor, comuniune, neam, dor; avem nume de primă mărime recunoscute în lume pe care nu știm să le prețuim în cultura națională: marele regizor Sergiu Nicolaescu (la plajă la Eforie, când l-a văzut pentru prima oară, tânărul regizor amator perfect necunoscut BEN TODICĂ n-a pregetat să-l roage să-i pozeze pentru un cadru, care acum a devenit de douăzeci de karate!); marele poet cu sute de ani înaintea literaturii române și universale, recent dispărutul regretat om de o modestie cuceritoare, hindusologul George Anca; neuitatul coseur Nae Georgescu etc. etc. Icoana chipurilor de oamenii simpli pe care i-a cunoscut, cu care a învățat, a lucrat, a colaborat, care l-au ajutat în anumite momente ale vieții, dar pe care i-a susținut cu toată căldura sufletului, o păstrează cu duioșie în inimă (poetul nativ neaoș minier Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: UN MARE DECELUȘ” →

Florentina SAVU: Note de lectură

– ÎNTÂLNIRI PE CRUCEA VIEȚII –
Autor, Manuela Cerasela Jerlăianu

Poetul este ființa care duce în spate povara unor sentimente pe care le cară cu sine prin spațiul numit poezie și le arată în toată profunzimea și arderea lor neîncetat.

Poezia este crucea lui de lumină pe care cu toată greutatea sentimentelor o poartă ca un Isus al ei spre mântuirea altora, spre bucuria și liniștea lor.

Poetul este un vrăjitor, un adevărat magician iar talentul său e mantia de sub care apar diamante și mărgăritare, minuni pe care numai sufletul și mintea sa le pot făuri.

Versurile se înșiră pe fire învizibile, fiecare literă este o perlă strălucitoare și fiecare vers o floare de vis. Întreaga construcție numită poezie devine un palat măreț în care nu poți pătrunde decât cu sfială și cu tălpile goale, cu sentimente curate și astfel să-ți încropești din tot o oază de liniște și frumusețe.

În poemul închinat de Manuela Cerasela Jerlăianu unei alte poete, și nu numai, un om de litere de o valoare deosebită, Cezarina Adamescu, ea spune că aceasta „este un om vrăjit de vers” pe care mulți îl invidiază tocmai pentru că nu pot atinge înălțimile sale, acele înălțimi pe care dumneaei le-a urcat cu tenacitate și talent de mare alpinist:

„Dacă îi ceri un pic de timp din vers ca să citească,
Se uită-n jurul tău mijind, dorind să te zdrobească”.

Printre ochii mijiți el, invidiosul, zărește magia și frumosul din vers însă incapabil de a atinge acel vis, de a se amesteca în vreun fel cu el.

Nu de puține ori poeți buni au fost crucificați de invidii, răutăți, prefăcătorie, falsitate.

Iubirea de țară nu te ajută să fii în față, să i te dedici cu trup și suflet. Îndemnul la aducere aminte este tulburător:

„Dacă mă judeci că am scris descătușând cuvântul,
Adu-ți aminte de toți cei care-au apus de-a rândul,
Că țara sub cel tăvălug i-a îngropat în timp
Uitând că au fost luminați purtând al vieții nimb” (Pe drumul Crucii de poet)

Crucea vieții poetului nu este deloc ușoară. El poartă în sufletul său flămând de vers iubirea întregii lumi, cu riscul de a fi criticat și crucificat pe altarul poeziei.

Cu pana lor fermecată poeții scriu despre iubire și o trăiesc pe hârtie ca și cum ar fi reală. Ei inventează trăiri miraculoase, șoapte mărețe de dragoste. Iubirea lor este vijelioasă precum valurile mării pe timp de furtună. Ei își slobozesc în lume toate aceste trăiri precum face marea cu valurile sale când le izbește de țărm, retrăgându-le apoi când trebuie să-și reia locul în matcă:

„Poeții scriu de marea lor iubire
Cuvintele apun valuri pe rând
În nopțile rămase amintire
Purtate peste altele din gând.
Iubirea se trăiește-n poezie
Diamantin sclipind dintr-un condei
Și înflorește toată-n poezie
Bătând din aripe cu lungi scântei.”

Iubirea pentru poezie este sacră la fel ca și iubirea pentru Dumnezeu și în ea chiar respiră Dumnezeu deși uneori îți pare a fi ca un blestem.

De fapt poate fi un blestem de iubire maximă, blestem care poate clădi sau ruina versul, îl poate îngropa însă călcând pe propria moarte acesta va reînvia și va așeza primăvara în toată splendoarea sa pe drumul de lumină:

„Și mă voi duce colo-ntre izvoare
Unde pârâul curge liniștit
Și primăvara plină de culoare
Să le îngrop, chiar dacă n-am murit.”

Strada Gării apare ca un loc de pornire spre o nouă destinație, undeva la malul mării, să-i asculte valurile cântând „versuri baladești” și țipătul pescărușilor, spre care își va elibera tumultul din piept:

„Că visele se risipesc ușoare
Și cad pe Strada Gării mii și mii,
Făcând poetul slovă trecătoare,
Care-și dă sufletul în poezii.”

Sacrificiul scrierii este mare fiindcă acele trăiri lăuntrice, acele imagini din minte și din suflet cărora el le dă viață consumă energie și timp, obosesc. Sângele său, picătură cu picătură, este dat numai din iubire.

Poeții tac dar pentru ei vorbește cuvântul și vocea acestuia, prin toată tăcerea sa, răzbate ca un clopot în zi de sărbătoare:

„Poeții tac, dar mintea strună merge
Și marea de cuvinte, la condei,
Și orice fac, ei singuri nu pot drege
Pornirea-i avalanșă de idei”
( Pură socoteală)
Silabe și cuvinte se înșiră ca la paradă, defilând într-un joc al minții până la final de marș: poezia.

„Că poezia-i pură socoteală,
E-o adunare de silabe-n gând,
Iar noi venim scriind cu îndrăzneală
Și măsurăm cuvinte rând pe rând”.

Raiul și Iadul colindă prin poezie iar visul de mărire există în sufletul fiecăruia măcar prin existența unui monument postum.

Versul este sufletul poetului, nucleul pe care el își așează trăirile, îmbrăcându-l în haine multicolore, de o frumusețe aparte fiindcă își poate permite să viseze:

„Vântur versurile-n suflet ca poeții prinși în horă
Și când scriu o poezie fur din viață doar o oră,
Mă inspir din fantezie și din versul ce-l citesc
Lăsând umbrele să vadă visele ce le trăiesc.”
( Vă colind la țărm de vise )

Anotimpurile se succed cu repeziciunea viselor și prin fiecare anotimp se înserează poeme rupte parcă din același mare suflet, bogat ca un nabab, etalându-și cu fast bogăția, în lumină ori în întuneric. Această bogăție este râvnită și invidiată de mulți confrați mai săraci cu duhul, mai neputincioși.

Bogăția, strălucirea, întotdeauna vor stârni egoismul și falsitatea, pitite prin cotloanele întunecate ale unor suflete mici:

„Am privit spre cerul nopții în livada lui de stele
Lăsând clipele să cadă printre gândurile mele,
Însă toți poeții-au râs povestind un soi de dramă,
Fiindcă neputința lor le sădea în suflet teamă”
( Am privit spre cerul nopții )

În versurile sale, cerul cu luna și cu stelele îi sunt prieteni, la fel și luceafărul peste care și-ar dori să fie stăpână și chiar poate să-i fie, fiindcă în poezie totul este posibil. Orice vis se poate împlini, orice fantezie se poate prinde în dansul minții și evada ca un fluture din borcanul în care copiii, în joacă, l-au închis.

Pe „munții de cuvinte”, imaginația se cațără necontenit, fără să obosească vreodată.

Chiar dacă trupul este bolnav și suferind, imaginația continuă să se cațere și să zboare și să aștearnă pat de cuvinte în calea nemuririi, pe care poeta să-și odihnească toată iubirea, scăldată în frumos și credință:

„Azi scriem o poemă, în urmă să lăsăm
O amintire-n care, cu drag vă invităm,
Spre clipa nemuririi ne ducem liniștiți
Și vom privi din ceruri de-a pururi mulțumiți.”
( Minune mi se spune și înger…)

Continue reading „Florentina SAVU: Note de lectură” →

Magdalena BRĂTESCU: Când paralele se întâlnesc înainte de infinit – ,,În inima vârtejului” de Anca Irina Ionescu

Întâmplarea a făcut, sau poate destinul, căci autoarea memoriilor susține că „nu există coincidențe, ci evenimente care trebuiau să se întâmple neapărat într-un anumit loc și într-un anumit moment al vieții”, deci destinul a făcut să fiu colegă cu Anca Irina Ionescu, pentru mine -simplu- Anca, din școala primară și apoi în liceu până la bacalaureat. Întotdeauna însă în clase paralele.

Am urmat amândouă studii superioare de filologie, dar la instituții universitare diferite, ea de limbi slave, eu de limbi romanice și clasice. Ea s-a născut Ionescu, eu am devenită „escu” prin căsătorie. Ea trăiește în România și eu peste graniță, dar ne-am reîntâlnit la jubileul seriei noastre la Liceul „Matei Basarab”, în urmă cu șase ani. Și, de parcă ne-ar fi despărțit numai o vacanță școlară de vară, regăsindu-ne, de-abia atunci, ne-am împrietenit cu adevărat.

Ne leagă acum nu numai un trecut comun măsurat în vreme și vremuri, nu numai poliglotismul nostru care depășește șapte limbi, ci și creația noastră de breslașe pe tărâm literar. A mea însumează doar nouă volume plus câteva sute de articole critice, a ei a trebuit să fie cuprinsă într-o carte bibliografică cu sute de titluri. Și amândouă suntem membre ale Uniunii scriitorilor din România, ea la secția traduceri literare, eu, la proză.

Am avut privilegiul să-i citesc cartea de memorii „În inima vârtejului” încă înainte de a fi tipărită pe hârtie și am fost fermecată. În fiecare zi, mă desprindeam cu greu de ecranul calculatorului ca să-mi pot îndeplini sarcinile cotidiene, căci textul m-a prins și m-a ținut ostatică pe tot parcursul lecturii, de la prima până la ultima pagină. Conceput clasic, adică în ordine strict cronologică, volumul dezvăluie personalitatea de excepție a autoarei.

Anca beneficiază de o moștenire genetică de elită. Este urmașa unor intelectuali rasați, pe linie maternă ofițeri de carieră cu state de bravură, pe linie paternă de carieră universitară literar-filozofică, ea fiind nepoata lui Nae Ionescu. Pe lângă agerimea nativă, simțul practic și un indice de inteligență emoțională ieșit din comun, pe lângă înclinația personală pentru studiu și cultivarea spiritului, Anca Ionescu are curiozitatea cercetării, un dezvoltat simț al dreptății, al eticii profesionale, curajul opiniilor personale, ambiția pozitivă de a fi mereu în frunte și o deschizătoare de drumuri. Este de o hărnicie și de o putere de muncă demne de admirație. De o bunătate și de un altruism rar întâlnit.

Faptul că a călătorit în lumea întreagă la studii, perfecționări, congrese, sau pur și simplu în excursii de plăcere, i-a lărgit orizontul, a îmbogățit-o spiritualicește și i-a permis să-și compare țara și concetățenii cu străinătatea și străinii, păstrându-și intact patriotismul și înregistrând bunele și relele de ambele părți.

În cartea sa de memorii, Anca Ionescu își asumă întreaga responsabilitate pentru respectarea adevărului, mixtând just subiectivul cu obiectivul și având o viziune de actualitate asupra trecutului. Tonul său narativ e sfătos, împănat cu umor și cu dialoguri vii, demne de scenete dramatice. Limba folosită, melanj de intelectualism, neologisme și argou, este de o savoare și de o bogăție uimitoare.

Menționez ca remarcabilă schimbarea nuanței nostalgice, de dragoste, căldură și admirație pentru părinți și bunici din evocarea copilăriei, în suspansul perioadei de dizgrație și exil cu șicane securiste, după nedreptățile scoaterii de la catedra universitară. Pentru ca, după întoarcerea la matcă, după ieșirea din „inima vârtejului” tineresc și de sub tirania comunistă, inclusiv exilul, scoaterea din învățământul superior și teroarea Securității, să-și facă loc în paginile cărții sale cercetătoarea, cultivatoarea de frumos, traducătoarea de talent, translatoarea oficialităților, profesoara-pedagog, teoreticiana și inovatoarea în domeniul lingvistic și literar.

Memorialistica Ancăi Ionescu trezește interesul cititorului și îl menține constant, ceea ce e cel mai important, având un material documentar palpitant, adâncime psihologică, fantezie și originalitate, sensibilitate și har. Prin varietate și bogăție, portretistica sa e demnă de o galerie de tablouri vivante, reușind să readucă în mintea cititorului personaje cunoscute, dar și să zugrăvească veridic altele aparținând arhetipurilor timpului revolut. Apreciez discreția de a eluda, cu bună știință, prezentarea unor persoane negative al căror nume nu merită să fie imortalizate într-o carte de succes.

În paginile volumului sunt reproduse documente, fotografii, diplome, discursuri, scrisori, expresii memorabile. Anca narează evenimentele nu numai împinsă de resortul amintirii, ci explorând în același timp viața morală și interioară proprie și a contemporanilor cu o memorie prodigioasă a generalului și amănuntului. „Memorialistica, scria Șerban Cioculescu, suprapusă adânc pe realitate Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Când paralele se întâlnesc înainte de infinit – ,,În inima vârtejului” de Anca Irina Ionescu” →