Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL

Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.

Volumul de versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor, o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales cunoaștere spirituală.

Cartea are mai multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:

Partea I: CASA FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE; Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).

Constatarea poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”. Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii. Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se războiește cu limitele între care viețuiește.

Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea, revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar, ipoteza dispariției Creației…

Observăm că lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…

În această cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ – putem sta pe un dig între un Ocean și alt Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.

De reținut și prezența albinelor harnice, ele reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii. Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor, singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.

„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat – ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).

Dorul după un loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).

Identitatea individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta adevărată, p. 31).

O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).

Existența continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări dintr-o lume, în altă lume.

Omul poate muri de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul, efectele răspunsurilor care vin din Înalt…

Continue reading „Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL” →

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

Motto:

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor. ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Dragostea pentru Eminescu, pentru Limba Română, devine o constantă în universul creației lui Ben Todică. Tematica existențială, prezentă și ea, de la Iezer la Ciudanovița urmând Melbourne. Un zbor, un destin, care și-a păstrat aripile deasupra mărilor. Câți dintre cei plecați au dorința de a mai învăța ceva din gramatica limbii române? La o lansare de carte, (Între două lumi de Ben Todică) la Oravița, am aflat de la profesoara sa de limba română că îi ceruse manuale. Dornic de perfecționare, de a se dărui întru totul nației de unde a plecat.

Am remarcat cu bucurie evoluția pozitivă a autorului, prin acea meditație filozofică pe care o regăsim la marile conștiințe. De ce să nu vorbească de ,,geneza conștientului”? Suntem avertizați că intrând ,,într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim”.

Autorul se raportează la voința divină, îndemnându-ne spre credință, putând descoperi acel fior cosmogonic și transcendental.

,,Salvează-ți sufletul, frate! Prin Cuvânt! ”

Continue reading „Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE” →

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Continue reading „Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI” →

Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ

Motto:

,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. ” (Corinteni 13,4)

„La Steaua Polară”, volum de versuri apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ, o ediție de excepție.

La prima vedere, surprinde prin dimensiune și numărul de pagini (1027 pagini, format A4). Scriitura celor doi nu este întâmplătoare, fiind vorba de un poem nesfârșit scris împreună. Iubirea și credința le-a fost muză, reușind să depășească toate obstacolele, Polaris fiindu-le alături din 2016.

Motto-ul volumului, „Nimic și niciodată fără Dumnezeu!!” este edificator în actul creației, în fiecare clipă a existenței noastre.

Truditori ai cuvântului, au șlefuit fiecare ardere de tot și s-au lăsat duși de muzicalitatea versului. Poemul lor, ca și un pom al vieții, a prins rădăcini aici și-n constelații. Au fost răspântii, a urmat fascinația după care au venit incantații și oratorium. Epilogul prins într-o odă a bucuriei prin iubirea binecuvântată a divinității, și un Portret dinspre Poet.

Iubirea lor, sub semnul Stelei Polare, unică; el, hoț de inimi, ea Cometă pe Altarul Omenirii. ,,Lacrimă născută pentru Poem/ iar asta-mi da imboldul de a-i înțărca razele cerului,/ poftească-și mângâi de la stele.”

Dialogul liric captivează. În ultima perioadă, găsim adesea acest gen de poezie scrisă în doi. Trebuie să recunosc că tehnica este destul de ermetică fiind prezente și dodiile. Subtili, adesea în prinderea versificată a timpului, a unor personaje care le-au marcat existența. El, debordant, vulcanic. Ea, un mărțișor suav, ce vine și temperează erupțiile. ,,Sărutul te va izbăvi din revereia/ cu care ții legată de tine așteptarea,/ uite… din pânza această de emoții/ cu care-mi hrănesc iubirea,/ ia-mi Sărutul,/ el îți va deschide calea…/ el…// Sărutul!/ pe care prin ODISEIC l-am ridicat în SUBLIM/ și chiar unii au înțeles arhitectura, nu erau niște biochimii, nu arheologii…/ am luat Sărutul din pețiol!!”

Metafore sublime, exprimări uneori diferite literar deși criticii știu că poezia este permisibilă. ,,Eu, cea tot pășind în Răspântii… călcâiul meu/ calcă acum ruinele castelelor de nisip/ ce ni s-au vrut împotrivă, eu… vântul acela ce l-au crezut făr’ de puterea spulberului,/ te uită tornado!! /niciun bâlbâi în te iubescul meu,/ opriți-mi focul ce sufletul mi-a incediat fără de ars/ și stingeți, de puteți, văpaia-mi!/ atâția s-au venit în încercarea sufocului, atâția!/ până și îngeri cu aripi de pământ,/ ce penele și-au ars”.

Marta-Polixenia Beșcucă, ,,născută din iubire pentru Poem, tu!/ Lacrima…/ ea s-a lăsat spele-ne Supliciul, iar Supliciul/ s-a inseminat din Împărțit de doi…// …veniți aci-mpământenindu-vă din Odiseic,/ ați dat contur de ev iubirii noastre…veniți aci!câtă iubire noi ne-am adunat în UNULne!”

Continue reading „Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța. Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului! Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan

Interviul, apărut cu secole în urmă, din timpul dialogurile dintre maestru și discipoli în Geecia antică, este specia care informează și elucidează diferite probleme din domenii diverse prin intermediul unui dialog. Rolul ziaristului care intervievează este de a stabili un dialog viabil, un mod de comunicare între el și cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturile principale ale interviului. Întrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.

Un gen publicistic aparte îl constituie cărțile de interviuri cu oameni de cultură. Spre exemplu cartea de dialoguri dintre Stelian Tănase și Alexandru Paleologu, Lumea de mâine, un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, cărțile de interviuri ale lui Sorin Antohi, cărțile de publicistică ale lui Emil Șimăndan, etc.La aceste nume cunoscute adaug un altul, pe Liliana Moldovan, din Târgu Mureș, care a publicat în anul acesta o carte cu interviuri intitulată “Interioare literare-LILIANA MOLDOVAN în dialog cu membrii Ligii Scriitorilor Români-Filiala Mureș “, carte apărută la Editura “Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020. “

Cartea Lilianei Moldovan autoare a 12 cărți despre managamentul serviciilor de bibliotecă, de povestiri, interviuri etc, se deschide cu o Prefață semnată de Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Mureș, care, cu profesionalism, analizează activitatea Ligii Scriitorilor, dar, și ideile celor intervievați, concluzionând: “Mă gândesc cât de important și util ar fi dacă, în fiecare filială a Ligii Scriitorilor, Uniunii Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Muzicienilor etc., am avea câte o persoană ca Liliana Moldovan, care să consemneze, pentru posteritate, date despre membrii acestor entități culturale. Tocmai de aceea proiectul conceput de domnia sa este atât de important pentru cultura română și el merită a fi evidențiat de noi și de alții ca atare, iar volumul de față, ca și cele care vor urma, ar trebui să își găsească un loc de cinste pe rafturile bibliotecilor personale ale oamenilor de cultură. “ Citind această carte mi-a venit în minte aforismul filozofului grec Alexandrianul Clement care spunea: “Nici frumusețea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înțelepciunea și cumpătarea. “ Tocmai aceste două caracteristici descopăr, ca esențe, în răspunsurile scriitorilor din zona Mureșului.

În “Cuvântul autoarei “, Liliana Moldovan explică scopul acestei initiative, de a cunoaște gândurile “ cu sinceritate și candoare, cu bucurie și cu respectful cuvenit pentru limba română, pentru cuvintele luminoase născute din liniștea sufletului ori ivite dintre neliniștile minții!“ Inclusiv, spune autoarea, de a cunoaște operele scriitorilor mureșeni, “frământările, speranțele și proiectele de viitor.”

Fiecare interviu este însoțit de fotografia intervievatului și un scurt curriculum vitae prin care cititorul cunoaște viața, activitatea și opera acestuia.

Cu interviul luat lui Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor, se deschide seria celor 17 interviuri, incluse în volumul frumos tipărit din punct de vedere estetic, în care scriitorul polivalent subliniază, că literatura este sinfonia inimii.La incitantele întrebări ale Lilianei Moldovan, Al.Florin Țene ,deschide un larg expozeu despre istoria literaturii române în contextual diferitelor regimuri politice.Vorbește despre noul curent literar apărut după 1990, numit proglobmodernul, dechide un evantai policrom de idei despre artă în țara noastră.

În încheirea celor, aproximativ, 38 de pagini câte conține interviul, Al.Florin Țene, concluzionează:”Viața mea a fost o luptă pentru promovarea culturii, ca promotor cultural.Iar ca scriitor, încă mă lupt să înțeleg ce este viața. “

În interviul cu Emilia Amariei, din Reghin, descopăr în răspunsurile scriitoarei o sinceritate dezarmantă: “ Nu am avut ca scop niciodată publicarea de volume.(… )Am scris pentru că așa am simțit, nu am urmărit un traseu literar.“ În mărturisirile acesteia aflăm că prima carte a lansat-o la Blaj, cu participarea actorului Florin Piersic. Plasticitatea întrebărilor formulate de Liliana Moldovan dă posibilitatea scriitorilor să lărgească tematica răspunsurilor. A ști să pui întrebări este o artă, o știință a relațiilor colocviale.Scriitoarea, în încheiera interviului mărturisește că are un volum de poezii terminat, intitulat “Arena cu fluturi “și continua să scrie la volumul doi al romanului “Flavia “.

Interviul cu Ioan Bândilă Mărceanu, considerat rapsod popular, după propriai mărturisire.ne descoperă un scriitor cu spirit ascuțit al observației, incomod și atras de versurile lui Florian Pittiș “ploaia care va veni! “

“Printre lacrimi am îmbrățișat cărțile din bibliotecă “, mărturisește Părintele Ilie Bucur-Cașu, despre care aflăm în “Repere bio-bibliografice “ că a publicatr 12 volume de cugetări reunite sub titlul “1001 Cugetări. “și este autorul volumelor :” Flori alese din grădina părintelui Arsenie Boca“, două volume, “Reflecții sufletești “, “Știință și religie”și “Religie și știință. “. Răspunsurile acestuia la întrebările Lilianei Moldovan sunt adevărați “stropi de înțelepciune. “

Din interviul cu Ilie Frandăș aflăm că acesta este un ambassador al tradițiilor culturale din lumea satelor de pe malurile Mureșului. Fiind un pasionat culegător de folclor, a publicat mai multe volume cu astfel de creații populare. Din răspunsurile acestuia aflăm că lumea satului este plină de tradiții, acestea fiind legate de istoria neamului românesc. Ilie Frandăș, în încheierea interviului se destăinuie că are în manuscris o lucrare care se referă la rezistența împotriva comunismului în Valea Mureșului Superior.

“Scrisul se transformă odată cu mine” se destăinuie Viorica Feierdan, despre care aflăm din Repere bio-bibliografice că a debutat publicistic în anul 2001, iar, pe parcurs a scos la lumina tiparului mai multe volume de poezii și proză.

Un interviu amplu cu idei originale este cel luat președintelui filialei Ligii Scriitorilor Mureș, Mircea Dorin Istrate care a debutat în anul 2006,an în care a luat ființă Liga Scriitorilor.Din Repere bio-bibliografice aflăm că poetul Mircea Dorin Istrate a fost premiat la mai multe concursuri județene, interjudețe și naționale, datorită lucrărilor sale apreciate de juriu. Remarcăm textul de pe ultima copertă a cărții semnat de Mircea Dorin Istrate,în care subliniază rolul interviului în a cunoaște activitatea, opinia și conținutul operelor celor intervievați.Poetul mărturisește că : “ Am satul, cu smerenia sa, în sânge.“ Din răspunsurile date, aflăm că poetul este și un bun manager cultural, organizând diferite cenacluri, concursuri și expoziții tematice la care au participat numeroși iubitori de artă și cultură.Cele câteva pagini cuprizând răspunsurile la întrebările Lilianei Moldovan, se încheie cu două versuri superbe: “ Trecător prin ceruri ninse cu luceferi în roi/ Însfințesc cu-a mele vise urma carului cu boi.“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan” →

Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice

Motto:

„Dragostea este un gen de relaxare în care lucrurile trebuie să fie lăsate în voia lor.”- Osho;–aș adăuga în cazul comentariului de mai jos că: „dragostea față de limba română te face să fii inventator!”

În urmă cu două veacuri și jumătate Ienăchiță Văcărescu-precursor al folosirii limbii române culte, scria la începuturile literaturii românești lirice acel celebru testament, deschizând seria artelor poetice: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire!”

Ceea ce realizează poetul Vasile Bele prin „replicile” sale e ”o artă„- e demonstrarea plauzibilă a bogăției sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc. Exemple: Replica la poezia Mioarei Baciu cu titlul Trenul Speranței, stația Revederii-replica poetului Vasile Bele: „Am călătorit prin Stația Visare…:-M-au trezit picurii de rouă/ care zburau spre inima ta/ spre clipa unui bob de fericire/ mi-au spus să urc în trenul vieții tale/ fără bilet…am călătorit spre stația Visare/ Până în umbra privirii tale/ erai rouă pe florile de liliac/ trandafirii așteptau în gara Speranței/ Unirea dintre o clipă de fericire/ și un sărut dorit din secundele eternității/ la stația următoare/ greierul aștepta să coboare IUBIREA/ călătorea în vagonul inimii la clasa lux/ cu roua dimineții/ cu liniștea unei simfonii…”

Scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia propune prin scrierile numite „replici” o nouă specie literară. Fiind un„ inventator ”în acest caz, încearcă să scrie o carte ”unicat„-o poezie pornind de la o altă poezie! Dar, să încep cu începutul: poetul Vasile Bele alege niște poezii la întâmplare pe care le apreciază și le îndrăgește, poezii publicate în diverse bloguri sau reviste literare, le citește atent cu suflet de poet și…pornind de la poezia „x” scrie alte poezii sau poeme pornind de la „ideea poetică” deja exprimată și de la unele„ cuvinte cheie”. Ceea ce rezultă, aceste „variante replici” întrece orice imaginație!

Astfel apar-poezii originale-marca Vasile Bele –realizând un „stil aparte de scriere! Ținând cont că lumea vrea și„ altceva”-zice autorul…și…ca să le facă pe plac…”se adaptează„. Aceste noi poezii i se par autorului ”ghidușe„ și se crede că nu se încalcă nicio lege abordând acest stil de scriere.

Trebuie să subliniez că nu oricine s-ar putea preta la acest mod de a scrie, la așa ceva! Poetul Vasile Bele are o imaginație poetică debordantă și metaforele lui-descoperite instantaneu și diferite de poezia inițială, sunt ”la ele acasă„. Se pornește de la unele ”cuvinte potrivite„ –cum ar zice Arghezi; și dintr-o poezie cu grijă aleasă și publicată- i se adaugă alte sensuri și subtilități; acest lucru devine o ”artă„-rezultă alte poezii minunate și originale, unele păstrează ideea poetică de bază, altele își iau zborul și îmbogățesc paleta de sensuri în exprimarea sentimentelor.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice” →

Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv

Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu, în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală, de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI, aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte, blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare, devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Dacă primele 7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist, ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul cultural românesc a locurilor vizitate.

Locuri pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş aminti numai remarcabila descriere a „Cascadei cailor”.

Mărturiile de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de sfinţenie (este impresionantă lista obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile vizitate), prin truda detectării datelor mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea dăruirii lor cititorului, care, răsfoind această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum pe aceste „poteci de suflet”.

Aflăm fapte şi evenimente din istoria seculară a acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.

Continue reading „Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv” →

Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului

Primind mai multe volume de poeme și micropoeme, având ca generic “Sapienticele” de la filozoful Augustin Ostace, din Germania, m-am aplecat asupra acestora cu gândul să le înțeleg sensurile și rostul în lumea aceasta grăbită spre dispariție.Cunoscând faptul că sensulul cuvântului sapiens este substantivul latin homō (genitiv hominis) înseamnă „om, ființă umană” iar participiul sapiēns înseamnă „discernământ, înțelept, rațional”, mi-am pus întrebarea ce este poezia? Este creație literară în versuri, în general de întindere (mai) redusă, o modalitate artistică ce exprimă, prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbaj concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă a esențelor lumii reale.

Volumele primite nr.30, 31, 43, 44 și 45 cuprind micropoeme numerotate,pe care autorul încearcă să le explice în “Precuvânt proto- poetic “ printr-o întrebare, la care tot el răspunde. Un fenomen complex extins în spațiu și timp de la apariția universului, a omului și a ideilor filozofice.Recunoscând că poezia nu poate descoperii în ea însăși principiul coerenței sale, întreaga lume și cuprinsul ne cuprins al universului, cu poezia însăși, fiindcă autorul poetic este subiectivitatea însăși, cum spune autorul, sensibilitatea emotivă fiind, personalizarea în sine.

Volumul 30 se deschide cu un poem, ale cărui strofe, informe, sunt numerotate, ce conturează o autobiografie care începe de pe o străduță oarecare. Poemul intitulat “Poet de sapiens “, în traducere profană, fiind ființă umană înțeleaptă ce se exprimă prin valorile sugestive ale cuvântului.Călătoria spiritual-poetică continua din “sătucul cu trei tinde de fum “ajungând alături de “piramide, faraoni, temple, religii, alfabet,/ “ la stadiul de Poet al imperiului.Cele 333 de versete include o istorie poetizată a evoluției omului de-alungul sitoriei sale milenare.Catrenele sunt reci, fără metafore, dar, transmit informații etapizate ale evoluției Poetului prin Timp.

Volumul 32 se deschide cu “Poezia poeziilor “, un poem amplu ce cuprinde o discuție dintre Poet și Zeul zmerit.Este un poem paradoxal, o discuție a sensurilor cuvintelor cu o modalitate de exprimare.Apoi poetul Augustin Ostace pătrunde în vechea Eladă: “ Nemărginit apeiron, în trans-sensibil ascuns/Străbătând streine cununi hos filosofeon.“, continuând călătoria alături de “Homer în cârja oarbă “, unde sunt “Ziduri de neputințe/ Aprinse în răstimpuri… “

În călătoria sa Poetul cunoaște pe Pythagora care îl întâmpină cu “Materia e formată din număr zeitat/ Hipotenuză-n suflet, ascetul la pătrar “ apoi pe Kavafis care dorește “ prestigiul postum“. În numeroase versete, începând cu cel ce poartă numărul 48, poetul abordează datini, dar își pune și întrebări “răvășit ca eliptic “, cunoscând pe “Horațiu cel Elin”, pe bucolicul Vergilius, Ovidius “]n Tomis `ngândurat “, pe Dante, da Vincii, toate mințile care au luminat veacurile.Volumul se încheie cu catrenul 333 ce esențializează întreaga sa călătorie: “Visat-am înnăspriți/ De-a-mpătimirii trib/ Văzut-am în lucire/ Trăiri și amăgire… “

Discuția poetică începută în celelalte volume, continuă și în volumul 43, din marele ciclul Filozofia Literaturii, deschzându-se cu cu o “Față, prefață și interfață “ unde autorul este obsedat de întrebarea pe care și-o pune întotdeauna: “va supraviețui Sapiensul nostru pe atâtea barricade, unele din ele în succesiuni scurte, în respirații tăiate și întretăiate, iar altele chiar în desfășurări și înfruntări paralele? “

Tot volumul cuprinde versete cu întrebarea: “De unde vii, tu? “la care poetul răspunde cu complexul de fenomene, sentimente, conflicte, gânduri, dar niciodată definitoriu.Numai la sfârșit în poemul VIII.43.222, răsunde sapietisal: “Un lucru este sigur!/O asemenea Specie/ apare o data la 14 miliarde de ani… “

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului” →

Paul LEIBOVICI: Și de n-ar fi…

O adunare, ca oricare alta a membrilor Uniunii Scriitorilor de limba română din Israel. Saul Carmel.z.l Președintele mi-a făcut cunoștință cu scriitorul BERTHOLD ABERMAN. Fără îndoială, îi citisem nu numai publicațiile din gazetele săptămânale ..dar nu și cărțile. Se adunaseră, pînă atunci destule volume – numai că Eu nu avusesem plăcerea lectorului-criticului de a le lectura. O primă lectură a unui volum s-a petrecut cînd Saul îmi împrumută volumele prozatorului, cu prilejul unui premiu ce i se acordase. Subiectele pe care –în general Aberman le pune în dezbatere dețin un specific ,,intimitatea,,. La o primă lectură-petrecută cu ani în urmă,am schițat pe o foaie de hîrtie ,,părerea mea ca lector,,:Berthold Aberman e un psiholog a cărui putere de redare a intimității stărilor personajelor, a situațiilor absolut veridice –merită o aplecare mai profundă ,,. Scriitorul, în laboratorul creativ, pentru o mai bună înțelegere a personajelor, ne redă locul, stările sufletești și împrejurările conflictelor. De altfel prin vastele sale cunoștiințe literare și nu numai- citatele din marii clasici, filozofi sunt adaptate nu numai la situațiile-mediile în care personajele acționează, dar ele complectează ideile povestirii-nuvelei pe care o lecturăm. Citatele din Cicero, Marcus Aurelio sau chiar din literații zilelor noastre determină lectorul să intre în miezul conflictului desbătut. Lectorul are posibilitatea de a-și completa cunoștiințele,a întregii viziunea. Și de ce nu?! Aberman își îndeamnă –cu finețe lectorii de a pătrunde în domeniul filosofiei, a marilor gînditori clasici. Dacă studiile și preocupările profesionale de-a lungul anilor în România i-a dat posibilitatea de a cunoaște și analiza o anumită societate cu preocupările, înclinațiile și realizările din acele vremuri. Desigur, că în împrejurările actuale, unde societatea israeliană are o anumită influență,în conceptul a o parte din scrierile sale, constatăm o anumită înclinare conceptuală. Drept care am recitit unele povestiri în care mediul își păstrează culoarea locală.

Realitatea dintr-o anumită societate , care a încercat să ne profileze după anumite schițe standard ,adesea a dat la iveală tipuri și prototipuri false.Impunerea unei educații-culturi rămîne o cicatrice –în cel mai fericit caz –căreia i se mai pot remedia parte din suferințe. Psihologii își au uneltele potrivite,deoarece însușirile lor native, cultura și posibilitățile intelectuale le permit să pătrundă în acele celule otrăvite și a remedia-pe cît posibil. Scriitorul Berthold ABERMAN încearcă în lucrarea ,,Și de n-ar fi ,nu s-ar povesti,, o pătrundere chibzuită în caracterele nu numai a unei societăți din trecutul –nu prea îndepărtat,dar în educația,formarea ,,OMULUI,, căruia i s-a inoculat un,,virus,, cu simptome cei puneau în primejdie existența psihologică,poate și fizică. Falsul,ipocrizia și suratele lor inoculate unei persoane cu un caracter integru, demnitatea-nu pot fi permanetizate. Autorul a despris din infinitele ,,povestiri,,din viața unor persoane sau a unei perechi ,cîteva tipuri -descriindu-le cu abilitate stările sufletești și chiar fizice. Analiza psihologiei personale, a cauzelor care i-a(u)determinat pe cei analizați și transformarea stărilor mentale-sufletești, îl preocupă pe scriitor. Psihologul reușește să ne antreneze în lectura fiecărui capitol și nu odată – noi lectorii facem un popas în trecutul acelei societății. Caracterele umane adeseori ușor influențabile ,adeseori din interese de existență sunt capturate de ,,șefi,,sau fie persoane din societatea ,,comună,,într-un joc nefast. În,,Oameni și oameni,, întîlnim,,caractere și caractere,, Scriitorul intră sub pielea acestor victime ale regimului pentru a descoperii gîndirea, adîncimea și exprimarea lor. Zîmbetul, expresia din momentul desfășurării evenimentului, starea sufletească și meditativă a eroului(lor)iată cel preocupă pe scriitor. Un popas pentru a asculta și a analiza starea eroului sau eroinei –a cărui nume, rămîne undeva în apusul vremii-dar care trezește, chiar după ani, sentimente și nu numai-poate chiar o răzvrătire interioară. Nu e suficient să exprimi ,,unii dintre aceștia au fost-au devenit,, oameni primejdioși,,sau X-pentru ași apăra poziția (citește,,locul de muncă-pîinea,, s-a,,făcut frate cu dracu,, .Se pune problema suferințelor interioare,a conștiinței sale care a fost lovită;Eroii săi s-au comportat într-u ,,trecerea punții,,conform rețetei prescrise. Dar tot aceștea sau o bună parte au pînă în aceste zile o psihologie frîntă. Ne este cunoscută expresia ,,Maurul și-a făcut datoria…,, sau ,,A greși e omenește..,,expresia lui Cicero. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Și de n-ar fi…” →