Nicolae DINA: Un act critic responsabil

În ultimul timp am scris mai mult despre cărțile lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU nu numai în semn de respect față de scriitorul „total” care, alături de alți câțiva (destul de puțini), este reprezentativ pentru literele teleormănene contemporane, ci și pentru a sublinia aportul său, parcă mai substanțial decât al altora, la promovarea creațiilor scriitorilor din această zonă a „Sudului extrem”. Așa se explică faptul că în portofoliul său există multe volume al căror conținut se referă, integral sau parțial, la cărțile confraților săi, ca rezultat al „lecturilor[… din ultimul sfert de veac”, în atenția criticului aflându-se „volume de poezie, de proză, de eseistică și de critică, de teatru, traduceri, istorie/istoriografie literară sau de publicistică”, unele realizate chiar „în apropierea datelor de apariție a cărților” respective, în reviste locale (unele fondate de el însuși) sau din întreaga țară.

Desigur că interesul criticului nu s-a rezumat doar la scrierile autorilor teleormăneni, ci a cuprins și scriitori din întreaga țară și chiar din afara ei, semnificativ în acest sens fiind ultimul volum, „Rătăcirile cronicarului-critice” (Editura SemnE, București, 2020), care cuprinde peste o sută de cronici (așa cum însuși le numește încă din prefață) ale unor cărți aparținând celor 67 de scriitori (23 din Teleorman), întreprindere despre care însuși afirmă că „multe cărți și mulți autori contemporani, inegale și inegali, valoric, ne-au reținut atenția și acțiunea critică, programatic, deoarece varietatea și diversitatea genului practicat, dar și stilul sau dorința unor creatori de a-și depăși condiția ori de a se consacra (dacă nu se va fi întâmplat, în unele cazuri) ne-au determinat a «săvârși» un act critic responsabil, în limitele potențialului nostru exegetic” („«Rătăciri» cu repere. În loc de Prefață”). Afirmația poate fi interpretată ca o profesiune de credință a criticului literar, având în vedere conștiința responsabilității și capacității sale exegetice, indispensabile unei asemenea întreprinderi.

„Cu aceeași dorință de a pune în valoare cărți și creatori de diferite vârste, de valori diferite, dar care merită a fi luate și luați în seamă”, criticul are în vedere 38 de scriitori din țară.

Astfel, dintre cei mai cunoscuți (de regulă, în alte domenii ale literaturii), surprinși în postura de romancieri, se remarcă Dumitru Micu (al cărui roman, „Fata Morgana”, cuprinde „o sumă de ipostaze existențiale, evocări și mărturii ale experienței «auctoriale»”), Mihai Zamfir (cu un roman al cărui erou este „tipul intelectualului visător și romantic”), Dumitru Augustin Doman, Ion Coja, Al. Papilian, Dan Lungu, singurul reprezentant autentic al speciei fiind Augustin Buzura, a cărui operă, „Recviem pentru nebuni și bestii”, este „o vastă confesiune a aventurii existențiale a unui intelectual lucid și intransigent”.

Ca autori de proză scurtă sunt remarcați Mihail Grămescu (ale cărui volume cuprind „popasuri livresc-realiste”, prozatorul dovedind un talent și o inteligență creatoare neîndoielnice), Eduard Jurist, Radu Paraschivescu („fin observator și moralist, estet incisiv”, satirizând „tot ce atrofiază bunul-gust, bunul-simț, normalitatea”).

Continue reading „Nicolae DINA: Un act critic responsabil” →

Mioara BAHNA: Felii de viață – Gheorghe Andrei Neagu – Tristețea lui Dumnezeu

Volumul-antologie de proze scurte al lui Gheorghe Andrei Neagu, „Tristețea lui Dumnezeu” – Editura UZP, București, 2019 – desfășoară, de cele mai multe ori, în fața cititorului, o umanitate obișnuită – atunci când acțiunea nu se mută în supranaturalul înzestrat tot cu atribute preluate de la aceasta –, căreia, intempestiv, i se întâmplă să fie împinsă dincolo de limitele firescului vieții ei, într-un tărâm aproape oniric, prin spectaculosul – grav, tragic chiar – care-și face apariția, de unde iese însă la fel de neașteptat cum a intrat, fără bulversări, fără a se lăsa copleșită, cel puțin în aparență, pentru a reintra în rutină.

Universul tematic al cărții este surprins, în principal, din două perspective, una obiectiv-auctorială și alta, subiectiv-actorială, însă delimitarea arealului fiecăreia este estompată, aproape în fiecare proză, sugerându-se, în felul acesta, identitatea lor, dincolo de aparenta autonomie, manifestare a unei tentative de evaluare detașată a datelor lumii construite de scriitor.

Cartea se deschide cu o proză ce evocă o iubire „anodină”, în plan declarativ, cum chiar actanta ei este numită de naratorul-personaj, cu toate că însuși gestul de a o readuce în prim-plan și de a insista asupra meandrelor ei mărturisește contrariul.

Urmează o relocare a atenției instanței narative, de data aceasta, într-un teritoriu ce poate fi sondat doar cu instrumentele imaginației, acolo unde personajele sunt Dumnezeu, Belzebut / Scaraoțchi și supușii lor imediați, sfinții și dracii, pe care, într-un registru ironic-parodic, dar și trist, naratorul îi înzestrează cu o seamă de calități, dar și cu metehnele inerente ale semenilor lui, care, la rându-le, nu ratează posibilitatea bănuită de a aplica aceleași criterii de înțelegere din lumea lor și celor dinspre care le pot veni puniția ori mântuirea, după caz. De pildă, Dumnezeu este trist, siderat tocmai de această măsurare a lui de către oameni după ei înșiși, drept care vor certitudini care, prin chiar existența lor, le pun sub semnul întrebării credința: „Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că muritorii încă n-aveau încredere în forța cuvântului sau a gândului. (…) Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră și o ștampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credință”…

De tracasările pământenilor nu scapă însă nici alte figuri celeste ori opusele lor, fiindcă, spre exemplu, Sfântul Petru este reclamat la Dumnezeu pentru exigența exagerată care ar fi dus la golirea Raiului, în timp ce, prin compensație, în Iad, dracii nu mai fac față volumului de muncă, după o perioadă de stagnare, și acolo, a activității, astfel că Dumnezeu are de lucru nu glumă în vederea coordonării cât mai eficiente a mecanismului de funcționare a întregului, primindu-i în audiență pe cei prin care îl monitorizează, de pildă pe Belzebut, astfel că, la nivelul stilului, ludicul este o prezență constantă în unele texte.

Continue reading „Mioara BAHNA: Felii de viață – Gheorghe Andrei Neagu – Tristețea lui Dumnezeu” →

George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum

Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”

Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic, mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea (bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism, drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții, naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).

Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele („…niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”), asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau poate sute de ani”.

O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500 de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107 susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” – fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.

Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță, căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă în curte și să vadă soarele”… Firește, prin necontenita problematizare în discuții și – mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și, în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor (ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).

Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4, B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe, încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar putea fi întrebuințate vreodată”. Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea” (A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4, bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu! Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu…” Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel mai crâncen”.

Continue reading „George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum” →

Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu

Zilele trecute am primit de la poeta Persida Rugu volumul “Umbra fluturelui de abanos “, apărut la Editura “Avalon “, Cluj Napoca, 2020, cu următoarea dedicație: “ Onor Familiei Titina, Al.Florin și Ionuț Țene, omagiile autoarei, ss Persida Rugu“, având o copertă sugestivă, simbolizând cele două părți ale unei perechi de fluturi, din mitologia unirii contrastelor, semnată de Conf.univ.dr.Adrian Rauca, membru U.A.P. Iar pe ultima copertă se află un text de Mircea Muthu ce analizează succint, în retrospectiva “țesăturii” volumelor anterioare în care fixează prezenta carte.

Poeta Persida Rugu, cuprinsă în generația 1990 de către criticul Adrian Țion, într-o recentă carte, membră a Uniunii Scriitorilor, (mă gândeam să nu mai scriu această evidență, deoarece opera unui scriitor, nu face parte dintr-o organizație, și cum zicea mai demult Gabriel Liigeanu, “dintr-o gașcă”, practic opera face parte din literatura română), este la a 14 carte, incluzând și câteva reeditări, fiind caracterizată de mine, cu mulți ani în urmă, “poetă a sentimentelor profunde, trăite și văzute prin “lentila concavă” a metaforei cu tendință filosofică”.

Cartea, apărută în condiții grafice, estetice și tipografice de excepție, pe măsura conținutului ei, este structurată în trei cicluri, intitulate: “Pentru o schiță a orei “, “ Lângă același pod “și “Umbra fluturelui de abanos “, constiindu-se în adevărate artizanaturi lirice, cu esențe de baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului pentru a devenii fine porțelanuri străvezii, în coagulare cu lemnul de esență tare, abanosul, simbol al trăiniciei.

Așa cum obișnuiesc, analiza, întotdeauna, o încep de la simbolistica titlului pentru a înțelege intențiile autorului, a descoperii capătul firului roșu. La acest volum capătul firului este și începutul, este un cerc perfect care se închide într-un “ostrov de râu lunar “(Spații cu menhire ) și se dechide “printre arborii somnului “(Seară de august ). După cum observați cercul este perfect, eul poetei levitează într-un spațiu mioritic dar, cu aparat livresc și intelectualist, ca într-un perpetuum mobile.

Și acum, să explicăm titlul. Umbra este o proiecție bidimensională a obiectului opac, iar fluturele, ca și toate Lepidopterele, sunt de remarcat pentru ciclul lor de viață neobișnuit, cu un stadiu larvar de omidă, un stadiu inactiv de pupă și o metamorfoză spectaculoasă într-o formă familiară de adult cu aripi colorate. Deoarece cele mai multe specii zboară ziua, atrag de regulă atenția. Poeta, tocmai, asta dorește, să ne atragă atenția asupra culorii acestuia, fiindcă este de abanos. Abanosul este un lemn greu, tare, de culoare neagră. Abanosul de cea mai bună calitate este foarte greu, aproape negru și obținut doar din duramen. Se pune în antiteză, încă din titlul, fragilitatea fluturelui, culorile lui frumoae, dar efemere, în contrast cu durabilitatea lemnului negru al abanosului.Nu întâmplător poeta deschide volumul cu mottoul Lilianei Wouters din Bruxelles: „Sunt vie, iubesc, Deschid abisul, în el tot eu cobor firesc, Și, când îmi pare că-n veci mă pierd, mă sting, Răstoarnă-se și piscul i-l ating. „ Fiindcă Persida Rugu își traduce intențile eului în lirică, o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural continuu, un stimulent estetic al unei energii creatoare infatigabile.

Tematica și ideile celor trei cicluri de poeme, anunțate mai sus, se înterferează prin continuitate, precum telescopul, fiind poezii filosofice, exaltând eul prototipistic, statornic în nesfârșita întocmire și desfacere a lumilor: “Viață! e plină lumea de taine de-azur/lumină în peștera vântoaselor/piatra de pe mormânt se ridică sub/ marea stelară/ Învierea de acum e pâinea noastră/ cea spre ființă“( Cântec pentru viață).Persida Rugu verifică în metafore comportarea eului, umplând urmele regulate de vers cu gânduri canonite de ritmul interior. Poezia e un soi de melodie interioară, de o puritate abstractă precum oglindirea feței în apa limpede a lui Narcis: “Te caut și ești în mine/ lumină dăruită într-o dimineață de vară/ dublură a umbrei mele/ fără de umbra/ te caut/oglindă răsfrântă în apele cuvântului/ ești în sângele meu/ te caut/ flămândă de ființa ta/niciodată așteptată îndeajuns. “(Te caut ).

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu” →

Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori

Alexandrina Tulics

„Splendori”

Editura Stef, Iași 2020

Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?

Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)

Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.

O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)

Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.

Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.

Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.

Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).

Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori” →

Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“

Zilele trecut am primit din Drăgășani, orașul meu natal, un volum de poezii de la poetul și istoricul literar Teodor Barbu, intitulat “Exercițiu bonom “, apărut la editura Kitcom, Verguleasa, 2020, cu dedicația : “Familiei Țene, Florin și Titina, în amintirea unui trecut comun, de la ss Teodor Barbu, Drăgășani, , nov.`20. “

Despre Teodor Barbu ar fi multe de spus și de scris, istoria contemporană a ultimilor 50 de ani și mai bine, a orașului de la poalele Dealului Viilor, nu se poate despărții de personalitatea acestuia.El este autorul cărților: “Retorica balansoarului “, 2012, “ Ace pentru cojoace“, 2012 “, “Drăgășani între legendă și adevăr “,2014. “Contribuții de istorie culturală la Monografia Municipiului Drăgășani, 2004 “, fiind prezent în diferite dicționare locale și în Istoria Epigramei Vâlcene, amândouă edițiile.

Pentru a înțelege ideile pe care dorește să le trasmită poetul, încă de la titlu, să vedem ce spune DEX-ul: exercițiu înseamnă acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat, în scopul dobândirii sau perfecționării unor deprinderi sau abilități. Și acum bonom: om blând, îngăduitor și credul, cu gusturi și purtări simple.Tocmai aceste sensuri le descoperim în poeziile din acest volum.Poetul fiind un om bland și îngăduitor, care se ascude în spatele unor ironii fine, cu teama de a nu supăra pe cineva.

Cartea se deschide cu două scurte prefețe semnate: de prof. Elena Popescu, intitulată “ Demersul liric ca espresie a maturității artistice“și prof.Emil Istocescu, intitulată “Poezia lui Teodor Barbu “.( Amintesc că Emil Istocescu este un cunoscut istoric literar ale cărui cercetări concretizate în studii și cărți despre Gib I.Mihăescu sunt apreciate de critici și istorici literari de notorietate).

Cele 91 de poezii cuprinse în acest volum ne descoperă, în primul rând, un poet dotat cu simțul muzicalității, având la îndemână talentul ritmului, al rimei și al stilului poeziei clasice.În materie de lirică, volumul, pare a fi o întinsă gravură de substanță romantică, frisonată uneori, de o ironie fină: “Timpul e-nainte, înapoi sunt vremuri/ Nici să te prea bucuri, nici să tremuri.(…)Tot plimbăm printre noi siropul,/Apropo: când mai vine potopul? “(Cadența ).Poetul, om rafinat și cult, zugrăvește litografii. uneori cu tușe accentuate, din viața cotidiană, precum un citadin în mijlocul oamenilor, el caută în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât să exprime prin subiectiv tot ce are orașul din sud mai ireductibil.În sonetele sale duse până la perfecțiunea versului strecoară un zâmbet abstract, jucăuși, dar nu lipsit de o nostalgie a trecerii timpului.Unele metafore sunt surpinzătoare, amintindu-ne de expresioniști: “Dar și-o lumenă peste case/ Cu-un soare foarte adecvat/ La care să se-nchine munții…“(Sonetul verii ).

Tonul ceremonios și o anumită înclinație către riualic, ca și ținuta oraculară a acestei poezii pornesc într-adevăr din “Dicton de noapte “ deși cu o mai pronunțată voință de ermetism ce amintește de experiența lirică de mari rezonanțe profunde și muzicale- o muzicalitate a sufletului tulburat ce își biruiește neliniștile de Emil a lui Emil Botta.Poeziile lui Teodor Barbu au o anumită fluență epică depășind semnificația imediată și așezându-se în măsuri tainice, ascultând de o lege valorică, între arhaic și modernism, pe care eu o fixez în curentul globmodern, teoretizat de Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“” →

Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu

Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “

Cartea am primit-o cu dedicația: “ Domnule Președinte, Vă dăruiesc, cu drag, aceste volume de poezii, unul special pentru dumneavoastră, în numele Ligii Scriitorilor din România, pe care, cu profesionalism o conduceți în mod spiritual.Sunt Dorel Neamțu, Petroșani, care alături de dl.Ioan Ovidiu Muntean, am primit botezul acestei serioase instituții, la începutul anului trecut. Avem o colaborare excelentă cu domnul președinte al Ligii Scriitorilor filiala județului Hunedoara, Ioan Velica. Cu prețuire și admirație, ss Dorel Neamțu, 6 X.2020“

Volumul se deschide cu un catren impresionant dedicat lui Alin, îngerul care a zburat la cer pentru a supraveghea de Sus părinții săi Călina și Doreal: “Era un vis misterios/Și bland din cale-afară/ Căci era de tot frumos/ De-a trebuit să piară. “

Cuprinzând 54 de poeme, în această carte cu un titlu simptomatic am descoperit un poet autentic cu simțul muzicalității ritmului, a rimei și al esteticului: “(… ) Dar în pacea nopții mele/ Când iar ochii-mi i-am închis/Te-am văzut cum printre stele/ Rătăceai cu al meu vis.“(Fruntea ta ).Poetul este un imagist, cu o respirație a versului amplă împletind fenomenele cu clipa trăirii. Iubirea de casa natală, de părinți este zugrăvită în culorile cuvintelor cu recunoștiință:”Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf de munte sfânt/ Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt/ Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele/ Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele. “(Pictorii mei sfinți ).Iar vibrația eului dă sens ideilor ce conturează un dor primordial

Dorel Neamțu este un însemnat poet al naturii, poeziile sale, în materie de lirică par a fi o întinsă gravură de substanță rurală. Om rafinat și cult, dotat de Dumnezeu cu talent, el cântă în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât exprimă prin subiectiv tot ceea ce are etnicul ireductibil. Poetul cântă, cu o uimitoare pătrundere, Soarele, cântecul de copil, ochii, evenimente din viață, înserarea, întregul univers în care trăiește. Natura lui, pe care o cântă și o percepe, este vie, germinativă și vitală, uneori frisonată de un romantism cu nuanțe triste: “Am s-o caut, în vânt și-n ploaie, printre flori și printre spini/ Ca să bată-n miez de noapte, două inimi de străini!“ (Două inimi de străini ).Poet al iubirii femei, jumătatea mitologică a bărbatului, pentru motivații romantice, însă nu pentru sensuri picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin mitologic, așează poezia aceasta în altă ereditate: “Dar mi-a dat să te sărut/ Ca pe-un inel peste trecut/ Ca doi copii ne-am logodit/ Și toată viața ne-am iubit.“ (S-au dus și ochii tăi ). Poetul iubește stările generice ale omului, al femeii, inclusiv ale lumii, el privește relația cu sexul opus într-un imens ordo amoris, care poate rupe conturul și face să tremure liniile poemului ca o suprafață de apă. Focul iubirii nu este stins de albastru apei, el persistă în poem ca o rugăciune: “ Tu m-ai aprins, am să te sting/ Dar tu m-ai stins, ai să te-aprinzi/Dorința ta? Vreau să te rog/ Ce să mă rogi? Să nu mă stingi!“( Să nu mă stingi.) Continue reading „Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu” →

Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.

Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)

Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)

În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).

Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.

Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.

„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”

Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea, cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire” →

Mariana CRISTESCU: Glisând la porțile dorului

Într-o lume a furtunilor viclene pregătite la foc mic de bufoni burduhoși și prețioase ridicole exalând „Chanel” chinezesc și vodcă „Săniuța”, poezia lui Mugurel Pușcaș imaginează un elegant glissando între apollinic și dionisiac, între foșnetul firului de iarbă necosit în toamna clipei cea repede și strigătul argintat al izvorului izbucnind din străfundurile cele mai tainice ale așteptării.

„Vis de dragoste” s-ar putea intitula la fel de bine noul său volum, „Lutul de aur”, poetul dând carnalitate veșnică Galatheei imaginate și adorate, aidoma lui Pygmalion. Aceeași, dar mereu alta, femeia iubită, Geea, Mater Dolorosa ori modernă Evă, renaște perpetuu, este omniprezentă în ființa poetului, multiplicându-se pătimaș ori dureros de dulce în decorul trecut, prezent sau viitor, populându-i întreg universul. Emoția se degajă firesc, fără falsă pudibonderie, la limita delicată, imperceptibilă, între imaginar și freamătul realului așteptat cu ardoare. Versul este mângâietor și cuminte, dar și ademenitor, capcană… imbatabilă din arsenalul timpurilor imemoriale. Versul e limpede, măiestrit împletit și așezat „la porțile dorului”.

Continue reading „Mariana CRISTESCU: Glisând la porțile dorului” →

Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”

,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Geneza 2:7)

În peisajul nostru literar, din ce în ce mai bogat, în ciuda vremurilor pe care le parcurgem, noi apariții își fac loc, unele remarcabile, altele, sfidând valoarea creației. Nu este cazul poetului Mugurel Pușcaș, care din respect pentru sine, pentru cuvântul scris și pentru cititori, consecvent și riguros, cunoaște măsura lucrului bine făcut.

Cu prezentul volum de versuri ,,Lutul de aur” autorul își păstrează aceeași linie lirică prezentă în celelalte cărți, dar aș remarca o anumită profunzime. Putem vorbi de o maturizare lirică? Cu siguranță da, având în vedere etapele parcurse cu discreție și seriozitate.

Nu este un răsfățat al criticilor, deși ar merita o atenție sporită, chiar dacă stilul clasic uneori este pus la zid.

,,Poezia este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează‘‘ – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu.

Această ,,organizare” a volumului ,,Lutul de aur” este prezentă în două capitole. Primul capitol intitulat ,,Bobul de nisip, viața e clipa”, cuprinde poezie religioasă, meditativă, existențială. Capitolul doi, ,,Lutul de aur” ni-l înfățișează pe autor îndrăgostit de viață, plin de iubire.

Volumul ,,Lutul de Aur” , un titlu înălțător, ducându-ne cu gândul la condiția noastră umană, la geneză, la cât de minunată este zidirea lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind Iubire! Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. ,,Divină lucrare e Omul, / Al Lui edificiu suprem,/ Iar trecerea-i drumul spre stele,/ Al vieţii şi-al morţii tandem”. (Drumuri spre stele)

Iubirea și slava adusă Marele Meşter ocupă un loc aparte în universul poetic al autorului. ,,Te simt, ești iubire…/ A raiului cheie, /Blând cântec de lire, /Ţi-e suflet, femeie. // Ești înger pe creste/ Din lutul de aur,/ Cu pulberi celeste, /Al Marelui Faur”. (Lutul de aur)

Pentru Mugurel Pușcaș, parafrazându-l pe T. Arghezi, scrisul, ca şi dragostea, e poezie.

Călător, ,,în decor cu tandre muze,/ Pe verzi pajiști cu amor”.// Mugurel Pușcaș prețuiește clipa. ,,Păsuiește, Doamne, clipa/ Cu bob mare, de nisip,/ Prins la mijloc de clepsidră…/ Blând, oprește-mă în timp”. (Bobul de nisip)

Continue reading „Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”” →