Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”
Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic, mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea (bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism, drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții, naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).
Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele („…niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”), asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau poate sute de ani”.
O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500 de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107 susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” – fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.
Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță, căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă în curte și să vadă soarele”… Firește, prin necontenita problematizare în discuții și – mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și, în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor (ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).
Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4, B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe, încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar putea fi întrebuințate vreodată”. Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea” (A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4, bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu! Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu…” Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel mai crâncen”.
Zilele trecute am primit de la poeta Persida Rugu volumul “Umbra fluturelui de abanos “, apărut la Editura “Avalon “, Cluj Napoca, 2020, cu următoarea dedicație: “ Onor Familiei Titina, Al.Florin și Ionuț Țene, omagiile autoarei, ss Persida Rugu“, având o copertă sugestivă, simbolizând cele două părți ale unei perechi de fluturi, din mitologia unirii contrastelor, semnată de Conf.univ.dr.Adrian Rauca, membru U.A.P. Iar pe ultima copertă se află un text de Mircea Muthu ce analizează succint, în retrospectiva “țesăturii” volumelor anterioare în care fixează prezenta carte.
Alexandrina Tulics
Zilele trecut am primit din Drăgășani, orașul meu natal, un volum de poezii de la poetul și istoricul literar Teodor Barbu, intitulat “Exercițiu bonom “, apărut la editura Kitcom, Verguleasa, 2020, cu dedicația : “Familiei Țene, Florin și Titina, în amintirea unui trecut comun, de la ss Teodor Barbu, Drăgășani, , nov.`20. “
Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “
Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.
Întotdeauna când vorbesc despre creația mea mi se pare dificil; întâi pentru că trebuie să dezvălui mecanismul în care am creat, motivația și apoi să dezvălui și trăirile interioare care deobicei, la artiști, sunt mai puternice decât redarea lor la lumină – rândurile scrise – în urma acelei combustii interioare a efuziunilor sentimentului.
(Note de lector pe marginea cărții de versuri a poetei moldovence Lora Rucan)