Viorel Roman: Teocrația moldo-valahă

Michael Shermer, California, fondator al The Skeptics Society: „România este o teocrație … Am descoperit ca educatia stiintifica este predata la un nivel rudimentar, am fost socat de cat de multe referiri la religie sunt in manule. E gresit, daca vrei religie te duci la biserica, daca vrei stiinta, te duci la scoala. Guvernul n-ar trebui sa construiasca biserici, cei care le vor ar trebui sa stranga bani si sa le construiasca. Se poate ca, convine ca guvernul da bani pentru biserici. Dar daca islamul va deveni religie dominanta? Sa nu ne pacalim, nu exista educatie stiintifica in Romania, exista indoctrinare religioasa. Romania e o teocratie, la fel ca societatile din evul mediu, sau ca Iranul si Irak-ul. Viitorul oricarei democratii consta in stiinta si tehnologie, in inginerie, in matematica. Daca predati religie cum veti putea inainta in stiinta? Veniti in America, faceti cunostiinta cu educatia stiintifica Caltech. Stiinta ar trebui pretuita pentru ceea ce face, e practica, e de folos. Avem teoria germenilor care provoaca boli. Nu ne mai ducem la vraci … nu mai apelam la tratamente din Evul Mediu.”

Petru Romoșan, Bucuresti: „În România, lupta dintre cele două tabere, între „estici” şi „vestici”, a atins paroxismul. „Esticii”, autohtonişti (traficând discret cu Israelul, şi nu cu Rusia, cum pretind „vesticii”), sunt urmaşii direcţi ai partidului comunist şi ai structurilor sale de putere, ele însele „paralele” cu poporul român, declaraţi corupţi, nedemocratici, primitivi, retardaţi. „Vesticii” sunt cohorte azi întinse (câteva zeci de mii) ca urmare a prezenţei SUA şi a Europei de Vest de dinaintea şi de după aderarea la NATO şi la UE. Cele două tabere par acum definitiv ireconciliabile, incapabile să mai dialogheze cât de cât civilizat. Cine are dreptate?“ lux.md 1 ian. 2018

Viorel Roman, Bangkok: Razboiul dintre Statul Paralel al „Esticilor”, PMR, PCR, FSN, PNL, PSD, UDL, PC, autohtoniştilor, ortodocsi moldo-valahi in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, ajutat discret de israeliti sa-si construiasa o Catedrala Nationala a Mantuirii Neamului si cel al „Vesticilor”, al Bisericii Unite cu Roma iesita din catacombe 1989 si inca fara Catedrala la Bucuresti, se clarifica in cadrul definit generos de Putin/Kirill si papa Francisc, „nu suntem concurenti, ci frati“, la care subscriu si prizonierii teocratiei orientale. Invaziea islamica similara celei de azi si decizia salutara a Romei a incheiat razboiul civil religios de 30 de ani din Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana / UE/NATO. Unirea crestinilor fara conditii e solutia, nu conflictul, razboiul religios. Continue reading „Viorel Roman: Teocrația moldo-valahă” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Basarabia – Imnul Martiric al Unirii cu Valahia Mumă

„Basarabia-pământ românesc samavolnic răpit.”

(Mihail Eminescu)

În centrul primordial al pământului, Dumnezeu ne-a zidit Vatră strămoşescă cu o singură inimă, într-un singur trup şi cu un suflet divin românesc-Dacia Mare.

Acest Dar ceresc are un Testament divin: oriunde s-ar afla dacoromânii, fie în propria Vatră străbună, fie pe alte meridiane, graiul sângelui, respectiv al inimii trebuie să pulseze numai româneşte pentru a se păstra unitatea fiinţei naţionale, comuniunea comunităţii creştine, Crucea Neamului întru biruinţă şi veşnicie.

Limba sacră dacoromână-Limba vechilor Cazanii peste care se prelinge mireasma Mirului Hristic-Liturghia Ortodoxă, transmite fiecărei generaţii prin Aleşii Domnului şi ai Neamului, respectiv Elita Spirituală Creştin Ortodoxă: onoarea, demnitatea, credinţa, dreptatea, omenia, frumuseţea, adevărul, libertatea, legenda, doina, iubirea, biruinţa, înfrângerea, suferinţa şi jertfa pentru continuitatea veşnică a urmaşilor Urmaşilor lor în eternitatea hotarelor Vetrei Strămoşeşti rânduită de Dumnezeu în care să rămânem uniţi, ştiindu-se antologica noastră politică de dezunire.

Permanent când duşmanii văzuţi şi nevăzuţi s-au năpustit asupra noastră despărţindu-ne imperiul pelasg, imperiul traco-dac, imperiul marilor Valahii, regatul Dacia Mare în Cânezate, Voievodate, Ţărişoare, întotdeuna ne-am dorit şi am luptat sub Crucea Providenţei divine să fim iarăşi o singură Vatră, cea multimilenară.

Subt marii Făuritori providenţiali: Hestia, Zamolxis, Dromichaete, Tomiris, Burebista, Mihai Viteazul, înţelepciunea subtilă a Bisericii Ortodoxe şi diplomaţia boierească de la 1859, Regina Maria şi prin martirajul Neamului, generaţie de generaţie, Visul Unităţii s-a împlinit foarte greu, dar s-a destrămat foarte uşor.

Singurele comandamente de comuniune-cele care dau fiinţă Neamului: limba, credinţa şi jertfa martirică, au păstrat fiinţialitatea noastră existenţială ca dacoromâni.

Mileniu de mileniu, secol de secol, Strămoşii noştri s-au luptat pentru Patria lor dăruită de Dumnezeu, pentru limbă, Cruce, credinţă, tradiţii, obiceiuri, pământ şi cer.

„Patria, spunea marele Părinte al Şcolilor-Spiru Haret, o fac şi limba şi istoria, şi religia şi tradiţiile.” (Cf. Sergiu C. Roşca, Basarabia-Pământul misiunii noastre. Ed. Universitară, Bucureşti-2006, p. 17)

Pentru Patrie te naşti!

Pentru patrie trăieşti!

Pentru Patrie mori!

Pentru Patrie înviezi!

Basarabia valahă a trăit din plin veacul de beznă, aproape într-o totală deznădejde, într-o cruntă apăsare sub robia creştină muscalo-barbară. În aparenţă se părea că ruşii pravoslavnici ne-au lăsat în pace. „Ruşii ne lăsau în pace atâta timp cât poporul nostru era în întuneric. Cât timp poporul nu cerea şcoli, nu cerea drepturi naţionale, nu cerea respect faţă de neamul din care făcea parte, nu se amesteca în întunericul nostru. Şi întunericul era mare. Doar la Unire aveam peste 80 la sută de analfabeţi.”

(Vasile Ţepordei, Raza, an VIII, nr. 482, 3 aprilie 1938, p. 1)

După un secol de jug, de asuprire, de robie, de umilire, de sfâşiere, de biciuire, Basarabia cotropită samavolnic de un imperiu hapsân s-a descătuşat, devenind din monarhia voievodatului secular o republică autonomă la 2 Decembrie 1917.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Basarabia – Imnul Martiric al Unirii cu Valahia Mumă” →

Galina MARTEA: Avantaje și dezavantaje, costuri și efecte în cazul reunirii

Un argument nespus de semnificativ, dar, în același timp, destul de îngrijorător, chiar dureros pentru întreg neamul românesc, mai ales, pentru neamul românesc din Basarabia care se vrea reunit cu patria-mamă. De aproape trei decenii, după destrămarea imperiului sovietic, doleanțele nu încetează, iar schimbul de păreri și discuții privind reunirea sunt mereu la ordinea zilei. Fără alte comentarii, românii autentici din societatea basarabeană doresc cu orice preț reunificarea celor două state românești – Moldova și România. După anii 1990 subiectul în cauză este un desiderat deschis și decisiv al tuturor românilor basarabeni, în majoritatea cazurilor, indiferent de faptul care vor fi consecințele, inclusiv, efectele economice care vor fi puse pe umerii statului român. Evident, se conștientizează în mod lucid impunerea unor operații matematice cu privire la costuri și efecte, avantaje și dezavantaje în cazul reunirii, însă acțiunea de bază vine comparată și este corelată, în primul rând, prin punerea în valoare a unității naționale românești, aceasta fiind latura cea mai importantă pentru o națiune întregită. În subiectul dat, discuțiile continuă și se fac nenumărate încercări în a elucida corect aspectele ce se intersectează, în mod direct, cu doleanțele românilor din Basarabia. La tema respectivă nespus de prioritară pentru întreg neamul românesc (fiind luate în considerație toate componentele morale, sociale etc.), recent s-a realizat un studiu enorm, dar, și foarte binevenit în care au fost prevăzute efectele economice și costurile aferente în cazul reunirii celor două state românești. Această cercetare destul de valoroasă și calitativă, bazată pe criterii de recunoaștere a valorilor naționale românești, inclusiv, în mare parte în termeni economici, a fost realizată de Departamentul geoeconomic al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN), coordonată de Petrişor Peiu. Așadar, FUMN a realizat o analiză destul de profundă și completă, cu accente clare, privind asumarea tuturor cheltuielilor financiare aferente în cazul reunirii Moldovei cu România, studiu bazat pe modelul german de evaluare a costurilor reunificării.

Continue reading „Galina MARTEA: Avantaje și dezavantaje, costuri și efecte în cazul reunirii” →

Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu

A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea e o categorie dizolbantă. Însă la Dumnezeu n-ai acces prin luciditate, că Dumnezeu trebuie primit, nu înţeles.”

Petre Ţuţea

Amintind locul şi vremea, aşadar două dintre dimensiunile esenţiale ale gândirii filosofice, să facem însă şi cuvenita menţiune a esenţei trinitare, caracterizându-l pe Mircea Vulcănescu.

„…în răscrucea cenuşie,

Unii spun că morţii-nvie

Şi fac noaptea cărdăşie

Cu drumeţii ce-ntârzie,

De-o veni, ce o să fie,

Urâtu n-o să ne-mbie

Trei…”112

O veni să fie şi răscrucea ce pare a indica unul din vârfurile unui triunghi, a unui „trei”. Ce va fi oare acea răscruce, acel vârf de triunghi? Adevărul? Sau o „îmbiere” amăgitoare desigur a „urâtului”?

Destin delimitat de tragismul unei nedreptăţi la dimensiuni naţionale, asumate şi personal (cu o exemplară nobleţe de sorginte creştină), Mircea Vulcănescu a devenit un simbol moral indiscutabil, mult mai cunoscut decât gânditorul, pe care unii îl consideră, alături de „reprezentanţii de frunte” ai „tinerei generaţii” interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade, Dan Botta, Paul Sterian”113, o personalitate formată „la şcoala lui Dimitrie Gusti şi la cea a lui Nae Ionescu”114.

Ne permitem de la început apreciereea că o astfel de încadrare porneşte de la aspectul exterior al gândirii filosofului. În fapt, sedimentele unui sistem pe care doar vrăjmăşiile şi vicisitudinile epocii în care a trăit Mircea Vulcănescu nu l-au lăsat să se edifice.

Conferinţe, articole adunate în câte o broşură sub presiunea grabei editorului, fişe sau schiţe pentru o operă ce n-a fost să fie: toate acestea,desigur,seamănă cu… ceea ce ne-a rămas de la Nae Ionescu, ba chiar şi de la Nichifor Crainic sau Constantin Rădulescu-Motru, însă la o examinare mai atentă se dovedesc a fi net diferite… altfel.

Că este aşa, ne-o dovedesc cu prisosinţă textele sale, aşa cum apar ele, în cele trei volume apărute sub îngrijirea lui Marin Diaconu şi a lui Zaharia Balica115, însemănate fişelor pregătitoare ale unei conferinţe, curs sau articol, uneori acestea din urmă mult mai… substanţiale în ceea ce priveşte gândirea filosofului, afirmat ca personalitate reprezentativă într-un mod aparte, încă de la vârste fragede116. Poate că în acest context ar trebui să ne oprim asupra tezei sale de licenţă, „Individ şi societate în sociologia contemporană”, teză care justifică apropierea ulterioară a filosofului de Gusti, cum se va vedea, şi de cercul lui Jacques Maritain, despre care acelaşi autor al prefaţei volumelor amintite scrie că „îl va influenţa în unele din scrierile sale”117.

Cu tot respectul cuvenit, ne permitem afirmaţia că amprenta personalismului este cu mult mai amplă decât lasă M.Diaconu a se înţelege prin afirmaţia respectivă. Mai mult, ar fi interesant de făcut o paralelă între cei doi gânditori, cărora le găsim multe preocupări comune, chiar dacă ele au soluţii diferite, şi m-aş referi aici la perioada americană a lui Maritain, dar şi la cea în care Vulcănescu a activat în diverse funcţii administrative. Regăsim şi la unul, şi la celelălalt, probleme cu care s-a confruntat întreaga societate în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi chiar în timpul acestuia, dar şi aceeaşi raportare la credinţă, trăită, asimilată ca mod de a fi, ca soluţie pentru înţelegerea întregii game de elemente ale existenţei.

Considerăm justă periodizarea pe care M.Diaconu o face în legătură cu activitatea lui Vulcănescu, începând cu „noile împrejurări ale anilor ’20, când idealul naţional fusesese realizat şi reformele social-economice considerate încheiate, iar pentru intelectualii români trecea pe prim-plan „idealul cultural”, diverse grupări instituţionalizate („Ideea europeană”, Societatea Română de Filosofie, Institutul Social Român, Societatea de estetică ş.a) contribuie la o mai intensă culturalizare a publicului românesc, al cărui număr creşte considerabil şi care el însuşi s-a dovedit mai receptiv la diversele manifestări. Se cuvine totodată a evidenţia efervescenţa vieţii spirituale, cu cele mai diverse şi diferite orientări culturale, ideologice, aflate în dialog şi în tensiune, o înteagă dialectică, chiar, cu treceri de la o poziţie la alta, cum putem azi descifra şi o anume confuzie în ideile unor gânditori, dar, oricum, nu erau posibile indiferenţa, detaşarea sau ignorarea”118, însă, dincolo de argumente (să le spunem nu cantitative), ne e greu să urmăm o asemenea formulă.

Subscriem însă la opinia lui Vasile Vetişanu, care afirmă: „Gândirea lui Mircea Vulcănescu n-a evoluat uniform şi nici n-a fost supusă unui singur mod de înţelegere, ci a intrat în sinuoase contradicţii, care izvorau dintr-un puternic sentiment al căutării, nefiind lipsită, la capătul tuturor eforturilor sale, de incertitudini şi de concluzii tranzitorii, de la un domeniu la altul”119.

Şi fiindcă am pornit pe această pantă a citatelor, iată ce spunea Constantin Noica despre Mircea Vulcănescu: „…am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele, doar presimţite, altele, născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Giucciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.”120

Aprecierea este cu atât mai semnificativă, cu cât, în perioada respectivă, funcţiona ca o… lege organică aproape conflictul dintre generaţii, mergând până la fenomene similare iconoclasmului121, şi aceasta „pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el oricăruia”122.

Portretul pe care i-l face lui Vulcănescu Constantin Noica se dovedeşte a fi unul obiectiv şi chiar este, într-o mare măsură, ca atare. Noica nu face economie de epitete şi nici de paradoxuri. „Titanism blajin”123, „un fel de dans al spiritului”124, „spirit scolastic bun”… „în omul acesta al marii dezordini”125, explicate prin faptul că „nu stătea sub blestemul unei idei creatoare, sub îngustimea ei”126.

Iată, succint, datele unui portret pe care filosoful de la Păltiniş avea să-l verniseze, nu să-l retuşeze ulterior trecerii la cele veşnice a lui Vulcănescu, dându-i de fapt strălucirea, nu aparentă, ci interioară: „Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie „altceva” acolo, în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost „în ordine”.Nimeni nu este „în ordine”, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii, sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi, să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele ceasuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens, a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa.”127

Continue reading „Radu-George SERAFIM: Locul și vremea lui Mircea Vulcănescu” →

Eleonora SCHIPOR: Omagierea ,,Cobzarului” ucrainean la CIE Cupca

Anual în luna martie, când marcăm ziua de naștere al marelui clasic al literaturii ucrainene T.Gh. Șevcenko, în școli, licee, biblioteci, cămine culturale, redacții, au loc diferite manifestări – prezentări de carte, expoziții, lecturi literare, seri comemorative, întâlniri cu scriitori și ziariști etc.

Anual la CIE Cupca au loc felurite măsuri dedicate Cobzarului ucrainean. Am relatat deja despre expozițiile de ziare, cărți, despre relatările privind traducerea operei șevcenkiene de către poetul sucevean Ion Cozmei, despre tematica lecțiilor susținute…

Recent a avut loc un montaj-literar susținut de elevii claselor a V-a și a X-a despre viața și opera poetului. Elevii au citit și au înscenat fragmente din viața și copilăria sa, au declamat versuri, iar elevii clasei a V-a Vasile Alerguș și Maxim Țugui au interpretat la saxofon o melodie pe versurile lui Taras Șevcenko.

La pregătirea acestei măsuri a contribuit nemijlocit profesoara de limba și literatura ucraineană și ucrainologie, doamna Mariana Alerguș.

Sincere mulțumiri părinților acestor copii care au avut grijă de costumația lor.

Asemenea măsuri educă la elevi dragostea față de marii înaintași ai literaturii clasice, dar și cunoașterea perfectă a vieții și operei lor.

————————–

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

23 martie 2018

Viorel ROMAN: România stat mafiot?!

Romania stat mafiot

Tolerat la periferia Europei

Furtul si minciuna ca forme de protest

Romania stat mafiot intre orient si occident

Ori ne scăpați de pușcărie, ori dăm foc la tot sistemul!

Link-uri

1. Tolerat la periferia Europei. Aproape un mileniu, in Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana, cine nu era romano-catolic avea statutul de tolerat si numai dupa Razboiul religios de 30 de ani si Revolutia Franceza, cand Sf. Imperiul se degradeaza treptat in imperii, state nationale, apar Drepturile universale ale omului si egalitatea natiunilor, cetatenilor. La aceste canoane romano-catolice laicizate in Standarde de civilizatie, acceptate de intreaga umanitate, se mai opun moldo-valahii si dupa aderarea la civilizatia catolica, la acquis-ul Uniunii Europene / Sf. Imperiu. Structura social-politica, devalmasia neofanariota de la Bucuresti e cantonata in „Forme fara fond“, de aceea nici nu poate fi vorba de depasirea statutului de tolerat, chiar daca de jure el nu mai exista de mult, dar de facto e a tot prezent. Vezi aderarea la Euro, Schengen, Tiganii romanes romii, filmul rusesc Leviatha, cel romanesc Aferim! si „De dece e România un stat feudal. Până unde ajunge șpaga de la vamă?“ de Lucian Davidescu: „Sunt diferenţe între feudalismul medieval şi cel contemporan … mijlocul de producţie” nu mai este privilegiul agricol, ci al taxării – fie ea legală sau ilegală … la vârf nu-i „Domnul”, ci privilegii care se autoperpetuează şi care funcţionează ca o inteligenţă colectivă. Are o strategie de conservare, îşi trimite reprezentanţi la vârf pentru a-i servi interesele şi distribuie eficient sarcinile în interior. Cum arată ierarhia:

I. Clasa politică. Luaţi individual, politicienii nu realizează exact ce caută acolo. Ştiu doar atât cât e nevoie să ştie: că au ceva datorii, câţiva prieteni şi o organizaţie de partid pe care trebuie să o răsplătească.

II. Structurile de forţă. De la judecători până la jandarmi, toţi reprezintă linia de fidelitate care trebuie să păstreze lucrurile aşa cum sunt acum. Cel mai mic salariu de aici e mai mare decât un salariu bun de profesor sau medic. Cea mai mică pensie specială este mai mare decât o pensie bună de profesor sau de medic.

III. Masa de manevră. De la sutele de mii de funcţionari angajaţi pe posturi inventate până la beneficiarii de ajutoare sociale pentru nevoi fictive. Rostul lor este să îşi înţeleagă statutul semiprivilegiat şi să tacă.

IV. Baronii locali. Fac reglajul fin între nevoile de hrană ale caracatiţei şi nevoile reale de finanţare ale comunităţilor. Direcţionează fondurile în aşa fel încât să menţină o stare permanentă de dependenţă.

V. Clienţii fondurilor publice. O nouă castă socială, care a înţeles sistemul şi l-a încălecat din fugă. Un calcul cinic le-a demonstrat că e mai rentabil aşa decât să faci afaceri cinstite. Ei au dat tonul creşterii în spirală a cheltuielilor publice până la nivelul de acum, la care nu mai pot fi susţinute. Şi – ca într-un joc piramidal -, ca să nu cadă sub propria greutate, trebuie să găsească pe cineva care să achite nota de plată.

VI. Poporul. Mărim dijmele sau tăiem simbriile?“

Continue reading „Viorel ROMAN: România stat mafiot?!” →

Viorel BĂETU: Căpitanul, vaporul și …românii!

Suntem pe un vapor mare, cu pavilion aparținând statului Bahamas și care se învârte în jurul Pământului. Acum locuim aici… la bord, de două luni și mai avem încă două luni până ajungem la punctul de unde am pornit, adică portul Amsterdam, unde vom reveni definitiv pe scoarța tare și terestră.

Între timp am văzut Lisabona, ne-am clătinat zdravăn de tot în golful Biscaia, unde marea e de obicei înfoiată, am fost la Madeira insula primăverii veșnice, am traversat oceanul Atlantic până am dat de Barbados în Caraibe, unde se spune că e plin de pești zburători!? …dar noi n-am văzut nici unul!!! Așa că ne-am încercat norocul în insula Grenada, adică în arhipelagul Antilelelor Mici unde găsești un rom foarte bun, dar pești zburători ioc.

Apoi am luat-o spre canalul Panama și în drum ne-am oprit puțin la Cartagena, faimosul oraș care ocupă un loc de frunte în orice film sau poveste cu și despre „Pirații din Caraibe”. Celebrul Francis Drake, fost un corsar, navigator, neguțător de sclavi și om politic englez din era elisabetană, a cucerit și jefuit orașul în 1585 și ca el încă câțiva francezi ca Jean-Bernard Louis de Saint-Jean, Baron de Pointis, și Jean Baptiste du Casse, așa că locuitorii s-au săturat de atâția pirați adevărați și au construit un zid de apărare, lung de unsprezece kilometri cu bastioane și bastionașe, care este și astăzi mândria orașului. După zid se află o bijuterie de orășel colonial, cu nenumarate palate în stil andaluz cu o catedrală care adăpostește un muzeu al faimoasei inchiziții spaniole și cartierul Getsemani al micilor meșteșugari. Poate ar trebui amintit, că orașul după ce a trecut de la spanioli, un pic la englezi, apoi un pic la francezi, a redevenit spaniol, ca într-un târziu, în 1822 să se rupă de Europa și să se intregreze în America de Sud unde de altfel e localizat, fiind acum pe teritoriul statului Columbia.

Trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific prin Canalul Panama, este un eveniment care trebuie trăit „live” ca să-l poți înțelege cu adevărat. Este un număr de precizie absolută, iar pe puntea de comandă exterioară a vasului, „ai noștri ca brazii”, cei doi ofițeri de navigație, Cătălin trei trese, Victor două trese și cadetul Daniel care, împreună cu ceilalți ofițeri au condus vasul prin canalul îngust,de la o ecluză, la a doua ecluză și la următoarea ecluză până am ajuns în Oceanul Pacific. Acum urmează nouă zile pe mare până vom ajunge la Nuku Hiva în arhipelagul insulelor Marchize iar apoi în Tahiti, Morreea și Bora Bora.

Vasul nostru de pasageri, numit semnificativ, „Columbus”, este lung de 247 metri și lat de 32 de metri adăpostește 1400 de pasageri, în majoritate englezi sau vorbitori de limbă engleză, cam 180 de nemți și olandezi și patru vorbitori de limbă română care vin din Germania, dar sau născut și au trăit o mare parte a vieții lor, pe plaiurile mioritice.

Vaporul este condus de un căpitan, care are un adjunct și trei șefi de departamente, navigație, mașini și hotel. Ei împreună formează consiliul de conducere al vasului. Căpitanul vasului, care conduce acest orășel pe apă, este Carlo Servillo (vezi photo, împreună cu subsemnatul), un italian din Molfetta (lăngă Bari), care are aproape 60 de ani și nu e la prima lui comandă. În interviul pe care i l-am luat, am aflat că e pe mare din 1976, că e căsătorit, că are două fete și că mai are cățiva ani până la pensie, când va deveni fermier și se va dedica plantației de măslini și uleiului produs în regie proprie.

Continue reading „Viorel BĂETU: Căpitanul, vaporul și …românii!” →

Viorel ROMAN: Vox Populi, Vox Dei (2)

Democrația de tip Westminster e specifică protestanților. Catolicii cultivă democrația creștină. Africanii și asiaticii adaptă instituții occidentale la specificul lor, avem astfel democrație hindusă, musulmană, confucianistă, budistă, idolatră și forme etnice legitime, dacă respecta standardele de civilizație, drepturile omului, creația lui Dumnezeu, nu voința unui Dictator, care se crede, sau se vrea Zeu.

Ortodocșii au renunțat la Războiul Rece și preiau acum legile, limbajul și instituțiile democratice occidentale, ca țările coloniale în trecut. Totuși alternanța la putere în est se deosebește încă de cea din vest. La Moscova și București, în a treia și a patra Romă, avem stilul cezaro-papal al Împăratului ca monarh absolut și Viceregent al lui Dumnezeu. Roma îl vede pe Papa ca Vicar a lui Iisus și pe Împărat în Biserică. Lumi complet diferite, diamentral opuse!

La greco-ortodocși Sfântul Duh purcede de la Tata, pe când la latini, catolici de la Tatăl și Fiul. O reprezentare grafică a sistemului ortodox este cercul, în centrul căruia Împăratul și Vicarul lui Iisus sunt una, pe când la catolici este elipsa cu două focare, Papa și Împăratul. Numai în occident există o societate civilă, un echilibru al instituțiilor create în ultimul mileniu. Ridicolul societății civile la ortodocși e trecut cu vederea pentru că-i numai un moft la modă în tranziție.

Eforturile ortodocșilor de a se transforma în occidentali sunt Forme fără fond, iar entuziasmul lor capitalist e neverosimil pentru pragmaticii occidentali. Nicolai Berdiaev vede în înclinația prooccidentală a ortodocșilor o componentă mistică orientală, pe când apusenii văd efuziunea procapitalistă a ortodocșilor ca o lipsa de realism. De fapt și unii și alții sunt sinceri și vor refacerea unitatea creștină.

Orientalii sunt utopici și occidentalii pragmatici. Vechea ardoarea procomunistă, ca si cea procapitalistă de azi, e de sorgintă mistică, ritual cultural-religios străin, suspect apusenilor. Sub influența Revoluției Franceze s-a răspândit în apus o imagine a creștinilor de la Moscova și București, plin de lux și mizerie, senzualitate și cruzime, paternalism și corupție, iar sub influența romantismului german, atât rușii cât și romanii au descoperit ca sunt ceva cu totul deosebit, dar pot comunica cu vestul pe canale culturale, științifice, laice, masonice, neutre. Continue reading „Viorel ROMAN: Vox Populi, Vox Dei (2)” →

Viorel ROMAN: După Congresul PSD

După Congresul PSD, România și Europa parteneri inegali, care se străduiesc să ascundă sub preș ce știe tot statul global.

După vizita istorică a Sfântului Ioan Paul II la București, vin oficialitățile UE/NATO si in 2007, fără să îndeplinească criteriile, România ortodoxă e acceptată generos, integrată cu drepturi aproape depline în civilizația catolică, tot așa, cum după Războiul Crimeei și Războiul Mondial, occidentalii au hotărât Unirea Principatelor, Marea Unire și integrarea iî civilizația apuseană, împotriva Rusiei pravoslavnice și ortodoxo-comunistă, mereu în poziția de a invada Europa.

Fără refacerea unității creștine cu Roma, România, Bulgaria, Grecia, Cipru, 45 de milioane de ortodocși integrează normele, valorile și tradiția catolica, milenara a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, codificata în acquis / drepturile și obligațiile statelor Uniunii Europene. În Sfântul Imperiu ortodocșii erau tolerați, poate și de aceea rezultatele de până acuma sunt modeste. Grecii sunt faliți, bulgarii nu știu ce-i acquis-ul, moldo-valahii, care n-au făcut parte din Sf. Imperiu, ca ardelenii uniți cu Roma, distrug industria, irigațiile, vând pământul la străini și sunt băjeni în vest, pe locul doi în lume, după Siria în război civil.

Înainte de întâlnirea cu Bush la Malta, la Roma, Sf. Ioan Paul II îi atrage atenția lui Gorbaciov să nu se grăbească, pentru că adaptarea mentalităților celor rupți de lume în Lagărul ortodoxo-comunist, la cerințele globalizării, cere timp. Sfat desconsiderat și la Congresul partidei ortodoxo-socialiste moldo-valahe PMR, PCR, FSN, PSD, care decide brusc ca tara va fi a opta putere a Europei în 2040, dar trece cu vederea generozitatea Sf. Ioan Paul II, că Papa Francisc nu mai vine la Centenar, băjenirea a cinci milioane la catolicii dn Italia, Spania etc., trece cu vederea necesitatea refacerea unității de credință cu Roma, conditio sine qua non a egalității, a acquis-lui. În acest context rupt de realitate, Adrian Severin vede în Congresul PSD „o butaforie ipocrită menită a acoperi lupta nemiloasă pentru putere într-o țară fără putere“. Rupta în state paralele ilegale în război, cât mai rezistă o astfel de țara? Încă doi ani, cu speranța că se înșeală fostul ministru de externe, deputat PSD și în Parlamentul European. Continue reading „Viorel ROMAN: După Congresul PSD” →

Dr. Viorel ROMAN: Centenarul / cinci teze

La origine scribii, intelectualii, singurii care știau să scrie și să citească, transmiteau voința Faraonului, Împăratului, Regelui, poporului. Nici nu se punea problema ca ei să aibe un mesaj propriu. În Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană erau preoții Papei sau administratorii Impăratului, până când principii germanii ies din Biserca Sf. Petru, protestează în case de rugăciuni, temple, dinamitează Imperiul și fac astfel posibilă Revoluția Franceză, o acțiune propagandistică anticatolică, care-l înlocuieste pe Dumnezeu cu Progresului și zeița Rațiunii în catedrala Notre Dame, Paris.

Intelectualii liberi cugetători, materialiști, naționaliști, socialiști cu viziunea Rațiunii și Progresului apar după lichidarea Imperiului. Credința lor, religia tehnico-științifică e dominantă și au în față un mare viitor. De ea se folosesc și moldo-valahii, atât pentru a submina refacerii unității de credință cu Roma, cât și pentru al legitima pe Conducătorul lor, ca socialist, european, democratic, liberal și alte etichete. Pentru că Programul de emancipare națională și sociala e al Școlii Ardelene, încercarea moldo-valahilor de a fi model de urmat de toți românii e contraproductiv. Pe de alta parte Biserica Unita cu Roma a acceptat, dupa episcopul Ioan Bob, linia maghiara de la Strigoniu și a fost lichidată de ortodoxo-comuniști. Azi Biserica Unită e periferizată, în timp ce maghiarii sunt mereu în alianța cu moldo-valahi. Ideea Unirii este a Școlii Ardelene, faptă e a Vechiului Regat, asta creează, că și alianța PSD-UDMR împotriva Școlii Ardelene, confuzie, frustrare, de o parte și alta a Carpaților.

Roma îi ajuta pe români, la Unirea lui Mihai Viteazul 1600, Unirea cu Roma 1700, Unirea lui Cuza 1859, Marea Unire 1918, aderarea la UE 2007, dar de fiecare data greco-pravoslavnicii, maghiarii, masonii sunt mai puternici și Mihai Viteazul, Cuza, Antonescu, Ceaușescu pierd. Lanțurile grele ale duhovniciei și soborniciei moscovite și constantinopolitane îi determină pe regățeni să refuze orientarea spre Roma, rațiunea de a fi a Școlii Ardelene. Pe de alta parte ei sunt politic corect, cum cere credința tehnico-științifică și relativitatea adevărului. Dacă intelectualii în vest sunt ai Papei, Împăratului și dupa 1789 ai Progresului, Rațiunii, moldo-valahii au ca semn a lui Dumnezeu, Fanarul, Vodă, Domnul, Regele, Kremlinul, Secretarul General al PCR, Președintele. Simfonia dintre Putere și Biserică. Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri, după Miron Costin, iar după înțelepciunea populară, Capul plecat, sabia nu-l taie!

Peștele de la cap se împute. Nu intelectualii sunt cauza, ci simptomul bolii cronice de care suferă conducătorii moldo-valahi, care refuză unirea cu Roma, Școala Ardeleană, până a o răstălmăcii în contrarul ei. Pe de altă parte mimetismul lor e străveziu, pentru că se folosesc de paleative, de curente culturale, masoni, maghiari, evrei în speranța deșartă că se acceptă în Europa un București neofanariot, clientelar și corupt, acompaniat la țambal de o intelectualitate balcanică, duplicitară. Ceata dintre moldo-valahi și Europa e mai densă în era libertății de expresie și relativitatea adevărului, ambele tipice omului modern, fără Dumnezeu. Sub semnul Progresului avem acuma o inflație de opinii, care devin rapid gunoi informațional în era politic corectă, care veghează și sancționează. Ateismul Revoluției Franceze nu poate înlocui unirea cu Roma, cum s-a încercat cu ecumenismul Războiului Rece și se continuă după Revoluția de Crăciun. Aceasta idee a produs numai nenorociri lipsite de sens. Urmuz, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, absurdul e un produs de la Dunarea de Jos. Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Centenarul / cinci teze” →