Lucian-Zeev HERȘCOVICI: De la 9 Mai 1945 la 9 Mai 2020

Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la un eveniment care a marcat o cotitură în istoria omenirii: capitularea necondiționată a Germaniei naziste. Victoria lumii civilizate împotriva hitlerismului. De fapt, a fost victoria democrațiilor occidentale aliate cu Uniunea Sovietică stalinistă. Nu este sigur dacă fiecare parte, singură, ar fi putut ajunge la victorie. Democrațiile occidentale și Uniunea Sovietică stalinistă au avut un interes comun: înfrângerea și lichidarea barbariei naziste, a agresivității hitlerismului și s-au ajutat reciproc în acest scop. Însă evoluția istorică a fost problematică. A fost sfârșitul unei perioade cumplite, dar și începutul altei perioade grele pentru o parte a omenirii, dificilă deși aparent euforică pentru altă parte. A fost începutul extinderii regimului comunist în afara URSS cu acceptul Occidentului, scindarea în două blocuri a Europei și Asiei, căderea cortinei de fier, căderea în robia comunistă a circa o treime a lumii.

A urmat războiul rece, cu toate suferințele pe care le-a adus. Circa 45 de ani de durere. Îngrozitor pentru ambele părți, deși partea care a suferit cel mai mult, victimele, au fost cetățenii țărilor devenite comuniste, sacrificate de lumea vestică. Este adevărat, războiul rece a fost mai puțin îngrozitor decât perioada celui de al Doilea Război Mondial și a Holocaustului. Post factum, unii analiști politici, printre care și fostul ministru de externe american Henry Kissinger, au stabilit că SUA, Marea Britanie și celelalte țări vest-europene au greșit cedând în fața lui Stalin și a agresivității sovietice. SUA avea bomba atomică, iar URSS încă nu o avea. Președintele american Truman ar fi putut amenința imperiul răului, dar nu a făcut-o. De fapt, cedarea avusese loc la Ialta. Trei generații am fost victime. „Am fost”, nu „au fost”, pentru că printre victime ne-am numărat și noi, cei născuți după război, în România comunizată. Pe noi, nimeni nu ne-a întrebat ce vrem. Nici nu cunoșteam situația decât ascultând posturile de radio străine, mai ales  ”Europa Liberă”. La fel ca în celelalte țări comuniste, se constituise un regim bazat pe minciună, pe interesele unei clici de nomenclaturiști, rupți de masa pe care pretindeau că o reprezintă și luptă pentru fericirea ei. Iar masa? Condamnați la fericire… Și totuși…

Căderea Berlinului a fost punctul culminant al unei tragedii care începuse cu circa 12 ani mai înainte. Cum a început și ce a determinat această tragedie mondială? Criza economică și morală prin care trecea Germania învinsă, revizionismul geopolitic ce a urmat tratatelor de pace care puseseră capăt primului război mondial, distrugerea echilibrului european și mondial, bolșevizarea Rusiei, precum și slăbiciunea democrațiilor occidentale interbelice obosite de război au dus la un nou război mondial. Ca o continuare a precedentului. Primul Război Mondial a dus la prăbușirea imperiilor german, austro-ungar, otoman și rus, ultimul prin instalarea regimului comunist. Cel de al Doilea Război Mondial a dus la prăbușirea imperiului britanic, a puterii militare japoneze, a colonialismului francez și italian. După cum oboseala post-belică a Occidentului a dus la Războiul Rece, care a fost, de fapt, cel de al Treilea Război Mondial și a dus la prăbușirea imperiului sovietic. El s-a încheiat atunci când președintele american Ronald Reagan, unul dintre cei mai capabili președinți americani din istorie, a reușit să înfrângă URSS prin depășirea nivelului armamentului, pe lângă faptul că puterea comunistă se prăbușise economic.

De fapt, cel de al Doilea Război Mondial a început odată cu apariția agresivității Germaniei naziste. De partea cealaltă s-a aflat tendința concesionară a democrațiilor occidentale, îmbătate de fanteziile pacifiste. Ele uitaseră că tangoul poate fi dansat numai de o pereche, de ambele părți. Mai întâi a fost bazinul Ruhr, demilitarizat, dar nesupravegheat. A urmat renumitul Anschluss între Germania și Austria. Apoi alianța Germaniei hitleriste cu Italia mussoliniană. ”Frontul Popular” din Franța nu a reușit să-și îndeplinească misiunea. Spania republicană nu a reușit să supraviețuiască. Apoi a venit rândul Cehoslovaciei, care a fost dezmembrată. Guvernele francez și britanic au acceptat acest lucru prin acordul de la Munchen, de la 30 septembrie 1938, crezând că au adus pace Europei și lumii. Că Hitler nu va mai cere nimic. Dar nu a fost așa. Germania hitleristă și-a asigurat ”neagresiunea” URSS, prin ”pactul de neagresiune” de la 23 august 1939, ale cărui paragrafe secrete satisfăceau pretențiile lui Stalin și uniseră între cei doi tirani (apropo, o parte a istoriografiei românești l-a numit ”un alt 23 august”). Hitler și Stalin și-au împărțit prada încă înainte de începerea operațiunilor militare. A urmat problema orașului Danzig și atacarea Poloniei, la 1 septembrie 1939. Franța și Marea Britanie, obligate prin ”garanții” față de Polonia, au declarat război Germaniei. Dar Polonia a fost repede ocupată de Germania în cârdășie cu URSS. Apoi Franța a fost învinsă. Garanțiile date țărilor baltice, Poloniei și României au devenit lipsite de valoare, urmând ocupația sau dezmembrarea, de la caz la caz. Dar Hitler nu s-a mulțumit nici cu aceasta. În noaptea de 21-22 iunie 1941, el a pornit războiul în răsărit, pentru distrugerea comunismului, violând propriul său pact de neagresiune. El însuși s-a exprimat că, dacă pe frontul de vest războiul este purtat în conformitate cu legile războiului, pe frontul de est va fi un război total. A urmat dezastrul. Stalin nu era pregătit de război. Dar s-a întâmplat ceea ce Hitler nu crezuse. URSS a devenit aliata Marii Britanii și a SUA, țară care de asemenea fusese târâtă în război. Cele trei Puteri Aliate s-au ajutat reciproc pentru înfrângerea Germaniei naziste și a aliaților ei. Germania hitleristă fusese în euforie până la victoria sovietică de la Stalingrad, la 2 februarie 1943. După aceea a început contraofensiva Aliaților. SUA și Marea Britanie au ajutat URSS cu armament. Treptat, armata sovietică a înaintat spre vest. Armatele americană și britanică au deschis cel de al doilea front și au bombardat teritorii ale țărilor aliate Germaniei și teritoriul acesteia. Aliatele Germaniei au început s-o părăsească, dându-și seama că ea va pierde războiul. Italia a capitulat la 10 iulie 1943 și a fost ocupată de Aliați. România a întors armele la 23 august 1944.  După lupte grele, Germania nazistă a capitulat necondiționat la 7 mai 1945, iar Ziua Victoriei și sfârșitul oficial al războiului a fost în noaptea de 8 spre 9 mai 1945. A fost sfârșitul războiului în Europa. Războiul a continuat în Extremul Orient, cu Japonia, până la capitularea acesteia, la 2 septembrie 1945.  Războiul s-a încheiat cu împărțirea Germaniei în zone de ocupație: sovietică, americană, engleză, franceză – dar fără un tratat de pace: tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 a fost încheiat de Aliați cu foștii aliați europeni ai Germaniei (Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda), dar nu cu Germania, din cauza ”Războiului Rece”. URSS a reușit să mențină toate teritoriile pe care le ocupase în 1939-1940. Printre care Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța, răpite de la România. Răpirea lor prin ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 determinase România să se alăture Germaniei în războiul împotriva URSS.

La ce a pus capăt Ziua Victoriei? Bineînțeles, a pus capăt războiului. Dar și suferinței. Pentru că un război aduce speranțe, chiar dacă deșarte, dar și multe suferințe. Aceasta în mod special. Numărul victimelor a fost de circa 50 milioane morți, atât militari, cât și civili. Precum și mulți răniți, mutilați, zdruncinați sufletește, pagube materiale imense, distrugeri ale muncii miilor de generații. Circa 26 milioane de morți, militari și civili, numai în URSS. În lagărele de concentrare și în lagărele morții naziste au murit circa 10 milioane de oameni. Dintre ei, 6 milioane de evrei. Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: De la 9 Mai 1945 la 9 Mai 2020”

Paul LEIBOVICI: Paul Celan

(o sută de ani de la naștere – 50 de ani de când ne-a părăsit)

Pentru a înțelege literatura și în special ,,poezia,, creată de Paul Celan , lectorul contemporan trebuie să parcurgă paginile istoriei începînd cu subjugarea Bucovinei de către regimul sovietic, apoi ocuparea acestui teritoriu de armatele germane și române. În prima subjugare comunistă întreaga populație a Bucovinei a fost supusă unor legi ale regimului bolșevic, care a dus la dispariția, închiderea, suspendarea drepturilor oamenilor dintr-o societate – pînă atunci liberă și democrată, a cărui cultură era la nivelul popoarelor din vestul Europei. Odată cu ocuparea Bucovinei și Basarabiei de armatele fasciste germane și trupele române  a început persecutarea evreilor, formarea primului lagăr de la Cernăuți și apoi gonirea acestora peste Nistru-în lagărele de muncă ale Transnistriei. Atît în drum spre diversele lagăre cît și apoi- ori  au fost executați mii de evrei,iar unii au murit din pricina mizeiei, bolilor. Printre aceste victime s-au numărat părinții lui Paul. Încă din copilărie a primit o educație care a stat mai întîi sub influența tatălui său Leo –sionist și vorbitor al limbii ebraice. Dar, Mama sa fiind de cultură germană, a căutat ca și fiul să învețe la Școala germană –primind o educație corespunzătoare. Subliniez faptul că sora tatălui –Mina –a plecat cu un grup de sioniști spre Eretz Israel -1934. Îndiferent de opția sa lingvistică,educația primită în casa părintească ,anul 1940 răstoarnă toate proiectele ,situația se înrăutățește pentru evrei. Epoca, amintită mai sus a lagărelor duce spre despărțirea definitivă a lui Paul de familia sa. Paul Peisah Antschel (23.feb.1920). În aprilie 1945, la bordul, unui camion militar rusesc, va trece granița îndreptîndu-se spre București. Aici tînărul de 22 de ani își va cîștiga pîinea ca traducător, la unele ziare centrale, a numeroase articole din limba romînă în limba rusă. Prilej de a face cunoștiință și a intra în societatea unor tineri reporteri, scriitori, poeți din Bucureștiul anilor de început al regimului comunist. La București se face cunoscut ca tînăr poet. Pseodonimul Celan provine anagramarea numelor său de familie ,,Antschel,,.

Bogatele sale proiecte încep să se contureze  compunînd o seamă de texte –versuri în limba romînă. Tot la București se naște proiectul unui volum de versuri în limba romînă. În 1946 adună majoritatea textelor poetice într-un volum pe care-l intitulează ,,Nisipul din urmă,,. Poema,, Marianne,, Aceste versuri îi vor apărea în prestigioasa revistă ,,Viața Românească; mai apoi apar într-un volum al scriitorului Petre Solomon. ,,Izma iubirii a crescut ca un deget de înger / să crezi: din pămînt mai rămase un braț răsucit de tăceri/ un umăr ars de dogoarea luminelor stinse / o față legată la ochi cu năframa neagră a vederi/ o aripă de mase de plumb  și alte frunze/ un timp istovit în odihna scăldată de ape/….Mariane-personajul oniric și străveziu își dezvăluie adevărata materie  în poemul românesc, unde apare ca un înger-demon. ,,Mai apoi îi va apare poemul,, TANGOUL MORȚII în prestigioasa revistă CONTEMPORANUL,,-2 mai 1947. Redactorul șef –era Ovidiu Crohmălniceanu.Laptele negru din zori îl beau cînd e seară/ Îl beau la amurg  îl beau și la noapte/ Îl beau,îl beau./Săpam o groapă-n  vîzduh și nu va fi strîmtă /Un om stă în casa se  joacă cu șerpii și scrie / el scrie –n amurg  în germană…..evre-i-i și-i fluieră el porunca ne dă să cîntăm pentru dans …El strigă săpați mai adînc iar ceilalți cîntați /arma o înșfacă, o flutură,albaștrii i-s ochii / Săpați mai adînc iar ceilalți  cîntați pentru dans mai departe…

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Paul Celan”

Al. Florin ŢENE: Semiotică și articolele de presă

         Înainte de a intra în analiza noastră, trebuie să subliniez sensul cuvântului semiotic și aplicațiunea lui. Aceasta înseamnă gândire teoretică contemporană care studiază fenomenele și în special faptele de cultură ca sisteme de semnificare și procese de comunicare. Cercetarea articolelor de presă, reportaje, portrete, și analize, s-a oprit în decursul timpului fie asupra autorului, vezi Geo Bogza, văzut ca ființă socială ori ca reproducere a prezentului, uneori prin sondare abisală a subconștientului personal al autorului, fie asupra procesului de creație, pendulându-se  între critica cu aspect literar,  meditație filozofică și colecționarea de mărturii personale, fie asupra textului considerat  ca expresie a personalității jurnalistului-reporter, sau ca dat obiectiv cu deplină semnificație în sine, fie asupra lectorului, privit și acesta, dintr-un punct psihologic sau sociologic. Problema esențială nu mai este azi a ziaristului, ci a articolului pe care l-a scris, și trebuie , prin urmare , să definim un nou spațiu de schimbări și reversibilitate. Evenimentele din societate oferă nu numai un obiect pentru subiectul articolului de presă, ci și un subiect pentru obiect. Efortul semiotic este concentrat, în cercetarea pe care o fac, asupra acestei relații dialectice, asupra raportului specific de comunicare și semnificare dintre text și cititor, propunând o teorie a lecturii, deci a actului semiotic particularizat.Această limitare se datorește faptului că, în ziaristică, procesul de semioză, legătura instituită între un semnificant și un semnificat, se intersectează cu actul semiotic prin care- în alte sisteme de semne în mod exclusiv sau preponderent- este explorată o semioză.

            De la început poate fi remarcată o deosebire fundamentală între funcționarea  sistemului de semne lingvistice și a celui poetic. Lectura unui text non-literar va întâlni  o semioză definitivată în mod preponderent sau absolut. Un text științific aceleași fapte unor cititori cu o instrucție corespunzătoare, în vreme ce poemul este altfel citit chiar de aceeași persoană în momente diferite. Textul științific poate fi translat, pe când poemul nu poate suporta modificări fără alterarea identității. Articolele jurnalistice  prezintă o identitată semnificativă a semnificanților și o semnificativă absență de identitate a semnificaților.De aici ireductibilitatea  textului literar, și al celui ziaristic, deoarece schimbând semnificația se schimbă mesajul trasmis, astfel concluzionez:semnificația se suprapune textului.

            Limba română, asemenea altor limbii, ca sistem semiotic, are drept unități minimale semnele care o compun, dar, în cursul unor analize succesive, se descoperă că acestea sunt bazate pe un număr mult mai mic de elemente minimale, fără semnificație în sine, care, însă, fac posibilă proliferarea semnelor și, totodată, decodarea lor. Limba română nu poate fi descrisă numai ca sisteme de semne., Însă, ținându-se seama de structura lor internă, ele sunt cu totul altceva, și anume sisteme de figuri care servesc la constituirea semnelor.

            Articolele de presă, la fel ca literatura, se adresează, prin intermediul văzului-corelat sinestezic cu auzul, sau invers- în egală măsură intelectului, cunoașterii și sensibilității. Semiotica Continue reading „Al. Florin ŢENE: Semiotică și articolele de presă”

Dorel SCHOR: Vladimir Kara, născut în Rusia – made în Franța

  

Acesta este numele unei expoziţii colective ale câtorva artişti plastici de origine rusească, trăitori la Paris, formaţi cu precădere ca pictori în Franţa, unde au avut primele succese şi de unde au început o carieră promiţătoare. Printre ei, Vladimir Kara, un artist original şi remarcabil. Am avut mai de mult ocazia să scriu despre arta sa, pentru că el se află în anturajul maestrului Samy Briss care, cu prilejul unei  expoziţii a unor lucrări ale sale, l-a alăturat şi pe mai tânărul său coleg. Cea ce echivalează cu o recunoaştere şi un certificat de calitate.

 

 

    Picturile lui Vladimir Kara, realizate într-un limbaj simbolic şi figurativ, dovedesc o concepţie personală şi originală, propunându-i privitorului un punct de vedere aproape singular pe considerente formale, stilistice şi tehnice. Ele ne obligă la un exerciţiu de imaginaţie, născut din dualitatea în limbajul artei, dualitate între ideie şi imagine. Uneori, aparent foarte simplu, tabloul lui Vladimir Kara e încărcat cu poezie vizuală, imaginea subtilă este intensă, iar abilitatea creativă a pictorului sugerează o autoidentificare a sa.

 

 

    Ironia subtilă şi umorul fin întovărăşesc pânzele în subsidiar, în ciuda faptului că picturile lui Vladimir sunt emblematice, cu încărcătură simbolică şi cu un mesaj adesea militant şi idiologic. Pictorul pendulează între impulsiv şi prudent şi, personal, am impresia că nu e străin de anumite stări din ţara sa de origine.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

 

Dorel SCHOR: Familia, un subiect mereu actual

 

Sute de ani reprezentarea familiei în pictură se suprapunea cu Sfânta Familie, cu vieţile sfinţilor şi ilustrarea scrierilor religoase. Nu puţine erau şi tablourile votive, în lăcaşurile de cult, care reprezentau pe domnitorul-ctitor cu familia sa. Este însă meritul pictorilor flamanzi care, înaintea altora, şi-au îndreptat privirea către oamenii din jurul lor executând, la comanda marilor negustori sau bancheri, tablouri cu scene obişnuite din viaţa de zi cu zi.

   Această „pictură burgheză”, legată de o nouă mentalitate, a adus o deschidere nebănuită artelor vizuale, îmbogăţind-o cu celebre capodopere. Vom da ca exemplu binecunoscutul tablou „Familia Arnolfini” de Jan van Eyck. Tânăra pereche este înfăţişată pe fondul casnic caracteristic epocii, cu îmbrăcămintea potrivită rangului, dar şi mândră că doamna e însărcinată într-o lună evident avansată.

   Mai aproape de zilele noastre, pictorii şi-au îndreptat atenţia, printre altele, spre elita  intelectuală şi artistică de la începutul secolului 20, dar şi spre oamenii simpli, spre familiile de ţărani sau muncitori, consacrând noţiunea de familie ca o formă socială care uneşte soţii şi descendenţii acestora. Şi acum, subiectul familiei rămâne mereu actual, prilejuind pictorilor o gamă largă şi inepuizabilă de atitudini, atmosferă şi stil. Unele tablouri au şi o miză politică sau socială, altele sunt crochiuri amuzante sau conţin un mesaj optimist permiţând o infuzie de entuziasm şi de spontaneitate…

 

 

   Viaţa de familie are numeroase aspecte şi artiştii penelului s-au străduit să le surprindă, de la căsătorie, la traiul în cuplu, la apariţia copiilor, la familia numeroasă. Uneori tema este conectată la realitatea imediată, alteori este metaforică, sau sugerează confruntări cotidiene. Limbajul pictorial se schimbă şi în funcţie de stilul autorului, trecând cu uşurinţă prin toată gama limbajului artistic. Plasat de preferinţă în zona figurativului, subiectul beneficiază de claritate, permiţând privitorului posibile forme de naraţiune.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

 

Dana Antoaneta BĂLĂNESCU: Petrikă Ionesco – un scriitor călător și vizionar

EVENIMENT LITERAR:

La începutul lunii aprilie, a apărut la editura RAO Bucureşti (în seria Românce/ Ficțiune pentru adulţi): Cântecul lebedei mecanice” de Petrikă Ionesco. Număr de pagini: 560; preț: 32,99 Lei (după reducerea promoţională de 50% valabilă până în 31 mai 2020). Volumul poate fi comandat virtual la editură (pe bază de cont şi plată cu card) sau telefonic (plata cash la livrare). Livrarea la ambele variante prin curier 10 lei. La comenzi peste 80 lei fără taxă transport.

 Opiniile mele:

  • Un subiect incitant, o viziune categoric complexă, conform experienței artistice ample a autorului.
  • O copertă elocventă, armonioasă, care dezvăluie multe (ilustrație creată special şi nu preluată din mediul virtual, cum se procedează, în ultimul timp).
  • Lectura romanului reușește, încă de la primele capitole, să ofere o transpunere/teleportare, pe care doar cărțile autentice o pot declanșa! Așa cum izbutesc și montările de teatru și de operă ale autorului!

 Sunt convinsă că va fi căutată și citită. Deja câteva impresii ale primilor cititori (distribuite în mediul  virtual) confirmă concluzia mea. De altminteri, în România şi în diaspora, literatura SF este agreată. Iar romanul are în plus, valențe psihologice, precum și trăsături ale genului de aventuri. Acum, în această perioadă, chiar s-a revenit la lectura clasică (conform gândirii mele pozitive: oportunitate pentru criza pandemiei).

Despre autor:

Dacă în romanul său, acesta propune o călătorie terestră și galactică, trebuie să menționez că autorul volumului este, el, însuși, un călător! În tinerețe, un adevărat  hoinar (prin Europa şi SUA), plecând din țara sa natală, ca să‑și urmeze visul de scriitor şi regizor. Apoi, datorită succesului obținut prin spectacolele sale fascinante, a străbătut și Asia, America de Sud, din nou SUA şi Europa.

PETRIKĂ IONESCO este un renumit regizor de teatru şi operă, scenograf, dramaturg român, stabilit în Franța. A montat multe şi apreciate spectacole pe marile scene din Europa, America de Nord şi Asia. A fost profesor la Conservatorul din Paris (Conservatoire national supérieur de musique et de dânse). De asemenea, director artistic de proiecte la „Disneyland” – Los Angeles, Orlando (Florida) şi Paris (fondator). Portalului autorului este: www.petrikaionesco.net

În România a montat piese de teatru în spectacolele de la Teatrul Național București: „Burghezul gentilom” de Moliere (2006) şi „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare (2015), iar la Opera Națională București, spectacolele cu: „Oedip” de George Enescu (2003, festivalul George Enescu ) şi „Macbeth” de Giuseppe Verdi” (Festivalul Shakepeare 2008).

DECORAŢII/Ordine primite de autorul volumului:

Ofițer al Artelor și Literelor – Franța; Comandor al Ordinului Artelor – România. Iar în 2019 i s-a înmânat unul din Premiile „Constantin Brâncoveanu“ pentru diaspora http://www.mandrusafiiroman.ro/petrica-ionescu

APRECIERI:

„Un geniu care-și captivează cititorii prin istorii pe cât de veridice, pe atât de neverosimile. Ca într-un roman de García Márquez, el se convertește azi în scriitor și semnează o carte în care îl regăsim din plin! Enorm și derutant!  (George BANU)

„Un regizor și un scenograf genial, ale cărui titluri de glorie fac parte din istoria operei și a teatrului. (Eve RUGGIERI)

„Măiestria să artistică în domeniile teatrului, dansului, operei, filmului și muzicii a marcat secolul nostru. Petrikă Ionesco este un geniu inovator al timpului nostru.“ (Carolyn CARLSON)

„Coroziv!“ (Jack LANG)

„Fenomenal!“ (Horațiu Mălăele)

***

Editura RAO despre subiectul cărții: „O epopee vastă și originală, delirantă, unică, deoarece este prima ficțiune Bio-Thriller. Plină de farmec, vrăjitorie, speranțe și dezamăgiri, care îmbină cruzimea, realismul și fantezia. Prin aventurile umane, pământești și spațiale, ale lui Dan Pau, este analizată minuțios și cu umor o societate decadentă, morbidă, în care pasiunile amoroase și extravaganțele se îmbină cu artă și știința, pe de o parte, și cu acțiunile poliției și ale armatei, pe de alta. Un volum cu o acțiune complexă, cu trăsături proprii atât genului science-fiction, cât și romanului psihologic sau de aventuri. Prezintă întâmplări și personaje fascinante, ieșite de sub până unui autor cu o personalitate la fel de complexă ca și opera sa. Acest lucru se detașează din felul în care sunt concepute acțiunea și locurile unde aceasta se petrece, precum și personajele, în toate vădindu-se gândirea și viziunea regizorului și scenografului, a realizatorului de spectacole care este autorul. Povestea începe la 13 octombrie 2068, la București, apoi se desfășoară la Paris, San Francisco, pe Saturn și, în sfârșit, în constelația Lebedei. Eroul este un tânăr regizor de teatru, fiul unui cunoscut om de știință care lucrează la subiecte ultrasensibile și care va fi răpit. Încercând să-și găsească tatăl, eroul va fi prins într-o aventură infernală, cu multiple răsturnări de situație.”

https://www.raobooks.com/product/cantecul-lebedei-mecanice/?fbclid=IwAR0RfjkYdtEEhYBUD_i_I_PvbVSuB2dxNsZWaD32Fi_DiLBNApvJ2XTJj_c

––––––––––––

Dr. (istorie) Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Reșița, 15 mai 2020

Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism

           Critica stilistică în jurnalism nu s-a prea folosit în lumea ziaristicii-în ordine diacronică- se înscrie în ceea ce în vremea din urmă a fost numită reacție antipozitivă în critica literară. Aceasta a apărut, alături de alte demersuri, ca expresie a nemulțumirii iritate față de metodele studiului literar dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele împrumutate în special din secolul trecut, au generat și în istoria, critica stilului în journalism, și teoria literaturii reacții și  inițiative de înnoire, desfășurate în numeroase direcții, așa cum sublinia Wellek, R. în Revolta împotriva pozitivizmului, în “Conceptele criticii, tradus în românește,” București, 1970, paginile 265-290.

            Critica despre materialele jurnalistice, cum ar fi reportaje, reportaje literare, interviuri, articole, informații, analize etc a devenit o artă a citirii. Cititorul, în general, nu-l interesează stilul materialelor, dar îl apreciază, pe cititor îl atrag ideile și știrile proaspete transmise prin textul respectiv. O formulare lipsită de vibrația polemică nu este atrăgătoare. Obiectivul propriu al criticii nu poate fi decât materialul jurnalistic. Acesta poate fi obiectul numai al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice , istorice, sociale, filozofice, lingvistice sau de actualitate. Critica stilistică în jurnalism se constituie ca răspuns la experiența exigenței , va participa la marcarea orizonturilor noi în care caută să se așeze actul critic în jurnalism, iar prin procedura ei de ansamblu va contribui hotărâtor la promovarea textului în primul plan al atenției. Un al doilea reper ar putea fi invocate pentru această sumară situare a criticii stilistice în jurnalism îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.

            Un alt reper  îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.Desigur acest interes datează de când jurnalismul s-a impus în țara noastră când se afirmase individualizarea prin stil, iar critica romantică adusese, cu hotărâre și pasiune, în primul plan al orizontului, surprinderea și configurarea individualității originale a jurnalistului așa cum îl găsim la  Nae (Nicolae) Bassarabescu , I.C. Fundescu. Există o zicală printre ziariști: e bine întotdeauna că trebuie să iei din călimara fiecărui ziarist cerneala cu care dorești să-l zugrăvești.

            Atunci când un specialist în stilistica jurnalistică dorește să abordeze un text trebuie să pornească de la dimensiunea  individualității jurnalistului și al totalității materialelor publicate.În acest context se dezvoltă o filozofie a calității care iradiază în multe direcții și domenii de gen, existând interesul pentru diferență, unicitate, irepetabilitate.

            Dacă aceste repere diacronice ne-au ajutat să observăm integrarea criticii stilistice în presa scrisă s-ar cuveni să aflăm și câteva coordinate în plan sincronic pentru a vedea, în linii mari, prin ce se particularizează aceeași critică în cadrul mutației generale la care participă.Prima coordonată în acest sens, ne poate folosi preocuparea – tot mai active Aceasta se află în prioritatea acordată dimenisunii lingvistice a operei literare, e în present- pentru specificul literar,  și mai puțin cel jurnalistic.Așa-numitele “științe ale spiritului”(științe ale culturii), ieșite de sub dominația științelor naturii, se află în fața grelei problem a definirii obiectelor lor și a metodelor adecvate acestora. Critica stilistică dorește să participle la dezvăluirea originalității ireductibile a jurnalismului. Aceasta se află în pioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare, dar de acum se pune problema și a materialelor ziaristice, pentru acuitatea ideilor trasmise. Noile funcții ale limbajului în jurnalism, pune în termini noi relația dintre articolul de presă și limbă.

            Critica stilistică de la noi a textelor din presă nu a reușit să impună primatul textului și să atragă cititorul să guste pagina de ziar.Dar despre modul concret, critica stilistică în jurnalism la noi este inexistentă.

            Admițând că între critica stilistică, critica literară, critica stilistică a textelor jurnalistice, istoria și teoria literaturii nu se pot trasa granite rigide, se cuvine să recunoaștem totuși perspectivele lor diferențiate.

            Interesul pentru individualitate face parte, în spațiul criticii jurnalistice, dintre justificate obiective în perioada aceasta de trecere de la o mentalitate impusă de un regim de dictatură Continue reading „Al. Florin ŢENE: Critica stilistică în jurnalism”

Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE”

Încheiat în defavoarea otomanilor, războiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat şi de reglementări teritoriale în nordul Marii Negre, Rusia lărgindu-şi graniţa prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul încheiat cu participarea, ca observator, a părţii germane. Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei şi a graniţei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia îşi adjudecă un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului şi Niprului. Artizanii au fost ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) şi favoritul său, generalul Munnich. Aceştia au imaginat planul care depăşea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile româneşti până la Nistru, vizând întreaga Moldova până la Carpaţi dar şi Muntenia, Dobrogea şi teritoriile româneşti dintre Balcani şi Dunăre. Moartea ţarinei şi succesorii slabi care au urmat la tron au lăsat lucrurile în suspensie până la preluarea puterii de către Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusă ajunge la Bugul inferior abia în 1764, în contextul pregătirii noului război cu Poarta (1768-1774), începând inventarierea teritoriului. În 1766, agentul Andrei Konstantinov raportează că între Bug şi Nistru, în „u Craina” nu există „supuşi” ruşi şi se vorbeşte „doar româneşte”. Principala fosta cetate turcă  Ozu sau Oceakov era un oraş ridicat, în 1587, de domnul Moldovei, Petru Şchiopul, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez în slujba Moscovei, raportase, la 1709, că este locuit de români şi foarte puţin tătari, greci sau turci. Între 1587 şi 1709, informatorii străini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini şi Niccolo Barsi îl descriseseră că pe un „oraş vlah”, adică românesc, aflat în componenţa Ţării Moldovei.

În 1769, ţarina decide lichidarea independenţei cazacilor şi integrarea acestora în armata rusă. Drept urmare, căpitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jură credinţă şi semnează încadrarea cu grade de căpitani şi colonei în armata rusă. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Drăgan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculeţ, Apostol, Chigheci, Grigoraș, Grigorcea, Bogdan, Radu, Focșa, Bocşa… Oare ce simt, în acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analiştii şi politicienii lui pește şi pupezele de televiziune care orăcăie de 25 de ani că n-avem nici o treabă cu actuala Transnistrie, care n-ar fi aparţinut niciodată României. Mai rău, nu numai Transnistria întreagă (69.000 km2) ci şi Ucraina istorică au fost parte integrantă a Ţării Moldovei, de la 1455/1456 până la 1740 (Ucraina) şi 31 decembrie 1791 (Transnistria).

Ţarina grupează cazacii „mărgineni” în două regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc şi al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara şi Orenburg, că baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.

În restul Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali, ocupată de ruşi în cursul războiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni şi cumpărare cu bani, ţarina organizează un corp de armată românesc format din voluntari. Trădând intenţia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali acest corp primeşte un statut, în fapt o proiectată Constituţie a viitoare Moldove ocupate, intitulat „Învăţătură a însăşi stăpânitoarei măriri Ecaterina a II-a, tălmăcită pe limba moldovenească din ordinul mareşalului Petru Al. Rumeantev, cu osârdia şi cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofăt”. Acest corp românesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca. 12.000 de luptători, era comandat de nepoţii trădătorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin şi Dumitrașcu (fiii lui Antioh), avea un drapel de luptă pe care figurau stema imperială rusă alături de bourul Moldovei, uniforme româneşti şi biserică proprie cu serviciu în limba romană.

În 1783, ţarina lansează proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile româneşti aflate sub suzeranitate otomană. Pentru implementarea lui, lichidând primejdia turco-tătară din spatele frontului, ruşii cuceresc, în 1787, Crimeea.  Aceasta este perioada când, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, ţarina decide înfiinţarea, în fosta „Ucraina” dintre Bug şi Nipru, a unei construcţii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”. Evoluţia politică şi militară, adjudecarea, în 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug şi Nistru şi faptul că deschide zona Bug-Nipru ca teritoriu de colonizare pentru românii şi aromânii cu atribuţii militare din fosta Militargrenze (graniţa militară) a  Imperiului Romano-German, pe măsură ce Habsburgii înaintau spre sud, în Serbia, o face să opteze, temporar însă, pentru numele de ”Nouă Serbie”. O „Noua Serbie” locuită, acum,  şi de români şi de aromâni şi în care funcţiona, ca armata „Polcul de husari moldoveni”.

Elementul românesc dintre Nistru şi Bug fusese întărit, încă din 1736-1739, de luarea în robie şi aşezarea aici, de către generalul Munnich, a cca.100.000 ţărani români, bărbaţi, femei, copii din Muntenia şi teritoriile moldoveneşti dintre Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai radical, contele Panets, în 1774, îi propusese ţarinei strămutarea întregii populaţii româneşti a Moldovei dintre Nistru şi Carpaţii Orientali, dincoace, în teritoriile româneşti dintre Nistru şi Nipru. În paralel, au fost aduşi şi colonişti ruşi de dincolo de Nipru. La 1793, făcând un recensământ în fosta „Ucraina” dintre Nipru şi Bug, devenită „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril şi preotul Ivanov constatau că, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat româneşti, restul mixte, româno-ruse, dar marii proprietari de pământ erau, în continuare, români: Ion şi Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabău, Manuil Saul, Ion Cananau, George Crăciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Balş etc.

După 1769, aşadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug şi Nistru, căzăcimea liberă mutându-şi aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportând că, în continuare, situaţia etnică se păstrează, de-a lungul litoralului Marii Negre, între Crimeea şi Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani. După cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenţi, în frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mândra, Ghinea şi Branca, jura credinţă intrând în armată ţaristă. Ei vor fi organizaţi, în 1802, că nouă căzăcime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de către țarul Alexandru I (180-825). Astăzi, Transnistria istorică, de 69.000 km2, a fost redusă, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formează regiunea Odessa, formal în Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km2, formal, aparţin Republicii Moldova, dar sub numele de, încă, RASSM, constituie o enclavă a Moscovei.

Nenorocire mare pentru minunăţii noştri elitişti! Parcă îi aud cum urlă: „De unde şi până unde, cazacii, români?” Păi, hai să vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” înseamnă în tătara „pribeag” şi în turcă „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spaţiului românesc, adică haiducirii din mlaştinile Tisei – fuga ţăranilor români de pe moşii în zonele de margine, în rândul comunităţilor româneşti vechi dar rare din „No man’s land”. Este vorba despre ţărani români, fugiţi printre obşti săteşti româneşti vechi aflate, în cazul „Ucrainei”, în zonele de margine sau de graniţă, disputate Ţării Moldovei, iniţial de Uniunea polono-lituaniană şi de tătari, apoi de Imperiul Otoman şi Rusia. Zona vizată a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, şi astăzi, numele de VOLOSKII, adică „Românesc”. Aici, pe loc uscat, adică SEC, se făcea adunarea de obşte pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul, apoi, că oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu în teritoriile tătaro-otomane şi polone. Militar, erau organizaţi pe „centurii” adică „sute”, de unde în pronunţie slavă, „sotni”. Erau conduşi de căpitani, numiţi după românescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani. Fenomenul începe datorită devastărilor provocate de războaiele cu tătarii, turcii şi polonii, spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi ia amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informă pe Maximilian ÎI de Habsburg (1564-1576) că numiţii cazaci sunt „nu numai din ţinuturile noastre, ci şi din cele ale Moscovei, Valahiei şi din ţările Luminaţiei voastre”, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Acelaşi fenomen se întâmplă dincolo de Nipru, între Don şi Nipru, căzăcimea de pe Don fiind formată, însă, din ruşi şi români colonizaţi din raţiuni militare, cu începere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot în 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene că „sărăciţi, s-au unit moldoveni, munteni şi moscoviţi şi au făcut multe pagube  musulmanilor noştri”. Un an mai târziu, Ştefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) şi rege al Poloniei (1575-1586), îi informă pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de o parte şi de alta a Niprului sunt „oameni proveniţi din diferite popoare, ruşi, romani şi chiar supuşi de-ai noştri”, adică polonezi şi lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, însă, declară  Cancelaria polonă, în 1578, sunt „cei mai răi dintre moldoveni”. Pe unii dintre şefii „mărginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reuşit să-i atragă, prin cumpărare cu ranguri boiereşti, aceştia îngroşând, prin deznaţionalizare, şleahta polonă (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, însă, au rămas romani legaţi de domnia Ţării Moldovei.

Prima încercare de unificare a tuturor obştilor volohe căzăceşti sub un singur hatman, a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Ştefan cel Mare. A fost, însă, învins de Despot Vodă, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Şiret”, predat turcilor şi executat în Galata. Românii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda şi Nadabaicu (în falsele istorii… Nelevaico), în 1572, pe unul de-al lor şi l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, însă, Ioan Nicoară Potcoavă (Creţul), adus de atamanii Ceapă şi Şah, avea să impună titlul, pentru un veac şi jumătate, de Domn al Ţării Moldovei şi căpitan al Marginii. A fost urmat de „domnişorii” şi domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Şchiopul, Ioan Lungu din Lapușna, Ioan Cazacul, Ştefan Răzvan, Mihai Viteazul etc. până la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuţi de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Vodă cel Cumplit şi până la sfârşit, pe lângă cei menţionaţi, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut să-l înlocuiască cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chişca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Românul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu şi, ultimul, Dănilă Apostol (1727-1734).

Seria atamanilor români a fost întreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaş polonez răsculat împotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, în 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Şi aceasta deoarece, nefiind român, s-a încuscrit cu domnul şi protectorul său, Vasile Lupu (1634-1653), la dispariţia acestuia fiind vânat şi de polonezi şi de turci. Hmelnitcki era polonez, dar adjuncţii săi erau Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puşcariu de Poltava, Ioan Burlă de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman şi Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. În plus, sub el, comandanţii Regimentului de elită căzăcesc, „Slobodean”, adică al „Libertăţii”, au fost generalii de brigadă Dimitrie Bancescu şi Varlaam Buhatel. În tratativele cu Rusia, Hmelnitcki  a folosit, pe post de diplomaţi, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gămălie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava şi Grigore Cristofor- căpitan de Raskov.

La sfârşitul sec.XVII, după Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Draghinici. Cazacii, mărginenii sau „ucrainenii” romani au luptat, între Nistru şi Nipru, împotriva polonezilor, sub Bogdan şi Timus Hmelnitcki, fiind consideraţi de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmaşii dacilor şi au puternice virtuţi militare”. În bătălia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat în centrul liniei de foc”. În bătălia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar în cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alături de suedezi, împotriva ruşilor, participând, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 în bătălia de la Leahovici (1706) şi 4000 în bătălia de la Poltava (1709). Ultimul mare hataman, Dănilă Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, după tatăl său, Pavel Efrem şi bunicul său, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „român”, drept „Apostol, de obârşie valahă, bărbat din tată merituos în armată, ostaş bun, din toţi polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câştigând cinstirea şi dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedându-i fiul său Petre, polcovnic de Lubni, care avea să se integreze ca general de brigadă în armata rusă. Celălalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a căsătorit în 1736, cu fiica generealului  rus Matei Muraviov, urmaşul său fiind celebrul diplomat, scriitor şi mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762-1851).

„Ucraina” istorică aşadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Ţării Moldovei au însumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisă) şi 69.000 km2 (Transnistria), adică un total de 113.500 km2 de pământ românesc, răpit Ţării Moldovei de Rusia. Un teritoriu în care domnii Moldovei au întemeiat oraşele între Moghilău, pe Nistru (1600) şi Oceakov, pe Nipru. Şi-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa şi Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia şi Movila etc.). Toponimele şi hidronimele româneşti au fost, în ultimele două secole, slavizate, populaţia supusă unui regim intens de deznaţionalizare, în special în epoca bolşevică, iar termenul „u Craina” a ajuns să desemneze o altă realitate geopolitică şi etnostatală, nu neapărat datorită Rusiei.

Continue reading „Mircea DOGARU: „U-CRAINA” – ȚINUTUL ROMÂNESC DE „LA MARGINE””

Paul LEIBOVICI: Arhivele povestesc

În zilele noastre când epidemia CORONA face ravagii pe întregul glob pământesc, când zi de zi pământul negru acoperă victimele, în calendarul mortuar sunt înscriși mii de persoane –și nu numai dintre cei vârstnici. Omenirea este în așteptarea unui remediu, a unui SER salvator! Citim și ascultăm despre străduințele imunologilor în căutarea unei astfel de medicament.

Arhivele păstrează mărturii autentice, din secolul XIX în care o maladie HOLERA s-a răspândit cu violență ucigând în Rusia și mai apoi în India mii și mii de oameni. Suntem într-o epocă în care canalizarea, igiena fie personală sau colectivă era aproape inexistentă  sau lipsea cu totul. Locuințele erau mici, iar familiile se rezumau la spații reduse, lipsite de closete. Acestea erau pe undeva în apropierea unui canal de scurgere a zoilor. Organizarea sanitară de sănătate publică  nu exista, ori –în orașele principale de abia se organiza. HOLERA era boala infecțioasă care izbucnea tocmai în aceste condiții primitive de viață. Marile comunități duceau o viață primitivă, de abia își croia drumul.  Desigur, scânteiele igienei a apărut la început doar în familiile cu un oarecare nivel cultural –emancipat. Holera-această boală infecțioasă –molipsitoare își găsea mediul favorabil tocmai în primitivitatea din Rusia, India, țări cu o imensă populație și în același timp lipsite total de ceea ce se numește,,igienă,, Imperii în care sanitația ori nu intra în preocupările conducerii statului,fiind o noțiune inexistentă. Tocmai în aceste imperii Holera a devenit o epidemie care la vremea ei a înghițit comunități de oameni –necunoscând limite de vârstă.

Primele documente au fost găsite în limba sanscrită.Acestea  povestesc de populația din așezările de-alungul apelor Gangelului. Alte documente din 1628 sunt cele descrise de olandezul Iacobus Bontius.Epidemia s-a răspîndit în jurul anului 1669 în China .Descrieri ale epidemiei,,Holera,, le găsim în documentele din 1817-24 aflate în arhive.Dar epidemia din 1846-1863 care a cuprins europa –cu deosebire Rusia și mai apoi India,a atins cel mai mare număr de victime. Epidemia a fost cunoscută și sub denumirea de ,,Boala Neagră,, lovind în special localitățile cu o populație intensivă. Dar, și în acele vremuri, cînd știința medicală era destul de redusă,mijloacele de cercetare – minimale s-a găsit un cercetător –destul de tînăr –care a dovedit că ,,salvarea e posibilă,,. Numele omului de știință MORDEHAI ZEEV HAVKIN – originar din Rusia, a studiat medicina  în Elveția ,iar apoi a plecat în Franța unde a candidat la Institutul PASTEUR. Cu toate că a fost primit ca ,,bibliotecar,, tînărul dovedindu-și calitățile de cercetător, a lucrat în laboratoarele acestui institut. ,,HOLERA,, a izbucnit, iar mijloacele de cercetare și remediere erau aproape inexistente. În timp ce lucra alături de Pasteur și Mahnikov, tînărul Havkin a început să cerceteze asiduu ,,cauzele,, sau rădăcinele acestui microb -denumit Holera care ucidea viețile zi de zi. A reușit ,prin străduința și cunoștiințele sale să adîncească cercetările și astfel să găsească mai întîi,,rădăcinele,, acestui microb mortal. Havkin a reușit să prepare o imunizare a holerei pe baza unor microbi slăbiți. În acea perioadă din cauza mizeriei,primivității, după cum afirmam mai sus –au murit mii de oameni. Cercetătorul amintit a reușit să prepare un ser pentru imunizarea holerei pe baza unor microbi slăbiți. Atît în Rusia cît și India s-au refuzat propunerile tînărului cercetător ,ale medicamentului pe care –l găsise și-l propusese. HAVKIN a luat hotărîrea –poate de necrezut –de a dovedi pe propriul său corp ,eficiența intervenției sale. ,,Și-a injectat o porție de microbi ,,Holera,, în propriul corp-în venele sale.!!!!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Arhivele povestesc”

Al. Florin ŢENE: Ecouri la romanul “Întoarcerea din cruciadă- Viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“

Întâmplări triste cu Securitatea și foști studenți, viitori scriitori și ziariști     

            Zilele trecute am primit o scrisoere de la un fost coleg de liceu, profesorul Budică Petre, din județul Vâlcea, în care îmi comunică faptul că a citit romanul meu despre poetul Radu Gyr, care i-au adus aminte de unele întâmplări triste din timpul facultății de filologie de la Universitatea București, din anul  1962.

            Fiind student în anul doi la facultatea mai sus amintită, îi plăcea foarte mult poezia scrisă de Radu Gyr, care încă nu ieșise din închisorile comuniste ,.Petre Budică fiind un împătimit al anticarilor din București, a copiat diferite poezii ale autorului poeziei “Iisus în celulă “, pe care le-a adus în căminul studențesc. Fiind vorba de poeziile “ Dă-mi drumul din temniță. Isuse“, “Îți scriu o carte, mama, din Aiud “,  “Ofrande“ și “Antiteză “.

            Datorită acestui fapt trei colegi de an au raportat Securității deținerea acestor poezii de către colegul lor Budică Petre.

            Aceștia sunt: Niță Victor, născut la 6 noiembrie 1941, viitoar scriitor și ziarist care avea nume conspirativ “ Cazan Costel“ conform adresei CNSAS nr.P 1599/03/ 1911.Datorită acestui fapt  studentul Budică Petre a fost dat afară din UTM și anchetat la secția de Securitate din București, str.Ștefan Furtună, colț cu Plevnei. Un rol important de a nu fi dat afară din facultate l-a avut, pe atunci, asistentul Eugen Simion, actualmente academician.

            Dar să vedem cine este Victor Niță:  poetul și gazetarul Victor Niță s-a născut  în 1941 pe plaiuri moldave, în comuna vasluiană Grivița –, erau timpuri grele, în vara acelui an. România intrase în război, iar părinții nu știau dacă pruncul va trăi. A trăit. În vremea cumplitei secete postbelice, familia lui a plecat la Hunedoara. De atunci, Victor Niță se va atașa de acele meleaguri unde și-a petrecut o parte din copilărie, adolescență și alte vârste tinere. Absolvent al Literelor bucureștene (1968), a devenit, în 1974, ziarist – de linia întîi – la revista „Flacăra”, condusă, între 1973 și 1985, de poetul Adrian Păunescu. A rămas la această publicație pînă în 1988, cînd s-a transferat la „Sportul”. După 1989, a lucrat în mai multe redacții, la „Ora”, „Expres”, „Evenimentul zilei” sau „Cotidianul”. În 1984, a publicat, la Albatros, volumul de versuri “Turnul Neboisa” (numele unei fortărețe a Castelului Corvineștilor). Iar în 2002, cartea de literatură pentru copii “De-ar fi toată viața vară!”, ilustrată de soția sa, artistul plastic Lucia Niță-Martin.

 

 

 

            Un alt coleg care îl turna la Securitate pe Budică Petre și pe colegul, viitorul scriitorul indianist  George Anca, a fost poetul Paul Tutungiu care avea nume conspirativ “Vasilescu Ion “, conform adresei CNSAS nr.P.1599/03. Din 21 octombrie 2009.Acesta a dat informație privind deținerea de către Budică Petre a poeziei “ Dă-mi drumul din temniți, Isuse“ de Radu Gyr și a altor două poezii. Nota informative avea nr.361 din 11 aprilie 1962, în care ofițerul a stabilit următoarea întâlnire conspirativă cu acest student în 25 aprilie 1962.

            Să vedem cine este Paul Tutungiu: se naste la 6 mai 1941, în Cernavodă, județul Constanta.Este poet. Fiind fiul lui Pavel Simion Tutungiu, ofiter, si al Silviei (n. Constantinescu).
Termina liceul la Călărași în 1959, apoi lucreaza în mină, la Petroșani. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din Bucuresti  în 1966, este redactor la ziarele “Steagul rosu”. “Dimbovita,” “Tirgoviste” pâna in 1971, apoi este corespondent de presa la Piatra Neamt  în perioada 197l-l974; apoi redactor la revista “Teatrul”.

Debuteaza în 1959 cu poezie în “Luceafarul”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ecouri la romanul “Întoarcerea din cruciadă- Viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“”