Încheiat în defavoarea otomanilor, războiul ruso-germano-turc din 1736-1739 a fost urmat şi de reglementări teritoriale în nordul Marii Negre, Rusia lărgindu-şi graniţa prin Tratatul de la 12 septembrie 1740 de la Istanbul încheiat cu participarea, ca observator, a părţii germane. Tratatul se intitula „Statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei şi a graniţei Moldovei pe Bug”. Prin acesta, Rusia îşi adjudecă un teritoriu de „la Margine” (în rusă „u Craina”) de 44.500 km2, de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului şi Niprului. Artizanii au fost ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) şi favoritul său, generalul Munnich. Aceştia au imaginat planul care depăşea viziunea lui Petru I cel Mare de a acapara toate teritoriile româneşti până la Nistru, vizând întreaga Moldova până la Carpaţi dar şi Muntenia, Dobrogea şi teritoriile româneşti dintre Balcani şi Dunăre. Moartea ţarinei şi succesorii slabi care au urmat la tron au lăsat lucrurile în suspensie până la preluarea puterii de către Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796). Armata rusă ajunge la Bugul inferior abia în 1764, în contextul pregătirii noului război cu Poarta (1768-1774), începând inventarierea teritoriului. În 1766, agentul Andrei Konstantinov raportează că între Bug şi Nistru, în „u Craina” nu există „supuşi” ruşi şi se vorbeşte „doar româneşte”. Principala fosta cetate turcă Ozu sau Oceakov era un oraş ridicat, în 1587, de domnul Moldovei, Petru Şchiopul, despre care spionul Daniel Krwonn, un suedez în slujba Moscovei, raportase, la 1709, că este locuit de români şi foarte puţin tătari, greci sau turci. Între 1587 şi 1709, informatorii străini Geovani Botero, Giovani Antonio Magini şi Niccolo Barsi îl descriseseră că pe un „oraş vlah”, adică românesc, aflat în componenţa Ţării Moldovei.
În 1769, ţarina decide lichidarea independenţei cazacilor şi integrarea acestora în armata rusă. Drept urmare, căpitanii (hatmanii/atamanii) cazacilor jură credinţă şi semnează încadrarea cu grade de căpitani şi colonei în armata rusă. Numele lor sunt: Topa, Scapa, Țăranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie, Drăgan, Desalaga, Ignat, Gologan, Ciorba, Vornicu, Abaza, Pavel Poloboc, Vasile Cociubei, Constantin Turculeţ, Apostol, Chigheci, Grigoraș, Grigorcea, Bogdan, Radu, Focșa, Bocşa… Oare ce simt, în acest moment, citind aceste nume „ucrainene”, istoricul „demitizator” Lucian Boia, analiştii şi politicienii lui pește şi pupezele de televiziune care orăcăie de 25 de ani că n-avem nici o treabă cu actuala Transnistrie, care n-ar fi aparţinut niciodată României. Mai rău, nu numai Transnistria întreagă (69.000 km2) ci şi Ucraina istorică au fost parte integrantă a Ţării Moldovei, de la 1455/1456 până la 1740 (Ucraina) şi 31 decembrie 1791 (Transnistria).
Ţarina grupează cazacii „mărgineni” în două regimente numite: unul „Muntenesc”, sub comanda colonelului Grigore Buhatel, pe loc şi al doilea, „Moldovenesc”, dislocat la Kiev, Simara şi Orenburg, că baza de recrutare pentru regiunea Ekaterinoslav, sub comanda colonelului Lungu.
În restul Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali, ocupată de ruşi în cursul războiului amintit (1768-1774), prin persuasiune, promisiuni şi cumpărare cu bani, ţarina organizează un corp de armată românesc format din voluntari. Trădând intenţia de ocupare a restului teritoriului Moldovei dintre Bug şi Carpaţii Orientali acest corp primeşte un statut, în fapt o proiectată Constituţie a viitoare Moldove ocupate, intitulat „Învăţătură a însăşi stăpânitoarei măriri Ecaterina a II-a, tălmăcită pe limba moldovenească din ordinul mareşalului Petru Al. Rumeantev, cu osârdia şi cheltuiala mitropolitului Gavril, de Toma, al doilea logofăt”. Acest corp românesc de voluntari (un demn precursor al Diviziei Tudor Vladimirescu) de cca. 12.000 de luptători, era comandat de nepoţii trădătorului domn aclimatizat rus, Dimitrie Cantemir, Constantin şi Dumitrașcu (fiii lui Antioh), avea un drapel de luptă pe care figurau stema imperială rusă alături de bourul Moldovei, uniforme româneşti şi biserică proprie cu serviciu în limba romană.
În 1783, ţarina lansează proiectul de „Regat al Daciei” prin care se dorea gruparea, sub autoritatea arhiducelui Constantin, propus rege, toate teritoriile româneşti aflate sub suzeranitate otomană. Pentru implementarea lui, lichidând primejdia turco-tătară din spatele frontului, ruşii cuceresc, în 1787, Crimeea. Aceasta este perioada când, pe raportul lui Alexandru Mavrocodat, din 1786, ţarina decide înfiinţarea, în fosta „Ucraina” dintre Bug şi Nipru, a unei construcţii administrativ statale, sub numele de „Moldova Noua”. Evoluţia politică şi militară, adjudecarea, în 1791, a teritoriului Moldovei dintre Bug şi Nistru şi faptul că deschide zona Bug-Nipru ca teritoriu de colonizare pentru românii şi aromânii cu atribuţii militare din fosta Militargrenze (graniţa militară) a Imperiului Romano-German, pe măsură ce Habsburgii înaintau spre sud, în Serbia, o face să opteze, temporar însă, pentru numele de ”Nouă Serbie”. O „Noua Serbie” locuită, acum, şi de români şi de aromâni şi în care funcţiona, ca armata „Polcul de husari moldoveni”.
Elementul românesc dintre Nistru şi Bug fusese întărit, încă din 1736-1739, de luarea în robie şi aşezarea aici, de către generalul Munnich, a cca.100.000 ţărani români, bărbaţi, femei, copii din Muntenia şi teritoriile moldoveneşti dintre Nistru şi Carpaţii Orientali. Mai radical, contele Panets, în 1774, îi propusese ţarinei strămutarea întregii populaţii româneşti a Moldovei dintre Nistru şi Carpaţii Orientali, dincoace, în teritoriile româneşti dintre Nistru şi Nipru. În paralel, au fost aduşi şi colonişti ruşi de dincolo de Nipru. La 1793, făcând un recensământ în fosta „Ucraina” dintre Nipru şi Bug, devenită „Noua Serbie”, mitropolitul Gavril şi preotul Ivanov constatau că, din 67 de sate ale regiunii Oceakov, 49 erau curat româneşti, restul mixte, româno-ruse, dar marii proprietari de pământ erau, în continuare, români: Ion şi Nicolae Cantacuzino, Teodor Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, Scarlat Sturdza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, Ion Iliescu, Teodor Sabău, Manuil Saul, Ion Cananau, George Crăciun, Anton Pascal, Pintilie Hagila, Vasile Dodon, Teodor Romanescu, Emanoil Balş etc.
După 1769, aşadar, teritoriile de „la Margine” ale Moldovei au devenit cele dintre Bug şi Nistru, căzăcimea liberă mutându-şi aici centrul de greutate, consilierul Sumakov raportând că, în continuare, situaţia etnică se păstrează, de-a lungul litoralului Marii Negre, între Crimeea şi Nistru majoritatea locuitorilor fiind romani. După cucerirea Transnistriei, ultimii cazaci independenţi, în frunte cu generalul Ciorba, coloneii Mândra, Ghinea şi Branca, jura credinţă intrând în armată ţaristă. Ei vor fi organizaţi, în 1802, că nouă căzăcime de la Bug, sub numele de Corpul Voznesensc, de către țarul Alexandru I (180-825). Astăzi, Transnistria istorică, de 69.000 km2, a fost redusă, administrativ teritorial, la 25.100 km2, din care 20.900km2 formează regiunea Odessa, formal în Ucraina, dar sub control rusesc, iar 4.200 km2, formal, aparţin Republicii Moldova, dar sub numele de, încă, RASSM, constituie o enclavă a Moscovei.
Nenorocire mare pentru minunăţii noştri elitişti! Parcă îi aud cum urlă: „De unde şi până unde, cazacii, români?” Păi, hai să vedem! „Cazac” sau, corect, „cosaq” înseamnă în tătara „pribeag” şi în turcă „lotru”, cu alte cuvinte „haiduc”. Căzăcirea la pragurile Niprului a fost un fenomen similar celei din NV-ul spaţiului românesc, adică haiducirii din mlaştinile Tisei – fuga ţăranilor români de pe moşii în zonele de margine, în rândul comunităţilor româneşti vechi dar rare din „No man’s land”. Este vorba despre ţărani români, fugiţi printre obşti săteşti româneşti vechi aflate, în cazul „Ucrainei”, în zonele de margine sau de graniţă, disputate Ţării Moldovei, iniţial de Uniunea polono-lituaniană şi de tătari, apoi de Imperiul Otoman şi Rusia. Zona vizată a fost „pragurile Niprului” („za porojie”), din care cel mai important poartă, şi astăzi, numele de VOLOSKII, adică „Românesc”. Aici, pe loc uscat, adică SEC, se făcea adunarea de obşte pentru deciziile importante, de unde numele de „SECE”. Oamenii se ocupau cu agricultura, vânătoarea, pescuitul, apoi, că oameni liberi cu drepturi militare, cu mercenariatul sau raziile pe cont propriu în teritoriile tătaro-otomane şi polone. Militar, erau organizaţi pe „centurii” adică „sute”, de unde în pronunţie slavă, „sotni”. Erau conduşi de căpitani, numiţi după românescul hatman (derivat din germanul hauptman) – atamani. Fenomenul începe datorită devastărilor provocate de războaiele cu tătarii, turcii şi polonii, spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) şi ia amploare în secolul XVI. În 1574, Cancelaria polonă îl informă pe Maximilian ÎI de Habsburg (1564-1576) că numiţii cazaci sunt „nu numai din ţinuturile noastre, ci şi din cele ale Moscovei, Valahiei şi din ţările Luminaţiei voastre”, adică erau români fugari de pretutindeni, inclusiv din Transilvania. Acelaşi fenomen se întâmplă dincolo de Nipru, între Don şi Nipru, căzăcimea de pe Don fiind formată, însă, din ruşi şi români colonizaţi din raţiuni militare, cu începere din 1482-1487, de Moscova. Este motivul pentru care, tot în 1574, mare vizir, Mehmed Sokoll, informa cancelariile europene că „sărăciţi, s-au unit moldoveni, munteni şi moscoviţi şi au făcut multe pagube musulmanilor noştri”. Un an mai târziu, Ştefan Bathory, principe al Transilvaniei (157-1583) şi rege al Poloniei (1575-1586), îi informă pe Habsburgi că, în ansamblu, cazacii de o parte şi de alta a Niprului sunt „oameni proveniţi din diferite popoare, ruşi, romani şi chiar supuşi de-ai noştri”, adică polonezi şi lituanieni. Cei de la pragurile Niprului, însă, declară Cancelaria polonă, în 1578, sunt „cei mai răi dintre moldoveni”. Pe unii dintre şefii „mărginenilor” (ucrainenilor), polonezii au reuşit să-i atragă, prin cumpărare cu ranguri boiereşti, aceştia îngroşând, prin deznaţionalizare, şleahta polonă (familiile Ivanenco, Dumitrasco, Apostol, Afendie, Armasevski, Tomski, Brazuhi etc.). Majoritatea, însă, au rămas romani legaţi de domnia Ţării Moldovei.
Prima încercare de unificare a tuturor obştilor volohe căzăceşti sub un singur hatman, a fost făcută de un os domnesc, pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot de fiică a lui Ştefan cel Mare. A fost, însă, învins de Despot Vodă, la 6 noiembrie, „la pod la Vercicani, pre Şiret”, predat turcilor şi executat în Galata. Românii cazaci l-au adus, apoi, sub conducerea atamanilor Loboda şi Nadabaicu (în falsele istorii… Nelevaico), în 1572, pe unul de-al lor şi l-au pus Domn – Ion Voda cel Cumplit (1572-1574). Abia fratele acestuia, însă, Ioan Nicoară Potcoavă (Creţul), adus de atamanii Ceapă şi Şah, avea să impună titlul, pentru un veac şi jumătate, de Domn al Ţării Moldovei şi căpitan al Marginii. A fost urmat de „domnişorii” şi domnii Petru Cazacul, Constantin Potcoavă, Constantin Lăcustă, Petru Şchiopul, Ioan Lungu din Lapușna, Ioan Cazacul, Ştefan Răzvan, Mihai Viteazul etc. până la Gheorghe Duca. Nefiind domni, ci doar hatmani (atamani) recunoscuţi de întreaga căzăcime, s-au ilustrat din vremea lui Ion Vodă cel Cumplit şi până la sfârşit, pe lângă cei menţionaţi, Ion Nadabaicu, urmat de Ion Grigore Loboda (1593-1597), pe care polonezii au vrut să-l înlocuiască cu Tihon Baibuza, apoi Samuila Chişca, Ion Sarcu, Ion Opara, Trofin Românul (Volosanin), Ioan Sarpila, Timotei Zgura, Dumitru Hunu şi, ultimul, Dănilă Apostol (1727-1734).
Seria atamanilor români a fost întreruptă de Bogdan Hmelnitcki (1648-1654), boiernaş polonez răsculat împotriva regelui, cel care a avut nefericita idee, în 1653, de alipire a „Marginii” la Rusia. Şi aceasta deoarece, nefiind român, s-a încuscrit cu domnul şi protectorul său, Vasile Lupu (1634-1653), la dispariţia acestuia fiind vânat şi de polonezi şi de turci. Hmelnitcki era polonez, dar adjuncţii săi erau Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Martin Puşcariu de Poltava, Ioan Burlă de Gdansk, Pavel Apostol de Mirgorod, Ieremia Ganju de Uman şi Dumitrascu Raicea de Pereiaslav. În plus, sub el, comandanţii Regimentului de elită căzăcesc, „Slobodean”, adică al „Libertăţii”, au fost generalii de brigadă Dimitrie Bancescu şi Varlaam Buhatel. În tratativele cu Rusia, Hmelnitcki a folosit, pe post de diplomaţi, pe Pavel Apostol, Dumitrascu Raicea, Grigore Gămălie de Lubensk, Ion Ursu-capitan de Poltava şi Grigore Cristofor- căpitan de Raskov.
La sfârşitul sec.XVII, după Gheorghe Duca, succesiunea au asigurat-o hatmanii Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Draghinici. Cazacii, mărginenii sau „ucrainenii” romani au luptat, între Nistru şi Nipru, împotriva polonezilor, sub Bogdan şi Timus Hmelnitcki, fiind consideraţi de Samuel Kussevicz, starostele de Lemberg, drept „urmaşii dacilor şi au puternice virtuţi militare”. În bătălia de la Liov „cohortele de veterani ale dacilor transnistreni (Veteranae Dacorum Transnistrianorum) au luptat în centrul liniei de foc”. În bătălia de la Zborov (1649), numai cazaci transnistreni au fost 10.000, iar în cea de la Beresztecko (1651), 4000. Ulterior, au luptat alături de suedezi, împotriva ruşilor, participând, sub conducerea lui Apostol Chigheci, cca. 8000 în bătălia de la Leahovici (1706) şi 4000 în bătălia de la Poltava (1709). Ultimul mare hataman, Dănilă Apostol, a fost comandantul regimentului de la Mirgorod, după tatăl său, Pavel Efrem şi bunicul său, Apostol. Este descris de uzurpatorul sau, Mazepa, nu ca „ucrainean”, nu ca „moldovean” ci, clar, ca „român”, drept „Apostol, de obârşie valahă, bărbat din tată merituos în armată, ostaş bun, din toţi polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câştigând cinstirea şi dragostea tuturor regimentelor”. A murit la Sorocinti, la 17 ianuarie 1734, succedându-i fiul său Petre, polcovnic de Lubni, care avea să se integreze ca general de brigadă în armata rusă. Celălalt fiu, Pavel, polcovnic de Mirgorod, s-a căsătorit în 1736, cu fiica generealului rus Matei Muraviov, urmaşul său fiind celebrul diplomat, scriitor şi mason rus Ioan Muraviov Apostol (1762-1851).
„Ucraina” istorică aşadar, sau teritoriile de „la Margine” ale Ţării Moldovei au însumat 44.500 km2 (u Craina propriu-zisă) şi 69.000 km2 (Transnistria), adică un total de 113.500 km2 de pământ românesc, răpit Ţării Moldovei de Rusia. Un teritoriu în care domnii Moldovei au întemeiat oraşele între Moghilău, pe Nistru (1600) şi Oceakov, pe Nipru. Şi-au stabilit garnizoanele la Lerici (1455), apoi la Caffa şi Mangop (1473-1474), au dat danii boierilor (ex. Boierii Jora sau Golia şi Movila etc.). Toponimele şi hidronimele româneşti au fost, în ultimele două secole, slavizate, populaţia supusă unui regim intens de deznaţionalizare, în special în epoca bolşevică, iar termenul „u Craina” a ajuns să desemneze o altă realitate geopolitică şi etnostatală, nu neapărat datorită Rusiei.
Ajunsă la Nistru în 1791, Rusia, prin Tarul Alexandru I, a încercat să ia tot teritoriul rămas Moldovei, dar şi Muntenia întreagă, dintr-o singură lovitură, în 1807, la tratativele cu Napoleon I. Francezii s-au împotrivit la Tilsit, apoi la Erfurt, declarând că principatele nu sunt teritorii turceşti, Rusia trebuind să solicite, contra păcii, de la turci, teritorii din „Casa Islamului”. Aşa s-a inventat termenul „Basarabia”. Iniţial, astfel se numea o fâşie îngustă de pământ, litorala Dunării maritime, fosta „Vlahie” dunăreana, pomenită în secolul sec.IX-XII de bizantini, de la vărsarea Siretului, până la Chilia, adjudecată, în 1343-1345, de domnul muntean, Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru, de la Principele Dimitrie (tătar creştinat). În 1807-1809, ruşii au scris pe hărţi „Basarabia”, între Şiret şi Nistru, între Chilia şi Hotin, prezentându-l drept teritoriu turcesc, cucerit de turci, de la unul, Ştefan cel Mare, în 1484. Cum francezilor li s-a părut suspecta aceasta Basarabie atât de mare, ruşii şi-au cerut scuze reducând „Basarabia” la teritoriul de 45.630 km2, dintre Prut şi Nistru, Chilia şi Hotin.
Interesant este că Circulară lui Alexandru I către generalii armatei ruseşti de ocupaţie din Principatele Romane datează din 1807, cu cinci ani înainte de smulgerea (28 mai 1812) celei de a treia hălci din trupul Ţării Moldovei. Şi mai interesant este faptul că este deosebit de actuală, deoarece recomandările se axează pe cunoaşterea psihologiei colective şi a tarelor elitei politice româneşti: „Administrând Basarabia, trebuie cugetat să se aşeze fundamentele uni edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, că astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei.
Bulgarii, moldovenii, muntenii şi sârbii au o patrie (…) să le uşurăm calea să o afle! Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţiuni spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav, trebuie să le promitem independentă, bărbaţilor influenţi recompense pecuniare iar decoraţiuni şi titluri convenabile pentru ceilalţi!”
„Basarabia” a fost răpită la 28 mai 1812 datorită manevrelor şefului spionajului rus pentru Europa de SE, Manuc Bey, ulterior refugiat şi lichidat, la Hâncesti, de mafia bancar financiară europeană deoarece voia transformarea noii provincii într-o Elveţie a Orientului. „Libertăţile” au durat doar până la 28 februarie 1828, când tarul Nicolae I a înfiinţat, prin decret, „Institutul pentru administrarea Oblastiei Basarabia” prin care autonomia a fost suprimată, instituţiile româneşti suprimate şi înlocuite cu cele guberniale, iar limba română fost interzisă, fiind înlocuită de rusă (se putea folosi doar „în caz de necesitate”). Restul teritoriului românesc extracarpatic urma să fie cucerit, tot pe bucăţi, Moldova dintre Prut şi Siret, apoi cea dintre Siret şi Carpaţi, la fel Muntenia şi Oltenia, conform „Planului Prozorovski”, elaborat la 15 aprilie 1810, în vigoare şi astăzi, cele patru urmând să devină gubernii în cadrul unei Federaţii ruso-slave. Ca să extrapolăm termenii, această federaţie prevedea următoarele „euroregiuni”:
- Regatul Daciei, cu Muntenia, Moldova până la Prut, Transilvania, Oltenia, Bucovina şi Dobrogea cu Delta Dunării;
- Regatul Bulgariei, cu Rumelia şi Macedonia;
- Un Regat al Ungariei;
- Un Regat Sârbo-Croato-Sloven;
- Un Regat al Greciei cu Thessalonic;
- Constantinopolul cu Strâmtorile.
Proiectul a fost stopat de declanşarea Revoluţiei de la 1848 şi de acţiunea serviciilor germane şi austriece, apoi austro-ungare care aveau propriile lor obiective pe seama Rusiei. În plină revoluţie europeană republicană, serviciile germane şi austriece au lansat, în Galiţia, sloganul „ Nu sunteţi ruşi, ci ruteni.”, proclamând dreptul la existenţa al „Republicii Rutene” de la Liov la Nipru. Voiau să ia Rusiei 1000.000 de km2 inventând o „naţiune culturală” în care sub numele de „rutean” să intre, de-a valma, români, foşti români deznaţionalizaţi prin rusificare (foştii „pruteni” sau „brotnici” deveniţi „ruteni”), ruşi, polonezi, foşti români deveniţi polonezi prin deznaţionalizare (gorali), traci slavizaţi (huţanii sau huţulii), traci sau lituanieni, letoni, estoni, finlandezi, slovaci, tătari, greci şi goţii, încă subzistând în Crimeea. Reacţia românilor a fost promptă. Aşa cum astăzi se împotrivesc trimiterii de către „ucraineni” să lupte la Donețk, la 1848 s-au împotrivit „Mişcării ruteneşti” din Galiţia, cerând separarea Bucovinei de aceasta.
În 1849, Habsburgii au fost salvaţi în fața secesiunii nobililor unguri, botezată „revoluţie”, de către rezistenţă armată a românilor şi intervenţia trupelor ţariste. Drept mulţumire, din 1850, „Mişcarea rutenească” a devenit, nu numai şovin antirusă, ci şi şovin antiromânească. În fruntea ei a fost pus fostul agent al lui Lajos Kossuth, huţanul Lucian Cobiliţa.
După realizarea dualismului (1867), „Mişcarea rutenească” a trecut la pregătirea secesiunii faţă de Rusia a teritoriilor de la Vest de Caucaz, ideologi fiind evreii polonezii Markim Saskievici, Iacob Holovatki şi Ivan Varghilovici. Conceptul doctrinar era dreptul „naţiunii rutene” la un „stat Rutenia” de 5 milioane de suflete, între Muncaci şi Nipru în care, în ceea ce ne priveşte, pe lângă teritoriile româneşti deja înglobate de ruşi sau germani, urmau să intre şi Maramureşul întreg, nordul Ardealului şi nordul a tot ceea ce mai rămăsese din Moldova. Adică ceea ce a încercat să ne răpească, ulterior, Nikita Hruşciov, între 1944 şi 1954.
Prin manipulare sau cumpărare cu promisiuni cu bani, elevii şi studenţii tineri de la Liov au fost organizaţi în Asociaţia „Proviţa”, adică „Deşteptarea”, o organizaţie „ruteană” cu caracter violent antirus, antiromân şi antipolon. Replică rusă a venit, prin înfiinţarea, la Kiev, de către Ohrana ţaristă, a unei asociaţii „ruteneşti”, prorusă, „HROMADA”.
În 1869, împăratul Franz Josef a întemeiat un serviciu special, cu fonduri imense, condus de contele Franz Stadion, să orienteze mişcarea PROVIŢA în direcţia secesiunii faţă de Rusia dar şi împotriva mişcărilor de eliberare polonă şi romană. Alături de el, în fruntea luptei pentru „limba ruteană”, „poporul rutean” şi „Republica Rutenia”, s-au aflat, că adjuncţi, „rutenii” Popovici, Branzan şi Cucuruz. Ei au editat, la Liov, ziarele de propagandă „Holovna Rada Ruska” sau „Rada Swietojurka” şi „Zorja Halycka”.
În 1894, l-au adus de la Kiev la Liov pe istoricul falsificator, Mihail Hrusevski. Susţinut de Miron Corduba, acesta a solicitat renunţarea la termenul de „rutean” şi înlocuirea cu cel de „ucrainean”, adică „mărginean”. Era o preluare după termenul de „ucrainti”, cum le spuneau, în graiul popular, românii, „mărginenilor” în general şi, în mod deosebit, românilor rusificaţi. În 1894 aşadar, Hrusevski şi gaşca lui sponsorizează serviciile austro-ungare la care s-au asociat cele germane, au inventat noţiunile de popor, naţiune şi limba „ucrainene” („la mărginene”), ba chiar şi o istorie ucraineană, proiectând-o în trecut. Tot ei au decis că la viitoarea țară, „Ucraina”, să fie ataşate: Maramureşul întreg, de la nord de Vişeu; tot teritoriul românesc dintre Munţii Gutâi şi Apa Turului, tot Ardealul de Nord, Bucovina întreagă şi nordul Basarabiei.
Oficial, în 1914, la Berlin, în perspectiva războiului, kaiser-ul Wilhelm II a înfiinţat şi sponsorizat „Asociaţia pentru eliberarea Ucrainei”, vizând secesiunea teritoriilor dintre Carpaţii Păduroşi şi Caucaz, faţă de Rusia. Se explică de ce războiul a fost declanşat în Galiţia de către forţele germano-austro-ungare.
La 27 februarie/12 martie 1917, s-a declanşat revoluţia în Rusia, tarul Nicolae ÎI abdicând la 15 martie. Reacţia germano-austro-ungara a fost promptă – organizarea, la Kiev, a Radei centrale, în frunte cu Mihail Hrusevski, care proclamă autonomia lărgită a „Ucrainei” în cadrul Rusiei.
La 14 septembrie 1917, ruşii au proclamat Republica. Germanii au reacţionat prin aducerea lui Lenin, agentul lor, din Finlanda la Petrograd şi sponsorizarea Insurecţiei Bolşevice (25 octombrie/7 noiembrie). Lenin le-a acordat dreptul la secesiune, prin „Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia” (2/15 noiembrie 1917) şi a dat mâna liberă Germaniei în teritoriile de Vest ale Imperiului fost ţarist, prin Pacea de la Brest-Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie). Germania a construit, imediat, „Ucraina Mare” cu centrul la Kiev că baza de operaţii, promiţându-i lui Hrusevski ataşarea, ulterioară, a Transcarpatiei, Bucovinei, Galiţiei şi Basarabiei. Reacţia rusă s-a produs prin Stalin, comisar al guvernului, însărcinat cu „drepturile popoarelor”, care le-a declarat, imediat, „contrarevoluţionare”, pe toate cele care şi-au proclamat independenta şi, la 11/24 decembrie 1917, la Harkov, a proclamat „Republică Sovietică Ucraineană”. La 31 ianuarie 1918, Congresul General Unit al Sovietelor din Rusia a anulat „Declaraţia drepturilor popoarelor” prin „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat”, iar recent înfiinţată Armata Roșie a zdrobit forţele lui Hrusevski, la Pskov, Talin şi Narva. În mare grabă, Germania şi Austro-Ungaria au proclamat (9 februarie 1918) constituirea, din Galiţia şi Bucovina, a unui regat autonom în cadrul Austro-Ungariei şi au smuls Kievului promisiunea de furnizare a unui milion de puduri de grâu contra sprijin militar. Drept urmare, la 18 februarie 1918, trupele germano-austro-ungare au invadat „Ucraina” şi au ocupat Kievul, restaurând autoritatea lui Timoșenko, pardon, a lui Hrusevski. În sprijinul „democraţiei” de atunci, englezii au organizat, la 3 marie 1918, desantul de la Murmansk, germanii profitând pentru a-l unge pe generalul Skoropadski, hatman al Ucrainei, la 30 aprilie 1918. Au urmat evenimentele cunoscute care au condus la destrămarea Austro-Ungariei şi capitularea Germaniei şi războiul civil din spaţiul rus, proiectat încă din 1912, de masoneria europeană, pentru 1920, drept „Teritoriu de experimentare a ideilor socialiste”. În războiul civil, romanii, foşti cazaci, au luptat, ca de obicei, atât de partea ruşilor care i-au deznaţionalizat prin celebrii Frunză/Frunze şi Ceapă/Ceapaev, cât şi de partea „albilor”, ultimul ataman liber cunoscut în istorie fiind romanul Nestor Mahna, pe care noi l-am învăţat în istoriile falsificate ca „ucraineanul Mahno”.
La 29 noiembrie 1918, la Kiev, s-a proclamat RSS Ucraineană, bolşevicii preluând, drept extrem de utilă, născocirea germano-austro-ungară. Acesteia aveau să-i ataşeze şi alte teritorii româneşti, dar şi teritorii ruseşti în partea de răsărit, făcând ca lucrurile să fie aproape imposibil de descâlcit astăzi. Dar despre toate acestea şi multe altele, în cele ce vor urma…
––––––––––––
Col.(r) dr. Mircea DOGARU
București, 10 Mai 2020