În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1963 s-a ridicat la Ceruri sufletul scriitorului martir și medicului fără de arginți Vasile Voiculescu.
Prima dată când am luat în mâini o carte de poezii semnată Vasile Voiculescu mi-a fost de- ajuns să citesc o singură strofă ca să-mi dau seama de marca de aur a poetului. De atunci Universul îmi pare mai înalt, de atunci pe cerul sufletului meu s-a ivit încă un Luceafăr.
Sunt sigură că prin anii 1956-1958 studentă fiind la București paşii ni s-au intersectat prin parcurile Elefterie sau Cişmigiu, poate că am trecut pe lângă el fără ca tinereţea mea să-l recunoască. Destinul mi l-a descoperit altfel şi la rândul meu vreau să-l descopăr oamenilor, acelor oameni care nu visează numai „Americi” ori Regate opulente, dar nu regatele spiritului: Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Arghezi! Dacă-i vom străbate toate itinerariile vom fi în egală măsură răsplătiţi citindu-i „Poeziile”, „Nuvelele fantastice”, romanul „Zahei Orbul” dar şi piesele de teatru. În toate vom simţi aproape de sufletul nostru pe omul care le-a scris înmuindu-şi condeiul de-a dreptul în inimă:
„Îmi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană
Şi-mi bate-n ea tot gândul asemeni unui puls;
În inimă de-a dreptul o-nmoi, păstrez o rană
Din care nici o forţă săgeata nu mi-a smuls”
(Sonetul 89)
O inimă sinceră şi bună cum numai sfinţii şi martirii pot avea. Sfânt şi martir şi totuşi Om, căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin, medicul scriitor ne-a lăsat comori inegalabile, unice.
Omul şi opera, un tot fără discrepanţe.
Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria sa conştiinţă. Misionarismul în care s-a implicat încă de la începutul practicii medicale i-a făcut pe contemporani să-l numească „doctorul fără de arginţi”. Scrisul său este pentru cine îl aprofundează o continuă comunicare cu divinitatea. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute, în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire.
Continue reading „Sabina MADUȚA: In Memoriam Vasile Voiculescu”
Pentru cine mai credea că RP China altceva de la Deng Xiaoping, decât un regim distopic comunist şi totalitar, s-a înşelat amarnic. Asistăm la sfârşitul iluziilor despre China comunistă. A rămas un stat dictatorial construit după imaginea însângerată a lui Mao Zedong, care a dus mai departe utopia comunistă după căderea URSS. În ultimii 30 de ani, RP Chineză a reuşit să păcălească SUA, UE şi, în general, democraţiile lumii, că este o ţară care se reformează, care aplică un sistem autoritar, dar totuşi deschis colaborării economice şi culturale cu lumea. În realitate, Chia comunistă s-a folosit de lipsa de vigilenţă a Occidentului edulcorat de propaganda egalitaristă pentru a controla institutţii internaţionale, ca OMS sau ONU, şi de implementa agenda comunistă în Africa, America de sud şi Asia. Odată cu pandemia de Covid 19 s-a dovedit că Chia a minţit şi a fost acoperită de agenţii ei din fruntea OMS, care au blocat o lume întreagă pentru a slăbi economic, politic, cultural şi militar lumea democrată. Din păcate şi Uniunea Europeană a devenit prea flexibilă cu regimul de la Beijing, în ulimii 15 ani nicio critică din partea Bruxellului faţă de încălcările îngrozitoare ale drepturilor şi libertăţilor omului din China. Mai mult, Comisia Europeană a devenit un instrument în mâna Chinei comuniste de a implementa marxismul în Europa şi de a construi statuile lui Karl Marx şi VI Lenin în Germania. Odată cu pandemia de coronavirus SUA a developat mecanismul de control comunist a lumii şi instituţiilor globale de către China. Virusul chinez a fost de fapt mai degrabă unul ideologic, decât biologic. La Wuhan s-a minţit şi a suferit o lume întreagă prin carantinare, un viitor model de societate distopică chinezo-comunistă. China a îngenunchiat moral lumea liberă, iar pe fondul acesta şi-a dat arama pe faţă încălcând tratatul istoric privind Hong Kong-ul şi introducerea controlului asupra fostei colonii britanice.
Ivan Lungu s-a dus!… L-am pierdut și pe el. În cartea mea de telefoane, cu numere din ce în ce mai puține, numărul lui Ivan este cu roșu, și rămâne! Acasă, singură și tristă e doamna Puica, soția deșteaptă și cultă, bunul lui consilier și sprijin devotat! Dar prietenul meu a plecat și nu se mai întoarce. Ca-ntr-un joc pe care Arghezi mi-l șoptește mereu: „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!…”.
Eu, rămân mereu aceeași prietenă devotată familiei îndoliate, soția și fiica, în căutarea unor cuvinte potrivite care să le ușureze durerea pierderii unui soț și tată minunat. 
Ce reprezintă sărbătoarea de Șavuot? Ce caracter are? Ce poziție deține ea în calendarul ebraic? Răspunsul la aceste întrebări arată că este o sărbătoare menționată în Tora, cu caracter unic, special și totodată complex. Acest lucru poate fi înțeles din însăși denumirile ei, opt la număr, fiecare indicând un anumit sens, conținut și aspect. Șavuot este una din cele trei sărbători care includea obligația pelerinajului evreiesc la Ierusalim, cunoscut asupra modului desfășurării sale în perioada celui de al doilea Templu. Spre deosebire de celelalte două sărbători, Pesach și Sucot, ea durează o singură zi în Țara lui Israel și două zile în afara acesteia. Data ei exactă nu este menționată în Tora, ci indicată prin calcul. Dispute asupra datei, duratei și aspectelor sărbătorii au avut loc atât în perioada celui de al doilea Templu de la Ierusalim, cât și în perioada redactării și înregistrării în scris a Talmudului. Unele dispute au continuat și ulterior, în comunități evreiești din Europa, până în secolul al 19-lea. Un caz în acest sens a fost polemica între scriitorii ebraici Hirsch Mendel Pineles din Galați și Moses Waldberg din Iași în anii 60-70 ai secolului al 19-lea.
În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. „Regal Literar” reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.
Perioada aceasta de pandemie mi-a adus aminte de un roman celebru scris de Zaharia Stancu. Mulţi români din generaţia mea au citit în comunism romanul „Desculţ”, care a apărut la sfârşitul anilor 40 şi s-a bucurat de un real succes la public, fiind o autobiografie lirică, un fel de bildunsgroman. A fost cea mai tradusă carte a unui autor român. S-a publicat în 24 de ţări şi a făcut furori în America latină. Întreaga carieră a lui Zaharia Stancu s-a construit pe acest roman de la umilul jurnalist şi poet la ditamai preşedintele Uniunii Scriitorilor, prieten cu Dej şi Ceauşescu. Ca elev de liceu i-am citit de vreo două ori romanul „Desculţ” şi sincer nu mi-a plăcut foarte mult, datorită lirismului exagerat, în contradicţie cu viaţa dură şi întunecată din România anilor 90. Copilăria lui Darie nu părea mai nefericită decât cea unui adolescent dintr-un cartier muncitoriesc comunist fără lumină, apă caldă, alimente de bază, televizor şi ciocolată. Plus imaginea cu ţăranii care purtau botniţe la cules de struguri zugrăvită de Zaharia Stancu părea neverosimilă. Bunicii mei care erau de la ţară îmi spuneau că nu exista aşa ceva în satul românesc interbelic. De altfel, laimotivul romanului era „Să nu uiţi Darie!”, care paradoxal se plia pe anii aceia nenorociţi şi plini de lipsuri a „epocii de aur” a sfârşitului ceauşismului. Nu puteam crede în lupta de clasă şi să acţionăm mental împotriva burghezo-moşierimii, când făceam temele în 1985 la lumina lumânării şi mâncam pâine mucegăită cu ceai în blocuri cu calorifere reci. Deci chiar nu vom uita ca adolescenţi anii aceia sinistri: „Să nu uiţi Darie” devenise pentru generaţia mea un memento anticomunist. Minciuna transcrisă în literatură de Zaharia Stancu cu boierii care puneau botniţă ţăranilor să nu mănânce struguri la „surechit” era neverosimilă. De altfel, Marin Preda ura acest paragraf din romanul „Desculţ”, care nu era proletcultist, dar păstra în linii mari direcţia realismului socialist al luptei de clasă şi a copilăriei furate de traume sociale după modelul „Mama” de Maxim Gorki. Scriitorul Marin Preda, fiind de la ţară, spunea peste tot unde mergea că în satul lui din Teleorman nu se puneau botniţe la ţărani de către latifundiari. „Ivirea „fenomenului“ în cartea lui Zaharia Stancu însoţită de laitmotivul respectiv n-au nicio legătură cu vreun „slogan de partid“: e un exerciţiu de memorie. În rând cu „sloganul“ vine, în interpretarea dlui Nencescu, episodul „incredibil“: culesul viei cu „botniţa“ la gură. Faptul e „incredibil“ şi în viziunea conjudeţeanului Marin Preda: inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Opinia celui mai iubit dintre pământeni este că detaliul respectiv, neverosimil, întunecă orizontul satului românesc aflat în Moromeţii sub lumina amintirii, a nesfârşitei „amiezi de vară“ şi a „timpului răbdător“. Botniţa „întinează“, în amintirea lui Marin Preda, universul luminos în care i-a plăcut să-i fixeze pe filozofii lui inteligenţi, veseli, plini de umor din Poiana lui Iocan. Însă cruzimea neverosimilă, chiar „sălbăticia“ respectivului căluş la gură, în fine, a „botniţei“ pecetluiesc universul oniric şi buimac din Întâlnirea din Pământuri. Şi chiar unele episoade, scene, din Moromeţii (vol.I.)!” (C. Stănescu).
Prea puțin s-a făcut, de-a lungul istoriei jurnalismului în țara noastră, despre o teorie de text în presa. Există puțin interes asupra exegezei de la procesul de creație către actul receptării și mai ales către investigarea produsului jurnalistic, înțeles ca structură specifică, actuală, dar efemeră și de interes imediat.
