Aș fi putut da titlul acestui eseu și prin alte sintagme: Fenomenul George Anca, Homo universalis, Un Pico de l Mirandola … Am rămas la cel care exprimă „În căutarea sinelui”, considerând că i-am descoperit aplecarea ce-o are, după metafora lui Blaga. Om de cultură, poet și prozator, dramaturg și jurnalist, traducător și eseist, George Anca este un poliglot, cunoscător al limbilor: franceză, engleză, italiană, hindi (în care și-a scris o parte din operă) și, nu în ultimul rând, om de știință: etnolog, indolog, antropolog, cu o operă rotundă (peste cincizeci de cărți literare proprii), apărute în douăzeci și cinci de țări, de la studiile literare și lingvistice la cele de antropologie culturală, de politologie și biblioteconomie, de educație. Și în calitatea de redactor, de panfletar și de critic literar este un avizat, iar în domeniul studiilor de literatură universală europeană și orientală – un român reprezentativ.
Din vastul univers al operei sale, m-am oprit la dimensiunea poetică, deoarece aceasta exprimă, cu sinceritate și competență originalitatea sa de promotor al dodismului, dovadă că a înțeles foarte bine ce înseamnă autonomia esteticului, așa cum a prezentat-o Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. De aceea, după opinia noastră, dodia este un fel de metaforă deviată, un sens deviat, conotativ, al unei sintagme sau al unui cuvânt de la sensul de bază/denotativ. „A vorbi în dodii = a vorbi într-aiurea” (Vasile Breban, Dicționarul general al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, pag. 303).
George Anca este însă un inițiat în templele Dodonei, pentru care nu există granițe, el nu poate fi depășit și nici limitat. Mircea Sântimbreanu îl asociază pe acest autentic comparatist, cu Tagore și Kirkegaard. El știe că „dacă vezi invizibilul, poți realiza imposibilul”. În acest sens, vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ʹ70. Este unul dintre cei mai buni urmași ai lui Anton Pann și ai ermetismului poeziei lui Ion Barbu, dodismul fiind practicat în poezie și de Vrânceanu, Sorescu și Blandiana, Brâncuși, Voiculescu – o interferență a stilurilor, nu în ultimul rând conceptul vizând artele cubismului, dadaismului, expresionismului.
Elemente de dodism în literatura română întâlnim de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Chiar Eminescu, într-o scrisoare către Maiorescu, afirmă: „Nu mai știm nicio limbă” (E un comportament lingvistic de maximă modernitate în secolul XX).
„Dodismul – acumulare de termeni în aproximări ale multilateralului și inefabilului unei creații, prin acumulări de termeni diverși până la contrarietate”. (Marian Popa, „Anca”, Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2013, Capitolul II Dodii, pag. 11). De aici, şi filosofia lui George Anca: „Ne-am creat un singur creator, ne lipsește voința primului pas în stare să creăm c-am fost creați” (Cenușa de gânduri; Ibidem, pag. 12).
„Dodiile sunt relații, deci structuri situaționale sau factuale identificate de individ în el, dincolo de el sau în raportul Eu – Noneu, prelucrabile și evaluabile interior (Ibidem, pag. 17). Orice text e un produs al vieții interioare, o căutare a sinelui. Poetul caută, nu știe ce caută, caută lumina interioară, iluminarea, izvorul din care bea curcubeul dualului.
După Friedrich Schlegel, nimic nu este mai original ca haosul. „Anca e unul care depășește dualul, prin trăire de tip hindus” (Ibidem, pag. 19). El pledează pentru o artă a scrisului care să transfigureze unicitatea haosului pentru un cititor unicat, fiind convins că dacă un singur vers va fi înțeles, din poezia sa, a realizat revelația conceptelor și exuberanța analogiilor: „în statuie după om / carte nu după monom / nici binom, nici astronom / că ne potopi sodom / tu pe cine, eu pe gnom / fără de niciun incom” (George Anca, Doine în dodii, poezie, București, 1997, pag. 18). Doar teoretic, un individ uman poate trăi în afara dodiilor, mai ales în exprimarea populară și familiară. Pentru poetul filosof indianist George Anca, Universul, ca totalitate, este o dodie sau un ansamblu de dodii, precum la Eminescu în Sărmanul Dionis sau cel din scrisorile către Titu Maiorescu, din perioada când era internat la Colțea.
În sens larg, dodiile pot fi considerate orice abateri de la exprimarea denotativă și de la logica primului silogism. „Literatura sub comunism a fost salvată de esoprism” [intertextualități puțin clare, ambigue, cu semnificații ascunse care ne-au fost transmise de la Esop n.n.] și de „vorbitul în dodii” (Adrian Alui Gheorghe, „De la sfârșitul istoriei la sfârșitul ierarhiilor”, 2011, pag. 7), citat reluat din Marian Popa; Ibidem, pag. 17). Dodiile definesc, în general, microcontextul, în folclor și epigramă, în literatura cultă. Transhumanța spirituală, din poezia lui Dragoș Vrânceanu, de la Gura Latoriței, din ancestrala Vlahostrată, până-n însorita Italie, de la „Drumul spre Bonciu” până la cel „Spre Firijba” [cel mai vechi sat din România, n.n.] presupune și poetica în dodii, abordată de George Anca din perioada când frecventa Cenaclul „Casa de sub pădure”.
În această perioadă, poetul George Anca a publicat Poemele părinților, București, Editura „Eminescu”, 1976, cu dedicația „Mamei mele”, cuprinzând trei cicluri: „Părinți”, „Calendarul dorului” și „Parinior”, volum scris în stilul „Cântecelor casei de sub pădure” (1973) de Dragoș Vrânceanu. O poezie eliptică, stampă, scurtă în stilul lui Eugenia Montale, președintele de onoare al cenaclului amintit, preluând crezul Maestrului Vrânceanu: „Scriindu-ne opera / Ne facem loc printre întâmplări”, o artă poetică, cu titlul ultimului vers, dedicată fratelui său Mircea, poetul George Anca își transfigurează crezul său poetic: „Îmi scriu în fiecare zi cartea”. Și ne-a dovedit-o, prin cele peste cincizeci de cărți de autor.
Ne-am oprit la ciclul „Parinior” care anunță tema dodismului: „Noi eram în Parinior / pe zile cu ploi și nor, / în dodii ne veseleam, / aruncam jocuri pe geam, / văgăuni zvârleam roi / boturile de copoi / lupi și iepuri norocoși / să trimitem la strămoși!” (Ibidem, „Parinior”, pag. 42) sau „Botul cumpenei pe sat, / voce de sete măsurat” (Ibidem, pag. 45); „În somn cirezile pasc, / vinurile pică-n teasc” (Ibidem); „Din trupul copiilor – / mâinile-spițele, / șerpii-cosițele, / Sânmăriile / copilăriile” (Ibidem, pag. 46).
În căutarea sinelui, George Anca se apropie de o vârstă rotundă – o jumătate de secol – fie că e vorba de proză, romane sau teatru, eseistică sau poezie: „Nu-i cântecul visul / tăcerii dintâi? // Frânt îmi e pasul, / drumul nesfârșit… // Intr-un plâns de zare / și pe nor călare, // Țipătul mă cheamă, / pentru mângâiere, // Am vrut să adeveresc / tristeții bucuria, // Prindemă / unde voiam să zbor, // O fată singură / pe tot pământul, // Mintea nu cunoaște / ce cunoaște nenea” (Ibidem, „Dodii”, Lui V. G. Palelolog întru Brâncuși, pag. 48-49). Și iată cum, în căutarea idealului sinelui, poetul pasăre George Anca ne întoarce în lumea copilăriei, consecvent crezului său estetic: „râde într-un vis că e pasăre – / își ascunde fața-n pene, / cântecul în nor” (Ibidem, Copilul pasăre, pag. 51).
George Anca a transfigurat istoria/civilizația lumii în versuri. În ale sale dodii-arte poetice, apar toți poeții lumii, de la Dante, Byron, Victor Hugo, Esenin, la Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca și Mircea Vulcănescu, cincizeci și opt de poeți din literatura universală și o sută opt poeți români. A luat un vers-două din ei și a creat el altul, un adevărat curs de artă poetică: „Ce de popor în templul artei sfinte… / în cerul tău îngenunchem, părinte! // Profetul sfânt al vremilor de mâine / talentul îngropat în văl de zâne // Clipa trăiește, veacurile mor / cosită iarba vertical mohor // Pământul se-așterne peste făptură / anafura sub cuminecătură” (Ibidem, în Decasilab, poezie, București, 1999, volum bilingv, română şi engleză, poezia Ianuarie, pag. 180-181).
George Anca a scris ode, poeme, sonete, doine, balade, pamflete în dodii. A scos și o antologie Măiastra în dodii. A fost consecvent/fidel primului său volum de poezii Invocații, (București, 1968), din care redăm următoarele versuri: „Războiu-i foarte animal, / mai cade unul de pe cal, / cade pământul de pe cal, / pocnesc potcoave de metal” (Ibidem, poezia Cadență, pag. 7).
Volumul Doine în dodii, București, 1997, are conotații, e o capodoperă a balcanismului, pe filiera lui Anton Pann, urmat de Mateiu Caragiale, Miron Rodu Paraschivescu, George Voicu, cu „plecăciunea joasă” față de Ion Barbu: „calea laptelui / boaba bobului / drumul robului” (Ibidem, Trio”, pag. 43) sau „exteriorizare / în spray albastru / a dodiilor // își expuse concepția / în metrou / în zece minute” (Ibidem, pag. 44).
Trioritor este o odă în dodii, închinată lui Avram Iancu, văzut între copii și-ntre cei vii, între mame de-mpărați și-ntre frați, între soarele de pe genunchi și-ntre unchi, între haine de haini și-ntre străini (Ibidem, pag. 47).
George Anca introduce, în căutarea sinelui, și conceptul indodiei: „Nici o urmă clatină / calea de la datină / inima îi lunecă / omului pe mânecă / de la dodie fiori / Indiei la căpriori / soarelui la aurori / în culori fără citiri / zidul meu de mănăstiri” (Ibidem, poezia „Indodii”, p. 31).
Există un ciclu de doine în dodii, dedicate orașelor simbol ale României: Vasluiului, Brăilei, Sibiului ș.a. Versurile următoare ne amintesc de Fătălăul lui Tudor Arghezi, cu mențiunea că George Anca își are stilul său inconfundabil: „câtă yoga la Sibiu / nici afișul cibiliu / copil viu uitării viu / de-s bătrân la interviu / filozof mitropoliu / psiholog și curaliu / ia cu damă, mă musiu” (Ibidem, Doină Sibiului, pag. 25).
Numai un poet autentic putea să scrie o variantă în dodii la Doina lui Eminescu: „nici tu Tisa, nici tu Nistru / spune-le românilor / umflarea plămânilor / spune-le țiganilor / arămirea banilor / spune-le ciangăilor / pustiirea căilor / spune-le muscalilor / călărirea parilor / peste ape și-alte nații / strunga dracului Carpații / noi vrem supraviețuire / … cu dușmanca ie te-ni-s-a / de la Nistru pânʹ la Tisa” (Ibidem, Doină cu variațiuni, pag. 55-65).
Scriitorul George Anca este o binecuvântare pentru interferența artelor și stilurilor, a esteticelor: clasică, romantică, modernă și postmodernă. Scrisă în limbile română, engleză, hindi și sanscrită, opera sa literară și culturală are conexiuni în literatura universală, în istoria și civilizația lumii. Cred că scriitorul a înțeles cel mai bine că „Dumnezeu nu ne cere să reușim, ci să încercăm din tot sufletul”. El a și reușit, și în proză, și în poezie, în estetică și-n traduceri. Așa se nasc poeții, deși nu sunteți un Montale. Parafrazându-l pe Eminescu, pentru originalitate și autonomia esteticului, vi se potrivesc versurile: „Nu mă ieu dup-a lui flaut; / E menirea-mi căutare / Numa-n inima-mi so caut”.
–––––––––––-
Nelu BARBU
12 aprilie 2019
REPERE BIOBIBLIOGRAFICE
Prof. univ. dr. GEORGE ANCA
– Scriitor polivalent şi cărturar prestigios, de deschidere internaţională, cu o largă paletă de preocupări: poet, prozator, dramaturg şi scenarist, eseist, sanscritolog, indianist, (indo)eminescolog, provensalist, traducător, editor, realizator de filme, publicist, animator cultural. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, vicepreşedinte al Asociaţiei de Etnologie din România, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA); cancelar naţional acreditat la ONU, al Asociaţiei Internaţionale a Educatorilor pentru Pacea Lumii, membru al Grupului Român pentru Pugwash, întemeietor al Salonului literar „Colocviile de Marţi” etc.
- 1944, aprilie 12, în satul Ruda din fosta comună Bercioiu, azi – Budeşti, judeţul Vâlcea: se naşte Gheorghe, cel de-al doilea copil al familiei Elisaveta (născută Grigorescu) şi Ion Anca – funcţionar. Sora sa Ioana (Noana) se născuse cu doi ani mai înainte, la 14 aprilie 1942. ● 1952-1956: urmează cursurile Şcolii primare din satul natal, fiind premiant în toţi anii, ca şi în ceilalţi care vor urma. ● 1956-1961: studii gimnaziale şi medii la Liceul – azi Colegiul Naţional „Vladimir Streinu” din Găeşti.
- 1960: se produce debutul său poetic în revista „Luceafărul”, cu poezia Frunză moartă. Vor urma colaborări şi la alte publicaţii cultural-literare din străinătate, din Bucureşti şi din ţară: „Gazeta literară”, „Viaţa literară”, „Amfiteatru”, „Steaua”, „Inedit”, „Credinţa” (Detroit), Indian literature (Delhi), , „Latinitas” (Delhi), „Liber” (Bucureşti); „Vâlcea literară”, „Povestea vorbei” şi „Forum-V” (Râmnicu-Vâlcea) şi altele. ● 1961-1966: student la Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Printre profesori: Mihai Pop, Al. Rosetti, Jacques Byck, Mioara Avram, Paul Cornea, Ion Coteanu, Ovidiu Drimba, Marcela Manoliu-Manea, Dumitru Micu, George Munteanu. Coleg de promoţie cu George Mirea, Ioan St. Lazăr, Gheorghe Deaconu, Florin Gheorghiu, Sabina Ispas, Ileana Gregori, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Roxana Sorescu, Gheorghe Lupaşcu, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Neagu, Nicolae Baltag, Mihai Marta, Dumitru Ivănuş, Stelian Tăbăraş, Mircea Frânculescu, Liviu Tudor Samoilă ş.a. – o „promoţie de aur”, un adevărat fenomen cultural.al timpului.
- 1963-1964: audient al cursurilor susţinute de Tudor Vianu şi George Călinescu. ● 1966, ianuarie-iulie, Bucureşti: îşi satisface stadiul militar. ● 1966, iunie: imediat după absolvirea facultăţii, se căsătoreşte cu Geoabă Rodica, pe atunci încă studentă, în anul II, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. ● 1967-1969: lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română. ● 1968: la Editura EMINESCU, în cunoscuta colecţie „Luceafărul”, îi apare primul volum de versuri, Invocaţii. În general, cartea a fost bine primită de critica literară, dar şi de cititori, frapând prin noutatea stilului utilizat, pe care, mai târziu, exegeţi ai scriitorului (inclusiv Marian Popa) şi unii cititori îl vor numi dodism. . ● 1969-1971: redactor la revista „Colocvii”. ● 1971-1976: inspector de specialitate în cadrul Ministerului Învăţământului. ● 1973: cursuri postuniversitare la Universita di Roma, cu specializare în limba şi literatura italiană, Din această perioadă datează şi corespondenţa sa cu Mircea Eliade. ● 1974, Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Filologie: îşi susţine teza de doctorat cu tema Baudelaire şi poeţii români – corespondenţe ale spiritului poetic, obţinând titlul de „doctor în ştiinţe filologice”. ● 1976-1977: lector universitar la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. ● 1977-1984 şi 2002-2003: „Perioada indiană” din viaţa şi activitatea cărturarului, ca profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Delhi, fiind însoţit şi de soţia sa – Rodica Anca. În acest timp, pe lângă munca la catedră, desfăşoară o activitate culturală remarcabilă în ceea ce priveşte promovarea culturii şi literaturii române în India (dar şi invers): traduce din scriitorii români în engleză şi hindu, iniţiază schimburi culturale între cele două ţări, sprijină realizarea versiunii sanscrite a Luceafărului, înfiinţează reviste, întemeiază structuri organizatorice care vor deveni cunoscute internaţional [fondator şi preşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Asociaţia Culturală Româno-Indiană (R.I.C.A.) etc.]. ● 1978: este primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor din România. ● 1980, iunie, Vaideeni – jud. Vâlcea: manifestare culturală, la care participă, ca invitaţi: George Anca, Amita Bhose, Mihai Şora, Ion Iuga, Radu Cârneci, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr ş.a. ● 1981, Universitatea din Delhi: cursuri de specializare în limba şi literatura sanscrită. ● 1983, Delhi: sub egida International Academy Eminescu şi cu sprijinul lui George Anca, apare versiunea în sanscrită a poemului eminescian Luceafărul, în traducerea Urmilei Rani Trikha. În acelaşi an, editează „Latinitas” – „Bulletin of Romanian MIHAI EMINESCU” şi publică versiunea originală şi traduceri în engleză şi hindi, a poeziei eminesciene Doina, cu ocazia centenarului apariţiei acestei capodopere. ● 1984-1987: director la Institutul Politehnic din Bucureşti. ● 1988-2009: director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu” din Bucureşti. În paralel: conferenţiar universitar la Universitatea „Valahica” din Târgovişte. ● 1992, septembrie, Bucureşti: înfiinţează Asociaâia Culturală Româno-Indiană (RICA), înregistrată oficial la data de 19 august 2004; printre membri, vâlcenii: Ion Soare, Gheorghe Deaconu, Ioan St. Lazăr, Florin Epure. ● 1994, august 7, Râmnicu-Vâlcea: numărul 7 al publicaţiei „Vâlcea literară” îi este dedicată în întregime scriitorului, cu ocazia aniversări a cinci decenii de viaţă..
- 1994: publică eseul program Indoeminescology. Deşi (după obicei!) nu teoretizează prea mult, eseul se constituie – de facto – într-o autentică întemeiere a unei noi ştiinţe, la interferenţa dintre indianistică/ indologie şi eminescologie. ● 2000, februarie 22, Râmnicu-Vâlcea: diplomatul scriitor Rajiv Dogra – ambasadorul Indiei în România, împreună cu George Anca şi cu Sorin Zamfirescu – primarul de atunci al Râmnicului Vâlcii, în cadrul schimburilor culturale dintre cele două ţări, în prezenţa a numeroşi oameni de cultură, au dezvelit – pe peretele nord-vestic al clădirii Palatului Copiilor din municipiu – placa comemorativă MIHAI EMINESCU şi GURUDEV RABINDRANATH TAGORE ● 2005: la sediul Filialei din Râmnicu-Vâlcea a Universităţii „Constantin Brâncoveanu”, i se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu-Vâlcea”, fiind prezentat de prof. Augustina Sanda Constantinescu şi de prof. dr. Ion Soare. ● 2006, sediul Primăriei Budeşti din judeţul Vâlcea: lui George Anca şi lui Ion Soare, li se acordă titlul de „Cetăţean de Onoare al Comunei Budeşti”. ● 2009, iunie 17, sediul Muzeului Naţional Tehnic ,,Dumitru Leonida” din Bucureşti: simpozionul „Inventivitate şi tradiţie – Spiritul tehnic românesc şi indian”, organizat de Asociaţia Culturală Româno-Indiană (RICA) şi de Muzeul Tehnic Naţional ,,Dumitru Leonida”. ● 2009, noiembrie, Bucureşti: în parteneriat cu Primăria Sectorului 2, înfiinţează şi conduce Salonul literar „Colocviile de Marţi”, în care şi-a propus – iniţiativă originală şi generoasă – să promoveze cultura şi spiritualitatea tuturor zonelor ţării, în ceea ce au acestea reprezentativ. ● 2009, decembrie 8, Clubul Calderon din Bucureşti: s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar deschis de curând cu lansarea cărţii Între două lumi de Ben Todică, jurnalist şi cineast din Melbourne. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garçon par Pouschy Dinulesco, Roman, traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Hélène Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa, eruptă prin surpriză în ultimii ani. 2010, mai 29 – iunie 13: este prezent în Australia (la Melbourne), la invitaţia comunităţii româneşti de aici şi a grupului de radiço 3zzz, prin scriitorul şi cineastul Ben Todică; susţine prelegeri în biserici, dezbateri şi lecturi la Melbourne University şi la Şcoala românească de acolo. Au avut ecou rostirile sale religioase, precum şi cele despre Eminescu şi indoeminescologie, despre dacismul zalmoxian etc. ● 2013, octombrie 10, Centrul Cultural al MAI Bucureşti: în calitate de exeget şi traducător al sociologului, participă la Ediţia a III-a a manifestării d e v e n i t e tradiţională, „Zilele Dumitru Drăghicescu”, organizată de Forumul Cultural al Râmnicului, în parteneriat cu Fundaţia „Dumitru Drăghicescu”; camera l-a surprins chiar în momentul alocuţiunii despre marele savant român de origine vâlceană. ● 2015, India – Delhi. Participă, ca specialist invitat, la Conferința Mondială de Indologie.
- 2017: traduce, din sanscrită, Bhagavad-Gita. Cântecul Căruţaşului Divin – o parte însemnată din marea epopee indiană Mahabharata. ● 2018, ianuarie 18, BJAI Vâlcea, Sala MULTIMEDIA. „Seară indiană”: în organizarea Forumului Cultural al Râmnicului şi a BJAI Vâlcea, sunt lansate volumele Bhagavad Gita şi Păguboşii lui Shiva, ambele avându-l ca autor pe sanscritologul şi indianistul George Anca şi fiind prezentate de Ioan St. Lazăr, Ion Predescu şi Ion Soare. ● 2018, mai 4, holul mare al BJAI Vâlcea: într-un cadru festiv, cu o asistenţă numeroasă şi în prezenţa lui Partha Ray – consilierul cultural al Ambasadei Indiei la Bucureşti – , a col. Florian Marin – prefectul judeţului Vâlcea şi a conf. univ. dr. Remus Grigorescu – directorul instituţiei, are loc inaugurarea „Fondului de indianistică” (manuscrise şi cărţi) donat de scriitor bibliotecii. ● 2019, martie 15,
B I B L I O G R A F I E I. VOLUME ŞI STUDII PUBLICATE, TRADUCERI, COMUNICĂRI, FILME
- Poezie
Invocaţii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Poemele părinţilor, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976; 10 Indian Poems, Delhi, 1978; Ek shanti, 1981; De rerum Aryae, 1982; Upasonhind, 1982; Ardhanariswara, 1982; Mantre, 1982; Sonhind, 1982; Norul vestitor (Kalidasa), 1983; Gitagovinda (Jayadeva), 1983; Sonet, 1984; Decasilab, 1990; 50 doine lui Ilie Ilaşcu, 1994; Doina cu variaţiuni, 1995; Manuscrisele de la Marea Vie (1996), Doine în dodii, 1997; Waste, 1998; Decasilab, 1999; Balada Calcuttei, 2000; Sonete thailandeze, 2000: Orientopoetica, 2000; Malta versus Trinidad, 2000; Mama Trinidad, 2001; Milarepa, 2001; Dodii, 2002; Măiastra în dodii, 2003; Transbudhvana, 2004; Maroc după tată, 2004; New York Ramayana, 2004; Nefertiti & Borges, 2004; Finish Romania, 2006; A la Reine de Maillane, 2006; Cenuşa lui Eliade, 2007; Târgovişte – India, 2008; Partea Nimănui, 2010; Paparuda, 2011; Dodii pe viață, 2014; Saraswati, 2018; Ruda canon, 2019.
- Proză
Eres, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970 Parinior, 1982 India. Memorii la mijlocul vieţii, 1982 The Buddha, 1994 ApoKALIpsa indiană (9 volume), Evenimentul, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1994 – 2007 Maica Medeea la Paris, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1997 Miongdang, 1997
Continue reading „Nelu BARBU: George Anca sau În căutarea Sinelui” →
De câteva zile, gândurile mele – trecute musai și prin inimă – sunt concentrate asupra unei persoane al cărei nume bărbătesc reverberează în conștiința mea de aproape douăzeci de ani. De ce mai abitir îl caut acum cu toți receptorii mei (cei spațiali fiind îndreptați spre Chișinău), cititorul va fi dedus deja din titlul acestui modest exercițiu omagial.
La mulți ani, poetei Ioana CONDURARU !
