Eleonora SCHIPOR: Un nou an școlar și-a luat startul

Vara-i undeva departe,

Pe potecile verzii.

Azi te întorci din nou la carte –

Doar e prima zi…

Cândva recitam aceste versuri când eram și noi elevi. Anii au trecut, dar poezia a rămas actuală până azi.

…Un nou an școlar și-a luat startul în toate școlile din Ucraina. Începutul lui septembrie este deosebit pentru elevi, profesori, părinți, dar și pentru toți acei a căror viață este legată de școală.

A început un nou an școlar la CIE Cupca. El a fost binecuvântat de preotul bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, tânărul Ilie Cuciurean. Directoarea școlii, doamna Maria Lazurca, a rostit un cuvânt de felicitare, apoi a înmânat o serie de diplome celor mai buni elevi care au obținut rezultate deosebite la învățătură în anul trecut de învățământ, dar și pentru participare la olimpiadele raionale și regionale, la diferite concursuri, festivaluri etc. Pentru prima dată au fost oferite diplome cu mențiune din partea direcției școlii elevilor care s-au evidențiat în mod deosebit, obținând cele mai bune rezultate la învățătură la categoriile diferite de vârstă.

Adevărata surpriză a sărbătorii a fost apariția unei noi clase. Însoțiți de părinți, având emoții, buchete de flori, au pășit pragul școlii micuții clasei I-a. Sub conducerea învățătoarei Mariana Opaeț ei au recitat primele poezii și au cântat primele cântece în postura de elevi. Absolvenții clasei a XI i-au condus de mânuță în clasa lor, iar de la elevii clasei a II-a au primit în dar tradiționala Cheiță a Cunoștințelor. Acești micuți vor studia după un nou program. Clasa lor este o adevărată împărăție de basm, dotată cu multe lucruri folositoare pentru adaptarea lor în noul mediu. Aducem mulțumiri pentru buna pregătire a sălii de clasă de tip nou secției raionale de învățământ Hliboca, părinților, direcției școlii, învățătoarei Mariana Opaeț. Să le ajute bunul Dumnezeu în toate!

Prima lecție din acest an de învățământ a debutat cu succes. În majoritatea claselor la această lecție au asistat și părinții. Înainte vor fi zeci și sute de lecții, mai ușoare, mai grele, recreații, lucrări, teste, retrăiri, griji, bucurii… așa e viața de elev. Părinții și dascălii le vom fi alături.

Sperăm că vom avea parte de un an bun. Ne vom bucura de susținere și încredere din partea părinților, dar și a celor demnitari de care depinde soarta școlii. Întru-n ceas bun!

—————————————

Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară la CIE Cupca, Bucovina de Nord / Ucraina

4 septembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)

Sub aparenţe liberale, Constituţia otomană nega de fapt dreptul la eliberare naţională al popoarelor aflate sub suzeranitatea Porţii. Primul articol menţiona expres că ,,Imperiul otoman cuprinde regiunile şi posesiunile prezente, precum şi provinciile privilegiate; el formează un corp indivizibil, din care nicio parte nu poate fi desprinsă sub niciun motiv”, iar art. 8 preciza că ,,toţi supuşii Imperiului”, fără deosebire, sunt otomani, ,,oricare ar fi religia de care se ţin”. Aceasta era mentalitatea conducerii otomane, în decembrie 1876, la adoptarea Constituţiei ,,liberale”, ceea ce vădea o dată mai mult anacronismul suzeranităţii Porţii. Faptul că România era considerată drept o simplă ,,provincie privilegiată” otomană a reprezentat pentru opinia publică românească ,,o lovitură de trăsnet” şi ,,o crudă ofensă”. Guvernul şi Parlamentul au protestat împotriva prevederilor Constituţiei otomane care tindea să anuleze libertăţile, drepturile şi atributele suveranităţii, consemnate în tratate. Cele două Camere erau convocate separat, în şedinţă secretă, la 21-22 decembrie 1876, şi s-a luat hotărârea de a nu recunoaşte prevederile Constituţiei turceşti şi de a se protesta împotriva încălcării unor drepturi asigurate prin tratatele europene. Savfet cerea formal ca nota de protest să fie retrasă (el afirma că ,,totdeauna am fost provincie turcească”), în acest caz, fiind dispus să declare că ,,Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate” şi ,,nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul otoman”. Dar guvernul român aştepta din partea Porţii o ,,declaraţie formală”, în care să se invoce textul capitulaţiilor.

În şedinţa Camerei, din 22 decembrie 1876, primul-ministru I. C. Brătianu ,,avu unul din cele mai frumoase momente ale lui” (Iorga): după ce-a respins atacurile neutralistului (turcofilului) Blaremberg, el afirma că ,,România se află în faţa călcării drepturilor sale”, drepturi pentru care ,,generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol…”. Şi el enunţa aceste cuvinte memorabile: ,,Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”. În această cuvântare ,,aşa de avântată” (N. Iorga), el sublinia: ,,Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ne dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găseşte apărători la străini”, decât atunci când un popor ,,are conştiinţa datoriei sale şi este capabil să facă sacrificii pentru a se apăra”. Brătianu accentua că, ,,dacă toţi am fi într-o unire”, atunci nimeni ,,nu poate să ni răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate…”. El arăta: ,,Chiar dacă toate ţările din Europa…ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”. După ce au fost respinse observaţiile lui M. C. Epureanu, care subestima demersul turcesc, Camera vota moţiunea care aproba ,,demna hotărâre” (Iorga) a guvernului. Dar, în aceeaşi vreme, la Senat, I. Ghica semna o altă moţiune, prin care se pronunţa pentru o politică ,,neprovocatoare”, la care se ralia C. Bosianu şi L. Catargiu. Majoritatea puterilor au aprobat protestul guvernului român, iar presa străină evidenţia legitimitatea acestuia.

Martori oculari, printre ei consulul general britanic, Mansfield, relatau că prevederile Constituţiei turceşti au provocat la Bucureşti o ,,unanimă indignare” şi un sentiment de revoltă împotriva Porţii. Un alt martor, colonelul rus Parensov nota şi el: ,,…Faptul că România…este considerată o provincie otomană a produs aici, în toate straturile societăţii, o puternică iritaţie”. Atmosfera din acele zile este zugrăvită veridic de ziarul ,,Românul”, din 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877: ,,Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă, în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea (lovitura) ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, (…) indignaţiunea ce se manifesta cu curagiu şi în gura mare…” au declanşat ,,un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă…”. În fruntea agitaţiilor naţionaliste din decembrie 1876, de la Bucureşti şi Iaşi, se aflau tinerii studenţi. În capitală, ei organizau dese întruniri şi insistau ca România să scuture suzeranitatea otomană-la o astfel de întrunire, ei au cerut guvernului să aprobe înfiinţarea (şi instruirea) unui ,,batalion de studenţi voluntari”.

Atitudinea intransigentă a Porţii şi indecizia puterilor europene de a oferi asigurări, în privinţa neutralităţii, au silit România să se îndrepte spre negocieri secrete cu Rusia. Încă la 16/28 noiembrie 1876, sosea la Bucureşti contele Al. Nelidov, pentru iniţierea unor tratative între cele două ţări privitoare la trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării. Fără să informeze pe N. Ionescu, oponent al negocierilor cu partea rusă, Brătianu a tratat în secret prevederile principale ale convenţiei. Negocierile au continuat cu baronul Stuart, agentul diplomatic rus la Bucureşti, apoi cu Bobricov şi Popov, trimişi ai marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Basarabia. Aceste negocieri, dificile, s-au încheiat cu întocmirea de proiecte ale unui acord politic şi militar, dar Carol şi Brătianu au amânat semnarea acordului în speranţa unei reuşite a Conferinţei de la Constantinopol. Falimentul conferinţei a dus la înrăutăţirea raporturilor între România şi Turcia şi a avut un efect decisiv şi asupra legăturilor româno-ruse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)” →

Viorel ROMAN: Modernizare și occidentalizare

D-nii Liviu Dragnea, seful Partidului de guvernamant din 1946, PMR, PCR, FSN, PSDR, PSD, Parlamentului, Guvernului, Curtii Constitutionale, Avocatul Poporului etc. si presedintele Klaus Werner Iohannis personifica incompatibilitatea „Statelor paralele ilegitime“, in acelasi timp si http://www.logossiagape.ro/2018/02/13/viorel-roman-razboiul-dintre-statele-paralele/

inadvertenta dintre feudalism si capitalism, traditionalism si rationalism, modernizare, economia de subzistenta si de piata, devalmasie, colectivism si individualism, teocratie si statul de drept, orient si occident, ortodoxie si catolicism. Carpatii despart civilizatiile crestine, Imperiul Sf. Petru, Roma si Imperiul Sf. Andrei, „treia Roma“, Moscova, inconciliabile de un mileniu, de la Marea Schisma.

http://www.asiiromani.com/statul-catolic-cu-popor-ortodox-e-romania/

https://valcea-turism.ro/statul-catolic-cu-popor-ortodox-e-romania/

Feudalismul

e un sistem socio-economic al economiei de subzistență unde piramida Puterii este identica cu cea a Bisericii nationale in simfonie cu statul. Puterea discreţionară, feudala si azi la ortodocsi, unde proprietatea privata e moft, e tema filmului „Leviathan“ de Andrei Swjaginzew. Pentru BBC si semnatarul acestor randuri, e unul din cele mai bune filme ale secolului. Monstrul din Vechiul Testament apare în „Ciocoii vechi și noi“ de Nicolae Filimon, în „Ticăloşii“ de Șerban Marinescu, „Undeva la Palilula“ de Silviu Purcărete, în „De ce e România un stat feudal, până unde ajunge șpaga de la vamă?“ de Lucian Davidescu, in „România Feudală vs România Europeană“ de Iulian Fota, la Mircea Druc, in revista Lumea, 2018/5.

http://armoniiculturale.ro/2018/08/30/pr-dr-viorel-roman-teocratia-ortodoxa-moldo-valaha-1-29/

România feudală

Din 2012 s-a renunţat la construcţiei unei Românii occidentale, constata Iulian Fota, consilier prezidential, … „şi ne-am apucat de construcţia unei Românii Feudale. Am câştigat alegerile parlamentare, ţară este a mea, sunt ministru eu sunt vătaful, sunt numit manager de spital, spitalul este al meu, sunt preşedinte de partid, este al meu, rector, tot a mea este universitatea.“ Dragnea, la a carei viata s-a atentat recent, vrea sa revina la normalitatea feudalismului ortodoxo-comunist, la principiu de bază propriu organizării și activității partidelor socialiste și muncitorești, care susțin conducerea centralizată cu participarea colectivității. Recentralizarea deciziilor si resurselor a PSD-ului intra in conflict presedintele tarii, cu adeptii capitalismului, individualismului, advarsarii reinstaurarii iobagii ortodoxo-comunist din vremea dictaturii lui Nicolae si Elena Ceausescu, care se bucura insa in Vechiul Regat de adeziunea maselor largi populare dependente de buget.

România la o răscruce istorică

Pentru a intalege acest conflict intre „Statele paralel ilegitime“, fiecare din perspectiva celuilalt, iata si un punct de vedere anonim: „Ceea ce a încercat să realizeze comunismul românesc a fost o feudalizare modernizată a țării. Dincolo de toată povestea comunismului științific a lui Marx, comunismul real se instaurează nu prin abolirea proprietății private , ci prin confiscarea ei de un grup ce acționează după regulile bandei de gangsteri. Violența împoriva elitelor politice și economice, omerta presei, închiderea granițelor, supravegherea cetățenilor și dispunera totală de veniturile țării, fac din comunismul real o parazitare ce se pretinde legitimă, orientată „științific” spre un viitor prosper care se tot amână. Orice țară căzută pradă comunismului devine un lagăr de concentrare la nivel național. Ajunsă proprietatea de facto a unei familii România funcționa prin relații de vasalitate dirijate de Partidul Comunist, feudal-ortodoxo-comunist. Feudalismul presupune niște relații sociale sintagmatice, de familie, și în care loialitatea și servilismul față de șef prevalează relațiilor profesioniste. Se creează astfel o stratificare fermă a națiunii, cea între o clasă comunist-feudală privilegiată și restul populatiei ce devine o populație de șerbi. Găsim în această descriere și explicația blocajului economic în care intră o asemenea țară în care criteriile de selecție a persoanelor de conducere sunt orientate spre loialitate în dauna profesionalismului și creativității, știut fiind că profesioniștii sunt oameni liberi, greu de înregimentat. Ortodoxo-comunismul real se bazează pe neisprăviți, mimetiști profesionali, oameni ale căror carențe îi fac disponibili pentru supravegherea păturii oprimate și exploatate. Această neisprăvire profesională, dar și sufletească explică și nevoia de lux și de mărire ca răsplată a valorii, a lipsei de valoare, de fapt. Ceea ce se întâmplă astăzi în România e un conflict major între clasa feudală postrevoluționara, devenită feudal-mafiotică, și o conștiință liberă ce s-a născut între timp. Nu e întâmplător faptul că diaspora românească e atât de conștientă de situația gravă în care se află țara. Rahitica victorie în alegeri a forțelor feudale, victorie bazată pe absenteismul unor oameni scârbiți de politică, a reprezentat șansa unei capturări a țării printr-o privatizare a justiției și, după cum se vede, a forțelor de ordine ce ar urma să devină gărzi pretoriene ale stăpânilor feudali. Ceea ce a câștigat diaspora în Occident este codul libertății, si materiale. Indiferent că îngrijesc bătrâni sau lucrează ca doctori sau superspecialiști in firme de prestigiu, acești oameni știu că sunt liberi să-și vândă munca și o fac cum cred că e mai bine pentru ei, în state ce funcționează realmente pe principii democratice. Feudalitatea românească actuală s-a văzut teribil amenințată de faptul că instituțiile au început să funcționeze dincolo de controlul lor. Nu e întâmplător faptul că guvernarea actuală se întemeiază pe relații de județ care sunt adevărate relații de familie în care loialitatea primează – vezi actulalul prim-ministru etc. Se urmărește restaurarea unei societăți etajate sub camuflajul unei democrații formale. Marea lor problemă e cum să înșele organismele europene și o fac după metoda hoțului care strigă ”Hoțul!”. Justificările lor bazate pe o rețea de dezinformări funcționează la un anumit segment al populației ce nu s-a putut elibera de conștiința de șerb, dar pentru cei care au înțeles și au trăit libertatea ele nu mai au nicio putere. O altă problemă pentru ei este alegerea unui președinte de orientare occidentală si aici e vorba atât de Traian Băsescu dar și de Klaus Iohannis ce au fost și sunt cât se poate de conștienți de existența acestor forțe malefice în societatea românească. Discreditarea președinților prin cele mai abjecte minciuni, suspendarea fără temei fac parte din arsenalul toxic pe care îl folosesc în lupta lor disperată de înstăpânire totală asupra țării. Asemeni unui șarpe constrictor ce-și sufocă prada se urmărește sufocarea Justiției pe baza unui scenariu realizat cu ajutorul, mărinimos plătit desigur, al unor consilieri ai răului. Asistăm de fapt la o lovitură de stat discretă, camuflată în haina unui vot democratic. Se încearcă capturarea instituțiilor statului de drept, aducerea lor la ordine și e vorba de ordinea strâmbă a unor interese de infractori. Ultima lar ispravă în care sute de jandarmi au fost făcuți să-și calce jurământul făcut poporului de o conducere aservită grupului infracțional ce a dizolvat cu totul PSD-ul ca partid politic a devoalat situația reală în care se află România. Suntem la o răscruce istorică…“

Modernizare și occidentalizare Continue reading „Viorel ROMAN: Modernizare și occidentalizare” →

Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)

GÂNDUL

O, cum se duce gândul pe căile astrale

şi în infimul clipei, ajuns la infinit,

destramă vraja sorţii în visuri vesperale

la porţi întredeschise pe muchii de cuţit.

Şi nici măcar lumina nu poate să ajungă

acolo unde gândul deja a fost ajuns

şi nici trăirea clipei nu poate să se stingă

căci tot ce face gândul rămâne nepătruns.

Pe ce suport ajunge la marginile lumii? –

sau dincolo de margini, în infinitul mic

al clipei resimțite, trecând prin toţi atomii

ce par a face timpul aproape din nimic?

Pe muchii de-ndoială această paradigmă,

cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât,

spre detaşarea calmă de tragica enigmă

adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?

TIMP ȘI DESTIN

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

Cuvînt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

TITANUL

Pe curba directoare a miturilor scoase

din zvonuri aruncate în noul anotimp

îl plânge încă Omul pe cel care furase

secretele păstrate de zeii din Olimp.

Continue reading „Corneliu NEAGU: Timp și destin (poeme)” →

George ANCA: Fii Gandhi

George Anca – Om Gupta – Surender Buthani – Vintilă Horia – Ion Lazu – Nicu Porsena

GANDHI & BLAGA

„ Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume.”

Moderatorul mesei rotunde, dr. George Anca, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno Indiene / RICA (organizatorul dezbaterii) a fost rugat de către vorbitor să dezvolte, în româneşte, conceptele gandhiene de ahimsa (nonviolenţă) şi satyagraha (adevăr-fermitate). Întrebările şi comentariile participanţilor au învederat, în pofida deconstrucţiilor postmoderne, o înţelegere personalist-universalistă, poate, totuşi, din afară, a mesajului lui Gandhi, până la posibila înnoire de paradigmă şi în cazul “eşecului” gandhian (Dr. Mircea Aurel Niţă, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative) dar şi că s-a putut asculta ce nu se găseşte în cărţi (2009).

Revenind la aparenta deconstruire a lui Gandhi, a Indiei, deja publicată internaţional şi testată şi în România (primită cel mult condescendent, dar cu evidentă empatie – în Bucureşti, Târgovişte, Rîmnicu Vâlcea), indianul “nostru” din Varşovia are nu numai povestea personală a unei prietenii, de care vom nara şi noi mai jos, dar tragica pierdere a tatălui “în Partition”. Poate această moarte, mai mult decât “dictatura” lui Gandhi, intră în ecuaţie.

De data asta mi-a propus, ca subiecte de conferinţe fie alegerile recente din India (tabu, ori transferuri pe tema că tot dinastia Gandhi rulează India – în Gândul), fie: “Gandhi, a Supreme Failure?”Deşi îl cam intuiesc, eram în multe feluri curios ( o fi Indira? Rajiv, Sonia, Rahul). Vorbea chiar despre Gandhi, nu despre Mahatma?

Ce mai citeşte Gandhi?

Într-un cântec de Sarah-Hudson-Gandhi, se repetă versul “I wanna find peace like Mahatma Gandhi”. Poetul Bhutani nu foloseşte nume proprii în recentele poeme scrise în engleză, nici nu pare a mai spera în pace, sau, cine ştie:

“Ce altceva decât să descopere o saga tânguioasă?” “în fond, o disperare tristă e o tragedie bazată pe realitate”; “realitatea ta seamănă / cu imaginaţia cea mai sălbatică a celorlalţi”; “acum anarhia încolăceşte vieţile ideologilor”; “toate pietrele au premoniţii aproape întunecate”.

Cum l-a cunoscut Lucian Blaga pe Gandhi

Sala era de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul sălii, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în costumul de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-l, în sfârşit, omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după aceleaşi draperii din dosul scenei, vine grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără gesturi inutile încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat, după intensitatea surprizei, ci tăcere totală, însoţită poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a se urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului.

Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate, în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât o propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât câţiva dinţi în gură. În acest om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Totul e stăpânit, fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond, interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despoiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întâia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât am umblat prin străinătăţi, şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat[…]

Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-l crea în jurul său curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă faţă interogatoriilor. […] Într-un târziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare.

Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani.”

Lucian Blaga, “Peisaj şi amintire”

OM GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

जय श्री कृष्ण!

Today is Janmashtami ! It is believed that Bhagwan Himself appeared on this day in a Human form!

Why does Supreme Lord take form of an ordinary human being? With this thought, I send you this poem.

I would welcome your comments! May Lord Krishna bless you and your family!

Happy Janmashtami! May Prabhu Shri Krishna bless you and your loved ones.

Om Gupta

Continue reading „George ANCA: Fii Gandhi” →

Daniel IONIȚĂ: Poezia ,,Limba Noastră”de Alexei Mateevici tradusă în engleză

Din volumul Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul – Daniel Ioniță și Maria Tonu (cu Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews) – editura MediaTon – Tornto – Canada, susținută de Academia Româno-Australiană pentru Cultură – Sydney.

OUR LANGUAGE

(Alexei Mateevici – translation Daniel Ionita)

Our language is a treasure

From the deep, ascending grand

String of gems beyond all measure

Overflowing on our land.

Our language is a fire

In a nation to prevail

From the deadly sleep and mire

Like the hero from the tale.

Our language is a tune,

Yearning folk-tune, longing true

Crushing thunder which will swoon

Charcoal clouds, horizons blue.

Our language, voice of bread

Wind of summer’s rustling sound

Our ancestors, it is said,

With their sweat had blessed this ground.

Our language, leaves of green

From the woods’ unceasing strife

Dniester soft, its waves serene

Lucent stars’ eternal life.

You will never more bemoan,

That your language is too poor,

Bounteous in word and tone

Is the tongue of our dear shore.

Our language, ancient stories.

Legends from another time;

And in reading of these glories,

We are stirred, profound, sublime.

Our language, chosen, rare

To raise glory to the skies

And for all, in prose and prayer,

Of eternal truth advise.

Our language, it is sacred,

Brogue of homilies of old

It is wept and it is chanted

By our folk in their abode.

***

LIMBA NOASTRĂ

(Alexei Mateevici)

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

–––––––

Daniel IONIȚĂ (traducător)

Sydney, Australia

31 August 2018

Ziua Limbii Române

Victor TEIȘANU: Grigore Vieru – un luptător îmbrăcat în cuvinte

Transformat de unii comentatori în efigie statuară, pe temeiul ecoului public al vieții și scrisului său, contestat de alții pentru neaderența sa la reformele poetice contemporane menite să decredibilizeze paradigmele tradiționale de expresie, Grigore Vieru s-a așezat, temeinic, undeva la intersecția celor două tabere, cu seninătate olimpiană și mizând, până la capăt, pe comunicarea directă și netrucată, precum și mărturisește: „M-am ferit de vorbele găunoase și fără de rod și am găsit vreme și dragoste să privesc în ochii cuvintelor drepte până când am plâns împreună cu ele – alte secrete poezia mea n-a avut”. Ori și mai tranșant într-un Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” (Iași, 9 aprilie 2008).

Deși i-au pecetluit traiectoria ca fiind una de esență tragică, împrejurările istorice au avut, pentru poet, și o consecință pozitivă: l-au menținut constant, prin impactul lor social și mediatic, în centrul atenției, Grigore Vieru fiind mereu racordat la evenimente, cu o voce care nu putea trece neobservată. Dimpotrivă, care acumula, prin consecvența și amploarea crezului, substanța unui simbol național. El și generația sa (Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovski, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Aureliu Busuioc, Petru Zadnipru, Nicolae Esinescu și alții, continuați atât de strălucit de Nicolae Dabija) au purtat o teribilă luptă pentru salvarea și impunerea limbii române, dar și a ființei noastre etnice în stânga Prutului, într-un context total nefavorabil. Iată de ce n-aveau timp să jongleze cu experimente literare formale, specifice societăților libere și prospere. Păreau condamnați de circumstanțe să se exprime limpede, în demersuri cât mai accesibile majorității conaționalilor. Se traversau atunci momente de istorie patetică și care impuneau, spre a fi fructificate, mobilizări masive de populație, chemată pentru decizii fundamentale în stradă.

Încât, prin forța lucrurilor, scriitorii deveneau purtători de mesaj, iar Grigore Vieru căpăta, în pofida datelor sale fizice, dimensiunea unui veritabil tribun al cauzei naționale. Dar arma sa principală a rămas, chiar și în mijlocul scenei, verbul limbii române. Cum însuși se exprima într-o compoziție cu pretext erotic: „Tu îmbrăcată mireasă, / Eu îmbrăcat în cuvânt”. La Grigore Vieru existența poetică este una asumată, consubstanțială, pliindu-se pe gesticulația cotidiană, între vis, memorie și stare de veghe, între călătorie și popas fertil, generând armonie și fluență, cu o simplitate descumpănitoare, pentru că nu exclude adâncimi de hău și trăiri voltaice.

Dacă prin absurd ar dispărea imensa operă scrisă de Grigore Vieru și s-ar păstra doar câteva crâmpeie lirice pe care le reproduc mai jos, viitorimea ar avea suficiente motive să recunoască marca unui poet original, capabil, precum Nichita Stănescu, să definească indefinitul și să pătrundă în miezul inexprimabilului: „Ușoară, maică ușoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ” (Făptura mamei). Și încă: „Mare ești moarte,/ Dar singură, tu,/ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu// Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am țară unde să mor/ Tu nu, tu nu” (Prin mine un cântec). Sau: „Când am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi” (Când).

Iar un text precum Pădure, verde pădure, străbătut de un răscolitor aer enigmatic, de sorginte baladescă, stratifică excelent trimiteri și conotații multiple, de profundă reflecție ontică, amintindu-i pe Ștefan Augustin Doinaș și pe cerchiștii Sibiului de altădată. Obsesia spațiului rustic, purtând pecetea mamei și a copilăriei, sub zodia sacralității și a duminicilor în „căsuța curată ca un ou”, duce cu gândul, prin consistență imagistică și proiecții vizionare, direct la nostalgicul Esenin.

Grigore Vieru întrunește toate condițiile spre a justifica notorietatea sa de poet național: s-a implicat ca nimeni altul pe frontul intereselor românești în Basarabia, dar mai cu seamă a promovat, dincolo de scena civică ,,orizontul aspirațional al neamului său în literatură. Și a făcut-o fără emfază, cutremurat parcă în permanență de măreția firescului și simplității. Dacă admitem (și realitatea ne obligă la aceasta!) că, în prezența valorii, nu există formulă de expresie fără drept de cetate, atunci opera poetică viereană va suscita oricând, prin combustia și tensiunea sa emoțională, interesul major al consumatorului de poezie, asigurându-și locul meritat în orice istorie literară românească.

Continue reading „Victor TEIȘANU: Grigore Vieru – un luptător îmbrăcat în cuvinte” →

Corneliu NEAGU: Tainele mirajului ceresc

TAINELE MIRAJULUI CERESC

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-n apus dispare după deal,
iar umbrele prin colțuri se strecoară
pe cântecul duios venit dintr-un caval.
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
ce-aveau în spaţiul sideral de căutat.

Și mă cuprinde, parcă, dintr-odată
un dor nebun, fără să ştiu ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinerețea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă focul să-l aprind,
dar tinerețea-mi spune deodată
din haosul uitării-n brațe s-o cuprind.

Cu gândurile-ntoarse peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
ea deîndată-ncepe să recheme
noian de amintiri uitate-n paradis.
O trag tot mai aproape, lângă mine,
cu dorurile toate-n șoaptă îi vorbesc,
și-n clipele venind tot mai senine
mă-mbăt cu tainele mirajului ceresc.

———————————————–

Corneliu NEAGU

1 septembrie, 2018

Olguța TRIFAN: Rondel Rugă

Rondel Rugă

Aprinde, Doamne, candela Credinței,
Când suflete sunt măcinate-n ură!
Lumină lină, aura voinței,
Să risipească tot ce este zgură.

Nu ne lăsa în pragul neputinței,
Nici pradă celui care suflet fură!
Aprinde, Doamne, candela Credinței,
Când suflete sunt măcinate-n ură!

Trimite, Doamne, îngerii ființei
Să picure în inimi apă pură!
Din rău să nu rămână picătură,
Curat să fie solul conștiinței.

Aprinde, Doamne, candela Credinței!

—————————–

Olguța TRIFAN

31 august, 2018

Galina Martea: Limba Română – Imnul Identității

Limba Română – Imnul Identității

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

O limbă în scumpe veșminte

Doinește pământul român,

Cu apa din sfânta sorginte

Seduce un neam prin destin.

Înalță în slăvi limba mamei,

Elogiu purtat din strămoși,

Cântare purtată în palmă

De oameni frumoși, curajoși.

O limbă dorită, vorbită,

Simbol unitar la români,

O limbă eternă, slăvită

De neamul dacic-latin.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

31 august, 2018