George PETROVAI: Dezintoxicarea – prioritatea priorităților în România

În România toate merg de-a-ndoaselea, asta deoarece țara este grav bolnavă la trup și la suflet: la trup prin neîncetatele lovituri primite în decursul timpului de la tâlharii interni și externi (decapitarea inițiativei particulare după naționalizarea bolșevică din 11 iunie 1948, lichidarea intelectualității formată în perioada interbelică și colectivizarea forțată, iar în postdecembrism prin punerea pe butuci a întregului complex economic național – fabrici și platforme industriale, șantiere navale, institute de cercetări, unități agricole, mine, păduri, ape); la suflet, atât prin atrocea distorsiune operată de marxism-leninism întru obținerea lui homo sovieticus, cât și prin unda verde primită după Decembriadă de către impostori și nelegiuți pe direcția lui homo mizerabilis.

De reținut că în această cârdășie a componentelor răului social (individual și colectiv), întâietatea cronologică îi revine trupului prin doctrine dubioase, politici ticăloase și nelipsitele cozi de topor, dar că distorsiunea sau pervertirea moral-spirituală a unei colectivități (familie, grup, popor, națiune) se dovedește – prin profunzime, perfidie și persistență – mult mai nocivă decât înaintașa ei. Da, căci sărăcia sau îmbolnăvirea trupească a unei comunități este formală și pur conjuncturală, vasăzică nu afectează în mod semnificativ demnitatea umană și temelia socială, pe când mizeria sau îmbolnăvirea sufletească este esențială, iar prin aceasta capabilă să modifice în chip radical etnicitatea unui popor și specificul său național.

Cea mai elocventă trecere de la sărăcie la mizerie este înfățișată istoriei recente de către poporul român ante și postdecembrist: crunta sărăcie și umilință a majorității românilor antedecembriști nu le-a slăbit acestora demnitatea atât de mult încât să dea uitării țara cu trecutul și tradițiile sale, pe când mizeria cauzată de cârmuitorii postdecembriști a împins peste patru milioane de români la expatriere (cel mai masiv exod din multimilenara noastră neclintire de pe aceste meleaguri, e drept un proces înlesnit de realitățile politico-sociale înjghebate pe ruinele comunismului european) și, fapt extrem de grav pentru noi toți, să rămână principala opțiune de viitor a celor mai mulți dintre tinerii noștri valoroși.

Firește, întreaga psihologie a dorului de ducă, o psihologie catastrofală pentru românism și țară, se datorează în întregime cârmuitorilor postdecembriști, care, prin sfidătoarele politici duse în folosul privilegiaților (politrucii și ciracii acestora, foști securiști și turnători, generali, magistrați), i-au convins pe oamenii onești și cu discernământ că numai o minune dumnezeiască mai poate salva România după ce noile Coduri (administrativ, penal, de procedură penală) vor intra în vigoare pentru ca păcatele trecutului să se spele și nelegiuirile viitorului să se tot adune. Adică, ce mai, trai pe vătrai pentru toți răufăcătorii cu ștaif, care – prin legile neobrăzate ale majorității pesedisto-aldiste – vor fi în continuare ce au fost, ba chiar mai mult!

Da, dar nu înainte ca Dragnea să-l vadă suspendat pe președintele Iohannis, interval de timp suficient ca toate aceste făcături legislative să fie la repezeală promulgate de presuspectul Tăriceanu. Că doar, susținea de curând vătaful teleormănean în fața gâzilor de la Antena3, unde de regulă își clamează nevinovăția, Iohannis s-a făcut vinovat de alte multe încălcări ale Constituției (a omis să le numească), inclusiv de aceea că a intervenit la judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție ca el să fie pe nedrept (sic!) condamnat în prima instanță pentru banii luați de la copii și dați partidului-stat. Să vezi și să nu crezi până unde îl poate duce mintea pe un atare neom, care, așa cum se îmbățoșa cu puțin timp în urmă, nu vrea să plece prost din această viață…

N.B. Celebrul medic Pavel Chirilă continuă să bată toaca la urechea surdului (probă îndestulătoare că nu există surd mai mare ca politrucul ce nu vrea să audă): nu doar că România este țara canceroșilor și tuberculoșilor, indicator la care se situează în fruntea țărilor din Uniunea Europeană, dar românii sunt obligați, din 2002 încoace, prin sinistre acte normative să se îndoape cu sare iodată, precum și cu diverse alimente contrafăcute, intens chimizate sau modificate genetic.

De unde se vede impertinența consistentă și paradoxul grețos al politrucilor postdecembriști: România are statut de colonie atunci când ei trebuie să respecte anumite directive unionist-democratice care-i dezavantajează, precum separarea puterilor în stat și nepolitizarea justiției, dar nu mai are acest statut, drept urmare dau dovadă de grabă și slugărnicie atunci când Uniunea Europeană are nevoie de cobai pentru a experimenta ceva (ex. Codex Alimentarius). Așa ceva este de neconceput într-un stat cu cârmuitori vrednici și cârmuiți demni.

––––––––––

George PETROVAI

Sighetu Marmației

17 iulie 2018

George ANCA: Dragă Uniune Europeană

George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

TAGORE AND ELIADE CONTENPORARIES

By Dr. George Anca

Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for his speach on India’s Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre (2.20)

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India’s Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

Rabindranath Tagore visited Romania in 1926 and received a doctorate honoris causa from the University of Bucharest. Mircea Eliade spent four years (1938 – 1931) studying philosophy and Sanskrit at Calcutta University. Maitreyi Devi wrote Rabindranath – the man behind his poetry , as well as Na Hanyate ( It Does Not Die: A Romance ) novel, written as a response to Maitreyi /Bengal Nights by Mircea Eliade.

According to Lucian Blaga, all major writers and thinkers of Romania were inspired by Indian culture, starting with Mihai Eminescu. Now a days, from the oak tree planted at centenary of Tagore in Bucharest to Shantiniketan, one faces both the greatness of India.

Thus, for an intended Indian-Romanian conference on Indology, Dr. Shashi Bala thinks it should incorporate history, linguistics, literature and ritual. There may be a panel discussion on Indology in Romania – past, present and future. Other topics can be Sanskrit for all round cultural development, Role of Upanishadic philosophy in establishing peace and harmony ; vedic ritual for controlling pollution… Professor Sayavrat Shastri suggested Modern Sanskrit Literature, Sanskrit teaching both in India and abroad, the utility of Indological studies for modern society.

“The Great Empires, wrote Tagore, change their shape and shakes like clouds; nations play their part and then disappear into obscurity, but these individuals bear in them the immortal life of all humanity”. He was talking about revealing personalities, breathing in the world of the Spirit.

…We speak now in Calcutta’s birth of him (May 6, 1861). In the Victoria Memorial, today’s Bengal Museum, Tagore plays in a Sanskrit drama, with the Nobel Prize on the wall, in front of young actor photo. All of us would build palaces from Tagore’s footsteps. I was telling then that the Saint of Montparnasse Brancusi and the Saint of Shantiniketan Tagore, both of whom were scratched in the words of Tudor Arghezi, cut spiritual salvation into the world. That Tagore is an old Christ, a big brother with Romanian Mihai Eminescu. Calcuttan, by birth, Amita Bhose could even avoid the taste of death by incinerating in Bucharest near the tomb of Eminescu, spreading herself into the cosmos of Orpheus and Tagore alike.

The doctrines of the third millennium will not be able to avoid what Philosopher N. Bagdasar had imposed in 1938, the contrast between European civilization, now on the same American, materialist trend, and the Indian-Oriental culture of the soul and the interior. If the incorporation of Tagore’s thinking into Romanian culture in the 1920s and 1930s could have been destroyed even by Tagore himself, when Sovietized, the third, the fourth Tagore will be again and again the Tagore the first, the true one.

A blasting Tagore aura shows how he named Gandhi “mahatma”. Think how Vivekananda died at the age of 39, as Eminescu.. Questening what title got Ramakrishna?… Chased by the white ants, ui poka, even you, Tagore.

Let be not dispersed Tagore’s house in Pandua, Orissa, former Bengal, where he was writing under a bakul tree the Chitrangada drama-dance. Here was the revenue inspector office. The 1971 cyclone has shattered the surrounding houses, but not that of Kabiguru. Now, ready, we can rebuild our houses, we can not replace Rabindranath’s. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar.

The villagers installed a statue at the entrance to the village and the main street called Rabindra Sarani, unrecognized by the government. Money for bakul mandap. The youth formed the club Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. They tried a Rabindra Library. Tagore called them: baba aum khao. He came here by dolparba before moving to Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my father handed me all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers though I lost my belongings.

Likewise, ready to drown in the ocean, Camoens was wearing the Os Lusiades manuscript above his head.

In 1926, on November 21, he was in the National Theater in Bucharest and uttered his conference on poetry and Indian thought. Today, November 22, 1999, in Shantiniketan, the next day we remember the endlessness of the Ganges-Danube whisper. Happily, I delivered two lectures, Tagore in Romanian Perspective, Vidya Bhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.

„Who are you, reader, reading my poems a hundred years hence?” (Tagore)

As on Mircea Eliade, younger contemporary of Tagore, in Calcutta and elsewere, he made both India and Romania fresh resonance of universal spirit. His works had a faboulous success since he started first chair of History of Religions in Chicago. His novels turned also into movies.

I received in India many letters from him like this: ‘I will send you as soon as they appear (in March): 1) Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (almost 400 pages, with the bibliography of all the translations in my books, 2) L’epreuve de lairirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. Two more books have been published about Mircea Eliade this autumn and others (three) are under printing. But not everything is interesting! … ‘

Let salute together his masterpiece.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne by Mircea Eliade appeared on May 20, 1936. The book is dedicated to the memory of Manindra Chandra Nandi of Kassimbazaar, who granted him scholarships in India, and to both his masters, Professor Surendranath Dasgupta and Professor Nae Ionescu. „Nous ne tenterons pas d ‘exprimer tout que nous devons et l’appui et au génie de ces deux maîtres”.

Eliade had written in October 31, 1934, to Valeriu Bologa: „For a year I have been madly working on the definitive French language of my studies on the phenomenology of Indian meditation. It is more than an Orientalist book or the history of religions It is, I hope, a work of philosophy of culture, although it has philological and technical appearances, I think we could prove a whole new thing: the tendencies towards concrete, to the real and immediate experience of the Indian spirit. Preface to India against the abstract themes of Brahmanism and the Sanskrit „philosophy.” I have been working for five years on this demonstration and have used all the instruments of scientific knowledge: philology, ethnography, religion history, history of philosophy, psychology. Much in the value of this book – my first book that will be printed in April „.

Emil Cioran writes on June 10, 1936: „There is so much vibrant learning in Yoga and a world so special that it awakens so many shy things I thought I had escaped. When you wrote letters, I could not believe you had to write the most serious erudition book that Romania has produced „

In the five volumes titled Mircea Eliade and his correspondents, published between 1993 and 2007, among prestigious names are: J. Przyluski, Professor at the College of France, Vittorio Macchioro, Professor at the University of Naples, Carl Hentze (University of Gand), AB Keith (University of Edinburgh), Samuel Angus (University of Sydney), Ananda Coomaraswamy (Director of the Boston Art History Museum).

Sergiu Al. George: „Paul Masson-Oursel, one of the most important French historians of Indian philosophy, who in his 1967 work defines the Yoga phenomenon in terms surprisingly similar to those of Eliade … This strict adherence to the essential theses of Mircea Eliade seem all the more surprising to me, as at the appearance of the 1936 Yoga monograph, P. Masson-Oursel, in contrast to all the great Indianists (G. Tucci, A. Coomaraswamy, H. Zimmer, L. from Valée Pousin, etc.) was the only one to review the volume reluctantly. „

My translations from Tagore include Gitanjali and The Child.. From Eliade, I received a ‘Thanks for the letter and for 10 Indian Poems ‘. India’s Independence belongs also to theirs creation.

***

16 iulie, 2018

FLORIN ZAMFIRESCU

„Dragă Uniune Europeană.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva important. Acum mai bine de zece ani am dorit să mă cuplez cu tine. Erai plină de promisiuni, prevedeam un mariaj fericit. Abia mai târziu am înțeles ce le-ai impus celor pe care i-am trimis se te pețească.

Și ceea ce nouă nu ne-au spus: că ne voiai fără industrie, fără agricultură și că mai voiai că toate averile noastre să fie înstrăinate. Fiindcă veneam la ține, cea bogată, poate că am fi acceptat… Dar, măi Uniune Europeană, am observat apoi că ești o curvă perversă, că vrei să dereglezi mințile oamenilor, că nu ai nimic sfânt”, a scris Zamfirescu.

Continue reading „George ANCA: Dragă Uniune Europeană” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (18)

După ratificarea convenţiei, devenită astfel publică, Savfet, referindu-se la ,,Principatele Unite” (România încă nu exista pentru Poartă!), denunţa, la 20 aprilie (st.v.), votul Parlmentului, nu numai acuzând (foarte dur) pe ,,principele Carol” şi guvernul lui, ci şi explicând actele lor ca fiind săvârşite sub presiunea trupelor ruseşti pătrunse în ţară. El regreta acum că n-a propus Conferinţei recunoaşterea ,,neutralităţii permanente”, dar observa că pericolul putea fi înlăturat dacă ar fi existat o conlucrare cu armata otomană. Mai neaşteptată a fost reacţia agenţilor diplomatici români care, departe de a susţinea hotărârea luată (convenţia cu Rusia), se grăbiau să protesteze împotriva ei şi semnalau impresia rea ce a produs în ţările respective. Şi mai interesant este faptul că răspunsul Camerei la Mesaj era întocmit tot pe linia neutralităţii, guvernul fiind invitat ,,a feri ţara de orice conflicte cu oricare dintre vecinii ei” şi de a se mărgini la o simplă acţiune de apărare. De fapt, însuşi principele, adept al alianţei cu Rusia, ,,nu mergea mai departe decât acest program” (N. Iorga), cu toate că îi parveniseră primele ştiri despre bombardamentele otomane asupra malului stâng.

Între timp, lucrurile s-au precipitat: îndată ce s-a aflat la Constantinopol despre convenţia cu Rusia, considerându-se în stare de război cu România, Poarta a trecut la represalii. Monitoarele turceşti s-au dedat la acte de piraterie pe Dunăre şi au deschis focul asupra corăbiilor şi şlepurilor, luându-le încărcătura, iar altele au fost incendiate. Vasele militare otomane au pătruns pe gurile Ialomiţei, Oltului şi Jiului, pentru a prăda corăbiile care s-au retras de pe fluviu şi magaziile cu cereale de pe mal. Cete de cerchezi şi başibuzuci au trecut Dunărea în mai multe locuri, au atacat pichetele româneşti, au comis jafuri şi ucideri. Vase de război turceşti au bombardat, la 21 aprilie, Brăila, unde ajunseseră de puţin timp trupele ruseşti, iar la 26 aprilie, au fost bombardate de artileria otomană Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşi, unde nu se aflau militari ruşi. M. Kogălniceanu aducea la cunoştinţă agenţilor diplomatici, de la Viena, Paris şi Roma, bombardarea oraşelor şi satelor româneşti şi arăta că aceste acte ,,…nu sânt de natură a ne menţine în neutralitatea pe care ne-am propus-o de la început”. El anunţa că guvernul va lua măsuri ,,spre a respinge forţa prin forţă” şi se va afla astfel ,,în stare de război cu Turcia”.

Dacă principele, atent la alianţa cu Rusia, n-a reacţionat imediat la aceste atacuri, Senatul s-a arătat mai energic şi cerea guvernului ,,cea mai hotărâtă apărare” a teritoriului (N. Iorga), în cazul unui atac turcesc, şi menţiona asigurarea din partea ţarului. Răspunsul principelui amintea şi acum că, ,,fără ca de pe ţărmurile noastre o singură puşcă românească să se fi tras, oraşele şi satele noastre, pe jumătate pustii, încep a fi devastate”, aşa cum s-a întâmplat la Reni, Brăila, Olteniţa (vezi supra). La Calafat, atacat şi acesta, singurul punct de pază unde erau trupe româneşti de apărare, s-a răspuns turcilor prin tiruri de artilerie asupra malului drept al Dunării. Brătianu confirma aceste atacuri, iar Kogălniceanu nu ezita să vorbească de cerchezi. În noile condiţii, principele Carol venea la Dunăre, în mijlocul trupelor, şi lua comanda, nerăbdător să ajungă la o cooperare cu armata rusă. Însă cancelarul Gorceakov răspundea brutal generalului Ghica, noul agent diplomatic la Petersburg: ,,Rusia nu ţine la cooperarea (militară) cu România şi n-o sfătuieşte la aceasta”. El preciza pe acelaşi ton că, dacă începe războiul peste Dunăre, ea (România) trebuie să suporte cheltuielile, iar trupele româneşti trebuie să intre sub comanda rusească.

Faţă de aceste atacuri, opinia publică, presa, odată cu condamnarea actelor ostile otomane, cereau guvernului să ia o hotărâre, să răspundă militar şi să proclame independenţa. Principele Carol nota, în Memoriile sale, la 25 aprilie/7 mai, că ,,C. A. Rosetti stăruie pentru proclamarea independenţei” şi că ziarul său ,,cere o participare directă a României la război”. Într-adevăr, ziarul ,,Românul”, într-o serie de articole din 25-28 aprilie, sublinia că ,,îndată ce un popor simte că este în stare, chiar cu sacrificii din parte-i, a trăi într-o poziţie mai înaltă, mai respectată”, el devine vinovat ,,dacă nu face el însuşi un pas înainte”. Se aprecia că ,,România nu mai poate sta cu braţele încrucişate, ea are datoria să se apere, iar românii trebuie să iasă din această luptă liberi, într-o România liberă”. Un alt ziar, ,,Telegraful”, arăta că ,,românii nu mai pot sta indiferenţi”, iar guvernul şi parlamentul ar trebui să iasă din neutralitate, altfel ,,ar fi o înjosire a demnităţii noastre naţionale”. Poarta nu şi-a respectat angajamentele, a încălcat capitulaţiile şi a pierdut ,,drepturile de a mai reclama tributul”, iar noi rămânem astfel în ,,plenitudinea drepturilor noastre naţionale”, încât România poate să-şi revendice ,,independenţa…absolută”.

În timp ce la Dunăre era supusă presiunii militare otomane, România se afla într-o ţesătură complicată de relaţii cu Rusia, cu care semnase o convenţie de trecere, iar oştile ţarului se aflau deja pe pământul ţării. Ea dorea să poarte războiul său contra Porţii, iar în aprilie-mai 1877, principele şi primul-ministru au insistat în discuţiile cu marele duce Nicolae pentru o cooperare militară concretă între cele două armate. Această apropiere nu era simplă, Carol nu mergea la Iaşi să întâlnească pe ţarul Alexandru II, care apăruse acolo ,,rece şi distant” (Iorga), doar Brătianu se prezentase marelui duce şi-l însoţise apoi până la Brăila. Dar contemporanii erau aşa de puţin pregătiţi pentru primejdiile şi riscurile unui război, încât boierimea se gândea la un nou exod spre Braşov, ca pe vremuri. La 29 aprilie/11 mai 1877, Brătianu mergea la Chişinău pentru a stabili cu ducele Nicolae ,,condiţiile de cooperare dorite de principe între trupele române şi cele ruse” şi insista ca acesta să aibă comanda absolută asupra armatei sale. La începutul lui mai, discuţiile au continuat la Ploieşti între cele două conduceri militare, în prezenţa principelui, apoi au urmat la Bucureşti, cu participarea şefilor statelor majore, generalul Nepokoiciţki şi colonelul Slăniceanu. S-a convenit, pentru moment, ca trupele române să apere întreaga linie a Dunării, până la apariţia armatei ruse, apoi să treacă în dreapta Oltului, pentru a apăra fluviul până la frontiera cu Serbia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (18)” →

Traian D. LAZĂR: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989, o adevărată și mirabilă invazie a unor „cercetători” dornici de informații și acte. Faptul era, în majoritatea cazurilor, efectul legilor de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul democrat-popular. În mai puține cazuri, cercetătorii urmăreau obiectivul de a descoperi și publica mărturii despre păstrarea sau afirmarea identității personale/ familiale sau comunitare. În acest context au apărut în multe zone ale țării monografii dedicate unor persoane, instituții, localități și evenimente.

Printre scrierile meritorii de această natură se numără studiul monografic alcătuit de prof Mircea Botiș și preot Radu Botiș, Ulmeni-Maramureș, Editura Enesis, Baia Mare, 2011. Volumul prinde în cele 271 de pagini, însoțite de consistente imagini foto, identitatea orașului Ulmeni din Maramureș. Pe coperta a patra se află o utilă și interesantă prezentare a C.V-ului profesional-științific al autorilor.

Aflăm astfel că prof Mircea Botiș, absolvent al Facultății de istorie-filozofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al masteratului „Elite politice” la Facultatea de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu” din Sibiu, este un profesionist de clasă atestat prin rezultatele elevilor săi la faza națională a olimpiadei de istorie, prin diploma pentru contribuție deosebită obținută la Concursul de eseuri „Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust” și ca organizator la Concursul de Iudaism și Istoria Evreilor desfășurat la Sibiu în 2007.

Radu Botiș este un „sacerdot în cuvânt, în slujire și-n inimă”, un „condei” prezent în redacțiile și colaborator al revistelor din țară și străinătate: Starpress, Dor de Dor, Murmur, Agero-Stutgart, RomanianVIP – SUA, Noul Horizont – Spania, Observatorul – Toronto. Strâns legat de activitatea culturală din zona ce constituie tema monografiei, Radu Boțiș este editorul și fondatorul revistelor Glas comun, Slova creștină și al suplimentului Slova copiilor, precum și președintele fondator al Asociației cultural creștine umanitare Ars Vivat al cărui program de activitate și realizări este prezentat și în monografie.

Autorii tratează cu competență și dăruire – pentru că sunt locuitori ai zonei- identitatea fizico-geografică a localității aparținând spațiului mioritic evocat de Blaga. Spațiul geografic al orașului Ulmeni este prezentat în principalele lui caracteristici și componente: perimetrul, suprafața, relieful, punctele reprezentative, solul, clima, altitudinea, hidrografia, fenomenele atmosferice, resursele biogeografice (păduri, faună cinegetică și piscicolă), demografia, căreia i se consacră un capitol separat.

Identitatea demografică, spun autorii, poartă amprenta istoriei așezării și a spațiului fizico – geografic al zonei. Orașul Ulmeni este o așezare ale cărei rădăcini se află în vechea Dacie și în Dacia romană, când era cunoscută sub numele Bodava. Atestată documentar din 1405, când purta numele Silimeghiu (Sylelmed), metamorfozat în diferite variante, localitatea a luat numele Ulmeni din 1926.

În evul mediu, localitatea s-a aflat în proprietatea voievozilor Balc și Dragoș și a urmașilor acestora. Din punct de vedere politic, așezarea s-a aflat în zona de interferență dintre Principatul autonom al Transilvaniei și regatul Ungariei, trecând apoi sub dominația Imperiului Habsburgic, devenit din 1867 Imperiul Austro-Ungar, destrămat în 1918, prin lupta pentru independență a națiunilor componente. La 1 decembrie 1918, românii din Transilvania, inclusiv locuitorii comunei Ulmeni, au decis unirea la România. Dictatul de la Viena-1940, a impus României cedarea către Ungaria a părții de nord-est a Transilvaniei. Zona Ulmeniului a intrat temporar în stăpânirea Ungariei, dar din toamna anului 1944, a revenit la România. Interesați în prezentarea Ulmeniului, fără a-l izola de satele din jur, autorii adaugă referințe legate și de identitatea acestora.

Autorii prezintă evoluția demografică a localității Ulmeni sub aspect numeric, al structurii de vârstă, sex, etnic, social, onomastic, de stare civilă și militară. Prezentată cronologic, evoluția demografică atestă existența continuă a unei majorități etnice românești. În structura religioasă a populației se subliniază că majoritatea o constituie aderenții bisericii unite Romei.

În continuarea studierii identității demografice, autorii au considerat necesar să aloce un capitol separat funcțiilor geoeconomice actuale ale orașului. Folosind surse statistice, autorii extrag informații privind baza economică a localității, care a fost, până târziu în epoca modernă, agricultura. Un loc important se acordă analizei relațiilor de proprietate asupra pământului, insistându-se asupra momentelor 1853-1854, când s-a desființat servitutea personală, 1921, 1945, 1949, 1991. Concomitent se comentează aspecte legate de mijloacele de producție, tehnologiile folosite, productivitatea. Corespunzător evoluției cronologice, a mersului spre modernizare, se fac referiri la alte ramuri ale economiei, la dezvoltarea meșteșugurilor și industriei, ceea ce a adus ridicarea localității la statutul de oraș. În partea finală a capitolului, autorii ne înfățișează situația actuală a economiei orașului și proiectele de viitor în domeniul ecologic, protejarea mediului și creșterea calității vieții, turistic.

Identitatea culturală reprezintă cea de a treia direcție a studiului monografic dedicat Ulmeniului. Ne sunt prezentate informații privind datinile și obiceiurile ținând de activitatea economică a locuitorilor: unelte, procedee de muncă, pomicultură, creșterea animalelor, ocupații casnice. Aceeași linie de cercetare urmărește: alimentația, portul, credințele despre cer și astre, graiul, obiceiurile de înmormântare, obiceiurile legate de muncile agricole, de datele calendaristice, jocurile tradiționale.

Suntem de părere că locul capitolului consacrat învățământului era aici, pe axa identității culturale, alături de capitolul „Oameni de ieri și de azi”, care ne înfățișează personalitățile culturale ale zonei. Învățământul reprezintă unul dintre factorii importanți în păstrarea identității culturale a unei comunități. Aflați timp de secole sub dominație străină, austriacă și maghiară, românii din Transilvania, deci și cei din Ulmeni, au fost supuși unui proces intens și îndelungat de aculturație. Autorii au prezentat cu acuratețe evoluția învățământului de la cel religios/confesional către învățământul modern, laic. S-au evidențiat mai ales politicile de maghiarizare prin învățământ. Și așa cum era normal au ajuns la nominalizarea personalităților culturale din zonă, problemă căreia i-au consacrat un capitol special incluzând și oamenii politici. Evident nu putem aminti aici decât pe câțiva dintre oamenii de cultură originari din spațiul ulmenean: poetul, prozatorul și traducătorul Petre Dulfu (1856-1953), rapsodul popular Emil Gavriș (1915-1989), poetul, prozatorul și editorul Radu Ulmeanu (1946), poeta și prozatoarea Florica Bud (1957), etc.

Cartea domnilor prof.Mircea Botiș și pr. Radu Botiș tratează ansamblul elementelor ce definesc orașul Ulmeni, identificându-l din masa așezărilor din România.

––––––––––

Prof.Traian D. LAZĂR

Ploiești, septembrie 2018

Corneliu NEAGU: Maleficul troc

MALEFICUL TROC

Ceva se zvonise prin târgul uitării
şi zvonul se-ntinse în dansu-i baroc,
aleşii – sosiţi la voia întâmplării –
găsiră motivul de sfadă ad-hoc.
Era ceva nevăzut, ca o ură,
simţită arar prin apaticul loc,
dar cei din turnul de strajă văzură
că-n urbe, la colţuri, se vinde noroc.

Stăpânii cetătii, veniți din palate,
se-adună cu banii la masa de joc,
perechea de popi, cu dame furate,
înfruntă careul de aşi la mijloc.
Tu crezi că norocul se-ntoarce spre tine
și-adaugi o miză mai mare în joc,
dar chinta furată de mâna străină
sugrumă în fașă pretinsul noroc.

Rămâi pe crenel – ostaşul de strajă,
zadarnic te-aştepți la un schimb reciproc,
ivitul de zori, laminat ca prin cajă,
afară se vinde discret la obroc.
Dar vremea uitării veni ca o boare
ştergând frământarea uitatului loc,
la colțuri norocul încă dispare
prin sita ce-și cerne maleficul troc.

———————————————–

Corneliu NEAGU

11 septembrie, 2018

Anatol COVALI: Printre dinți

Printre dinți

Spun și iar spun,dar nimeni nu m-ascultă.
Urechi de vată holde năpădesc,
căci anu-acesta e recoltă multă
de surditate și de nefiresc.

Chiar de-or să-ncerce botniță să-mi pună
eu voi urla la dânșii printre dinți :
Lume nebună, nu mai fi nebună
și nu te mai tot vinde pe arginți !

Prea mult neant mereu ne înconjoară
ca să ne dăm întruna cei mai mari.
Suntem un biet popor și-o biată țară
ce călărim de-o vreme pe măgari.

De tot ce-a fost de rasă și pur sânge
ne-am bătut joc și-apoi ne-am lepădat.
Am avut har în a lovi și-a frânge,
în a spurca tot ce era curat.

Uitați-vă în jur. Nu vă-nspăimântă
atâta murdărie la un loc ?
Dacă vă e această Țară sfântă,
de ce cu-a ei iubire faceți troc ?!…

1991

————————————–

Anatol COVALI

București

Mariana Zorița TURDA: Ascunde-mă

Ascunde-mă

Ascunde-mă în toamnă
Sub frunzele căzute,
Ascunde-mă-n culoarea ruginie
Când vara ce pleacă
În toamnă se culca
-nvelită cu poame în serile reci !
Ascunde-mă în vise,
În amintiri pribege.
Ascunde-mă de mine
Ascunde-mă de noi !
Ascunde-mă-n uitare,
Sub vălul timpului apus…
Ascunde-mă în scrumul de țigară
Care a ars în scrumieră,
Când tu erai tăcut,
Erai cu gândul dus !
Ascunde-mă în iarnă,
În flacăra din sobă,
Ascunde-mă în fulgul
Ce-ți bate la fereastră!
Ascunde-mă-n furtuna
Cu vântul ei turbat…
Cu picături de ploaie,
Cu frunze răscolite,
Cu norii plumburii…
Ascunde-mă în tot ce știi!
Ascunde-mă și poate, într-o zi
Mă vei uita ! Nu voi mai fi !

——————————-

Mariana Zorița TURDA

10 septembrie, 2018

Vasile COMAN: Dragoste

Dragoste

Ea
asculta marea…
şi închisese
calea spre trecut…
El
asculta inima…
si grijuliu
i-a sărutat coapsa stângă.

Vântul deschisese
fereastra…
alungând tristețea.

Ea…
nu înțelesese cuvintele
de dinainte
dar ca o pasăre
pe ram
a început să cânte.
El…
era blând.
Cu binecunoscutul surâs.
ruga
albastrul cerului
să-l țină deschis…
Ea…
grijulie
de cuvintele lui
de pe coapsa stângă
tremura de vie…
El…
se mira liniștit
de tainica ei bucurie

Oricum
El și Ea
păsări, cerul și marea
Trăiau în Paradis
Poate…doar
existența lor
era…vis

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

1/8 iunie, 2017

Emma POENARIU SERAFIN: Indiferență

Indiferență

Zboară clipele prin timpuri și se-așează pe privire,
Licurici din ochi aleargă și se duc de nici n-au fost.
Bucuria luminării se ascunde făr’ de știre
Toate rosturile lumii, pare că și-au găsit rost.

Zboară vise amorțite ce-s pierdute prin speranțe,
Clopotele alinării, sunt vândute prin iubiri.
Umbrele de lună spartă că toiagele pe brațe
Și-un buchet de lăcrămioare , plânge printre amintiri.

Toate sunt lăsate-n toate și-ntrebări fără raspuns,
Pagina de carte ruptă, s-a desprins, în zbor de fluturi.
Citesc titlul, apoi prețul , pare a-mi fi de ajuns
Iar cuvinte prăfuite, prinse-n colb , de nu le scuturi.

Vreme trece, vreme vine și cu vremea, trecem noi,
File rup din calendare și cu ele, pernă-mi fac.
Bucurii peste necazuri si speranțe prin nevoi,
Strâng în mine alfabetul , pe-o copertă, că să-l zac.

Ceasul pierde minutarul, e bătrân și e sărac,
Cucul și-a uitat să cânte, zbiară-n cuiburi ce-s străine.
Prind o filă mai gălbuie și cu ea de lucru-mi fac
Aștept ziua de pe urmă, ce cred c-a uitat de mine.

Clipele din timp îmi zboară și îmi cern toată privirea,
Frunze verzi prin ochi aleargă și se duc de nici n-au fost.
Toată grija-ntunecimii îmi dezmiardă neclintirea,
Văd cum rosturile lumii, n-au avut și nici n-au rost.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

10 septembrie, 2018

Harry ROSS: Aforisme

Salutăm Anul Nou evreiesc cu tot ce-i mai firesc: pace, belșug și bucurii, plus o casă de copii.

Trebuie să iubim prea mult acest pământ ca să ne rămână nouă pe vecie sfânt.

Globul terestru e un erou, lăsându-se săpat, forat, exploatat, transformat și călcat de miliarde de picioare umane și animale.

Arma stă bine în panoplie, nu când se trage cu ea într-o ființă vie.

Cel care a invenrat roata, habar n-avea că descoperirea lui va revoluționa lumea.

Din câte se știe, omul călătorește o singură dată în veșnicie și nici o șansă să reînvie.

Mirarea nu mai îngheață pe față, nici când se naște un prinț, nici când moare un rege.

Dilemele nu oferă opțiuni radical diferite, motiv pentru care soluțiile par împietrite.

Când dorințele nu te mai caută, e semn că și visele sunt pe pe altă rută.

Frumosul electrizează, urâtul te scurtcircuitează.

Când doua prietene vor să-și arate fidelitatea, se îmbracă la fel, se coafează la același coafor, frecventează același club și iubesc, pe ascuns, același bărbat.

Greșelile vechi nu dispar, doar se repetă în alte timpuri, alte forme și cu alte consecințe. Numai autorul a rămas același.

Rugurile veacurilor trecute au pustiit o lume, dar nu au păstrat nici un nume.

Cenușa victimelor a rămas un subiect al controverselor nesfârșite.

Știința are toate atuurile de a ne spune care sunt șansele de a salva lumea de un război atomic pustiitor. Dar tace că altceva, pe moment, nu are ce face.

Ne-am da și sufletul diavolului, doar să ne scape de bolile veacului.

Ceva ciudat; un portret al omului din Neanderthal a apărut cu multe secole înainte de inventarea fotografiei și al desenului clasic.

Morala te oprește să-ți trăiești viața până la capăt, omenește.

O insulă pustie e un loc ideal pentru un cuplu care, în afară de iubire, nimic nu vrea să știe.

Viața e în perpetuu balans, înclinându-se mereu pe partea nedorită .

Omul e un fir de lume cu străluciri, esențe, patimi, aninat cu raze fine de soare.

N-am știut niciodată că neuronii se hrănesc doar cu ciocolată.

Toate drumurile duc acolo unde n-am vrea să ajungem niciodată.

O înmormântare este cea mai tristă sărbătoare.

Între un accident și altul toată diferența depinde de prudență.

––––––––––

Harry ROSS

Naharya, Israel

10 septembrie, 2018