Tocmai căzuse regimul de la București. Eram în Suedia de patru ani. Nu avusesem când să urmăresc la televizor împușcăturile, pentru că dimineața urmam liceul la rând cu puștimea veselă. După-amiaza îmi făceam temele pentru acasă, ceea ce n-am făcut niciodată în liceu, la Caracal. Noaptea munceam la banda de montaj la Volvo, iar în weekend făceam ore suplimentare, întrucât mi le plăteau dublu. Dar nu numai de asta mă simțeam mai bine la muncă decât acasă — defect ereditar ce se manifestă și la alții, dar nu chiar la toți. Pe 4 ianuarie 1990, seara, când să plec la fabrică, hop! în ușă un necunoscut, îmbrăcat în gri. Bine că nu era îmbrăcat în negru. S-a prezentat: Arne Ruth. Nu mai auzisem de numele acela. Am văzut că el a rămas mirat, văzând că eu n-am rămas mirat. Cică se ducea pe continent și făcuse un ocol, ca să mă întrebe ceva:

— „Hur kan du förklara… Cum poți tu să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?” M-am uitat bine la el. Cine putea fi? A continuat: „De unde această explozie de vitalitate și bogăție de idei neașteptate, cu dadaismul, absurdismul și atâtea -isme, ba chiar au devenit vârful de lance al revoluției literare și artistice, au creat un fenomen cultural nou, care a fost numit avangarda română?”

Și mi-a enumerat nume pe care noi le știm cu toții, ba chiar și nume pe care nu toți românii le știu. Cine era ăsta care mă întreba pe mine așa ceva? Și cine eram eu să mă întrebe tocmai pe mine? De unde să știu eu ce să-i răspund? Nu mă gândisem niciodată la asta și nici acum nu știu ce să răspund la așa întrebare. Dumneavoastră, stimați cititori, ce răspuns i-ați fi dat în locul meu?

În momentul acela nu aveam pe cine să întreb, așa că am încercat să ies din încurcătură cu o improvizație de moment. Am mirosit din întrebare încotro bătea dumnealui, așa că i-am răspuns pe loc și pe negândite, desigur bâiguind fraze mai dezordonate și mai prost închegate chiar și decât aici, unde barim scriu pe limba maternă. Stăteam în ușă, eu dădeam să plec la muncă, el dădea să intre la taifas. Deci asta nu e o stenogramă, ci o reconstituire:

— „Noi, românii, n-am privit niciodată acest fenomen ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Fiindcă românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului.”

M-a întrerupt spunând că România e „Bizanț après Bizanț”. Am înclinat din cap și am continuat: „Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon se sprijină adesea pe Dimitrie Cantemir.”

Nu știa, deci uitase ce citise în notele de subsol de la Gibbon. Nu știa nici că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea lui Ludovic XIV. Venise în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. La Moscova, ambasador al aceluiași patriarh, a fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. Nu știa că Milescu și Dimitrie Cantemir erau autorii spirituali ai modernizării și occidentalizării Rusiei sub Petru cel Mare. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir, aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Paris, a deschis Rusiei fereastra spre Franța și spre modernizarea culturii.

Văzându-l că asculta cu ochii căscați de mirare, i-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Acești trei români, care au întors fața Moscovei spre Apus, nu l-au impresionat pe misteriosul meu interlocutor. Îi considera niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

— „Da, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei își făceau vacul la Cabaré Voltaire. Însă avangarda culturală română nu începe în 1916 la Zurich cu zurbagii dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 – 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un mic oraș al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști, făceau pe deștepții, se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, niște bieți fomiști cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice consacrate, ale celor cu bani mulți. Este arhetipala revoltă împotriva autorității paternale, zgârcită la bani. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Însă n-au fost consecvenți cu propria lor teorie dadaistă, de a compune poezie prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie, cum se lăudau. Au ales cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice. A, nu. Nu cred că erau destructiviști. Exclus. Erau simple contestări, puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Inovația lor tehnică era ceva nou numai pentru vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei nici nu se născuseră. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Folclorul nu poate fi destructivist. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un pișicher, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada venea din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe toți că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu i-a spus că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua când se născuse el, Tristan Tzara. El nu era ortodox, dar era și mai credincios calendarului bisericesc, decât popa ortodox. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Și totodată ca să își bată joc de el. L-a păcălit și mai rău, punându-i în mână programul ideologic al dadaismului, pe care nătărăul l-a aplicat drept program al revoluției rusești și al bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, avea tărâțe în cap, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din speciile cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul lor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat dadaismul revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că nătăflețul va aplica aiurelile dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șmecheri anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Tzara nu s-ar fi așteptat la așa ceva de la un pârlit și un nespălat, cum era Lenin la Zurich, unde făcea foamea și nu mai știa cum să-și plătească chiria. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru Revoluția rusă și comunismul sovietic. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionesco și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Destructiviștii structuraliști, sau cum or mai fi, își neagă rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou numai pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechiei de Gânditori de la Hamangia încoace. «Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.» I-am zis asta în franceză: Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent și am făcut un gest de așteptare, ca să îmi răspundă. Și mi-a răspuns: „La Bruyère.” Am încuviințat și am adăugat: „Ce s-a mai inventat de la el încoace în afară de stilou și de bomba atomică? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul cărții lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.”

Interlocutorul a schimbat placa și m-a atacat din altă parte: avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit: „Atâta i-a dus mintea pe francezi, să vadă în Brâncuși arta din coloniile lor, pentru că altceva nu mai știau. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?” În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, pentru că nu pricepeau nimic. I-am răspuns că „într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care puțini știau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip… arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru și lucrau ochiometric la repezeală, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase, cu liniile bine croite. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea cam pe toate gardurile. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?”

Interlocutorul tot băga capul pe ușă să vadă cam cum era prin casă, și să își facă o idee mai lămuritoare despre mine. M-a întrebat de ce s-a spânzurat Urmuz? I-am răspuns: „De creanga unui copac.” A căscat ochii mari de nedumerire și i-am explicat că îi răspunsesem ca Mitică al lui Caragiale, care învățase structurile umorului de la gura țăranilor și târgoveților, ridicați tot din țărani. I-am mai spus că Urmuz nu se sinucisese, pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o, „cu moartea pre moarte călcând” și astfel a definitivat o operă suprarealistă, și aceasta tot cu rădăcini în folclor, pe care nimeni nu mai încearcă să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, întrucât atât folclorul cât și ortodoxia nu se joacă cu to be or not to be. Neliniștile existențiale le tratăm cu autoironie, persiflare și cu vin de buturugă: tu bei ori tu nu bei. O fi pentru suedezi un păcat să bea. Dar pentru români e un păcat să nu bea. Probabil că Urmuz n-a băut, ceea ce la noi uneori poate fi un păcat mortal.

Fac o paranteză: peste câțiva ani, profesorul universitar de literatură universală Lars Fyhr, editorul cărții mele de debut în limba suedeză Doldahavsrullarna, zicea să ne apucăm să-l traducem pe Urmuz, care l-a fascinat mai mult decât orice din literatura mondială. Însă eu munceam ca să-mi ameliorez traiul și nu-mi stătea gândul la literatură. După cum zice un personaj din carte, eu pentru bani aș fi în stare de orice, chiar și să muncesc.

Misteriosul meu interlocutor din ușă, nu s-a dat bătut și a zis că Tzara și alții s-au inspirat ca și Newton, Copernic, Carl von Linné sau teoria Big-Bang din Biblie, Geneza.

— „Mda, i-am răspuns, oamenii de știință, oricât s-au îndepărtat de biserică, gândirea lor a rămas impregnată de ideea unui Creator a-tot-știutor și a-tot-puternic, ceasornicar (a zis Voltaire), arhitect (zic francmasonii), inginer mecanic (zice teologia ateistă). Alt model de gândire nu aveau, decât atelierele meșteșugărești ce luaseră avânt cu revoluția burgheză contra feudalismului. Dar unde vezi tu (în Suedia nu se folosește pronumele de politețe) dadaism, absurdism, nihilism sau alte asemenea rătăciri și rătăcisme în Biblie? Toate aceste curente literare și artistice sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare din cultura orală. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români. Curentele astea moderniste s-au tras din folclor, dar nu s-au tras de tot, așa că și-au cam pierdut umorul. Aici intervine o problemă: au apărut perturbații între emisie și recepție. Emisia este comedie, receptată ca tragedie. Iar fanfaronada glumeață e luată drept mare filozofie serioasă. Filozofie pentru snobi și semidocți. Difracția recepției se vede cel mai bine la Eugen Ionescu, care spunea că, la piesele lui, jumătate din spectatori râdeau, iar jumătate plângeau.” Ca o paranteză, la piesele lui în Suedia, nimeni nu a râs. Au fost percepute ca tragedii mai tragice decât cele grecești sau ale lui Shakespeare și au fost scoase din repertoar. Pentru că pleca lumea de la teatru cu dureri de cap. Actorii înșiși făceau depresiuni psihice. Suedezii nu văd nimic comic la Caragiale. Văd numai tragism zdrobitor. Cei pe care i-am rugat să-l traducem împreună au abandonat. Li s-a făcut rău, le-a provocat migrenă. La noi nu e așa, pentru că noi râdem de orice pe lume, chiar și de tragedii și de catastrofe naturale, unde nu mai e ridendo castigat mores. Nu pe toți îi țin balamalele.

Continue reading „Victor RAVINI: Trei suedezi barosani, când căzu comunismul la București” →

Se știe că rolul femeii în societate se reflectă în religii, iar religiile au cimentat structurile sociale. Din cât se cunoaște, cultul zeiței mame, creatoarea umanității și a universului, se pare că a fost în vigoare la toate popoarele. În mod sigur este cel mai vechi dintre toate religiile și a durat mai mult decât orice altă religie, vreo treizeci de mii de ani de atestare arheologică.

Reprezentările feminine ale zeiței mame primordiale, simbolizând originea întregii lumi, sunt răspândite din Franța până în Siberia. Cele mai vechi sunt datate între 20.000 și 30.000 de ani, cum ar fi de exemplu câteva zeci de Venus găsite în zona Pirineilor francezi (La Dame de Lespugue, de Lausel, de Brassempouy, Mas d’Azil), în Italia (Venus din Salvignano și de la Balzi Rossi), în Europa centrală (Venus din Willendorf, din Müllendorf, din Dolní Věstonice – în Moravia), în Ucraina, Rusia europeană și în Siberia, până pe la lacul Baical, în total vreo două sute și ceva de statuete feminine. Covârșitor mult mai multe statuete ale zeiței mame au fost găsite în România și la sud de Dunăre, la fel de vechi, precum și altele ceva mai recente, adică de numai 6000-7000 de ani. Arheologul Vicu Merlan a descoperit cu câțiva ani în urmă, lângă Iași, un sanctuar cu 21 de ipostaze ale zeiței mamă, simboluri ale fertilității, fecundității și maternității, plus alte obiecte importante, cu semnificații încă nedeslușite, cum nu s-au mai găsit nicăieri și care au fost expuse în mai multe țări.

Este inexplicabil de ce nu s-au găsit vestigii ale zeiței mame și în peninsula Iberică, iar eu mă întreb dacă această absență ar putea fi pusă în legătură cu prezența neanderthalienilor în acea vreme acolo, ca ultim teritoriu unde s-au retras și au dispărut. Zeci și zeci de mii de statuete feminine descoperite în pământul României și în zonele vecine, arată că, în paleolitic, aici a fost o populație mult mai densă, mai evoluată cultural și tehnic, decât în toate teritoriile lumii preistorice socotite împreună. Se pare că zona Carpato-Dunăreană, având pe acea vreme o climă mai favorabilă, un pământ mai fertil și o natură mai generoasă, a fost o vatră de formare și de răspândire a civilizației arhaice sau centrul demografic și cultural al acelei lumi de atunci. Toate aceste statuete feminine, din toată Eurasia, cu densitatea maximă în zona Carpato-Dunăreană și fără un echivalent masculin, sunt recunoscute ca obiecte de cult religios și sunt fără îndoială zeități feminine protectoare ale fertilității, fecundității și maternității, într-o societate matriarhală.

Observarea soarelui și a lunii, cu ciclurile lor repetitive și interacțiunea lor cu anotimpurile și cu ciclurile vieții, a dus încă din preistorie la crearea unor calendare. Rolul femeilor în observarea acestor fenomene naturale, cerești sau biologice, a lăsat numeroase vestigii. Unul din acestea este faptul că în mai multe limbi vechi, cuvântul calendar este de genul feminin. În limba română, la singular este masculin iar la plural e feminin, adică e de genul neutru. În gramatica veche, genul neutru se numea ambigen, denumire poate că mai corectă, întrucât neutrul din gramatica română nu are aceeași structură morfologică cu neutrul din limba latină sau germană, ci are structura masculinului și a femininului.

Oamenii preistorici citeau în stele, scriau în stele și arhivau în stele. Cea mai luminoasă stea de pe cer deasupra Carpaților este Aldebaran, din constelația Taurul, care la români are legătură cu noaptea de Sânziene, Ileana-Sânziana sau Cosânzeana din basmele noastre, zeița solstițiului de vară. A doua stea ca luminozitate este steaua Vega, numită Ciobanul, din constelația Lira, numită Ciobanul cu Oile. Steaua Vega a fost steaua polară a cerului nordic cu vreo 12.000 de ani înainte de Hristos și va fi din nou cam pe la anul 13.727 după Hristos. Întrucât steaua cea mai luminoasă văzută de la noi este o zeitate feminină, înseamnă că stelele și-au primit numele și rolurile în matriarhat și că femeile dirijau activitatea ciobanilor. Semnificativ, unele variante ale Mioriței păstrează amintirea că mama ciobanului era proprietara oilor, deci el era un subordonat. Constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică pot fi denumiri la fel de vechi ca și cultul ursului, răspândit din vestul Europei până în Japonia. De remarcat forma de feminin a cuvântului ursa, nu ursul, ce corespunde cu matriarhatul și cu explicarea universului din perspectiva femeilor. Ursitoarele stabileau ursita copiilor nou născuți și pot fi divinități în legătură cu cultul ursului, din matriarhat și cu cititul în constelații. Din preistorie ne-a rămas expresia că așa a fost scrisă ursita cuiva. Ursitoarele au putut fi coborâte din Ursa Mare și Ursa Mică, și aruncate în infern de către indoeuropeni, ca multe alte divinități feminine de prim rang preluate de ei din matriarhat. Indoeuropenii au inventat căruțele trase de animale și au înlocuit Ursa Mare și Ursa Mică cu Carul Mare și Carul Mic. Desigur, acestea sunt doar ipoteze, însă nu e fantezia mea. Așa scrie în stele.

Un alt vestigiu cultural moștenit din matriarhat este așa numitul calendar al babelor, care la noi a rămas în vigoare până în vremuri destul de recente și presupun că încă mai este respectat pe la țară. Bunica mea maternă, de la țară, care citea cărți cu alfabetul latin și cu cel chirilic de tranziție, care și-a tăiat rochiile lungi ca să le adapteze la moda Charleston și se pricepea la speculații bancare, cunoștea acest calendar arhaic în totalitate și se ghida după el, la oraș. Întrebată de soțul ei, militar, cum de putea fi așa de inteligentă, cu toate că era femeie, și știa să se descurce atât bine la bancă încât își sporise capitalul propriu, ea i-a răspuns cu modestia și cu ironia țărănească cea mai fină, că așa o învățase mama ei. De la mama ei moștenise pământuri, ce se transmiseseră matriliniar din negura timpului și nu concepea să le vândă pentru nimic în lume. Moștenirea matriliniară era sfântă.

Calendarul babelor impunea femeilor respectarea unor zile sfinte prin diferite interdicții și repaosuri obligatorii, deci regla și controla munca și odihna femeilor, nu și a bărbaților, care nu-și puteau neglija o zi întreagă animalele pe care le îngrijeau. Sărbătorile și zilele sfinte consacrate de biserică au fost preluate dintr-un calendar mai vechi, pre-creștin. Tot din pre-creștinism a mai fost luat cultul icoanelor și al celor mai importanți sfinți, foste zeități pre-creștine legate de anotimpuri și de mersul naturii, cum ar fi Sf. Ilie, Sf. Toader sau Sf. Gheorghe, ori Sancta Diana, transformată în Sânziana sau Sânzienele, înlocuită de biserică cu o divinitate masculină Sf. Ion (Saint Jean la francezi, mai aproape fonetic de vechea divinitate feminină). De la amestecul de politeism indoeuropean cu pre-indoeuropean s-a trecut la monoteismul creștin, ceea ce a dus la o amestecare de divinități așa-zis păgâne și sfinți creștini. Se ridică întrebarea dacă religia creștină a desființat politeismul arhaic sau mai degrabă creștinismul a fost altoit pe trunchiul solid al politeismului, mult mai apropiat de realitatea naturii înconjurătoare. Dacă nu cumva politeismul a biruit monoteismul și a supraviețuit acestuia sub binecuvântarea bisericii. Amalgamul de credințe divergente și interese economice sau de putere politică a dus la tot felul de confuzii, mai mult sau mai puțin premeditat create.

Un singur exemplu. Sf. Gheorghe, devenit în Anglia protector al armatei și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut ecleziaștii din el. Rezum aici ce spune despre el Edward Gibbon, bazat pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Grigore de Nazians, Sf. Epifanie de Salamina și Ammianus Marcellinus, general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu împricinatul Gheorghe spun aceleași lucruri. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică. După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă a lui Arius, de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria, alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor. Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II. Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului) a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare. După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cele trei corpuri neînsuflețite au fost purtate în triumf pe străzi, pe spinarea cămilelor. Partidul Sfântului Atanasie a privit inactiv, ca un bun exemplu de calm evanghelic. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective. Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele, a fost prețul cu care biserica l-a acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând biserica cu banii enoriașilor.

Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce s-ar putea compara cu Făt-Frumos din basmele românești. Basmele noastre sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează probabil cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), alias Cavalerul Trac, face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți, este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări. Pentru ca nu cumva să facă umbră sărbătorii pre-creștine multimilenare și nici să nu se pună rău cu ierarhia arhiereilor de la Țarigrad, biserica noastră, ca și cea din toate țările creștine, a acceptat un alt curriculum vitae al celui linșat de răzbunarea poporului. Un CV confecționat pe măsură de către dușmanii Sfântului Atanasie a transformat personajul istoric într-un personaj fictiv, pe gustul celor care cred fără să verifice în alte surse. La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.

În matriarhat, au fost divinizate elementele naturii, religia îi ajuta pe oameni să capete conștiința de sine a indivizilor și a comunităților umane, le-a dat reperele morale și răspundea la toate întrebările omului în legătură cu viața, mersul vremii și al universului. Toate aspectele vieții și naturii erau văzute și explicate din perspectiva femeilor. Femeile puteau discuta cu divinitățile ce simbolizau elementele naturii, prevedeau viitorul și erau factorul de decizie în toate problemele. Cam la fel cum în unele variante ale Mioriței, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Sfânta Negurice sau cu Ceața, ba chiar face acțiuni importante. În matriarhat, femeile, în special cele mai în vârstă, mai experimentate, care născuseră gemeni și care posedau toate cunoștințele la care ajunsese societatea de atunci, aveau un ascendent natural și divin asupra întregii societăți, inclusiv asupra bărbaților. Rivalitățile de putere decizională dintre femei sunt reflectate în mitul cu Baba Dochia.

În mezolitic și neolitic, unii oameni devin sedentari, în special femeile, iar alții rămân semi-nomazi, cum ar fi ciobanii. Ciobanii sunt continuatorii celei mai vechi, mai răspândite și mai caracteristice meserii a românilor. Abia spre neolitic apar pentru prima dată reprezentări masculine, limitate la pictograma stilizată a organului genital, sau simple simboluri ale masculinității, ca în sanctuarul de lângă Iași, iar zeița mamă capătă cu timpul un echivalent masculin. Una dintre cele mai impresionante reprezentări ale omului neolitic este Perechea de Gânditori de la Hamangia, la care se pare că bărbatul are o situație privilegiată, stând pe un scăunel, pe când femeia stă direct pe jos. S-ar putea ca ei să fi trăit în patriarhat. Eu mă întreb de ce această pereche a fost numită „Gânditorul de la Hamangia și femeia lui”, a lui, la cazul genitiv, când de fapt ea nu poate fi proprietatea lui. Ambii sunt la fel de gânditori și de enigmatici și poate că ar fi fost mai corect să fie numiți Perechea de Gânditori sau altcumva, pentru a pune mai bine în evidență personajul feminin. Marija Gimbutas, savant de prestigiu internațional, consideră că este zeița mamă. Să mă ierte savanții care fac alergie la numele acestei femei și nu suportă să fie eclipsați de vreo femeie din breasla lor, unde femeile nu sunt acceptate.

Nu e locul aici să ne împiedicăm de datarea obiectelor arheologice sau de periodizările preistoriei, oricât de exacte ar părea, întrucât rămân învăluite în negurile preistoriei, în cețurile ipotezelor și în noroiul discordiilor științifice. Este incontestabil că oamenii arhaici au făcut cei mai decisivi pași spre progres și cele mai importante descoperiri tehnice (agricultura, domesticirea animalelor, țesutul, ceramica și gastronomia) cu opt sau zece mii de ani în urmă, în plin paleolitic și matriarhat. Aceste activități sunt protejate de divinități feminine, ceea ce dovedește că sunt descoperiri la care femeile au avut un rol hotărâtor. Suntem în continuare dependenți de marile descoperiri făcute încă înainte de revoluția socială ce a dus la trecerea lentă de la paleolitic la neolitic și de la matriarhat la patriarhat. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătățiri și să modernizăm aceste descoperiri arhaice, făcute de către femei.

Nu știu ce divinitate proteja bucătăria, dar zicem „o mâncare ca la bunica” nu ca la bunicul. Rețeta culinară a bunicei, nu a bunicului. Cunoaștem cu toții celebra carte de bucate scrisă de Sanda Marin, nu de soțul ei. Arta culinară depindea de întreținerea focului din vatră. La romani, cultul focului era păzit de vestale, nu de bărbați. Cunoscând tainele focului, diferite temperaturi cu diferite lemne, femeile au descoperit arderea ceramicii și au fost primele care au topit metale, pentru a face obiecte casnice sau de împodobit, spre a își pune în evidență frumusețea și statutul lor social, de măritate sau nemăritate, cu competențe religioase sau fără. Cum erau competențele mamei ciobanului, care poartă un brâu de lână, ce o deosebește de celelalte măicuțe bătrâne, iar în unele variante poartă o cămașă cu sârmă, nu știm din ce metal, dar desigur că era un lux scump pe vremea de atunci. Abia la indoeuropeni metalurgia încape pe mâna bărbaților, protejați de Hefaistos (Vulcan), care făurea arme. Arheologii nu au găsit arme de la pre-indoeuropeni, adică din matriarhat, și nici dovezi de sclavagism sau clase sociale. Rolul dominant al femeilor în matriarhat este consemnat în mitologie și în obiceiuri străvechi, al căror înțeles s-a pierdut.

Agricultura, torsul lânii, inului sau al cânepii, țesutul, tricotarea cu andrele sau cu iglița și cusutul sunt activități protejate de divinități feminine, ca de exemplu Atena, uneori înfățișată cu o furcă de tors, unealtă și totodată armă, mai degrabă defensivă decât agresivă. Tricotarea și țesutul se bazează pe un sistem de numărătoare binară (ocheți pe față sau pe dos), descoperire ce este premiza ciberneticii și a informaticii. Atunci, în negura vremii, femeile au făcut prima descoperire matematică, de unde a pornit procesul de gândire matematică, ce a dus la computerele de azi.

Femeia care toarce, de pe o frescă de la Horezu, alături de Adam care muncește cu sapa, nu poate fi Eva din Biblie, ci poate fi femeia primordială din mitologia pre-indoeuropeană. Eva din Biblie nu toarce. Nu scrie nicăieri că a fost pedepsită de Dumnezeu să toarcă. Sunt cunoscute fotografiile reginei Elisabeta a României în straie țărănești, torcând sau țesând, desigur nu în scopuri practice. Aceste fotografii aveau un sens simbolic și un mesaj politic, propagandistic. Regina și femeia din frescă sau mama ciobanului din Miorița nu sunt pedepsite să toarcă, ci torc simbolic. Femeile din România, când torceau, nu munceau, ci lucrau. Limba română face deosebirea între aceste sinonime parțiale. Deosebirea dintre aceste cuvinte românești era mai evidentă în trecut. A munci însemna a tortura, a pedepsi sau a face o activitate în folosul altuia, pe când a lucra era a face ceva pentru sine, o activitate a omului liber, în folosul propriu sau al familiei. Din puținul cât știu eu, nu cred să mai fie vreo limbă, care să aibă verbe ce fac o diferență clară între activitatea omului liber, ce lucrează pentru sine dintr-o necesitate personală liber consimțită și activitatea omului neliber, obligat să muncească pentru folosul altuia ca o pedeapsă sau pentru bani. Torsul în fresca de la Horezu nu poate fi o pedeapsă sau o activitate productivă și profană, ci una simbolică, sacră, este un ritual prin care femeia primordială ordonează haosul, simbolizat de lâna sau câlțul de pe furcă, la fel cum face mama ciobanului din Miorița. Furca poate simboliza axa universului. Firul de pe fus, poate reprezenta cosmosul, adică universul ordonat. Fusul se rotește numai în sensul în care merge soarele, sensul acelor de ceasornic și poate simboliza axa cosmosului. DEX ne oferă ridicola etimologie că velință ar veni din neogreacă, de parcă neo-grecii ar fi venit să le învețe pe țărăncile noastre să țese velințe, sau acestea s-ar fi dus în vizită de studii în Grecia.

Continue reading „Victor RAVINI: Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi” →