În afară de unii psihanaliști, cum ar fi suedezul american Erik H. Erikson, care au desființat irevocabil teoriile lui Freud, francezul Michel Onfray (Le Crépuscule d’une idole. L’Affabulation freudienne ; Pour une psychanalyse non freudienne, Grasset, 2010) și încă alții, specialiștii în cultura greacă veche au dat lovitura mortală la ce mai rămăsese din așa numita descoperire a secolului și care va rămâne totuși ca o cheie de boltă a psihanalizei, adică a freudismului, pe cât de blestemat pe atât de lăudat, de fiecare dată cu mai multă vehemență decât rațiune.

Am putea împinge mai departe problema ridicată de cercetătorii literaturii antice și, dacă am înțeles lecțiile doctorului Freud, să ne întrebăm de ce maestrul căuta sprijin la tinerii eroi masculini din literatura greacă veche, în care nu era specializat, pentru a confirma observațiile sale făcute pe bătrâne doamne nefericite din înalta societate de la Viena. Freud a avut numai pacienți de sex feminin și niciodată de sex masculin. În plus, el n-a lucrat niciodată în vreun spital și deci n-a făcut niciodată observații clinice, experiență absolut necesară oricărui medic autorizat. Freud explică problemele pacientelor sale prin problemele unor personaje literare  masculine. Nu este ușor, pentru noi care suntem neinițiați în misterele psihanalizei, să înțelegem de ce Freud substituie pacientele femei — cu care a avut de a face, cu tineri bărbați — cu care nu a avut de a face. Din respect pentru maestru, adepții lui nu își pun această întrebare.

Mitul lui Œdipe este cu mult mai vechi decât drama lui Sofocle. Din puținul cât știu eu, mitul nu a fost interpretat și descifrat cu metode de analiză adecvate. Freud și discipolii săi acordă mitului acesta o semnificație care nu este prezentă în niciuna din piesele lui Sofocle și nicăieri altundeva în literatura greacă veche. Dacă semnificația freudiană ar fi corectă, aceasta ar fi putut fi remarcată și de specialiștii în literatura sau în istoria antică. Metodele lor științifice ar fi putut ajunge la aceeași concluzie, dacă concluzia lui Freud ar fi fost bazată pe un eșafodaj metodologic corect. Cercetătorii din difetite domenii pot ajunge la același rezultat, prin metode de analiză specifice branșei lor, cu condiția ca investigațiile, deși independente, să fie efectuate cu aceeași rigoare științifică.

Eroarea metodologică a lui Freud este semnalată de el însuși, care mărturisește că el a găsit acest sens în afara textului, în succesul dramei la public. El zice că drama a emoționat toți spectatorii, din cauză că aceștia au recunoscut în Œdipe propria lor soartă și propriul lor blestem înnăscut, psihicul lor din copilărie refulat, ca și cum teatrul ar fi dezvăluit sub lumina rampei subconștientul pe care spectatorii se străduiau să și-l reprime.

Argumentația lui Freud are rigoarea unui silogism fals. Concluzia freudiană este expusă încă de la început ca o premiză de lucru, în loc să se ivească la sfârșit, ca un rezultat al unor constatări, în urma unei analize laborioase. El întemeiază o ipoteză pe o altă ipoteză. Psihologia aplicată la epoci istorice pornește de la opera creată în acea epocă și de la contextul socio-cultural pentru a face o analiză lingvistică, tematică, dramatică, ținând cont de condițiile istorice, sociale și de mentalitatea înconjurătoare, în scopul de a deduce seminficația textului. Metoda și orientarea lui Freud au o perspectivă inversă. Freud parcurge drumul invers. Specialiștii în literatura greacă veche și în istoria religiilor, sprijiniți pe datele logicii, afirmă că descifrarea freudiană nu face demersul unei deducții, ci al unei inducții. Cei ce nu știu care diferența între una și alta, se pot consola: nici Freud nu știa. Freud nu citează niciodată vreo carte de logică.

Pentru Freud, materia tragediei este visul, ca o realitate umană fără nicio legătură cu istoria. Însă pentru Sofocle, pentru spectatorii săi cât și pentru cei moderni, materia tragediei este gândirea socială a atenienilor din secolul al V-lea î.Hr. Aceasta este tensionată de contradicții și dezacorduri în legătură cu problemele cele mai acute ale orașului grec : jurisprudența (cum ar fi crima voluntară sau crima scuzabilă, predestinarea sau libertatea voinței și responsabilitatea), instituțiile unei vieți politice înnoite și ciocnirea acestora cu normele religioase și etice, conflictul dintre vechile valori tradiționale și noul ideal civic, legătura dintre om și faptele sale sau cu necunoscutul imprevizibil, ca și imprevizibilitatea necunoscută. Toate acestea sunt puse în scenă ca o dezbatere publică și aranjate după regulile rigide ale teatrului de atunci, o distracție de masă recent inventată.

Tragedia a apărut și a dispărut la Atena în decursul a două, trei generații. După aceea, fatalitatea problemelor dilematice nu a mai făcut ravagii. Pentru Aristotel și contemporanii săi, genul tragic era deja perimat. El compară Sophocle cu Homer pentru că ambii au personaje remarcabile și exemplare. Aristotel cunoștea literatura ateniană mai îndeaproape decât Freud și are o atitudine diametral opusă față de caracterul lui Œdip. E păcat că specialiștii în literatura greacă veche nu aprofundează considerațiile lui Aristotel — părintele raționalismului — asupra lui Œdipe, inexplicabil ignorate de către psihanaliști, când ei analizează iraționalul.

Se știe că grecii antici, autori de piese de teatru, au depășit angoasele și au devenit foarte degajați în alegerea subiectelor sau temelor lor, tratându-le în comedii. Autorii greci și publicul lor savurau descoperirea umorului, care, oricât de slab ni se pare azi, pe vremea aceea era amuzant, și tocmai de asta avea nevoie publicul. Putem spune că noul public atenian nu mai are de a face cu „teroarea istoriei” – pentru a folosi o expresie dragă marelui preot al istoriei religiilor Mircea Eliade – și că grecii au învățat să facă din istoria lor, istoria tuturor celorlalți. Cum au făcut mai tâziu și alții.

Aristotel aduce ideologia rațională a acțiunii de la Stagira la Atena și se răspândește de la Dunăre la Nil și până la Indus. Nimeni dintre contemporanii lui nu mai știe ce este conștiința și gustul tragicului, nici măcar cel mai mare erou tragic din toate vremurile, Alexandru Macedon, fondatorul celei mai interesante civilizații cunoscute sub numele de elenism, prima civilizație cu adevărat pluralistă, adică tolerantă și digerantă. Lumea romană fiind ultima.

Acest caracter istoric al tragediei antice a scăpat perspicacității medicului vienez. Dacă visul freudian ar avea o valoare universală, atunci cum se face că tragedia Œdipe, în care el exploatează acest vis, a căzut în desuetudine în același timp ca toate celelalte tragedii, și cum se face că alte civilizații nu au cunoscut nici genul tragic și nici complexul œdipian? În plus, legendele anterioare, pe care Sofocle le-a folosit și le-a modificat pentru efecte spectaculoase, infirmă teoria freudiană a culpabilității și a autopedepsirii lui Œdip.

Scrierile lui Freud nu au contribuit cu nimic la o mai bună înțelegere a antichității clasice, ci dimpotrivă au creat o înțelegere pe dos și confuzii, care au pricinuit mai mult rău decât bine, ba chiar tragedii pe viu, în lumea de azi. Specialiștii în literatura antică sunt de acord cu Freud că el vorbește pe alături de text, ceea ce el însuși a recunoscut, cât și în afara subiectului, ceea ce el și discipolii lui nu au văzut. Toți acești specialiști, cât și istoricii religiilor, nu pot folosi nimic din „descoperirile” lui Freud și nici din ale altor psihanaliști, cum ar fi francezul Didier Anzieu, care se străduiește să demonstreze prezența temei œdipiene în aproape întreaga gândire mitologică a Greciei antice. Specialiștii în istoria literaturii sau a religiilor văd în mitologia greacă cea mai mare diversitate, și tocmai acolo vede Didier Anzieu cea mai mare stereotipie : castrarea universală, extinsă la dimensiuni indo-europene. De bună seamă că psihanaliștii nu se pot elibera de obsesia lor œdipiană, care îi turmentează și le excită o fantezie, ce nu le aduce vreo onoare. Dacă teoriile freudiene sunt juste, atunci psihanaliștii trebuie mai întâi să își justifice propriile teorii pe ei înșiși.

Specialiștii în literatură și în religii resping toate explicațiile gratuite ale psihanaliștilor Freud, Anzieu și care or mai fi, pentru că nu explică nimic. Studiile comparative ale mitologiilor indo-europene făcute de francezul Georges Dumézil, prietenul lui Eliade, și de toți ceilalți care urmează după ei, nu pot fi dezmințite de către niște medici, care scriu despre un domeniu în care nu au nicio calificare sau competență necesară. Medicii psihanaliști uzurpează două teritorii asupra cărora nu au niciun drept intelectual : dacă nu psihologia umană, atunci cel puțin istoria literaturii și istoria religiilor, adică istoria culturii. O cultură care îi exclude în aceeași măsură în care ei o exclud, și care îi trimite la locul lor, la ospiciu. Dacă medicii scriu în domenii ce rămân în afara autorizației lor profesionale, atunci ne putem întreba ce ar zice ei dacă și specialiștii în literatură sau religii ar scrie rețete medicale și ar face tratamente prin spitale, în locul lor.

Psihanalistul Anzieu diagnostichează ca œdipiene temele legendare și aplică eticheta de incest unor uniri sau atașamente familiare subconștiente, fără să țină cont de normele morale și juridice din antichitatea greacă, ce aveau o legitimitate religioasă și socială, conștientă. Psihanaliștii confundă atitudini conștiente cu subconștiente, pretextând că cele conștiente ar fi substitutul a ceva din subconștient. Asta nu aduce mai multă lumină asupra conținutului din text. Aplicând observațiile lui Freud asupra textelor legendare sau mitologice, în care el nu este specialist, Anzieu înlocuiește claritatea textului mitologic cu propriile sale confuzii.

Interpretările psihanalitice se disting prin superficialitate și necunoașterea surselor. Sunt respinse unele după altele de explicațiile amănunțite și cu implicații profunde ale textului, date de specialiștii din domeniu, cât și de bunul simț al cititorilor. Specialiștii în literatură și în religii își manifestă scepticismul asupra posibilităților psihanaliștilor de a aduce lumină asupra culturii antice, întrucât aceștia nu au cunoștințe elementare în domeniul în care se aventurează cu o metodologie inadecvată. Ipoteticul atașament incestuos dintre Iocasta și Œdipe, pe care Creon ar fi gelos, se sprijină pe o traducere greșită a cuvântului grec phthónos, ce are același sens social ca și echivalentul său latin invidia, și înseamnă sentiment de invidie la vederea fericirii altuia care este mai bogat, mai puternic, mai inteligent.

Freud a invocat în sprijinul interpretării psihanalitice o replică din Œdip rege, cu ocazia unei dezbateri dintre rege și regină în legătură cu credibilitatea oraculară a unui vis œdipian. Anzieu a notat că visul incestuos era interpretat de grecii vechi ca un simbol pentru o uniune cu pământul, de unde venim și unde ne întoarcem. Semnificația era uneori moartea, alteori luarea în stăpânire a unui teritoriu, cucerirea puterii. Și totuși Anzieu nu observă că în acest simbolism nu există nicio urmă de angoasă și nici de culpabilitate œdipiano-freudiană. El încearcă să psihiatrizeze lucrurile pe care nu le înțelege și interpretează textul contrar cu ceea ce enunță Sofocle în text. Este ca și cum am trage concluzia că omul de Neandertal înventase comunicarea Wi-Fi, întrucât nu s-au găsit fire electrice de pe vremea aceea. Medicul Anzieu integrează în text noțiuni care nu-i aparțin lui Sofocle și care sunt un erzaț pentru propriile sale turmentări psihice abisale.

Psihanaliștii fac greșeala de a crede că visele dau sens operei de cultură și ignoră că dimpotrivă, cultura este aceea care dă sens viselor noastre. Pentru Sofocle, visul respectiv este un accesoriu în structura literară, și nicidecum miezul tezei sale. Dacă ar fi avut intenția să facă un punct central din acest vis sau să îl culpabilizeze pe Œdip, nimic nu l-ar fi împiedicat să spună explicit tot ce ar fi vrut să spună, peste tot în text.

În buna tradiție freudiană, Anzieu se străduie să dovedească prezența complexului œdipian în mitul lui Œdipe, sprijindu-se pe pasaje ce lipsesc din legendele anterioare, pe care Sofocle le-a introdus din motive estetice și teatrale, întru totul străine de psihologia abisală, și care deci nu pot avea o valabilitate universală. Dacă raționamentul psihanalitic ar fi corect, atunci Œdip ar fi visat chipurile văzute de el în copilărie, ale părinților săi adoptivi, pe care îi credea din străfundurile sufletului că ar fi fost părinții săi adevărați. Atunci, ar fi avut un complex œdipian față de Meropa și Polybiu, care îl crescuseră ca pe fiul lor. Meropa este personajul și arhetipul matern în viața afectivă a lui Œdip. Înainte de a sosi la Teba, el nu o văzuse niciodată pe Iocasta. El nu are cum să vadă în Iocasta pe mama sa. Ea nu a trezit niciodată emoții în psihicul lui Œdipe în timpul copilăriei lui. El nu se căsătorește cu ea din vreo înclinație personală. Ea îi este dată fără ca el să o vadă sau să o ceară, așa cum i se dă puterea regală, după ce a nimicit sfinxul și este obligat de către tebani să împartă patul cu regina. Aici este vorba de dreptul cutumiar, referitor la legitimitatea puterii regale și nicidecum de vreo alegere personală a lui Œdip.

Din motive de rațiune psihanalitică, Anzieu răstoarnă datele din text și contravine logicii: el zice că Œdip regăsește lângă Iocasta prima fericire, de care separarea l-a lipsit. Desigur că el găsește fericirea lângă ea, însă tocmai pentru că el o privește ca pe o străină și nu ca pe mama sa. Dimpotrivă, descoperirea adevărului le aduce nefericirea. În plus, textul lui Sofocle spune clar, că separarea de mama sa, nu are loc pentru Œdip la nașterea sa, ci când părăsește „dulcele chip al prăinților săi” adoptivi Meropa și Polybiu.

Suntem cu toții de acord că drama prezintă consecințele psihologice ale unor constrângeri juridice, religioase, etice, sociale, care sunt date istoric, mai presus de capul omului. Dimpotrivă, psihanaliștii văd manifestările juridice, religioase, etice, sociale ca un rezultat al unei constrângeri psihologice. Acestea nefiind evidente, ei le caută în „profunzimi”, în abisal. Ei văd în text ceea ce textul nu le dă prilejul să vadă, adică popriile lor fantezii din propriul lor subconștient. Sofocle îl absolvă pe Œdip de orice vinovăție, ba chiar acuză destinul și zeii. Sofocle îndreaptă mânia spectatorilor împotriva zeilor și a predestinării nedrepte, apelând la compasiunea publicului față de bieul său erou nevinovat. Pe de o parte Sofocle, cu publicul său vechi sau actual, cu specialiștii în istoria literaturii, a religiilor și a culturii, iar pe de altă parte psihanaliștii. Ca două religii de neîmpăcat, fiecare cu propria sa morală și cu marii ei preoți.

Este de datoria scriitorilor din toate vremurile să fie apărătorii individului uman oprimat de o forță majoră. Psihanaliștii își atribuie rolul de procuror general și fac eforturi să atragă dușmănia publicului asupra lui Œdip. În lipsă de dovezi, ei prezintă date răsturnate și contrafăcute. Vocația oricărui scriitor este eminamente umană, pe când vocația psihanaliștilor se adeverește a fi profund anti-umană, întrucât inversează faptele și le răstălmăcește, pentru a transforma victima în vinovat. Cicero cunoștea la perfecție această tehnică avocățească, de a răsturna realitățile sau a prezenta adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr. Freud a culpabilizat copiii, iar când s-a văzut șubrezenia teoriei lui, continuatorii săi au culpabilizat părinții. S-a văzut și netmeinicia acestei teorii și atunci freudienii au culpabilizat întreaga societate. Freud a văzut o problemă acolo unde nu era nicio problemă. Rezultatul a fost că a creat o problemă care nu era și a plasat-o acolo unde nu își avea locul. Înainte de Freud nu a existat această problemă, el a inventat-o din nimic. Datorită lui Freud au fost suspectați, culpabilizați și chiar condamnați oameni nevinovați. În apărarea integrității științifice și metodologice a lui Freud, el nu putea ajunge la alte concluzii, întrucât oricine poate constata că el nici nu a citit și nici n-a văzut piesa de teatru, ci este posibil că s-a bazat pe vreun rezumat al pieselor lui Sofocle, făcut pentru elevii de la școală, sau s-a mulțumit cu ce i-o fi povestit cineva care fusese la teatru.

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe” →