Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.
Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…
Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.
Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.
În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.
Da. Aşa a fost atunci. Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.
„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…
Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.
Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”
Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.
Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.
Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.
Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.
De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.
M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.
Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca. Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”
–––––––––
Cornelia TURLEA-CHIFU
Timișoara, 1 octombrie 2018
Referindu-ne la termenul cultură, subînțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri, cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale, etc., respectivele, toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cu rădăcini universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri foarte prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul de dezvoltare a propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv, oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Deci, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.
Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.