Că ar vrea că să orbească,
Prietenul, odată, Visul…
Ce nu vrea să îi privească,
Nici măcar să le vorbească,
Despre cum e Paradisul !

Visul, slobod fluture ce zboară,
Nu îl vrea pe Gând de strajă…
Urcă-n neanturi și coboară,
Căutând câte-o comoară,
Nu se teme de vreo mreajă !

Gândul face pe-nțeleptul,
Scormonește prin iluzii…
Crede ca el are doar dreptul,
La decizii si-n conceptul,
Dar, se-mpiedică-n confuzii !

Cuvântul, caută vreun rost,
Poartă vorbe, călătorul…
Ce vrea, spune fără cost,
Că se-ascunde l-adăpost,
Împușcând ca vânătorul !

Și-așa Gândul și Cuvântul,
Cu Visul au întrerupt…
Că-i zănatec și cu-avântul,
De coamă prinde pe Vântul,
Zburând peste Gândul rupt !

De-asta acum se răzvrătesc…
Vor să-l vadă în prigoană…
Doar de rău îl tot vorbesc,
Ca o cobe tot cobesc,
C-o să cadă-n vreo bulboană !

Visul știe, doar nu-i prost,
Nimeni nu-i pune zăvorul…
E al minții anagnost,
Căci, acolo-i l-adăpost
Și în inimă-i izvorul !

În sfârşit să evadez, să mă eliberez tăind cordonu-ombilical,
Legată ce mă ţine de placenta mea, strâns, ca-ntr-o găoace…
În Ţara lui Oriunde o fi, în vreun ţinut mai blând, mai tropical,
Peste graniţele sufleteşti zburând, pe coama sălbaticului cal,
Să alerg pe unde-oi vrea, când pe aici şi când pe dincoace,
Rădăcini spre ceruri trimiţând, rodindu-mi fructele, noroace….

Nu vreau să-ncremenesc sau să mă pierd prin vise îngrădite,
Uitându-mă pe colbuita ferastruica doar, la ce-i după zăbrele…
Nici tainicele-mi gânduri să le văd, de bălăriile minţii năpădite,
Sau cu-asfaltul vieţii-acoperite, ori în cimentu-i uitate şi zidite,
Sau… bântuind fără vreo ţintă, prin pustiu ori grote, singurele,
Gonite de dorinţele-mi neîmplinite, cerându-le tributuri grele…

Prea lâncezii în balansoarul meu, mi-e dor de ploaie şi ţărână…
Aud cum ceasul sună a trezire şi cred că nu-i chiar prea târziu…
Lanţuri voi rupe de trecut, din cale porţi le-oi scoate din ţâţână,
S-ajung să pot sorbi licoarea dulce-a vieţii, din sfânta ei fântână…
Puterile îmi strâng, m-avânt din balansoar spre cerul străveziu,
La soarele ce-mi surâdea printre zăbrele, când galben când roziu…